Sunteți pe pagina 1din 79

TEMA NR.

1
CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI ROMAN

I.OBIECTIVE

Definirea dreptului roman, a obiectului acestuia; prezentarea diviziunilor dreptului roman.

II. CONŢINUTUL TEMEI

§1. Definiţia dreptului roman

Dreptul, în sensul general şi totodată tehnic al cuvântului constituie ansamblul normelor de conduită obligatorie,
deci instituite ori sancţionate de către stat, care reglementează raporturile dintre membrii unei colectivităţi. Aplicând această
definiţie dreptului roman se poate spune că el cuprinde totalitatea normelor de conduită instituite şi sancţionate de statul
roman, ce constituie un sistem extrem de vast şi complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice aflate într-un
proces continuu de transformare şi intercondiţionare1.
Această definiţie dată dreptului roman corespunde concepţiei actuale, moderne despre drept, care este
fundamental diferită de cea a jurisconsulţilor romani. Concepţia lor era caracterizată de confuzia dintre principiile religioase
fas, cele morale honestum, şi cele de drept ius, care s-a reflectat în definiţiile date dreptului în mod constant. Astfel
jurisconsultul Ulpian defineşte dreptul: iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere,
adică „principiile de drept sunt: a trăi în mod onest, a nu vătăma pe nimeni şi a da fiecăruia ceea ce i se cuvine“.
O altă definiţie care susţine cele afirmate anterior este cea dată de jurisconsultul Celsus care spune: ius est ars
boni et aequi, adică „dreptul este arta binelui şi a echităţii“.
Principiul binelui constituie elementul moral al definiţiei care este alăturat celui de drept, aequitas ce are o
multitudine de sensuri şi uneori este foarte greu de a fi definit precis. Astfel Cicero confunda aequitas cu ius civile, cu
izvorul lui ius civile dar şi cu una din diviziunile dreptului2.
Aequitas este considerat de juriştii romani ca un scop al dreptului3 şi totodată ca un ideal al dreptului4. De fapt
Celsius a vrut cu siguranţă prin această definiţie să demonstreze că dreptul este arta de a aplica regulile morale în
conflictele din viaţa practică5.

§2. Obiectul dreptului roman

Cursul de faţă are ca obiect prezentarea apariţiei şi evoluţiei instituţiilor dreptului privat roman şi nu a întregii
materii a dreptului roman.
Dreptul roman ca ansamblu de norme de conduită instituite ori sancţionate de statul roman6 era împărţit în
conformitate cu concepţia romană în drept public şi drept privat. Astfel jurisconsultul Ulpian7 arăta criteriul de distincţie între
dreptul public şi dreptul privat: publicum ius est quod ad statum rei romane spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem,
adică „dreptul public este acela care priveşte organizarea statului roman, şi dreptul privat, interesul particularilor.“
Diferenţele dintre normele dreptului public pe de-o parte şi cele ale dreptului privat pe de alta au determinat la
rândul lor deosebiri şi în ceea ce priveşte posibilitatea de modificare a acestora. Normele dreptului public nu puteau fi
modificate de către particulari8: ius publicum privatorum pactis mutari non potest, adică „dreptul public nu poate fi schimbat
prin convenţii încheiate între particulari“. Acestea se impuneau tuturor fără a putea fi schimbate ori transformate.
Normele dreptului privat dădeau însă părţilor posibilitatea de a se abate de la acestea cu condiţia să nu se încalce
principiile fundamentale de drept.
Având în vedere modelul tratării instituţiilor de drept privat de către jurisconsultul Gaius pe de-o parte, şi Justinian
pe de alta în Instituţiile lor, se va proceda în cursul de faţă la o abordare similară, însă cu unele modificări în ceea ce
priveşte acţiunea în justiţie, după cum urmează: se începe cu prezentarea unor noţiuni introductive în studiul dreptului
roman apoi se trece la tratarea izvoarelor dreptului roman. Din considerente întemeiate pe experienţa romaniştilor din ultima
vreme, respectiv faptul că dreptul roman a evoluat pe cale procedurală ca un drept al acţiunilor, se va trata în continuare
procedura civilă înaintea instituţiilor dreptului privat roman aşa cum eram obişnuiţi de Institutele jurisconsulţilor.
În continuare însă se va respecta ordinea tratării din Institute abordându-se persoanele mai întâi; apoi sub titlul de
drepturi reale se vor trata bunurile, posesia, proprietatea şi drepturile reale asupra bunurile altuia.
1
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, 1995, Bucureşti, pag. 5.
2
C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, pag.17.
3
Ulpian, D.1.1.1.pr.
4
Paul, D.11.11; G. Ciulei, L'équité chez Ciceron, Amsterdam, 1972.
5
C.St.Tomulescu, Op. cit..pag.17.
6
Supra, pag.1
7
D.1.1.1.2.
8
Papinian, D. 2, 14, 38.
1
În partea a doua a cursului se vor trata alte instituţii importante ale dreptului roman, respectiv succesiunile,
obligaţiile şi izvoarele obligaţiilor.

§3. Însemnătatea dreptului roman

Dreptul roman prezintă o deosebită însemnătate deoarece el constituie fundamentul pe care s-a clădit sistemul
juridic. Studiul dreptului roman prezintă o însemnătate motivată şi de anumite criterii legate de cultura generală şi juridică,
de istoria dreptului şi de rolul didactic pe care-l joacă în pregătirea celor ce vor deveni jurişti. Căci dacă grecii au dat dovada
măiestriei lor în privinţa filozofiei, juriştii romani şi-au manifestat genialitatea în ceea ce priveşte mânuirea raţionamentului
juridic, a elaborării conceptelor, principiilor şi noţiunilor juridice.
Despre însemnătatea dreptului roman se poate vorbi la nesfârşit în sens general, dar de asemenea ea se prezintă
şi în sens concret, odată cu studiul şi cercetarea fiecărei instituţii juridice în parte. Dreptul roman prezintă deci interes
pentru următoarele considerente:
- a creat alfabetul dreptului printr-un limbaj juridic cu ajutorul căruia s-au putut exprima ideile juridice cerute de viaţa
practică;
- a determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecinţa a fost că noţiunile juridice actuale au apărut în marea lor
majoritate în cadrul său, caracterizându-se prin precizie, claritate şi logică strictă;
- a contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre transmise lumii moderne. Cunoaşterea
acestor principii prezintă o mare însemnătate deoarece pe de-o parte ele constituie regulile fundamentale ale dreptului
roman, iar pe de alta ajută la soluţionarea unor probleme juridice practice. De aici rezultă principii ca cel al simetriei sau
corespondenţei formelor în conformitate cu care un act juridic încheiat într-o anumită formă nu poate fi desfiinţat decât în
aceeaşi formă, însă în sens invers;
- determină formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură cât şi pentru specialistul ce se formează şi
se perfecţionează în ştiinţa dreptului;
- dezvoltă simţul juridic practic pentru că el însuşi s-a format pe bază de speţe şi ne dă astfel posibilitatea de a
urmări şi înţelege modul de elaborare al noţiunilor juridice. Astfel, exemplul cel mai concludent este cel al Digestelor, una din
principalele lucrări ale operei legislative a lui Justinian care constituie de fapt o vastă culegere de speţe.
- dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului roman9, în trei momente principale semnificative,
respectiv perioada de zămislire a poporului român şi de formare a dreptului obişnuielnic pe un fond juridic de drept roman;
perioada dreptului juridic scris, când influenţa dreptului roman s-a exercitat prin filieră bizantină, şi în cele din urmă perioada
elaborării operei legislative din timpul lui Alexandru Ioan Cuza când au fost preluate o serie de categorii şi principii ale
dreptului roman clasic10.

§4. Diviziunile dreptului roman

După cum rezultă din textul lui Ulpian citat anterior11 dreptul roman se divide în două părţi importante: dreptul
public şi dreptul privat.
Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care reglementează organizarea statului pe de-o parte, iar pe de
alta reglementează relaţiile dintre stat şi persoanele particulare.
Dreptul privat este acel ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile dintre persoanele particulare. La
rândul său dreptul public se subdivide în trei părţi: ius civile, ius gentium şi ius naturae sau ius naturele.
Ius civile este ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile numai dintre cetăţeni. Deci este dreptul
propriu al cetăţii - civitas aplicabil numai cetăţenilor romani - cives. El este un drept strict, riguros şi conservator pentru că nu
suportă schimbări cu trecerea timpului. Totodată este un drept formalist în sensul că actele juridice pe care le prevede
pentru a fi folosite trebuie să îndeplinească anumite forme sine qua non.
Ius gentium este ansamblul de norme juridice care reglementează pe de-o parte relaţiile dintre cetăţeni şi străini,
iar pe de alta dintre străini.
„Ius naturae sau ius naturale este acela pe care toate fiinţele vieţuitoare l-au deprins de la natură, căci acest drept
nu este specific numai neamului omenesc, ci este comun tuturor animalelor care se nasc pe uscat, în mare, precum şi
păsărilor. De aici decurge uniunea bărbatului cu femeia, pe care noi o numim căsătorie, zămislirea copiilor şi educaţia lor. În
fapt vedem că şi animalele, chiar cele sălbatice, sunt socotite a cunoaşte acest drept“ - ius naturale est, quod natura omnia
docuit: nam ius istud non humani generis proprium, sed omnium animalium, que in terra, que in mari nascuntur avium
quoque commune est hinc descendit maris atque feminae conjuctio, quam nos matrimonium appelamus, huic liberorum
procreatio, hinc educatio: videmus etenim cetera quoque animalia, feras etiam istius iuris peritia censeri.12
9
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Bucureşti 1983, pag 12.
10
N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol.1. 1915, pag 14-30.
11
Supra, pag.1.
12
D. 1, 1, 1, 3-4.
2
Jurisconsulţii din dreptul clasic fiind influenţaţi de filozofia greacă au considerat dreptul natural ca un drept ideal,
semper aequm est bonum, adică întotdeauna echitabil şi bun. Totuşi ideea unui astfel de drept era în afara realităţii
sclavagiste romane13.
O altă accepţiune a lui ius naturale era aceea legată de normele ce reglementează relaţiile omului cu divinitatea. În
virtutea acesteia dreptul natural este definit ca acela care este respectat deopotrivă la toate popoarele fiind stabilit de
divinitate şi se menţine veşnic şi imuabil14.
Au existat şi alte criterii de diviziune a dreptului roman după care acestea se împărţeau în: ius civile şi ius
honorarium; ius scriptum şi ius non scriptum; ius generale sau comune şi ius singulare.15
Ius civile aici era dreptul care decurgea din legi plebiscite, consuetudine, constituţii imperiale, senatusconsulte.
Ius honorarium era dreptul ce rezulta din edictele pretorului şi ale edilului curul.
Ius scriptum decurgea din voinţa categoric exprimată, adică explicită a legiuitorului.
Ius non scriptum decurgea din voinţa presupusă ca urmare a faptului că permitea existenţa şi perpetuarea
anumitor obiceiuri ce constituiau mos majorum sau consuetudo.
Ius generale sau comune era dreptul care producea efecte generale.
Ius singulare era dreptul care producea efecte limitate. Acesta se subdivide în beneficium legis aplicabil numai unei
categorii de persoane şi privilegium aplicabil numai uneia sau mai multor persoane determinate.

