Sunteți pe pagina 1din 12

https://povestiripescurt.blogspot.com/2018/09/vlaicu-voda-povestire-pe-scurt-1.

html

Drama Vlaicu-Voda a fost prezentata pe scena Teatrului National din Bucuresti in seara zilei de 12
februarie 1902, cand autorul ei implinea 40 de ani de viata.

In evolutia dramei istorice traditionale, inaugurata de Bogdan Petriceicu-Hasdeu, prin “Razvan si Vidra”
si de Vasile Alecsandri, prin “Despot-Voda”, piesa lui Al. Davila, o drama romantica de tip shakespearian,
reprezinta alaturi de “Apus de soare” de Barbu Stefanescu-Delavrancea momentul ei de culminatie.

Drama reconstituie un episod al luptei pentru putere si pentru independenta tarii in timpul lui Vlaicu-
Vladislav al IV-lea fiul si urmasii! lui Alexandru Basarab, intemeietorul statului independent Tara
Romaneasca actiunea desfasurandu-se pe la 1370. Infruntarea se produce intre Vlaicu si doamna Clara,
mama sa vitrega si sotia de a doua a lui Alexandra Basarab, unealta statului maghiar in Tara Romaneasca
si, totodata sustinatoarea expansiunii catolicismului la noi.

Conflictul real este determinat de coroana maghiara care se foloseste de doamna Clara si de propaganda
catolica pentru consolidarea vasalitatii Tarii Romanesti. De fapt, tara a fost inchinata de Clara dupa ce a
retras din Ardeal o parte din armatele romane conduse de craiul Nicolae, domn al tarii si frate mai mare
al lui Vlaicu, in momentul in care acestea inregistrasera cateva victorii asupra adversarilor.

Consecintele, asa dupa cum ii reproseaza Vlaicu doamnei Clara, au fost triste: craiul Nicoale a fost
omorat, tara a fost supusa, drept garantie a credintei si supunerii au fost trimisi ca ostateci, la curtea
maghiara, sora si cumnatul lui Vlaicu, Cristina si Strasimir, iar in capitala tarii, Curtea de Arges, troneaza
Clara, pazita si sprijinita de ostile conduse de Kaliany; s-a intensificat astfel propaganda si expansiunea
catolicismului in tara.

Compozitional, drama cuprinde cinci acte. Primul act debuteaza cu prezentarea cuplului Anca-Mircea si
cu o adunare a boierilor intr-o poienita, in mijlocul unei paduri din apropierea capitalei, spionati de Pala,
sluga doamnei Clara.
Tot in actul I se contureaza conflictul, care evolueaza crescand, generand o puternica tensiune
dramatica. Este un conflict complex, avand in centrul lui disputa pentru putere dintre Vlaicu si doamna
Clara, disputa mascata din partea lui Vlaicu la inceput printr-o deosebita arta a disimularii, pentru ca
apoi sa se manifeste deschis. Conflictul dramatic angajeaza insa si alte forte: boierii patrioti in frunte cu
banul Miked, spatarul Dragomir si grupul doamnei Clara, boierii care nu intuiesc tactica si telurile
patriotice ale domnului, pe care-l acuza de supunere slugarnica fata de Clara si de Kaliany.

Obligat sa recurga la tactica supunerii aparente fata de doamna Clara, pentru a castiga timpul necesar
atingerii obiectivelor sale: salvarea sorei si cumnatului, inchegarea aliantelor cu tarile ortodoxe din sud
in vederea scuturarii jugului strain, Vlaicu acorda mana liberii, depline puteri doamnei Clara in
conducerea tarii. Ea dispune arestrea sau inlaturarea de pe scena politica a unor boieri patrioti,
potrivnici telurilor ei, si actioneaza in interesul coroanei statului maghiar.

Banuitoare si amenintatoare, doamna Clara incearca sa impiedice aliantele lui Vlaicu cu Serbia, pe care
domnul ar fi vrut sa le consolideze prin casatoria Ancai cu kralul acesteia Simon Staret, atata ura lui
Mircea impotriva lui Vlaicu si-l atrage de partea sa anuntand curtii casatoria Ancai cu Mircea.

Unii boieri, care nu inteleg tactica domnului, considera atitudinea sa drept slabiciune si slugarnicie si se
indoiesc de el (actele I-IV), asa cum avea sa le-o reproseze, in ultimul act Vlaicu: “Toti v-ati indoit de
mine, toti m-ati renegat vreodata”. Aflati in deruta, acesti boieri trec de partea doamnei Clara, dar
hotararea acesteia de al pierde pe Vlaicu ii indeparteaza de ea

Conflictul evolueaza in mod ascendent, incepand cu actul al II-lea atingand punctul culminant in actul al
IV-lea cand confruntarea devine deschisa si dramatica “Doamna Oara: insuti hotarandu-mi ura, inarmat-
ai bratul meu.!” Vlaicu: Ah! te-astept! Intr-o capcana bine intinsa vei pica”.