III. TESTE DE EVALUARE

1. Care este definiţie dreptului roman?


2. Care este obiectul acestuia?
3. Trataţi despre însemnătatea dreptului roman.

TEMA NR. 2
PERIODIZAREA ISTORICĂ A STATULUI
ŞI EPOCILE DREPTULUI ROMAN

I. OBIECTIVE

Prezentarea perioadelor istorice a statului şi epocilor dreptului roman, din punct de vedere a formelor de
guvernământ şi a drepturilor şi obligaţiilor categoriilor de subiecti de drept.
II. CONŢINUTUL TEMEI

§1. Perioada prestatală

După tradiţie, şi conform cercetărilor istorice Roma ar fi fost fondată la anul 754 ori 753 î.e.n., de către cei doi fraţi
legendari Romulus şi Remus. Lăsând deoparte legenda şi abordând din punct de vedere istoric această perioadă, Roma
era la început un sat de păstori şi agricultori ce se bucura de o aşezare din cele mai favorabile, pe malul Tibrului, în
apropierea mării într-o zonă de întrepătrundere a lumii latine şi etrusce.
Populaţia Romei cu toate că era în majoritate italică nu avea totuşi o structură omogenă. Era formată din trei triburi
primitive. Unul era latin numit Ramnes, aşezat pe colina Palatin, altul era sabin numit Tities, aşezat pe colina Esquilin şi cel
de-al treilea etrusc numit Lucers aşezat pe Caelius.
Această populaţie eterogenă era polarizată în două mari categorii sociale respectiv patricienii şi plebeii. Între
aceste două categorii exista o a treia formată din clientes - clienţi.
Patricienii cunoscuţi sub numele de populus romanus erau membrii ginţilor, adică toţi cei care făceau parte din
poporul latin cuceritor. Numele lor vine de la termenul de patres - şefi16.
Plebeii erau formaţi din populaţiile vecine învinse de romani la care treptat s-au alăturat cei veniţi la Roma care
exercitau diverse meserii.
Între patricieni şi plebei a existat o luptă permanentă pentru cucerirea de drepturi politice de către cei din urmă.
Clienţii erau sclavii dezrobiţi şi urmaşii lor la care s-au adăugat şi străinii veniţi la Roma.

13
Vl. Hanga, M Jacotă, Drept privat roman, Bucureşti, 1964, pag.15.
14
Institute.1,2,11.
15
Vl. Hanga, Op. cit., pag. 25-27.
16
Ginta era formată din toţi cei care descindeau dintr-un strămoş comun dar numai pe linie masculină.
3
§2. Întemeierea statului roman

Pe la sfârşitul secolului VI î.e.n. în urma reformei complexe a lui Servius Tullius a fost întemeiat statul roman ca
formă de organizare politică. El a împărţit teritoriul Romei cu excepţia Capitoliului şi Aventinului în patru tribus sau regiuni
numite: Suburana, Esquiliana, Collina şi Palatina. Aceasta a făcut ca fiecare cetăţean indiferent de categoria socială căreia
îi aparţinea să fie inclus într-unul din aceste patru cartiere. Fiecare cetăţean era obligat să facă o declaraţie în privinţa averii
sale. În acest sens se organiza din cinci în cinci ani recensământul.
Din punct de vedere financiar şi militar pentru a se stabili impozitul dar şi pentru determinarea serviciului militar
Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie în centurii repartizate după averea ce o avea fiecare cetăţean. O centurie
cuprindea în jur de o sută de oameni. Prin împărţirea centuriilor pe clase în funcţie de avere s-a ajuns la suprimarea
diferenţei între patricieni şi plebei. Acestea au fost în număr de cinci după cum urmează17:
- clasa I cuprindea pe cei cu o avere în valoare de peste 100.000 de aşi, ce avea 80 de centurii.
- clasa a II a cuprindea pe cei cu o avere în valoare de peste 75.000 de aşi, ce avea 20 de centurii.
- clasa a III a cuprindea pe cei cu o avere de peste 50.000 de aşi, ce avea 20 de centurii.
- clasa a IV cuprindea pe cei cu o avere în valoare de peste 25.000 de aşi, ce avea 20 de centurii.
- clasa a V a cuprindea pe cei cu o avere în valoare de peste 11.000 de aşi, ce avea 30 de centurii.
Cei rămaşi în afara claselor datorită venitului sub limita minimă constituiau o centurie. Pentru plata impozitelor se
lua în considerare plafonul minim de 1.500 de aşi.
Deci reforma lui Servius Tullius a avut un caracter complex în sensul că a fost administrativă, militară, financiară,
economică, socială şi-n ultimă instanţă politică. Statul roman a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare din punctul de
vedere al formelor sale de organizare.

§3. Perioada regalităţii

Prin reforma lui Servius Tullius distincţia dintre patricieni şi plebei a fost desfiinţată doar aparent căci în realitate ei
se găseau mai departe într-o poziţie inferioară faţă de patricieni. De aceea lupta lor pentru drepturi politice continuă şi în
această perioadă.
Alături de patricieni şi plebei care erau oameni liberi tot acum apar şi sclavii domestici care erau trataţi ca membrii ai
familiei. Totuşi, chiar dacă sclavia începe treptat să capete o pondere tot mai mare, viaţa economică a Romei se bazează încă
pe munca oamenilor liberi.18
În ceea ce priveşte organizarea statului odată cu întemeierea sa au fost preluate organele de conducere a
societăţii romane din perioada prestatală, respectiv rex - regele, senatul şi comitia centuriată creată prin reforma lui Servius
Tullius.
Rex - regele este acum un adevărat şef de stat, conducător politic care deţine prerogativele asupra administraţiei,
religiei, armatei fiind în acelaşi timp şi judecător suprem.
La moarte sa puterea supremă în stat trece asupra senatului, iar în timpul în care locul pe torn era vacant până la
alegerea unui nou rege de către adunările curiate, funcţia de rege era exercitată de către fiecare senator timp de cinci zile19.
Comitia centuriată avea prerogative legislative în principal dar şi elective şi judecătoreşti20.
Comitia curiata avea prerogative ce se exercitau în viaţa publică şi privată dar totodată şi în cea religioasă.

§4. Perioada republicii

În anul 509 î.e.n., când s-a instaurat republica regii au fost înlocuiţi cu consuli care erau aleşi pe o durată de un an,
în număr de doi. Ei lucrau în comun iar hotărârea unuia dintre ei era valabilă numai cu încuviinţarea celuilalt.
Drept urmare a războaielor de cucerire la Roma se concentrează un număr tot mai mare de sclavi, pe a căror
muncă începe să se bazeze întreaga producţie de bunuri a societăţii21.
În acest context viaţa socială se caracterizează prin confruntarea contradictorie între patricieni şi plebei, conflict întreţinut
de condiţiile discriminatorii impuse celor din urmă atât din punct de vedere politic cât şi economic.
Chiar dacă plebeii au reuşit să obţină câteva cuceriri în lupta lor ca de exemplu accesul la comitia centuriata, în
celelalte domenii respectiv cel administrativ, religios şi jurisdicţional continuau să fie excluşi. De asemenea şi ager publicus
era exploatat în exclusivitate tot de către patricieni.

17
Titus Livius 1, 43; Dionisie din Halicarnas 4, 16, 17.
18
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit, pag. 25.
19
Ibidem
20
Cicero, De rep. 2. 22.
21
Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978, pag. 37.
4
Aceste cauze au determinat ca după o luptă de secole plebeii să obţină anumite reforme ca de pildă cea a fraţilor
Gracchi sau Legea celor XII Table.
Către sfârşitul republicii când dezvoltarea economică capătă un avânt nemaiîntâlnit până atunci, societatea romană
trece prin mutaţii profunde care determină restructurarea categoriilor sociale iar distincţia binecunoscută între patricieni şi
plebei să se estompeze. Astfel apar noi categorii derivate din patricieni ori plebei, respectiv cavalerii şi nobilii22.
Cavalerii erau cei trecuţi pe listele censului care chiar dacă nu aveau nici o legătură cu serviciul militar, deţineau o
avere de minimum 400.000 sesterţi.
Nobilii erau cei care deţinuseră o magistratură curulă ori descendenţii lor. Nobilimea era formată şi din familii de
plebei care au ajuns nobili prin faptul îndeplinirii unei magistraturi curule
Alte categorii sociale în această perioadă erau formate din proletari şi sclavi.
Termenul de proletar apare de timpuriu în limba latină. Legea celor XII Table îl cunoştea 23 iar conform tradiţiei
regele Servius Tullius îi exclusese de la serviciul public şi militar. Proletar era omul sărac care nu avea decât copii - proles.
La sfârşitul republicii drept consecinţă a legii grânelor promisă de Caius Gracchus, lege prin care statul era obligat să
procure în condiţii ieftine grâu pentru săraci, proletarii devin cetăţenii săraci care nu aveau nici un mijloc de subzistenţă
decât ajutorul acordat de către stat.
Sclavii constituiau categoria de oameni care nu se bucurau de libertate nefiind persoane. Sclavia din forma sa
patriarhală, spre sfârşitul republicii devine clasică constituind de fapt baza economică a sistemului sclavagist.
În perioada republicii organele de exercitare a puterii politice au fost în parte preluate din perioada anterioară dar
acum dispare regele şi apar magistraţii, care se adaugă adunărilor poporului şi senatului.
Adunările poporului adoptau hotărâri legislative, electorale sau judiciare. Ele se concretizau în patru categorii de
adunări respectiv: comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis şi comitia tributa24.
Senatul în această perioadă a dobândit un rol important în conducerea politică a societăţii romane şi chiar dacă nu
avea dreptul să elaboreze legi el trebuia să le confirme pe cele votate de adunările poporului. În acest fel el supraveghea
respectarea vechilor tradiţii şi moravuri ale poporului roman.
Multă vreme senatul a numărat 300 de membrii pentru ca mai târziu, în timpul dictaturii lui Sulla să ajungă la 600
de membrii şi în cele din urmă, în timpul lui Caesar să ajungă la un număr de 900 de membrii.25
La început consulii erau cei care îi numeau pe senatori dintre patricieni. Mai târziu senatorii au încetat de a fi în
mod exclusiv patricieni dobândind această demnitate toţi aceia care au deţinut anterior o magistratură curulă, printre care
puteau fi şi plebei de când dobândiseră dreptul la magistratură. În cele din urmă cenzurii erau cei care au primit dreptul să
numească senatori.26
Magistraţii erau înalţi funcţionari de stat care deţineau atribuţii importante din punct de vedere administrativ şi
jurisdicţional27. În mâinile lor era concentrată şi puterea militară. Erau aleşi pe o perioadă limitată, de regulă un an. Puterea
lor se exercita prin două importante atribute denumite potestas şi imperium.28
Potestas cuprinde:
- dreptul de a lua auspiciile, adică consultarea, după anumite semne a „voinţei zeilor“;
- dreptul de a da edicte valabile pe tot timpul anului cât respectivul magistrat se găsea în funcţie - ius edicendi;
- dreptul de a amenda pe contravenienţi;
- dreptul de a convoca adunarea poporului fie pentru a dezbate unele probleme, fie pentru deliberare şi votare -
cum populo agere;
- dreptul de a convoca şi prezida senatul - senatum vocare, habere;
Imperium cuprinde:
- dreptul de a comanda armata romană;
- dreptul de a convoca poporul în afara Romei;
Magistraţii superiori, consulii deţineau puterea civilă supremă dar şi conducerea armatei. La început erau aleşi
numai din rândul patricienilor, dar începând cu anul 367 î.e.n. prin legea Licinia Sextia puteau fi aleşi şi dintre plebei.
Urmau conform ierarhiei pretorii, ce aveau ca atribuţie principală administrarea justiţiei, cu preponderenţă cea
civilă.
Altă categorie de magistraţi era cenzorul. El avea sarcina de a se ocupa de cens - recensământ, adică să evalueze
periodic din cinci în cinci ani averea cetăţenilor şi să înscrie toate perioadele pe listele censului.
Edilii curuli erau magistraţii care supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, se ocupau de aprovizionarea
oraşului şi aveau atribuţii jurisdicţionale în ceea ce priveşte vânzarea vitelor şi sclavilor, care se făceau în pieţele publice.
Questorii erau funcţionarii care administrau tezaurul public, arhivele statului şi se ocupau cu vânzarea prăzii de
război.

22
I. Gaudemet, Institutiones de l'antiquité, Paris, 1967, pag. 229.
23
Justinian 4, 10.
24
E. Molcuţ op. cit. pag. 30.
25
D.1.2.2.32.
26
C.St.Tomulescu, Op. cit., pag.779.
27
S.Solazzi, Archivio giuridico Filippo Serafini, Modena, 98, 1927.
28
A.Bouche-Leclerq, Manuel des institutiones romaines, Paris, 1931, pag.36.
5
Tribunii plebei au jucat un rol de o mare însemnătate în viaţa statului roman, căci pentru apărarea intereselor
plebeilor, aveau dreptul de a se opune actelor magistraţilor prin veto. Nu se puteau însă împotrivi astfel actelor cenzorilor şi
dictatorilor, cât şi hotărârilor senatului.
În cazuri deosebite, de excepţie cum erau războaiele, răscoalele, etc., conducerea statului era încredinţată unui
dictator, căruia nimeni nu i se putea opune, dar care avea o împuternicire excepţională pe un termen limitat, respectiv pe şase
luni29.

§5. Perioada monarhiei

După cum se cunoaşte perioada monarhiei sau a imperiului se împarte în două etape succesive respectiv
principatul şi dominatul sau monarhia absolută.
a. Principatul

Această perioadă a debutat cu tentativa lui Caesar de a instaura o monarhie făţişă, tentativă ce nu a avut reuşită.30
Dându-şi seama că acest lucru este imposibil de realizat astfel, nepotul lui Caesar respectiv Octavian Augustus a
realizat o formulă de compromis ce consta într-o monarhie camuflată în forme republicane31 sub denumirea de Principat.
În această perioadă structura societăţii romane s-a menţinut în mare parte, dar s-a polarizat prin creşterea
diferenţelor dintre bogaţi -honestiores şi săraci - humiliores.
Vârfurile clasei dominante erau formate din ordinul senatorial, unde intrau marii proprietari funciari, ordinul ecvestru
unde intrau comercianţi, cămătari şi funcţionari, cât şi din ordinul decurionilor.
Pentru ca cineva să facă parte din nobilime, adică aristocraţia funciară, trebuia să aibă un cens de cel puţin un milion
de sesterţi şi de asemenea să aibă strămoşi care să fi exercitat anumite magistraturi în stat32. Aristocraţia senatorială avea
în jurul ei o vastă clientelă formată din ţărani, plebei şi dezrobiţi33.
Ordinul ecvestru, respectiv cavalerii şi-au păstrat multe trăsături din perioada republicii, dar fizionomia lor a fost
modificată totuşi de noile condiţii. Începând cu secolul II e.n. cele mai importante funcţii din cancelaria imperială au fost
deţinute de membrii ordinului ecvestru34. O parte din cavaleri erau recrutaţi din rândurile aristocraţiei municipale şi
provinciale, cât şi dintre cei ce exercitau profesiuni libere, dar care trebuiau să aibă o avere de cel puţin 400.000 de
sesterţi35.
Plebea, respectiv o parte a acesteia ce constituia o categorie de oameni săraci - humiliores, se împărţea în urbană
şi rurală, şi a suferit anumite transformări determinate de însăşi transformările epocii. Astfel plebea urbană nu avea nici o
activitate productivă ea trăind pe seama statului şi a unor particulari, primind pâine, distracţii şi chir bani. Totuşi o categorie
mică de plebei, mai ales cei dezrobiţi exercita diferite meserii sau chiar comerţ.
Colonii, în această perioadă constituiau o categorie socială nouă ce apare ca o consecinţă a faptului că muncă
sclavilor devine tot mai puţin rentabilă36. De aceea în agricultură începe să se extindă tot mai mult munca coloniilor care
iniţial erau arendaşi liberi37 ce încheiau un contract de locaţiune - arendă cu marii proprietari funciari, în virtutea căruia
primeau spre folosinţă o suprafaţă de pământ în schimbul căruia plăteau o sumă de bani, fie remiteau o parte din recoltă38.
Treptat colonii devin tot mai dependenţi, faţă de marii proprietari funciari, iar în cele din urmă sunt aserviţi complet
prin alipirea lor de pământul pe care îl lucrau.
Sclavii constituiau categoria de oameni fără libertate ce stăteau la baza sistemului economic de producţie
sclavagist, şi în această perioadă numărul lor este într-o treptată scădere datorită concurenţei coloniilor pe de-o parte, iar
pe de alta datorită politicii de pace - pax romana pe care o promovează statul roman după cuceririle realizate în Dacia de
împăratul Traian.
Împăratul - imperator reprezenta autoritatea supremă în stat, concentrând în mâinile sale pentru început o mare
parte din prerogativele de conducere a statului.
Începând cu împăratul Vespasian39 toate prerogativele au fost conferite împăratului printr-un senatusconsult numit
impropriu lex regia40. Tot prin acest senatusconsult împăratul primea imperium proconsular41 care consta în dreptul de

29
Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., pag. 25-26.
30
J. Gaudement, Institutions de l'antiquité, Paris, 1967, pag 712.
31
C. St. Tomulescu, Op. cit. pag. 791; De Francisi, Arena Imperii, III, 1948, pag. 204-294.
32
Dio Cassius, 54, 17, 26.
33
Vl. Hanga, op. cit. pag. 48.
34
Ibidem.
35
Dio Cassius, 53, 17; Suetonius, aug. 38-39, Cal. 16.
36
C. St. Tomulescu, Analele Universităţii Bucureşti, 6, 1956.
37
Digeste, 19, 2, 15.
38
Cicero, Pro Caec., 32. 94.
39
L. Homo, Les institutions politiques romaines, Paris, 1933, pag. 278.
40
Ulpian, D., 1, 4, pr; Inst. 1, 17, 1, 7.; Gaius, 1, 5.
41
Ibidem.
6
comandă supremă a armatei, cât şi pontificatul42, adică funcţia de preot suprem al religiei romane, cunoscută sub
denumirea de Pontifex Maximus.
Împăratul purta titlul de imperator Caesar Augustus care însemna conducătorul victorios al armatei, urmaşul lui
Caesar, îndreptăţit de a fi venerat.
Provinciile imperiului erau de două categorii: provincii senatoriale şi provincii imperiale. Provinciile administrate de
către împărat numite provinciae Caesaris, principis erau conduse de un împuternicit al împăratului - legatus Augusti
propretore şi plăteau un impozit numit tributa.
Provinciile senatoriale numite provinciae senatus, populi aveau în fruntea lor un reprezentant al senatului.
În privinţa magistraţilor în perioada principatului s-au păstrat în mod formal toate magistraturile.
Consulii îşi pierd majoritatea prerogativelor, dar în schimb dobândesc altele în materia jurisdicţiei contencioasă 43
pe lângă care păstrează şi vechea jurisdicţie graţioasă în care părţile nu se găsesc pe poziţii contrare ca de exemplu
adopţiunile, emancipările şi dezrobirile44.
Importanţa pretorilor scade mai ales după reforma împăratului Hadrianus care a codificat edictul pretorului, în
sensul că de acum acesta nu mai era izvor de drept, rămânând imuabil. În ceea ce priveşte pretorul peregrin, acesta îşi
continuă activitatea sa jurisdicţională numai până în anul 212 e.n. când odată cu editarea constituţiei împăratului Caracalla
dispare categoria de persoane corespondentă pretorilor45.
Cenzorii şi tribunii plebei dispar datorită faptului că prerogativele lor au fost preluate constant de către împărat46 .
În fine edilii curuli au păstrat numai atribuţiile referitoare la supravegherea pieţelor, iar questorii au intrat în categoria
funcţionarilor imperiali47.

b. Dominatul

Ultima etapă a monarhiei, dominatul sau monarhia absolută a reprezentat o formă făţişă de absolutism ce
caracteriza statul roman în această perioadă.
Structura societăţii era polarizată acum în două categorii sociale, respectiv potentiores şi humiliores.
Potentiores era categoria compusă din marii proprietari funciari adică nobilimea. Nobilimii de bogătaşi din perioada
Principatului i s-a adăugat o nobilime de funcţionari. Deveneau nobili cei care erau numiţi senatori sau într-o funcţie înaltă.
Înalţii funcţionari purtau titlul de perfectissimi. Unii nobili purtau titlul de patriciu şi se considerau rude cu împăratul.
Nobililor la Roma le corespundeau în provincii decurionii.
Humiliores era categoria oamenilor săraci ce cuprindea marea majoritate a populaţiei libere.
Forma de stat instaurată era o monarhie absolută de drept divin în care împăratul nu mai era considerat principes,
primul între cetăţeni ci mai presus de oameni - dominus et deus, având puteri supranaturale48.
Puterea politică se afla în întregime în mâinile împăratului care era ajutat de un consiliu restrâns de înalţi
funcţionari sub denumirea consistorium principis. Politica împăratului era dusă la îndeplinire de către un sistem birocratic
riguros ierarhizat, compus din funcţionari imperiali împărţiţi în două categorii, respectiv dignitates, înalţii demnitari şi officia
cei inferiori.
Senatul şi-a pierdut toate atribuţiile fiind asimilat oricărui consiliu municipal.
Magistraturile, respectiv cele care încă s-au menţinut au devenit pur formale fără nici o putere reală.

§6. Epocile dreptului roman

Periodizarea istorică a statului roman trebuie coroborată cu o periodizare a dreptului roman dată fiind strânsa
legătură dintre organizarea politică a societăţii sub forma statului şi ansamblul normelor de conduită care se aplicau în
relaţiile dintre oameni sub forma dreptului. Numai astfel se pot înţelege condiţiile în care au apărut şi s-au dezvoltat
instituţiile juridice, modul în care acestea au evoluat de-a lungul a 1.300 de ani. De aceea în mod convenţional, dar ţinând
seama şi de realitatea istorică concretă, marea majoritate a romaniştilor au periodizat dreptul roman în trei epoci succesive,
care după cum vom vedea urmează o succesiune logică şi totodată cronologică, respectiv epoca veche, epoca clasică şi
epoca postclasică.49
Prima perioadă a dreptului roman, respectiv epoca veche începe din momentul întemeierii statului şi durează d-a
lungul perioadei regalităţii până spre sfârşitul republicii, respectiv jumătatea secolului VI î.e.n. până în anul 27 î.e.n.

42
Ibidem
43
Inst., 2, 23, 1.
44
Tacit, Ann, XIII, 28.
45
Vl. Hanga, Op. cit., pag. 27.
46
Plin. Epist; I, 23; C. Th. XI., 1, 74, 3.
47
Vl. Hanga, Op. cit, pag. 27.
48
P. de Francisi, Storia del diritto romano. III, Roma, 1944, pag. 60-80.
49
A. E. Giffard, Precis de droit romain, vol. I. Paris, 1946; C. St. Tomulescu, Op. Cit., pag. 25-26; A. Esmein, Melanges d'histoire du droit et de
critique, Paris, pag. 1-200; E. Molcuţ, Op. cit., pag. 45-46; Vl. Hanga, Op. cit., pag. 58.
7
Această este epoca vechiului drept roman - ius quiritium, caracterizat prin formalism şi rigiditate, oglindire a
relaţiilor sociale puţin evoluate şi impregnate de o mentalitate dominată de superstiţie, magie şi religie. Aceste condiţii
ritualiste îmbrăcau în haină juridică intenţia părţilor cu privire la anumite acte şi fapte.
Principiul care a dominat întregul drept al acestei perioade era cel înscris în Legea celor XII Table, respectiv uti
lingua nuncupassit, ita ius esto, adică „aşa cum părţile s-au pronunţat, aşa să fie dreptul“.
Din punct de vedere ştiinţific dreptul roman constituia o suprastructură pragmatică lipsită de subtilităţi teoretice,
foarte apropiată de concepţia utilitaristă despre lume şi viaţă - gravitas a aristocraţiei patriciene şi plebeiene.50
A doua perioadă a dreptului roman, respectiv epoca clasică durează de-a lungul perioadei principatului de la 27
î.e.n. până la 284 î.e.n., ani în care începe domnia împăratului Diocletian.
După războaiele punice Roma a cunoscut o continuă dezvoltare economică, dezvoltare susţinută şi de cuceririle
romane ce au adus bogăţii tot mai mari şi a determinat un schimb intens de mărfuri, comerţul depăşind astfel bazinul
mediteranean. Moravurile austere romane încep să se schimbe îndulcindu-se, iar rigiditatea relaţiilor de familie şi sociale
este înlocuită cu libertatea în gândire şi în comportament.51
Această dezvoltare multilaterală a determinat pe cale de consecinţă schimbări corespunzătoare şi în materia
dreptului, astfel încât vechiul drept roman rigid şi formalist nu mai corespundea marilor mutaţii din societatea romană de la
sfârşitul republicii,52 şi a fost înlocuit cu cel clasic care era mai suplu, mai adaptabil noilor realităţi concrete. Elementul
formalist este înlăturat pentru că el constituia o piedică în manifestarea liberă a voinţei părţilor raporturilor juridice, este deci
înlocuit cu elementul volitiv intenţional şi cel de bună credinţă - bona fides şi de echitate - aequitas. Dreptul clasic întronează
principiul „buna credinţă şi echitatea temperează rigorismul“53.
A treia perioadă a dreptului roman, respectiv epoca postclasică a durat de-a lungul perioadei dominatului de la anul
284 e.n. până la 565 e.n.54
Baza economică a sistemului sclavagist roman, sclavia decade şi atrage cu sine criza întregului imperiu, o criză
ireversibilă şi multilaterală, adică economică, financiară, politică, socială, militară, juridică etc. la care se adaugă pericolul
extern al popoarelor migratoare ce atacau permanent graniţele imperiului.
Aceste schimbări fundamentale au avut consecinţă şi asupra dreptului roman care şi-a pierdut originalitatea şi
puterea de creaţie. De aceea împăratul Justinian face o tentativă de salvare a statului şi dreptului, tentativă nereuşită, dar
care are meritul de a fi adunat la un loc tot ceea ce a fost mai valoros din dreptul roman. Întreagă această operă a servit ca
punct de plecare pentru dezvoltarea unor noi instituţii şi reglementări de care avea nevoie imperiul bizantin55.