In actul al V-lea subiectul evolueaza spre deznodamant, fara a fi insa lipsit de tensiunea dramatica.
Actiunile doamnei Clara sunt anihilate, ea insasi fiind surghiunita la manastirea Snagov, desi multimea
cerea condamnarea ei la moarte; este expulzat si Kaliany. Mircea insa, orbit de dragostea pentru Anca,
ataca pe Vlaicu in sala tronului, dar este salvat de Grue cu pretul vietii lui. Mircea regreta fapta si este,
pana la urma iertat de domn, cu conditia sa indeplineasca rolul pe care l-a jucat Grue, de aparator al
domnului si al tarii: “Vlaicu: Mi-ai ucis pe Grue, pavaza si bratul meu!/Ma pricepi! Fii… ce-a fost
Grue!/Mircea: Te-nteleg si jur!”.

In finalul piesei, dupa ce conflictul se rezolva in favoarea sa Vlaicu apare triumfator, cu deplina
autoritate si ca singur domn al Tarii Romanesti, intrunind deplina adeziune a poporului la actiunile sale.

Mesajului patriotic – ca idee dominanta a piesei – i se asociaza alte idei, care-i accentueaza actualitatea
printre care:

(a) sentimentul fratiei muntenilor cu moldovenii si grija fata de soarta Moldovei, ajunsa pe mana unei
alte slugi a coroanei maghiare, domnitorul Latcu: “Costea: Mi-ati intins cu ea, fratia, mana voastra
romaneasca. Vlaicu: Bine – Costeo, Grozo, dragii mei… Mergeti la Moldova, sora, pentru mantuirea ei”.

(b) dorinta de pace, specifica dintotdeauna poporului roman: “…Pan-acuma goarna tace…/ Dar vreau
liniste, Mikede, – cum o vrei si tu – vreau pace!”.

Daca in ceea ce priveste reconstituirea trecutului Nicolae Iorga si altii i-au adus reprosuri lui Al.

Davila, meritul piesei rezida in reflectarea culorii epocii – in evocarea istorica – si in modul in care
evolueaza pe scena personajele si mai ales cei doi protagonisti, Vlaicu-Voda si doamna Clara.

Vlaicu-Voda eroul central al dramei, este tipul domnului patriot, cu dragoste de tara si de popor, cu un
caracter complex: viteaz, s-a incununat de fapte stralucite in luptele din Ardeal; tradat de doamna Clara,
este nevoit sa recurga la tactica disimularii: aparent, este smerit, supus fata de doamna Clara si de
coroana maghiara in timp ce, in ascuns, ia toate masurile pentru scuturarea vasalitatii impuse. O face
insa cu multa prudenta avand nevoie de timp pentru a-si salva sora si cumnatul din captivitate si pentru
a nu starni banuielile lui Kaliany si ale Clarei. Intuind in “smerenia” lui Voda o adevarata masca a sa mos
Neagu afirma “Dar din umbra si tacere voda face si desface…”, iar Costea Musat remarca si el: “Nu se
poate: se preface. Tace. rabda, dar pandeste/ Si asteapta cu credinta ceasul tainic ce saseste”.
Rabdator si cu mult tact, domnitorul ii convinge treptat pe boieri de adevaratele sale sentimente si
intentii: dragostea de tara si de popor, in interesele carora actioneaza “Sfant se face orice mijloc pentru
a tarii aparare!/ Si ca tara mi-am scapat-o jur aici pacatul mare.” Si, mai departe, dupa ce o acuza pe
Clara de tradare, afirma “eu ma fac calau, de e vorba neamul a mi-l izbavi”.

Dragostea si admiratia pentru popor si le manifesta prin pretuirea pe care i-o arata lui Grue, “pavaza si
bratul” sau, care a fost inmormantat cu cinste la picioarele stranei domnesti: “Caci in tine. biet Rumane
Grue, fost-au intrupate insusirile de suflet in popor adanc sapate!/ Si, prin tine-n el gasit-am, cand
restristea ma lovea/ Singurul statornic reazam ce-am avut in tara mea.” Aceeasi idee este si mai puternic
accentuata in versurile: “Numai el, sporul, fostu-mi-a statornic neincetat,/ El ce sufere, ce tace, ce
iubeste si ce crede.”

In relatiile cu doamna Clara si cu Kaliany, aplica tactica “echilibrului”, si a tergiversarii masurilor pretinse
– arestarea tuturor boierilor care participasera la complot, cedarea Severinului catre coroana maghiara
etc. – promitandu-le sau oferindu-le doar unele mici satisfactii – dovada a “fidelitatii” sale -care sa-i
permita sa actioneze in vederea infaptuirii telurilor nutrite.

Bun diplomat, incheaga aliante cu tarile ortodoxe din sudul Dunarii, pe care le consolideaza prin legaturi
de sange, casatorind-o pe Cristina cu Strasimir, craiul Vidinului, si hotarand unirea Ancai cu Simon Staret,
kralul Serbiei, pentru a putea stavili pretentiile teritoriale ale lui Ludovic si expansiunea catolicismului si
pentru a recastiga astfel independenta tarii. Din ratiuni politice superioare impiedica deci casatoria
Ancai cu Mircea Basarab, putand fi comparat astfel cu Cezar, zugravit de Shakespeare.

Inteligentei si clarviziunii sale politice si diplomatice i se adauga arta de a iesi din incurcatura, viclenia
procedurala dar si spiritul de actiune, tenacitatea. Astfel, domnul, aparent supus, slugarnic si fara
personalitate, de la inceputul piesei, se dovedeste dinamic si aprig cu doamna Clara, careia ii dezvaluie
in fata sfatului tarii toate actiunile dusmanoase si-i dejoaca planurile. Demn, i se adreseaza lui Kaliany
astfel: “Tu la Ludovic vei merge: ii vei spune craiului/ Ca n-a fost si nu e voda Vlad vasalul lui; Ca nu mai
domneste sluga lui in Tara Romaneasca./ Ci eu, care-am ars in flacari Alba Iulia craiasca;/ C-amandoi ne-
om intelege dupa placul meu si-al lui; De-o vrea pace, pace fie; iar de-o

ea razboi…” Aceste ultime versuri suna ca un avertisment si ne amintesc de “Scrisoarea III” de Milhai
Eminescu.
Patriotismul lui Vlaicu-Voda se manifesta si in respectul pe care il acorda obiceiurilor strabune si datinii,
in lumina admirabilei definitii date de spatarul Dragomir “… Datina e legatura/Sfanta dintre domn si
tine…”.

Opusa lui Vlaicu, doamna Clara inchina tara regelui maghiar, ale carui interese le slujeste, accentueaza
dependenta tarii si lezeaza sentimentele poporului, sustinand propaganda catolica in Tara Romaneasca
Nelipsita de insusiri politice, le subordoneaza telurilor ei, pretextand modernizarea rapida a tarii si
negand traditia. Energica darza perseverenta cu o vointa de fier, doamna Clara se manifesta exploziv, isi
comunica ambitia si isi exteriorizeaza darzenia printr-un limbaj plin de trufie: “Eu vreau, eu poruncesc”,
inscriindu-se in galeria unor tipuri feminine voluntare ca Vidra saudoamna Chiajna. Trufasa si orgolioasa,
lipsita oarecum de tact si cu mai putine insusiri diplomatice decat Vlaicu, in sensul ca-si deconspira mai
usor planurile, deoarece nu dispune de iscusinta si de arta de disimulare a domnului, stie sa-si aleaga
mijloacele de lupta impotriva lui Vlad Cruda si autoritara, violenta chiar, prin intrigi bine intretesute,
cauta sa-l piarda pe Vlaicu, speculand deruta boierilor si sentimentele lui Mircea pentru Anca.

Ruman Grue, desi nu rosteste un cuvant pe scena, este simbolul devotament, dragoste fata de domn si
fata de tara si putere de sacrificiu, specifica dintotdeauna poporului roman.

Merite are piesa si prin modul in care zugraveste, in mod diferentiat, grupul boierilor. Daca unii sunt
foarte hotarati (banul Miked, spatarul Dragomir, Groza Costea Musat s.a), cei mai multi -sovaitori, prin
atitudinea lor facand jocul doamnei Clara invaluit intr-o aura enigmatica si romantica ne apare tanarul
Mircea diametral opus eroului prezentat de Mihai Eminescu in “Scrisoarea III”, ceea ce s-ar putea explica
prin tinereatea lui.

Drama Vlaicu-Voda se impune si prin calitati poetice, chiar daca versificatia sufera de unele
imperfectiuni. Versul este lung, de 15-16 silabe, in general retoric si patetic, dar unele replici sunt scurte,
sententioase, chiar dure. Vocabularul este bogat, expresiv, cu un colorit usor arhaic, subordonat
necesitatii realizarii tentei istorice si mesajului inaltator al dramei, contribuind, alaturi de structura
compozitionala de evolutia conflictului dramatic si de complexitatea personajelor principale, la
realizarea uneia din capodoperele dramaturgiei istorice romanesti.
Drama istorica "Vlaicu Voda" are ca tema lupta pentru apararea fiintei nationale si pentru afirmarea
constiintei nationale. Ideea este ca aceasta lupta trebuie dusa cu iscusinta, pentru ca, dusmanii sunt
puternici si vicleni.

Subiectul trateaza lupta dusa de primii voievozi ai Tarii Romanesti pentna a contracara expansiunea
statului feudal maghiar si a Bisericii Catolice. Romanii condusi de domnul Nicolae Alexandru, ar fi putut
invinge pe maghiari, daca nu ar fi fost tradati. Toata expansiunea maghiara1 in Transilvania s-a facut
prin viclenie si cruzime.