III. TESTE DE EVALUARE

1. Care este perioada regalităţii?


2. Care este perioada republicii?
3. Care este perioada monarhiei?

TEMA NR. 3
IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
I. OBIECTIVE

Caracterizarea generală a izvoarelor dreptului roman. Prezentarea şi analizarea izvoarelor dreptului roman.

II. CONŢINUTUL TEMEI

Pornind de la definiţia şi analiza terminologiei privind izvoarele de drept, romaniştii au ajuns la concluzia unanimă
că acestea prezintă mai multe accepţiuni,56 respectiv cea în sens material, cea în sens documentar şi în fine cea în sens
formal care de fapt va constitui obiectul nostru de cercetare.
Accepţiunea în sens material a izvoarelor de drept constă în forţa creatoare de drept ce porneşte de la condiţiile
materiale de existenţă ale societăţii la un moment dat. Accepţiunea în sens documentar a izvoarelor de drept constă în
totalitatea documentelor istorice existente la un moment dat ca izvoare. Rezultă de aici un caracter general57. Acest caracter

50
G. Cornil Ancien droit romain. Le probléme des origines, 1930; C. W. Westrup, Introduction to Early Roman Law. Comparative Sociological
Studies, 5 vol, 1934-1950; Idem, Family Proprety and Patria Potestas, 1937.
51
Vl. Hanga Op. Cit., pag. 59.
52
A. Watson, The Law of Persons, The Law of Property, The Law of Obligations in the Later Roman Republic, 3 vol., 1965-1968.
53
Celsus, D. 1, 3, 17.; Ch. Appleton, Revue Internationale de L'Enseignement, 1924, pag. 48-149.
54
E. Albertario, Da Diocleziano a Giustiniano. Conf. XIV cent. Pandette , 1931, pag 321 şi urm.
55
V. Collinet, Études historiques sur le droit de Justinien, II, Histoire de l'École de droit de Beyrouth, 1925.
56
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag 36-38; Vl. Hanga, Op. cit., pag. 63; I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti,
1983, pag. 339.
57
N. A. Maşchin, Istoria Romai antice, Bucureşti, 1956, pag.5.; Ibidem, pag 26.
8
general nu este neapărat specific dreptului dar îl cuprinde şi pe acesta, şi deci devine special atunci când anumite izvoare
documentare s-au surse de cunoaştere58 ne sunt rămase ca vestigii ce ne ajută să reconstituim fragmentar o realitate
juridică sau de altă natură din trecut.
Din categoria documentelor sau izvoarelor de cunoaştere a dreptului roman fac parte textele epigrafice,
papirusurile şi textele istorice şi literare59 care ne transmit o seri de informaţii privind reglementările normative existente în
legi, senatusconsulte, jurisprudenţă, dar şi date istorice literare şi de altă natură.
Accepţiunea în sens formal a izvoarelor de drept constă în totalitatea mijloacelor prin care normele de conduită
socială sunt exprimate în norme cu putere obligatorie, deci norme de drept.60
Între izvoarele formale ale dreptului şi cele materiale există o strânsă legătură şi intercondiţionare deoarece
schimbările economice intervenite într-o societate la un moment dat se reflectă pe cale de consecinţă şi asupra sistemului
de norme juridice care reglementează relaţiile din cadrul acelei societăţi. Dovada cea mai concludentă în acest sens o
constituie Roma antică unde au existat izvoare de drept noi apărute datorită transformărilor societăţii romane,61 altele
existente până atunci au dispărut.
Izvoarele formale ale dreptului roman sunt studiate într-o ordine logică şi cronologică astfel: obiceiul, legea,
edictele magistraţilor, jurisprudenţa, senatusconsultele şi constituţiile imperiale.62
Ordinea logică are în vedere o anumită ierarhizare a izvoarelor formale din punct de vedere al complexităţii şi
dinamicii lor, cea cronologică le tratează aproximativ în succesiunea lor istorică de apariţie, evoluţie şi dispariţie coroborate
cu epocile de drept. Bineînţeles că aceste criterii se intercondiţionează reciproc şi au totodată legătură şi cu accepţiunile
noţiunii de izvor.
Astfel în epoca veche a dreptului roman au existat ca izvoare formale ale dreptului: obiceiul, legea, edictele
magistraţilor şi jurisprudenţa.63
Obiceiul juridic a fost cel mai important izvor formal de drept în perioada de început a dreptului vechi, atunci când
economia era naturală şi închisă.
Legea a devenit cel mai important izvor formal de drept în secolul V î.e.n., iar obiceiul a trecut pe plan secund.64
Spre sfârşitul epocii vechi capătă preponderenţă ca izvoare formale de drept edictele magistraţilor şi
jurisprudenţa.65
În epoca clasică au existat pe lângă izvoarele arătate anterior senatusconsultele şi constituţiile imperiale, dar către
sfârşitul ei.66 În epoca postclasică nu au mai existat decât două izvoare formale de drept, respectiv obiceiul, care a revenit în
prim plan datorită decăderii societăţii romane, şi constituţiile imperiale ca expresie a monarhiei absolute de drept divin.
Vom trece în continuare la tratarea izvoarelor formale ale dreptului roman, respectiv obiceiul, legea, edictele
magistraţilor, jurisprudenţa, senatusconsultele şi constituţiile imperiale după care vom trata codificarea dreptului roman
realizată prin legislaţia lui Justinian, opera monumentală care a adunat la un loc izvoarele formale cele mai semnificative ale
dreptului roman.

Obiceiul

Obiceiul sau cutuma constituie cel mai vechi izvor al dreptului roman şi s-a format în procesul destrămării societăţii
prestatale67. El a existat în societatea gentilică dar conţinutul său avea un caracter moral iar nu juridic. Era bazat pe vechi şi
puternice tradiţii şi avea rolul de a menţine ordinea în comunitate.
Acest izvor a dat dreptului roman caracterul de drept consuetudinar68.
După juristul Salvius Iulianus69 obiceiul este respectat pe drept cuvânt la fel ca şi legea şi este reglementarea care
a fost instituită de obiceiul strămoşilor.
După juristul Ulpian70 obiceiul se bazează pe consimţământul tacit al poporului, consimţământ manifestat într-o
perioadă îndelungată.
Justinian71 spune că dreptul pe care obiceiul îl aprobă este un drept nescris - ius nonscriptum, iar obiceiurile
practicate zilnic aprobate de consensul celor care se folosesc de ele, seamănă cu legea.

58
E. Molcuţ, Op. cit., pag. 47.
59
Ibidem, pag. 17.
60
I. Ceterchi şi colaboratorii, Teoria statului şi dreptului, pag 345.
61
I. Gaudement, Institutions de l'antichité, Paris, 1967, pag 576.
62
G. Dimitrescu, Drept roman, Craiova, 1948, pag. 11.
63
C. St. Tomulescu Op. cit., pag. 37.
64
E. Molcuţ Op. cit., pag. 48.
65
G. Grosso, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1969, pag. 425.
66
C. St. Tomulescu, Op. cit., Pag. 37.
67
V. Hanga, M. Jacotă, Op. cit., pag.32; A. Piganiol, Essai sur les origines de Rome, Paris, 1917, pag. 272-284; E. Molcuţ, Op. cit., pag.49.
68
J. Gaudement, Quelque remarque de la loi et de la contume, manifestation d'autorité et sourse d'enseignement a Rome, Etude de droit romain I,
Napoli, 1979, pag. 3-31; M. Jacotă, Drept roman, Iaşi, I, 1992, pag. 24.
69
D. 1, 3. 32, 1.
70
Regulae, 4.
71
Institute, 1. 2. 9.
9
Obiceiul mai poartă şi denumirea de consuetudino şi mos majorus. Consuetudinea era un obicei care se repeta
mereu, acelaşi în cazuri identice. Această aplicare constantă făcea ca obiceiul să nu mai fie contestat, iar bineînţeles că
după o practică îndelungată el devenea obligatoriu.
Mos majorus însemna de fapt obiceiurile strămoşilor şi constituia de fapt tradiţia venită din trecutul îndepărtat.
În prima perioadă a dreptului vechi obiceiul a avut un rol însemnat72 deoarece societatea în care predomina
economia naturală închisă se dezvolta într-un ritm lent şi acesta era singurul izvor de drept ce se adapta perfect la o
societate patriarhală.
Odată cu sfârşitul perioadei Republicii, când se produce aşa numita revoluţie în cadrul societăţii romane din toate
punctele de vedere, obiceiul ca izvor de drept, simplu şi primitiv nu mai face faţă noilor condiţii. De aceea el trece din
primplanul de până acum într-un plan secund ca mai apoi să dispară şi să lase locul altor izvoare de drept, mai evoluate, şi
corespunzătoare unor societăţi în permanentă dinamică cu un ritm foarte intens de evoluţie. După cum se ştie acestea au
fost legea, edictul magistratului şi jurisprudenţa73.
Obiceiul revine iar în plin plan în epoca postclasică odată cu decăderea economiei sclavagiste romane, şi
transformarea ei într-o economie naturală, când se prefigurează germenii unei noi societăţi respectiv cea feudală.

Legea

Termenul de lege - lex este folosit în dreptul roman cu accepţiuni diverse ca: leges publicae populi romani, adică
legi adoptate de către adunările poporului, leges datae, adică reglementări cu caracter administrativ şi leges privatae, adică
clauze introduse în anumite acte juridice74.
Legea este în general definită ca o hotărâre a poporului care devenea normă obligatorie75, dar ea poate fi definită
şi ca o convenţie între două persoane, cu sens de contract.
Astfel după cum lex în sens de lege este acordul de voinţă între magistrat şi adunarea poporului, acord prin care
magistratul propune - rogat şi poporul acceptă - iubet cu efectul că propunerea acestuia - rogatio se transformă în lege, la
fel termenul de lex în sens de convenţie constituie acordul de voinţă între două persoane particulare.76
Legea în sensul de acord între magistrat şi popor prezintă o formă de adoptare specifică 77 care debuta printr-o
propunere făcută de către magistrat a unui proiect de lege pe care poporul îl dezbătea. Apoi el se pronunţa în cadrul
adunării convocate cu această ocazie, fără a-l putea amenda într-un fel, prin exprimarea votului pozitiv folosind formula
utirogas, sau a celui negativ din formula antiquo. Legea urma să fie rectificată de senat şi în cele din urmă ea era depusă în
tezaurul acestuia, nu înainte ca un număr de copii să fie făcut cunoscut cetăţenilor romani.78
Din epoca veche a dreptului, legea a constituit cel mai important izvor de drept în perioada republicii, după apariţia
Legii celor XII Table.
Legea celor XII Table a constituit legea fundamentală a sistemului de drept roman din această perioadă faţă de
care a existat în mod constant un respect religios care a făcut ca ea să nu fie abrogată chiar şi atunci când intrase de mult
în desuetudine.
Ea a apărut pe terenul luptei permanente dintre patricieni şi plebei pentru dobândirea de drepturi civile şi politice de
către cei din urmă. La propunerile repetate ale unui tribun al plebei pe nume Terentilius Arsa în anul 451 î.e.n. a fost formată
o comisie compusă din zece persoane - decemvirii legibus scribundi ce avea scopul de a codifica obiceiurile juridice79.
Comisia s-a conformat şi le-a publicat în forum sub forma a zece table de lemn, dar plebeii au fost nemulţumiţi cu aceasta şi
s-a format o nouă comisie în care au intrat şi cinci plebei, iar în 449 î.e.n. s-a publicat noua codificare sub denumirea de
Legea celor XII Table. Ea constituia acum un adevărat cod cu reglementări cuprinzătoare 80 referitoare la dreptul public şi
privat.
Dispoziţiile de drept privat ne interesează în mod special căci ele fac în majoritate obiectul dreptului civil roman. În
acest sens Legea celor XII Table cuprindea dispoziţii privind reglementarea statutului persoanelor, regimul bunurilor,
prevederi asupra familiei romane, asupra instituţiei proprietăţii private - quiritare, mai puţin însă au existat prevederi privind
materia obligaţiilor deoarece la apariţia legii ele erau puţin dezvoltate, această situaţie fiind de fapt expresia dezvoltării
economiei din acea perioadă care era după cum se cunoaşte o economie simplă, naturală şi închisă.
În cea ce priveşte prevederile asupra procedurii civile romane, acestea reglementau într-un mod formalist, ritualist
desfăşurarea procesului civil ce dădea naştere unor inechităţii sociale evidente. De asemenea procedura era rudimentară şi
primitivă.

72
Pomponius, D. 1, 2, 2, 1; Cicero; De înv. II, 22, 65, 67.
73
Iulian, D. 1, 3, 32; Hermogenian, D. 1, 3, 35; Gelius, II, 24, 11.
74
M. V. Jacotă, Op. cit, pag. 28.
75
Gaius, 1, 3; Justinian, 9. 124.
76
C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, pag. 29.
77
Aulu Gelliu, 10. 20.
78
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Bucureşti, 1993, pag. 41.
79
Ibidem pag. 42.
80
Titus Livius, 3. 56; Cicero, De orat., 1. 43, 195.
10
Textul Legii celor XII Table nu ne-a parvenit, deoarece tăbliţele de bronz au fost distruse în secolul IV î.e.n. când
Roma a fost incendiată de către gali. Cu toate acestea ea a fost reconstituită în general datorită operelor jurisconsulţilor şi a
tradiţiei de a se transmite pe cale orală în cadrul învăţământului juridic. Ea a existat mereu în conştiinţa poporului roman
pentru care constituia un model de referinţă şi un simbol al modului de viaţă roman81.
Clasificarea legilor se făcea după criterii diferite cum ar fi organul de la care acesta emană sau din punct de vedere
al sancţiunii.
După primul criteriu legile erau: leges rogatae şi leges datae.
Leges rogatae erau acele acte normative ce aveau mecanismul de adaptare descris anterior; leges datae era actul
normativ care emana numai de la magistrat în baza unei împuterniciri legislative.82
Din punct de vedere al sancţiunii legile se clasificau în: leges perfectae, leges minus quam perfectae şi leges
inperfectae83.
Leges perfectae erau acele acte normative care cuprindeau drept sancţiune nulitatea oricărui act realizat cu
nerespectarea prevederilor din cuprinsul său. De aceea se numeau perfecte, adică complete.
Leges minus quam perfectae erau acele acte normative care cuprindeau drept sancţiune o pedeapsă constând în
plata unei amenzi de către cel care a încălcat prevederile din cuprinsul său. De aici şi numele de mai puţin perfectă sau
completă.
Leges imperfectes erau acele acte normative care nu cuprindeau nici un fel de sancţiune împotriva celui care
încălca prevederile sale. De aici denumirea de imperfectă sau incompletă.
Părţile constitutive ale legii erau trei84 respectiv praescriptio, rogatio şi sanctio.
Praescriptio constituia partea din lege care cuprindea numele magistratului care a propus-o, ziua şi locul unde a fost
votată, numele comisiilor şi ordinea votării în cadrul acestora.
Rogatio constituia partea din lege care cuprindea textul de lege, dispoziţiile acesteia împărţite în capitole şi
paragrafe. Rogatio este de fapt legea în sine şi ea poartă de fapt numele magistratului care a propus-o.
Sanctio constituia partea din lege ce cuprindea măsurile de pedepsire a celor care încălcau dispoziţiile prevăzute
în rogatio85.
Textul original al legii se păstra în tezaurul statului numit aerarium, iar prin copii se aducea la cunoştinţă cetăţenilor.
Edictele magistraţilor; dreptul pretorian

Magistraţii în calitatea lor de consuli, cenzori, pretori urbani şi peregrini, edilii curuli cât şi guvernatorii de provincie
aveau un drept numit ius edicendi în virtutea căruia putea ca la intrarea în funcţie să emită un edict, adică un act prin care
îşi făceau cunoscut populaţiei programul activităţii sale pentru perioada cât urma să exercite această magistratură. La
început edictele erau rostite în faţa poporului adunat cu această ocazie, dar mai târziu au fost scrise pe table de lemn albe
numite album şi afişate în forum pentru a fi aduse astfel la cunoştinţa tuturor cetăţenilor.
Un rol foarte însemnat în dezvoltarea dreptului la romani l-au avut edictele magistraţilor investiţi cu dreptul de
jurisdictio, adică dreptul de a numi un judecător şi de a organiza procesele între persoanele particulare. Aveau acest drept
pretorul urban, pretorul peregrin, edilii curuli la Roma şi guvernatorii de provincie cu questorii lor.
Termenul de edict se referea atât la toate reglementările conţinute în album cât şi la fiecare clauză în parte care
însemna o promisiune făcută ce trebuia respectată, numită clauză edictală.
Pentru că edictul pretorului urban a fost cel mai important şi în general a servit drept model, ne vom referi în
continuare cu preponderenţă la acesta.86
Edictul avea o durată de un an, atât cât dura şi funcţia magistratului de aceea se mai numeşte şi lex annua.87 El se
aplica permanent în anul de magistratură şi de aceea se numea edicta perpetua, ce se deosebea de edicta repentina, acel
edict dat pentru cazuri neprevăzute, în mod ocazional.
Edictul era compus din două părţi respectiv o parte veche - edictum vetus sau pars translaticia, pe care pretorul o
prelua de la predecesorul său şi o parte nouă numită pars nova sau edictum novum constituită din propunerile pe care a
înţeles el să le ia pentru îmbunătăţirea activităţii pe timpul legislaturii sale.
Edictul pretorului ca izvor de drept foarte important a existat pe prim plan între mijlocul secolului al II-lea î.e.n. până
în vremea împăratului Hadrianus, la mijlocul secolului I e.n. când acesta îl desemnează pe jurisconsultul Salvius Julianus să
sistematizeze edictul pretorului88. Acesta a fost codificat sub numele de edictum perpetuum, adică edictul perpetuu cu
caracter definitiv. Din acel moment pretorii n-au mai putut să se abată de la prevederile sale şi deci acest izvor nu a mai
avut caracterul de a crea drept, deci dispare din rândul izvoarelor. Totuşi Salvius Julianus a avut meritul de a fi înglobat în

81
E. Molcuţ, D. Oancea Op. cit., pag. 43.
82
A. Guarino, Annalii del seminario juridico dell' Università di Catania, 4, 1949-1950, pag. 194.
83
Ulpian, R. 1, 2.
84
Fr. Girard, Textès de droit romain, Paris, 1937, pag. 107.
85
Cicero, Ad. Art. 3. 23. 2; P. Fr. Girard, Textès de droit romain, Paris, 1937.
86
M. V. Jacotă, Op. cit., ed. 73, pag. 42.
87
Cicero, Ad. Att. G. 1. 15.
88
P. de Franscisci, Bulletino dell'Instituto di diritto romano “Vitoria Scialoja“, 63, Milano, 1960, pag. 39.
11
cuprinsul acestui edict modelele de formule de acţiuni civile,89 acţiuni pretoriene, prescripţii, excepţii şi alte mijloace
procedurale care se bazau pe puterea de a comanda a pretorului90. De aceea rolul acestui jurisconsult a fost exprimat prin
expresia - praetorii edicti ordinator, adică sistematizator al edictului perpetuu.91
Cauza acestei măsuri este determinată de însăşi schimbarea caracterului statului roman care în această perioadă
s-a transformat dintr-o republică într-o monarhie în care treptat toate puterile s-au concentrat în mâinile împăratului ce nu
voia să lase în seama pretorilor puterea de a crea drept.
Este adevărat că aceştia nu au pierdut dreptul constând în ius edicendi, dar după cum am arătat ei nu se mai
puteau abate de la prevederile edictului sistematizat, ei nu vor mai putea crea noi instituţii juridice fiind limitaţi doar la
comentarea cuprinsului edictului.92
Aşa cum nu ne-a parvenit Legea celor XII Table, de asemenea nici edictul perpetuu, de altfel ca şi foarte multe din
edictele pretorilor. De aceea reconstituirea s-a putut realiza datorită meritului comentatorilor de mai târziu a jurisconsulţilor
din epoca clasică.

Dreptul pretorian. La început pretorul s-a restrâns la introducerea în edictul său a unor mijloace prin care să
uşureze aplicarea dreptului civil care era imuabil fiind reglementat de Legea celor XII Table. Acest proces prin care pretorul
a venit în sprijinul dreptului civil se numea adjuventi iuris civilis gratia.93 Cu trecerea timpului pretorul a luat o serie de măsuri
pentru completarea dispoziţiilor dreptului civil pornind chiar de la anumite dispoziţii cuprinse în lege şi introducând principii şi
forme procedurale inedite cu scopul de a adapta cât mai optim dreptul la necesităţile realităţii practice, obţinând astfel
rezultate pe care iniţial legea nu le avusese la data adoptării ei. Astfel pretorul completează sau modifică direct prevederile
dreptului civil rămase neaplicabile.94 Aşadar el procedează în primul caz suplendi iuris civilis gratia şi în al doilea corrigendi
iuris civilis gratia.
În consecinţă, prin mijloacele procedurale ce le avea la îndemână pretorul putea sancţiona noile cazuri apărute în
practică, care datorită avântului economic al Romei deveneau din ce în ce mai numeroase. Din punct de vedere formal el a
jucat un rol foarte important în formarea şi evoluţia dreptului roman, constituind prin sedimentarea în timp a sute şi sute de
edicte, ceea ce s-a numit dreptul pretorian sau dreptul honorar95 care a avut o poziţie interesantă faţă de dreptul civil ce
avea la bază legile, şi în mod special Legea celor XII Table, senatusconsultele sau jurisprudenţa.96
Jurisconsultul Pomponius a încercat să dea o definiţie a dreptului pretorian ţinând seama însă de raporturile de
intercondiţionare dintre acesta şi dreptul civil. Astfel: ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel suplendi
vel corigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam, adică „dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor
pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi îmbunătăţi conform binelui public“.97
Deci s-ar putea crede că pretorul nu poate crea drept, neputând decât să exercite o anumită influenţă asupra
dreptului civil.98 În realitate însă edictul pretorului este cu adevărat un izvor de drept prin care dreptul pretorian îşi găseşte
identitatea numai în raport cu dreptul civil99. Acest aspect este confirmat de către Marcianus100 care afirmă: nam et ipsum
ius honorarium viva vox est iuris civilis, adică „dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil“.
Cu trecerea timpului dreptul civil şi dreptul pretorian s-au apropiat unul de altul şi dacă la sfârşitul dreptului vechi şi
începutul celui clasic erau net distincte, în vremea lui Justinian instituţiile juridice noi nu sunt decât rezultatul fuziunii
dreptului civil cu cel pretorian, proces care deci începuse cu mult timp înainte de Justinian.
Jurisprudenţa