Eroul principal, Vlaicu Voda, este nevoit sa se retraga la Curtea de Arges si sa lase in Ardeal, ca
ostateci, pe sora si pe cumnatul sau. in acelasi timp, el este nevoit sa accepte pe Doamna Clara si pe
Baronul Kaliany care vor .sa transforme Tara Romaneasca intr-un principat vasal regelui maghiar.
Doamna Clara cauta sa profite de neincrederea boierilor in Vlaicu Voda si il constrange sa-i accepte
autoritatea si amestecul in treburile interne ale statului. Vlaicu Voda are nevoie de aliante politice
puternice si de aceea vrea sa casatoreasca pe sora sa Anca, cu craiul sarb Simion Staret. Doamna
Clara, pentru a-i rapi sansa unei aliante cu voievodul sarb, incurajeaza pe Mircea Basarab si chiar
anunta casatoria acestuia cu Anca. Domnul se opune si de aceea Mircea trece de partea Doamnei
Clara..Boierii patrioti nu inteleg sovaielile lui Vlaicu si faptul ca n-o poate infrunta pe Doamna Clara,
care e sustinuta de regatul maghiar, fara un ajutor militar puternic. La vestea sosirii lui Simion Staret,
Vlaicu Voda o sileste pe Doamna Claca sa-si dea pe fata adevaratele intentii si sa incerce sa-l ucida.
Boierii trec de partea lui Voda si-i dau sprijin impotriva Doamnei Clara. Baronul Kaliany este izgonit de
la-curte. Mircea Basarab incearca sa-l ucida pe Vlaicu Voda, pentru hotararea lui de a o casatori pe
Anca cu Simion Staret. Ruman Gruie, il apara si este lovit de moarte de catre Mircea Basarab. Cand
Mircea Basarab ajunge sa inteleaga, ca a fost o unealta manuita de Doamna Clara, el isi, asuma rolul
de de a-l apara cu pretul vietii pe Vlaicu Voda, asa cum a facut-o Ruman Gruie. Finalul piesei, ni-l
prezinta-pe Vlaicu Voda, intr-uh moment de apoteoza, ca domn al Tarii Romanesti, al unui principat
liber si independent.

Vlaicu Voda - este eroul principal al dramei. El este urmasul lui Alexandru Basarab, intemeietorul
statului independent TARA ROMANEASCA. Vlaicu, reprezinta, idealurile de independenta si libertate ale
poporului roman, lupta sa, pentru apararea suveranitatii, integritatii si demnitatii nationale. El este
viteaz, dovedindu-se iscusit in luptele purtate in Ardeal cu nobilii maghiari, un bun conducator militar.
El este rabdator si inteligent, de aceea, actioneaza cu prudenta, manuieste cu multa abilitate masca
supunerii fata de Doamna Clara. El este curajos, tenace, stie sa sufere banuielile si ofensele, de aceea
boierii il socotesc las si tradator de tara. Doar unii dintre boieri vad adevarul iar Costea Musat, ii
rosteste: "Nu se poate, se preface: tace, rabda, dar pandeste/ Si asteapta cu credinta ceasul tainic ce
soseste".

Dragostea fata de tara, devotamentul sau fata de popor, il indeamna sa actioneze, cu mult tact, sa-i
convinga pe boieri de adevaratele lui intentii, sa gaseasca mijlocul, prin care sa scoata tara din impas
fara jertfe: "Sfant se face orice mijloc pentru-a tarii aparare/ Si ca tara mi-am scapat-o, jur aici
pacatul mare". Aceasta dragoste fata de tara ii da, clarviziunea politica, iscusinta de a iesi din
incurcatura. El stie s-o sileasca pe Doamna Clara sa-si dea pe fata adevaratele intentii, planurile ei de
tradare a tarii.

Vlaicu arata un respect adanc fata de datina, ca lege nescrisa a neamului si a tarii: "Datina e legatura/
Sfanta intre domn si tara". De aceea , el vede in Ruman Gruie, intrupate, trasaturile poporului roman:
"Caci prin tine, biet Rumane Gruie, fost-au intrupate/ insusirile de suflet in popor adanc sapate". Din
aceasta cauza, el a fost pentru Vlaicu Voda: "Singurul statornic reazem ce-am avut in tara mea".
Poporul roman, este statornic, tace, sufera, si crede in domnul tarii: "El ce sufera, ce tace, ce iubeste
si ce crede/ Far-a cerceta, in domnul, pus de datina, Mikede" El, Vlaicu, vede si prezinta lupta pentru
neam". De aceea, tara este comparata cu un rug, iar poporul roman, cu un lant de mucenici: "Si de
cand aceasta tara nu e, vai! decat un rug/ Unde mucenicii nostri, muritori intr-o credinta/ Mostenire-si
lasa vlaga si nadejdea-n biruinta".