Jurisprudenţa era ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi - iuris prudentes, iuris consulti, prin interpretarea
dispoziţiilor normative cuprinse în legi101.
Originile ştiinţei dreptului roman sunt strâns legate de practicile religioase tradiţionale. Iniţial, în epoca foarte veche
a dreptului roman ea se reducea la cunoaşterea formulelor, ţinute în secret de către pontifi similar cu ritualurile religioase.
Această situaţie era rezultatul confuziei existente între ius, honestum şi fas, de care am vorbit. De aceea atât consultaţiile
juridice cât şi cele religioase erau date în mod strict individual şi am spune noi azi confidenţial ţinând seama de conţinutul
secret al acestora, în scopul de a-şi menţine influenţa asupra populaţiei conform cu interesele lor de castă închisă. Toată
această perioadă în care s-a perpetuat o tradiţie preluată din vremea prestatală a durat până la 301 î.e.n. şi s-a numit
jurisprudenţă sacrală102 sau religioasă.
89
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 33.
90
Ibidem.
91
C., 4. 5. 10. 1.
92
Marc., D., 20, 1, 27.
93
E. Molcuţ, Op. cit., pag. 59.
94
Ibidem.
95
Inst., 1. 2. 7.
96
Cicero, De înv. 2. 22. 67.
97
D. 1. 1. 7. 1.
98
Gaius, 3. 32.
99
E. Molcuţ, D. Oancea, Op cit., pag. 45.
100
D. 1. 1. 8.
101
E. Molcuţ, Op cit., pag. 55.
102
E. Molcuţ, Op. cit., pag. 60.
12
Odată cu afişarea zilelor faste cuprinse în calendarul roman judecătoresc şi a formulelor solemne103, pe care părţile
unui litigiu trebuiau să le rostească104 în faţa magistratului, afişare făcută cu un caracter de „desconspirare'' a acestora, de
către un libert pe nume Gnaeus Flavius la 301 î.e.n., calea s-a deschis pentru laicizarea jurisprudenţei, prin accesul tuturor
la datele până acum ţinute în secret. Aşadar urmează perioada jurisprudenţei laice, caracterizată prin apariţia profesiei de
jurisconsult pentru care un foarte mare număr de persoane particulare se consacră, situaţie de natură să ducă la
dezvoltarea nemaiîntâlnită a studiului dreptului.
Astfel prin practicarea acestei noi profesii de jurisconsult atât nobilimea patriciană cât şi cea plebeiană a avut la
îndemână un mijloc pentru a dobândi profituri morale dar şi materiale deosebite. Căci juristul roman devenise un sfătuitor nu
numai pentru cei care aveau nevoie de consultaţii juridice, dar pentru oricine avea nevoie de un sfat 105. De fapt circula în
acea vreme o butadă despre jurisconsult care spunea domus iuris consulti totius oraculum civitatis, adică „locuinţa
jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi“106.
Activitate jurisconsultului era complexă constând într-o multitudine de direcţii către care era îndreptată. Unele din
acestea au fost denumite prin termeni ca: respondere, cavere, agere, scribere.
Respondere107 constituia activitatea de a da consultaţii în cele mai diverse probleme însă cu preponderenţă cele cu
caracter juridic. Acestea se dădeau fie în forum, fie la domiciliul cetăţenilor consultanţi, fie în şcoli de drept. Răspunsul
jurisconsultului se numea responsa prudentium.108
Cavere constituia activitatea de a da consultaţii juridice privitoare la modelul de redactare a actelor juridice109.
Agere110 constituia activitatea de a da consultaţii juridice privitoare la conducerea unui litigiu. Se ştie că, de
exemplu nu exista profesiunea de judecător, deci judecata era condusă de către o persoană particulară. De fapt în virtutea
lui agere putem spune într-un limbaj modern că jurisconsultul acorda asistenţă juridică judecătorului în judecarea
proceselor.
Scribere111 constituia activitatea de scriere a tratatelor de drept şi redactarea în scris a actelor juridice. Aceasta s-a
adăugat cu timpul celorlalte trei activităţi ale jurisconsultului.
Printre jurisconsulţii epocii vechi amintim pe Sextus Aelius, Paetus Catus, comentator al Legii celor XII Table,
Quintus Mucius Scaevola, Servius Suplicius Rufus, Aquilis Galus şi Aulus Ofilius.
Jurisprudenţa în dreptul clasic se caracterizează printr-o extraordinară dezvoltare deoarece atunci s-au formulat
principii şi procedee juridice pornindu-se de la cazuistica concretă a realităţii, toate acestea fiind de natură a-i conferi
dreptului roman perenitatea şi vitalitatea binecunoscută.
Ca jurişti iluştri din acea vreme amintim pe Labeo, conducătorul şcolii proculiene, Capito, conducătorul şcolii
sabiniene, Julianus, Pomponius, Gaius, Papinianus, Paulus, Ulpianus. Toţi aceştia au dat măsura genialităţii spiritului juridic
roman prin activitatea practică dar şi prin operele lor.
La începutul perioadei Principatului au luat naştere două şcoli de drept în accepţiunea de curente de gândire juridică
ce s-au situat în disputele lor la poli opuşi în ceea ce priveşte soluţionarea unor probleme juridice foarte complexe şi
controversate.112
Astfel conform unor texte sabinienii sunt conservatori iar proculienii sunt inovatori113. Totuşi această diferenţiere nu
este strictă deoarece în anumite controverse fiecare din şcoli se situa pe poziţii contrare cu propriul caracter adică adeseori
poculienii deveneau mai conservatori decât sabinienii şi invers, atitudine care caracteriza nu numai cele două şcoli ci
întreaga literatură juridică clasică.
Fondatorul şcolii sabiniene a fost jurisconsultul Capito şi avea în frunte pe Sabinus iar fondatorul scolii proculiene a
fost jurisconsultul Labeo şi avea în fruntea ei pe Proculus.
Operele jurisconsulţilor romani clasici sunt într-un număr impresionant aşa încât ne-ar fi extrem de greu a face o
enumerare şi o prezentare a lor. De aceea ţinând cont că romanistul german Otto Lenel, în opera sa Palingenesia iuris
civilis, apărută în 1887, în două volume, a încercat reconstituirea lor, vom expune câteva categorii de opere ale acestora în
scopul de a ne edifica asupra complexităţii şi vastităţii jurisprudenţei clasice. Deci lucrările lor au fost:
- Qustiones (disputationes) erau culegeri caracterizate prin faptul că nu prezenta cazuri practice, ci cazuri teoretice
discutate în şcoală.
- Epistulae cuprinde expuneri juridice sub formă de scrisori.
- Instutiones (definitiones, regulae) erau lucrări cu caracter elementar în care era expus dreptul civil şi dreptul
pretorian.
- Sentintae (opiniones) sunt lucrări cu caracter elementar, dar cu conţinut practic.

103
Titus Livius,9.45.5.;D.1.2.2.6.
104
Vl. Hanga, Cetatea celor şapte coline, Bucureşti, 1957, pag. 185.
105
Vl. Hanga, M .Jacotă, Op. cit., pag.45.
106
Cicero, De Orat.,I.45.
107
Cicero, De Orat.,1.48.212.
108
G. Dimitrescu, Op. cit.,pag.81.
109
Cicero, De Orat.,1.48.212.
110
Ibidem.
111
I.M.Anghel, Drept privat roman, Bucureşti,1991, pag. 22.
112
G. Pacchioni, Manuale de diritto romano, 1935, pag. 32.
113
Pompinius, D. 1. 2. 2. 47.
13
- Digesta era o lucrare vastă care cuprindea dreptul civil şi dreptul pretorian.
- Notaele erau observaţii critice asupra operelor jurisconsulţilor clasici.

Jurisprudenţa în dreptul postclasic este în decădere ca de altfel întreg sistemul economic şi social roman sclavagist.
Cauza este aceiaşi pe care o cunoaştem şi consta în monarhia absolută caracterizată prin concentrarea tuturor puterilor
statului roman în mâinile unei singure persoane, împăratul.
În aceste condiţii voinţa imperială va constitui unicul izvor de drept, iar ştiinţa juridică nu va mai crea astfel drept ci
se va limita strict la compilaţii sau comentarii asupra lucrărilor clasice.
Ştim că în virtutea lui respondere jurisconsulţii puteau acorda consultaţii în probleme de drept dar acestea nu erau
obligatorii114.
Pe timpul împăratului Augustus jurisconsulţii care făceau politica imperială au primit un drept numit ius publice
respondendi prin care puteau da consultaţii juridice obligatorii pentru cazul în speţă, iar în vremea împăratului Hadrianus tot
ei puteau da consultaţii obligatorii şi pentru cazurile similare.115 Drept urmare judecătorii care trebuiau să rezolve litigiile erau
obligaţi să ţină seama de responsa prudentiam al acestora cu prioritate faţă de juriştii neautorizaţi în acest sens.
Deoarece cu timpul a apărut obiceiul de a se cita la proces texte inexistente în realitate dar care se atribuiau unor
jurişti clasici celebri, în conformitate cu interesele părţilor împăratul Valentinian al III-lea a dat în anul 426 legea citaţiilor
printr-o constituţie imperială116. Acesta a autorizat numai autoritatea a cinci mari jurisconsulţi ce puteau fi citaţi în proces,
respectiv Papinianus, Paulus, Ulpianus, Gaius şi Modestinus, şi astfel a fost exclusă orice falsificare a textelor.

Senatusconsultele

Senatul nu a fost de la început un organ legislativ ci el a devenit astfel în mod treptat, prin măsurile luate de împăraţi
în perioada de trecere de la principat la dominat. Acesta a atribuit senatului puteri legislative care cu mult înainte fuseseră
exercitate de adunările poporului. De fapt tendinţe de transferare a acestor puteri au existat încă de pe vremea republicii
când au fost preluate o serie de atribuţii cu caracter excepţional117 cum ar fi suspendarea provizorie a legii sau acordarea de
dispense. Apoi senatul a început să interpreteze legea şi chiar intervenea indirect prin magistraţi pentru a prescrie
cetăţenilor ce trebuie să facă.
Totuşi pentru a dobândi caracter legal, actul ce emana de la senat - senatus consultum trebuia să îndeplinească
anumite condiţii de fond şi de formă.118
Senatusconsultul era de două categorii, respectiv senatusconsultum factum per discentionem, atunci când
senatorii votau fără a discuta propunerea făcută de preşedinte şi senatusconsultum per relationem atunci când preşedintele
senatului se adresa fiecărui senator cerându-i părerea.119
Dreptul legislativ al senatului nu a fost deţinut pentru mult timp deoarece preluarea acestuia de la comiţii a
constituit o punte de tranziţie pentru a trece la împărat. Iniţial acesta prezenta senatului o anumită propunere printr-un
proiect care era apoi discutat şi aprobat de acesta devenind senatusconsultum, adică izvor de drept. Treptat însă proiectul
rostit de împărat în cadrul şedinţei senatoriale numită oratio principis a devenit obligatoriu şi senatusconsultul se transformă
acum în orationes adică ordin al împăratului. Acesta constituie puntea de trecere de la senatusconsulte la constituţiile
imperiale.