Drama se transforma in final intr-o meditatie pe tema destinului uman, pe care o realizeaza eroul
principal, Vlaicu Voda.

Drama "Vlaicu Voda" este romantica pentru ca Vlaicu Voda este erou exceptional si actioneaza in
imprejurari exceptionale. in acest sens, in discursul sau, el arata felul in care tara poarta ranile facute
de dusmani: "Despicate de cu veacuri, ranile-i sunt inca .crunte!/ Sabie si foc, din vale, din deal sabie
si foc!/ Ani de groaza si de sange mult! De liniste, deloc!" Din aceasta cauza, tara este vazuta ca o
mama, care plange pentru fiii ei: "Si murind saruta sanul tarii mume, caci ii doare/ Plansul ei batran
pe-obrajii inc-a unui fiuce-i moare!" Peste tot el vede acel rug pe care se tot urca mucenicii neamului
romaneasc de-a lungul timpului. "Rug pe care se tot urca. nesatui mostenitori/ Ucenicii biruintei
amanate - atatea ori".

Domnul este un exponent al neamului, un reprezentant al constiintei nationale, un purtator al crucii


neamului:, lata chinurile roastre, si cu ele doruri, vise/ Pe mosia stramoseasca-n lung si-n lat, cu
sange scrise! lata chinurile mele, ale unui domn roman". Durerile domnului sunt ale destinului
national.

Tema.eroii conflictul, subiectul, au la baza sentimentul dragostei fata de tara, pe care-l traiesc
voievodul, boierii, poporul, adica acei ce inrosesc cu al lor sange, cerul si ogorul: "Rosul focului pe
ceruri, rosul sangelui pe-ogor".

Exaltarea trecutului glorios ca tema romantica, avea ca scop trezirea sentimentului patriotic intr-un
moment critic, adica inainte de sangerosul an 1907 si de razboiul mondial. in piesa, mai gasim si o
serie de procedee romantice, cum ar fi alcatuirea cuplurilor de eroi pe contrast. Vlaicu Voda - Doamna
Clara, Ruman Grufe - Kaliany. Pretuirea datinii, a culturii populare, este o trasatura a esteticii
romantice si dadea o subtila replica dinastiei de Hohenzolem in umbra careia s-a infiltrat catolicismul
si prezenta strainilor in structura neamului.

Drama "Vlaicu Voda" este scrisa in versuri culte, de 14 - 15 silabe, intr-un limbaj poetic cu multe
elemente de stil, ca intrebari retorice, exclamatii, repetitii. Se utilizeaza si aluzia la textul Sfintei
Evanghelii, pentru a discuta indoiala boierilor in domn: "Pentru toti, candva, cocosul lui San Petrii a
cantat".
Alexandru Davila stie sa utilizeze termenii rari, cu care sa dea culoare de epoca: hotnogul, pristavii,
papistasa, kralul, letopiset, pogribanie, gergul.

Cea mai profunda functionalitate in constituirea limbajului poetic il au metaforele, simbolurile si


metonimiile. Dintre metafore, remarcam pe cele care au o deosebita expresivitate: "Rugul vitejiilor
romane", "ranile de veci deschise", "lanturilor faurite pentru noi de Doamna Clara".

Metonimiile au, rolul de a spori, capacitatea de transmitere a neajunsului patriotic, "lata zorile ce-n
neguri le zaream doar tu si eu". Ele au sensul de a evidentia trairile eroilor. "Suntem doua inimi
crunte", "aceleasi ganduri negre ni se zugravesc pe frunte". Alte motonimii surprind intelegerea
momentului istoric: "Vad cum dragostea lui Staret infasoara tara mea", "Rosul focului pe ceruri, rosul
sangelui peogdr".

Simbolurile creeaza prin forta lor de sugestie un camp de sensuri care asociaza mituri, corespondente,
idei: "Doamne, pentru neamul nostru, pregatit-a o-nviere". in toate aceste versuri gasim parca o
dezvoltare a baladei stramosilor, in care Alexandru Davrla isi exprima profunda sa admiratie fata de
stramosi; "Dormiti in morminte tacute/ Sub damburi sadite cu flori/ Sub panza curatei ninsori/ Sub
umbreie linistei mute".
VLAICU-VODA — Drama in cinci acte, in versuri, de Alexandru Davila, reprezentata in premiera la 12
februarie 1902 pe scena Teatrului National din Bucuresti si publicata in acelasi an la Editura Socec.

Ea ar fi urmat sa reprezinte prima parte dintr-o trilogie, Mirciada, avand ca figura centrala pe Mircea
cel Batran, proiect nerealizat.

In ultima editie antuma (1929), D. inchina piesa memoriei mamei sale, sora celor patru frati Golesti,
care l-a crescut „in evlavia neamului romanesc".