Constituţiile imperiale

Începând cu împăratul Hadrianus, constituţiile imperiale - constitutiones principis au dobândit putere obligatorie120
devenind astfel izvoare de drept.
Constitutio principis est quod imperator decreto vel edicto vel epistula constituit, adică „constituţiile împăratului
constituie ceea ce împăratul a hotărât prin decret, prin edict sau prin scrisoare.“121
Constituţiile imperiale au fost de patru categorii: edicta, mandata, decreta şi rescripta.
Edicta - edictele împăratului ne aduc aminte de edictele magistraţilor cu deosebirea că acestea se aplicau în întreg
imperiul şi pe toată durata vieţii împăratului. Ele cuprindeau dispoziţii cu caracter general date de împărat în materia
dreptului public sau în cea a dreptului privat.
Mandata - erau instrucţiuni date de către împăraţi personal guvernatorilor de provincii şi proconsulilor. Acestea nu
erau obligatorii decât pentru cei cărora le-au fost destinate, dar treptat au căpătat prin repetare un caracter de reguli
generale.

114
Lévy Brhul, Revue historique de droit francais et étranger, Paris, 1962, pag. 16.
115
Gaius, 1. 7.
116
Lévy Brhul, Revue historique de droit francais et étranger, Paris, 1962, pag 10; E. Molcuţ, Op. cit, pag 65.
117
I. M. Anghel, Op. cit., pag. 31.
118
Ibidem, pag. 32.
119
Ibidem.
120
P. de Francisci, Bulletino dell’Instituto de diritto romano “Vitorio Scioloja“, Milano, 34, 1925, pag. 32.
121
Gaius, 1, 5.
14
Decreta - decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de către împărat în procesele pe care le judeca. Uneori
el era judecător în procese existente între persoane particulare. Decretul devenea izvor de drept numai atunci când
împăratul cu ocazia pronunţării hotărârii introducea o nouă regulă de drept care devenea obligatorie.
Rescripta - rescriptul era răspunsul dat de către împărat magistraţilor sau persoanelor particulare asupra unor
probleme de drept. Acesta a apărut pe vremea împăratului Hadrianus, şi era un mijloc de cenzură a edictului jurisconsulţilor.
Când răspunsurile erau adresate magistraţilor se făceau prin scrisori - epistulam. Dacă răspunsul era adresat particularilor
se făcea chiar pe textul cererii printr-o soluţie numită subscriptio.
Rescriptele au fost sistematizate şi publicate sub numele de liber rescriptorum.122

TEME DE EVALUARE

1. Definiţi obiceiul, legea şi jurisprudenţa.


2. Trataţi edictele magistraţilor, constituţiile imperiale şi Senatus consultele.
3. Trataţi codificarea lui Justinian.

TEMA NR. 4
PROCEDURA CIVILĂ ÎN DREPTUL ROMAN

I.OBIECTIVE

Prezentarea, sub aspect evolutiv şi sintetic a procedurii civile în dreptul roman, sub diferite aspecte şi etape.

II.CONŢINUTUL TEMEI

Caracterizare generală a procedurii civile romane

Pentru ca un anumit drept al unei persoane recunoscut de societate să aibă valoare practică este necesar ca în
cazul încălcării sale, să poată fi apărat prin mijloace juridice care sancţionează actul încălcării.
Acest proces se realizează printr-un ansamblu de norme care reglementează sancţionarea drepturilor subiective
încălcate, numit procedură.
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la
libertate, proprietate, moştenire şi valorificarea drepturilor de creanţă.123
Pentru a se ajunge la apariţia, cristalizarea şi perfecţionarea acestui mecanism numit procedură s-a trecut prin mai multe
etape.
Dreptul privat roman a cuprins trei sisteme procedurale ce pot fi privite logic în funcţie de gradul de complexitate şi
evoluţia lor de la inferior la superior, de la simplu la complex, dar şi cronologic în funcţie de succesiunea lor în timp de la o
epocă de drept anterioara la alta posterioară, astfel: procedura legisacţiunilor corespunzătoare epocii vechi, procedura formulară
corespunzătoare epocii clasice, şi procedura extraordinară corespunzătore epocii postclasice.124
Procedura legisacţiunilor şi procedura formulară se caracterizează prin desfăşurarea procesului în două etape,
respectiv in iure - în faţa magistratului şi in iudicio - în faţa judecătorului125.
În cele două proceduri magistratul avea rolul de a lega, organiza instanţa, iar judecătorul care era o persoană
privată avea rolul de a conduce desfăşurarea procesului şi de a pronunţa sentinţa.
Procedura extraordinară se deosebea de primele două prin lipsa celor două etape, desfăşurarea procesului
făcându-se în faţa unei singure persoane.

Procedura legisacţiunilor: LEGIS ACTIONES

§1. Caractere generale

Pentru a putea trata caracterele generale ale legisacţiunilor, este necesar mai întâi să cunoaştem ce sunt
legisacţiunile sau acţiunile legii.
Gaius126 explică astfel termenul de legis actiones: orice acţiune ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se
întemeiază pe lege.
122
E. Molcuţ, Op. cit., pag. 68.
123
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 59.
124
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 60.
125
P. Fr. Girard, Manuel elementaire de droit romain, Paris, pag. 1027.
15
Deci acţiunile nu puteau fi folosite decât numai dacă erau create de lege - nulla legis actio sine lege.127 Pentru
fiecare caz în care legea consfinţea dreptul cuiva, se compunea de către colegiul pontifilor, la început, o formulă solemnă
corespunzătoare, prin care se afirma dreptul în instanţă.
Formulele sacramentale întocmite se grupau iniţial în patru tipuri, consacrate de Legea celor XII Table, respectiv:
sacramentum, iudicis arbitrive postulatio, manus iniectio, pignoris capio. A cincea legisacţiune condictio a fost introdusă prin
lex Silia.
De fapt erau cinci legisacţiuni în cele din urmă, împărţite în două categorii: una era a celor de judecată formată din
sacramentum, iudicis arbitrive postulatio şi condictio, iar cealaltă categorie era formată din legisacţiunile de executare,
respectiv pignoris capio şi manus iniectio. Aceasta deoarece sentinţa obţinută prin legisacţiunile de judecată nu erau
investite cu forţă executorie, aceasta fiind obţinută cu ajutorul unor legisacţiuni specifice, create în mod expres în acest
scop.

§2. Procedura in iure

După cum se cunoaşte procedura legisacţiunilor ca şi procedura formulară se diviza în două etape, respectiv etapa
in iure şi cea in iudicio. Acest sistem poartă denumirea de ordo iudiciorum privatorum - ansamblu de reguli privind
desfăşurarea procesului civil roman în două etape. Acesta se deosebea de extra ordinem iudiciorum privatorum - unde
procesele se judecau în afara lui ordo, despre care vom vorbi la procedura extraordinară.
În această etapă procesul debutează cu citarea pârâtului -reus în faţa magistratului folosindu-se de către reclamant
- actor, petitor128 după caz: in ius vocatio, vadimonium extra judiciare şi condictio129.
In ius vocatio constituia somarea pârâtului pentru a se prezenta în faţa magistratului prin formule in ius te voco -
te chem în faţa magistratului. Reclamantul nu se putea adresa organelor statului pentru ca acestea să-i asigure prezenţa
pârâtului la proces pentru că în conformitate cu Legea celor XII Table citarea era un act privat. Legea130 prevedea că cel
citat la proces trebuia să se prezinte înaintea magistratului, iar în caz contrar reclamantul putea în prezenţa martorilor să-l
aducă forţat.
Vadimonium extra judiciare constituia o convenţie prin care părţile stabileau de comun acord data prezentării în
faţa magistratului131.
Condictio constituia o somaţie prin care reclamantul chema in iure pe pârâtul pregrin.132
În faţa magistratului, reclamantul rostind formule solemne îşi arăta pretenţiile faţă de pârât. Acesta putea să
reacţioneze prin trei poziţii133:
- să recunoască pretenţiile reclamantului prin - confesio in iure134, şi atunci era asimilat cu cel condamnat, procesul
oprindu-se aici, nemaitrecându-se în etapa a doua.
- să nege pretenţiile reclamantului, dar să nu se apere - indefensio135 şi să nu-şi dea concursul la realizarea
legisacţiunii. În acest caz de asemenea era asimilat condamnatului şi procesul se oprea aici, netrecându-se în etapa a
doua.
- să nege pretenţiile reclamantului - infitiatio şi să-şi dea concursul la desfăşurarea procesului. În acest caz
procesul trecea în etapa a doua136 .

§3. Litis contestatio

Dacă pârâtul adopta cea de-a treia poziţie din care reieşea clar dorinţa de a se judeca, se declanşa în mod
automat un act foarte important al acestei etape numit litis contestatio care era deci ultimul act in iure şi în acelaşi timp un
moment deosebit în desfăşurarea procesului, fără de care acesta nu putea să treacă în etapa următore, respectiv cea in
iudicio. În procedura legisacţiunilor litis contestatio înseamnă de fapt luarea de martori, prin care se exprimă dorinţa părţilor
de a se judeca, şi de a obţine în cele din urmă o sentinţă137 fie de condamnare, de către reclamant, fie de absolvire de către
pârât.

126
Gaius, 4. 11.
127
Ibidem.
128
D. 2, 11, 5; D. 2. 3, 1, 3.
129
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 63.
130
XII. T. 1. 1.
131
Cicero, De domo, 41. 100.
132
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 63.
133
Ibidem.
134
A. E. Giffard, La confessio “in iure“, 1900; D. 42. 2. 6 pr.
135
D. 2, 3, 1, 1; 6. 1, 80.
136
D. 42. 2. 1.
137
V. Arangio - Ruiz, Op. cit., pag. 112.
16
§4. Mijloace de soluţionare a litigiilor întemeiate pe imperium138

Competenţa magistraţilor era desemnată prin termenii iurisdictio şi imperium.


Iurisdictio era dreptul magistratului de a organiza îndeplinirea formelor proprii legisacţiunilor. În acest context
iurisdictio era de două feluri: contenciosa - când interesele părţilor erau contrare, şi voluntaria sau gratiosa - când interesele
părţilor nu erau opuse.139
Imperium constituia puterea de comandă a magistratului140. În sens larg imperium cuprindea şi jurisdictio141.
În baza puterilor cu care era investit, pretorul putea soluţiona anumite litigii fără a le mai trimite în etapa a doua in
iudicio - în faţa judecătorului, uzând de imperium. El avea în acest sens următoarele mijloace: interdicta, missio in
possessionem, stipulationes praetoriae şi restitutio in integrum142.
Interdicta - interdictele erau ordinele date de către pretor părţilor să facă sau să nu facă un anumit act. Ele erau
simple când se adresau uneia dintre părţi, şi duble când se adresau ambelor părţi. Părţile foloseau limbajul cotidian fără a
recurge la formule.
Missio in possessionem - punerea în posesie constituia măsura prin care pretorul trimitea reclamantul în posesia
sau detenţia bunurilor pârâtului. Aceasta era luată împotriva pârâtului care refuza să se prezinte în faţa magistratului.
Stipulationes praetoriae - stipulaţiunile pretoriene erau contracte verbale încheiate între părţi din ordinul pretorului
şi nu din dorinţa lor. Acest act juridic de natură contractuală crea între părţi drepturi şi obligaţii ce trebuiau respectate de
către acestea.143
Restitutio in integrum - repunerea în situaţia anterioară consta în ordinul prin care pretorul desfiinţa actul juridic ce
a prejudiciat pe reclamant, repunând astfel părţile în situaţia în care se aflau înainte de încheierea acelui act.144

§5. Procedura in iudicio

După ce părţile au trecut prin momentul lui litis contestatio - luarea de martori, ajung în faţa judecătorului, a doua
etapă a procesului civil, unde se aplică principiul oralităţii şi contradictorialităţii. Fiecare parte îşi susţine punctul de vedere pe
baza materialului probator constând în martori şi înscrisuri.
De asemenea părţile puteau beneficia şi de asistenţa unui avocat denumit, fie latratores, patronum causarum145 fie
advocatus dar nu în calitate de reprezentant.
Judecătorul, care era o persoană particulară conducea dezbaterile şi în funcţie de materialul probator al părţilor,
delibera conform convingerii sale intime şi dădea pronunţarea sentinţei.