Surpriza contemporanilor la aparitia acestei valoroase opere si specificul ei i-au determinat pe unii sa-l
acuze pe autor de plagiat dupa o drama a lui Odobescu.

In realitate, D. , un impatimit de teatru, dar si de istorie, s-a lasat convins de indemnul tanarului sau
prieten ardelean Nerva Hodos „de a face din ideea unirii tarii romanesti o piesa de teatru".

Materialul istoric a fost cules din Istoria romanilor a lui Xenopol, din Hronicul lui Sincai, dar foarte
probabil si din alti autori (Hasdeu, D, Onciul etc).

Dintre influentele literare presupuse, cea mai importanta pare a fi venit din dramaturgia franceza
clasica si romantica.

Actiunea se petrece pe la 1370, la Curtea de Arges".

Utilizand informatia istorica accesibila la acea data, dar si propria sa imaginatie creatoare, D. reinvie
un moment indepartat din istoria Tarii Romanesti, din perioada imediat urmatoare intemeierii
principatului. Accentul este pus pe viata politica, reliefandu-se elementele ei esentiale si perene, cu
bataie pana in cea mai stricta actualitate. Tema luptei pentru obtinerea si consolidarea independentei
statale impotriva expansionismului maghiar se impleteste cu cea a rezistentei fata de prozelitismul
catolic. Prin centrarea asupra unor aspecte de politica externa, in care dusmanul este unul exterior, iar
cei din interior sunt cu totii straini, drama lui D. se indeparteaza de traditia literaturii istorice
precedente. El abordeaza primul o perpetua dilema istorica a noastra, optiunea occidentala si
„propasirea", reala sau iluzorie, presupusa de ea ori pastrarea independentei, a traditiei si identitatii
noastre ca popor.

Atitudinea dramaturgului este fara echivoc in favoarea ultimei solutii, lucrarea fiind expresia, cu
deplina acoperire artistica, a patriotismului sau. Constructia dramatica a piesei este masiva si solida,
bazata pe un conflict central, intre voievodul Vlaicu Basarab, sprijinit pe popor, si doamna Clara,
mama sa vitrega, agenta a regelui maghiar Ludovic si a papalitatii, sustinuta de baronul Kalianz,
ambasadorul lui Ludovic, si tanarul aventurier italian Pala. Alte linii ale actiunii, precum cea a iubirii
dintre Anca, fiica doamnei Clara si sora vitrega a lui Vlaicu, si Mircea Basarab, nepotul voievodului, sau
lupta boierului moldovean pribeag Groza pentru eliberarea tarii sale de sub aceeasi opresiune
maghiara si catolica si apropierea celor doua principate surori, se adauga conflictului central, conferind
densitate si interes textului dramatic. Actiunea piesei este concentrata in trei zile, cand conflictul latent
de aproape patru ani dintre protagonisti atinge intensitatea maxima si isi gaseste rezolvarea.

Toate conflictele si temele sunt enuntate inca din actul intai. Timpul este nocturn, locul, o padure de
langa Curtea de Arges, ambele potrivite pentru intalnirea de dragoste dintre Mircea si Anca si cea
conspirativa a unui grup de boieri, convocati de Groza, care le cere ajutorul.

De altfel, cadrul nocturn va fi mentinut pe tot parcursul actiunii, parand sa sugereze vremurile
indepartate si sumbre evocate. Unul dintre boieri rezuma imprejurarile aservirii tarii regelui maghiar,
printr-o tradare a doamnei Clara. Boierii, intre care e prezent si egumenul Nicodim, enunta pareri
diferite, intre invinuirea de tradare si incredere, asupra atitudinii aparent pasive si obediente a lui
Vlaicu, fiind hotarati sa-l oblige la optiune deschisa intre doamna Clara si sprijinirea expeditiei in
Moldova, Sentru care si-l aleg conducator pe Mircea. itr-o scorbura de copac este descoperit Pala,
spionul doamnei Clara, salvat de la o moarte sigura de interventia lui Mircea, care-si surprinde
sustinatorii si prin refuzul de a accepta tronul Moldovei.

Actul al doilea ii aduce fata in fata pe cei doi protagonisti. Prin atitudinea lui supusa, Vlaieu a obtinut
eliberarea surorii sale si a sotului ei Strasimir, voievodul Vidinului, ostatici la Ludovic. E nevoie de inca
trei zile pentru ca ei sa se afle la adapost. Doamna Clara, secundata de Kaliany, ii cere in schimb noi
concesii si pretinde intemnitarea boierilor conspiratori. Vlaieu tergiverseaza, simuland totodata
slabiciune si supunere. Cand, in fala curtii, doamna il surprinde anuntand consimtamantul la casatoria
Ancai cu Mircea, pentru zadarnicirea unei aliante cu voievodul sarb Simon Staret, Vlaieu este obligat la
un prim gest de opozitie deschisa, afirmand ca Anca „e a tarii si pe dansa n-o marita decat tara".

E nevoit sa se replieze cand iese la iveala coniventa sa cu boierii si sa respinga acuzatia lui Kaliany ca-
si tradeaza suzeranul si aliatul din Moldova, Faptul provoaca nemultumirea generala, dusmanii
devenind mai suspiciosi, iar boierii si Mircea crezandu-se tradati.

In actul al treilea, cel mai putin realizat, se vor intalnii cu totii in casa lui Mircea. Doamna Clara
incearca o alianta neverosimila cu boierii, respinsa vehement de Nicodim, care-i declara ca voievodul
nu se face vinovat „Decat doar ca nu ne-ajula tara sa ne-o manfuim
De straini si de catolici".

Ea il ademeneste pe Mircea oferindu-i-o pe Anca si chiar tronul lui Vlaieu, dar cu totii dau inapoi la
ideea crimei. Perseverenta, il desemneaza drept ucigas pe Pala. Tensiunea dramatica atinge punctul
culminant in actul al patrulea, cand conflictul dintre protagonisti devine unul deschis.

In schimbul iertarii lui Mircea, Vlaieu obtine de la Anca sacrificiul iubirii, prin acceptarea casatoriei cu
Simon Staret. De partea voievodului se afla acum toti boierii, inclusiv cei ce fusesera inchisi sau
surghiuniti de doamna Claia, si Mircea. intre Vlaieu, banul Mikcd si spatarul Dragomir, pe de o parte, si
doamna Clara se incinge o adevarata dezbatere ideologica, insufletita de pasiune.

Primii apara ideea independentei, datina si legea stramoseasca ortodoxa, toate dispretuite de doamna
Clara, care face apologia Occidentului si a catolicismului, ca singure garantii de propasire, chiar daca
pretul ar fi libertatea si pierderea identitatii:

„Dar cu vreau, din adormirea-i, tara voastra s-o destept,


Catre-apus, unde-i stiinta si lumina, sa v-o-ndrept.
Sufletu-i patat de schisma, duhu-i de-ndaratnicie,
Prin botezul mantuirii sa le spal pentru vecie".

Paralel cu infruntarea retorica, adversarii isi intind noi curse si se pregateste cea militara. Ramas
singur, domnul rosteste o frumoasa si smerita rugaciune, incercarea de asasinat, in care Pala isi
pierde viata, se petrece in tacere.

In aceeasi noapte, dusmanii au fost prinsi si inchisi. Baronul Kaliany este expulzat si insarcinat sa
trimita regelui sau hotararea lui Vlaieu de a denunta pactul de vasalitate si de a fi cu adevarat unicul
domn al tarii. Doamna Clara, lasata intentionat libera, mai incearca o actiune disperata, cazand in
mainile poporului, care vrea sa o arda pe rug.

Vlaieu ii cruta viata, fiind rasplatit cu ura, si o inchide la Snagov. Domn si boieri traiesc bucuria
victoriei, amplificata de venirea unei puternice solii a voievodului sarb pentru petirea domnitei Anca si
sprijinirea domnitorului in lupta cu dusmanul comun. Doar Mircea, care se simte tradat, vrea sa-l ucida
pe Vlaieu, dar cade rapus credinciosul Grue. Domnul il plange si vrea sa-l pedepseasca pe Mircea,
administrandu-i inainte o magistrala lectie de istorie si morala. Impresionat, Mircea solicita favoarea
unei morti eroice pe campul de lupta. Este iertat si oranduit urmas al lui Grue. Piesa se incheie
apoteotic, in ovatiile poporului. Personajele, considerate de autorul insusi „simboalc", exprima in
primul rand interese, mentalitati, trairi ale unor colectivitati, suni exponenti ai unor ideologii aflate in
conflict si totodata individualitati cu structuri temperamentale si morale proprii.
In jurul celor doi protagonisti, prezentati in antiteza, graviteaza celelalte personaje individuale sau
colective.

Vlaieu domina piesa, desi este prezent in scena doar in trei din cele cinci acte. El este un conducator
atipic in raport cu protagonistii altor drame istorice romanesti.

In atingerea obiectivelor sale, Vlaieu uzeaza aproape exclusiv de armele diplomatiei, departe de
eroismul spectacular de pe campul de lupta. Pragmatic si lucid, maestru al strategiei, dejoaca
sistematic planurile nefaste ale mamei sale vitrege. O virtute esentiala a sa este rabdarea, iar o alta,
smerenia, profund ortodoxa, capacitatea de a-si inabusi orgoliul, suferind toate umilintele pentru tara
si credinta. Vointa ii este sustinuta de increderea in popor si comuniunea cu acesta, reprezentat prin
uman Grue. Maestru al disimularii, domnitorul foloseste adesea limbajul ca o masca, derutandu-si
dusmanii, dar si pe unii apropiati, ba chiar si spectatorii. Opinia lui G. Calinescu despre machiavelismul
benefic al personajului se justifica nu numai prin comportamentul sau, dar si prin unele profesiuni de
credinta („Sfant se face orice mijloc pentru-a tarii aparare!").

Cand imprejurarile i-o permit, asemenea eroului travestit din basme, Vlaicu iti arata adevarata
maretie, infruntandu-si cu demnitate adversarii sau dezvaluindu-si in tirade inspirate profundul sau
patriotism. Pacifismul, iubirea fata de cei apropiati sau generozitatea, de care beneficiaza chiar si
dusmanii sai, reprezinta alte trasaturi ale eroului. Personaj complex si exemplar, Vlaicu ilustreaza, se
pare, un model romanesc de guvernare. Sub aspect teatral, el sufera de un oarecare deficit, fiindca ne
ofera mai mult un spectacol al luciditatii decat unul al pasionalitatii (N. Steinhardt).

Doamna Clara face parte din galeria femeilor voluntare din literatura romana, deschisa prin Chiajna lui
Odobescu, care-si asuma un rol politic eminamente barbatesc. Ea comite o uzurpare, pretinzand
abuziv sa domneasca in locul adevaratului voievod.

Torul o situeaza in contrast cu acesta, incepand cu originea ei straina si pozitia de agent al lui Ludovic
si al papei, sub masca luptei pentru propasirea tarii.

Fire extravertita, ea isi dezvaluie la fiecare aparitie vanitatea, dorinta de putere, vointa egolatra,
strigandu-si in gura mare sentimentele de ura si dispret pentru valorile tarii, pentru cei care-i stau in
cale si mai ales pentru domnitor. („Eu, ce-am impartit cu voda Alexandru, tatal fiu,
Carmuirea pentru care faurit e duhul meu;
Eu, ce port si pentru tine mandra stema basaraba
- Grea povara, pentru care biata-ti frunte e prea slaba -").

Doamna Clara se gaseste adesea descoperita in fata abilitatii strategice a lui Vlaicu, desi stapaneste si
ea arta intrigii, si, spirit malefic, recurge chiar la crima. Va cadea infranta prin propriile excese si prin
izolarea de popor. Alaturi de Vlaicu sta neabatut curiosul personaj Ruman Grue, simbolizand, in
intentia autorului, poporul. El se exprima exclusiv prin gesturi, este eficient si devotat pana la
sacrificiu domnului si tarii. Din randurile boierilor se detaseaza banul Miked, sfetnicul politic al lui
Vlaicu, viteazul spatar Dragomir, inteleptul si temperatul Costea Musat si egumenul Nicodim, acesta
de un radicalism nu intotdeauna ortodox in apararea credintei.

O figura aparte este Mircea Basarab. considerat pe drept punctul slab al piesei. In contrast cu Vlaicu,
el este conceput in spirit romantic, ca o natura pasionala, si prezentat in atitudini contradictorii pana la
neverosimil. Personajul se zbuciuma adesea excesiv intre chemarea dragostei si cea a puterii, ultima
impingandu-l pana la crima. Anca este si ea o eroina romantica, traind, in contrast cu mama sa, numai
pentru iubire, dusa pana la sacrificiu. Dintre acolitii doamnei Clara, tanarul Pala intruneste
multitudinea de ipostaze ale unui personaj al Renasterii: poet, muzician, filosof, spadasin mercenar,
iar baronul Kaliani este caracterizat mai ales prin trufia desarta. Drama lui D. nu poate fi incadrata
unui curent literar consacrat, in ea imbinandu-se elemente romantice, realiste (reconstituirea
„arheologica" a cadrului, psihologia unor personaje etc), clasice (armonia arhitectonica) si chiar, dupa
unii comentatori, baroce. Piesa a fost apreciata si pentru calitatile sale stilistice. Ea este scrisa in
versuri ample, de 15-l6 silabe, adecvate desfasurarii unor tirade, ca si intretaierii de replici scurte in
situatiile tensionate. Limbajul este plastic, bogat in expresii metaforice si mai ales in epitete, cu
numerose figuri retorice, in special repetitii, si sentinte („Pentru taine, cea mai buna temnita e un
mormant"
„La vrajmasi nu da romanul decat locul de mormant").

Stilul cunoaste o varietate de registre, de la suavul lirism al iubirii, la diatriba.

In tesatura se evidentiaza mai multe arhaisme si regionalisme, indeosebi de origine slava si maghiara,
evocandu-se si pe aceasta cale atmosfera epocii. Chiar daca astazi piesa are un aer usor vetust, ea
ramane o lectie de patriotism si literatura, pe o tematica de uimitoare actualitate. Numeroase montari
scenice i-au validat valoarea si exegeti de prima marime (M. Dragomirescu, G. Calinescu s.a.) au
numit-o capodopera.