§6. Organizarea instanţelor de judecată

În epoca regalităţii magistratul care judeca în prima etapă era regele, iar în lipsa lui prefectul oraşului - praefectus
urbi.
La începutul republicii această atribuţie a revenit celor doi consuli în mod alternativ, o lună unul, o lună altul.146
Din anul 367 î.e.n. judecarea proceselor litigioase a trecut în organizarea pretorilor, iar asupra consulilor a rămas
jurisdicţia graţioasă147.
Din anul 242 î.e.n. apare pretorul peregrin care organizează procesele dintre cetăţenii romani şi străini.
În regiunile cucerite în afara peninsulei Italice, organizarea instanţelor era dată guvernatorilor.148
În a doua etapă a procesului judecata se făcea de către o persoană privată după cum am văzut, deoarece nu
exista profesia de judecător. Judecătorul era ales de către părţi din listele afişate în forum, ori propus de către reclamant şi
confirmat de magistrat.
Judecătorul putea forma o instanţă unică când era singur, ca judecător unic - judex unus, fie putea fi arbitru -
arbiter. Deosebirea dintre judecător şi arbitru era aceea că judecătorul judeca pricinile mai dificile, iar arbitrul pe cele care
priveau neînţelegerile dintre rude sau vecini, ca de exemplu ieşirile din indiviziune sau hotărnicirile.149

138
D. 1. 162. pr.
139
D. 50. 17. 70.; E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 64.
140
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 64.
141
D. 1. 16. 2. pr.
142
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 65.; G. Dimitrescu, Op. cit., pag. 159.
143
Gaius, 4. 1.; Inst., 4. 15 pr.
144
Gaius, 4. 157.
145
Cicero, De nat., 1. 11. 48.
146
Th. Mommsen, Droit public romain, vol. I., pag. 215.
147
Ibidem, vol. III, pag. 116.
148
R. Monier, Op. cit., pag. 131.
149
G. Dumitriu, Curs de drept roman, Bucureşti, 1948, pag. 164.
17
Procesele puteau fi judecate şi de judecători multipli care formau anumite tribunale. Acestea erau fie
nepermanente, fie permanente.
Tribunalele nepermanente erau formate dintr-un număr impar de judecători numite - recuperatores şi judecau
procesele dintre cetăţeni şi peregrini.150
Tribunalele permanente erau de două categorii, fiind formate dintr-un număr par de membrii, respectiv: tribunalul
celor zece bărbaţi - decemviri litibus iudicandi care judecau procesele cu privire la libertate, şi tribunalul celor o sută de
bărbaţi - centumvirii litibus iudicandi care judecau procesele cu privire la moştenire şi proprietate.151

§7. Legisacţiunile

a. Legisacţiunile de judecată

- Sacramentum - procedura prin jurământ era acţiunea legii prin care se judecau procesele cu privire la proprietăţi şi
la creanţe având ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri152.
Sacramentum era de două feluri: in rem şi in personam.
Sacramentum in rem153 - jurământul asupra unui lucru, era legisacţiunea în legătură cu proprietatea unui lucru.
Acesta era adus în faţa magistratului, şi fiecare din părţi atingându-l cu o nuia care era simbolul dreptului de proprietate
rostea formula: „declar că acest sclav este al meu după dreptul quritilor“ - hunc ego hominem ex iure quiritium esse aio154.
Apoi cele două părţi simulau o încăierare, dar magistratul ca reprezentant al ordinii sclavagiste ce a înlocuit justiţia
privată intervenea rostind: „lăsaţi amândoi sclavul în pace“ - mittite ambo hominem155. După aceea partea care a pronunţat
prima cuvintele sacramentale, întreba pe adversar în baza cărui drept a revendicat sclavul, iar celălalt răspundea că şi-a
exercitat dreptul său.
Acum părţile se provoacă reciproc la un jurământ, la o prinsoare ce se ridica la valoarea de 50 sau 500 de aşi, pe
care o plătea cel ce urma să piardă procesul.
Procedura lua sfârşit cu atribuirea provizorie a obiectului litigios de către magistrat uneia dintre părţi care se angaja
prin garanţi156 că dacă va pierde procesul in iudicio, va restitui celeilalte părţi lucrul în cauză cu fructele acestuia.

Causa liberalis157 - era procesul de libertate care avea un dublu aspect, respectiv pe de o parte cineva putea să
afirme în faţa magistratului că un sclav anume este om liber - vindicatio in libertatem. Aici era nevoie de un terţ numit
adsertor libertatis - persoană care afirma libertatea, deoarece sclavul nu putea chema în faţa magistratului pe stăpânul
său.158 Pe de altă parte existau cazuri în care se afirma că un om liber este sclav - vindicatio in servitute, adică revendicare
în sclavie. Sub ambele aspecte causa liberalis putea fi intentat prin sacramentum in rem.159
Sacramentum in personam - era procedura specifică urmăririi drepturilor personale, de creanţă. Această procedură
este mai puţin cunoscută datorită imposibilităţii descifrării pasajului din Institutele lui Gaius privitor la ea, dar se presupune
că era similară celei in rem.

- Judicis arbitrive postulatio - consta într-o cerere adresată magistratului pentru ca acesta să desemneze un
judecător sau arbitru.
Aceasta avea un caracter excepţional deoarece ea se folosea acolo unde procedura normală, respectiv
sacramentum nu se putea aplica.
- Legisactio per condictionem sau condictio a constituit o simplificare a lui sacramentum în personam şi se aplica în
două situaţii, respectiv în materie de certa pecunia - o sumă de bani determinată şi în materie de alia certa res - un alt lucru
determinat.160

b. Legisacţiunile de executare

- Manus injectio - punerea mâinii era o legisacţiune ce nu se putea intenta decât în baza unei sentinţe judecătoreşti
privind o sumă de bani.

150
Cicero, Pro Tullio, 3. 7.
151
P. Fr. Girard, Histoire de l’organization judiciare des Romains, Paris, I., 1901, pag. 177.
152
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 67.
153
Vl. Hanga, M. Jacotă, Op. cit., pag. 72.
154
Gaius, 4, 16.
155
Ibidem.
156
R. Monier, Op. cit., pag. 142 ;A. E. Giffard, Lecons de procédure civile romaine, Paris, 1932.
157
H. Lévy - Bruhl, Labeo, 8, 1962, pag. 404.
158
C. St. Tomulescu, Op. Cit., pag. 70.
159
Cicero, Pro Caec, 33. 96. şi De Domo 29. 78.
160
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit, pag. 69.
18
Deoarece în dreptul roman vechi şi clasic sentinţa era pronunţată de o persoană particulară, era nevoie de un alt
proces pentru ca magistratul să dispună executarea sentinţei.161
Dacă în termen de 30 de zile debitorul respectiv fostul pârât nu plătea, creditorul, fostul reclamant îl putea aduce în
faţa magistratului pentru neexecutare.162 Magistratul pronunţa addico - prin care aproba cererea creditorului de a-l închide în
închisoarea sa particulară. Debitorul era trimis aici pe o perioadă de 60 de zile conform cu prevederile Legii celor XII
Table.163 Dacă după trecerea termenului dacă debitorul nu plătea, el putea fi ucis sau vândut ca sclav peste hotarele Romei
- trans Tiberim.164

- Pignoris capio - luarea de gaj165 era considerată legisacţiune cu toate că îi lipsea caracterul judiciar, nefiind
subsecventă unui proces, nepresupunând prezenţa magistratului, şi nici chiar a debitorului.166 Creditorul după rostirea unor
formule solemne putea, în prezenţa martorilor, să ia un bun din patrimoniul debitorului. Dacă acesta din urmă nu plătea el
nu putea să-l înstrăineze, dar în schimb îl putea distruge.167

Procedura formulară: LITIGARE PER FORMULAS.

§1. Origine

Originea procedurii formulare se găseşte în germene în cadrul însăşi a legisacţiunilor care începuseră spre sfârşitul
epocii vechi să devină odioase.168 După războaiele punice - spre sfârşitul republicii se produc profunde transformări
economice şi sociale în viaţa statului roman.
De asemenea procedura formulară îşi găseşte originea în organizarea de către pretorul peregrin a proceselor dintre
cetăţenii romani şi străini. Cei din urmă nu puteau folosi procedura legisacţiunilor şi de aceea pretorul peregrin organiza
instanţa pe baza unor indicaţii la început verbale, iar mai târziu scrise169 adresate judecătorului în scopul unei soluţionări
juste a cauzei.

§2. Procedura in iure

Procedura formulară se desfăşura tot în două etape ca şi cea a legisacţiunilor, in iure - în faţa magistratului şi in
iudicio - în faţa judecătorului. Deosebirea între cele două tipuri de proceduri era că rolul magistratului în procedura formulară
nu mai era unul pasiv şi mecanic ci din contră era activ şi creator. El putea crea chiar dacă legea nu prevedea acţiuni noi
sancţionând din punct de vedere juridic situaţiile de fapt inedite, corespunzătoare sistemului de dezvoltare socială în
permanenta evoluţie.
Citarea la proces se realiza prin aceleaşi procedee cunoscute din procedura legisacţiunilor, numai că în cadrul noii
proceduri aceasta s-a perfecţionat.
Pârâtul trebuia să se înfăţişeze, sau să prezinte, un garant - vindex care să asigure că se va prezenta la data
stabilită în faţa magistratului.
Dacă pârâtul nu se prezenta, magistratul dădea împotriva acestuia şi în favoarea reclamantului o acţiune în plata
unei amenzi170, iar dacă pârâtul se ascundea, magistratul îngăduia reclamantului să-i vândă bunurile.
În faţa magistratului - in iure părţile îşi exprimau în limbajul cotidian pretenţiile după cum credeau de cuviinţă fără a
recurge la formule sacramentale şi ritualiste. Reclamantul expunea astfel oral obiectul cererii sale indicând formula pe care
o solicita.171. La fel ca şi la procedura anterioară şi în cazul acesteia pârâtul putea avea trei poziţii faţă de pretenţiile
reclamantului:
- să recunoască aceste pretenţii ca juste - confesio in iur, fiind asimilat condamnatului, procesul orientându-se aici.
- să nu se apere cum trebuie, fiind de asemenea asimilat condamnatului.
- să nege pretenţiile şi să se apere, dorind să treacă în etapa a doua, in iudicio.
În acest caz, magistratul proceda cu ajutorul părţilor la întocmirea formulei - dare actionum pe care o trimitea
judecătorului.172

161
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 69.
162
XII. T., 3. 1.
163
Ibidem, 3. 4.
164
Ibidem, 3. 6.
165
Ibidem
166
Gaius, 4. 27.
167
Cicero, De not, 3. 1. 4.
168
Gaius, 4. 30.
169
Vl. Hanga, M. Jacotă, Op. cit., pag. 80.
170
Gaius, 4, 46.
171
D., 39, 2, 48; 3, 1, 1, 2.
172
J. Ellul, Histoire des institutions, Paris, 1955, pag. 406.
19
§3. Formula şi părţile formulei

Cu toate că formulele de judecată erau redactate pentru fiecare proces în parte ele aveau drept model tipurile
consacrate în edict de către pretor. Acesta cuprindea pe lângă formule civile, şi formule honorarii adică pretoriene, cele
create de pretor, şi care nu aveau un număr limitat ca în cazul legisacţiunilor.
Formula constituia un mic program de judecată prin care pretorul arăta judecătorului cum să soluţioneze litigiul.173
În partea de început a formulei se afla numirea judecătorului - Titius iudex esto după care urmau părţile principale
şi apoi cele secundare. Părţile principale erau obligatorii iar cele secundare depindeau de voinţa părţilor.
Părţile principale ale formulei erau: intentio, demonstratio, adiudicatio şi condemnatio.
Excepţiunile dilatorii amână dreptul reclamantului de a promova o acţiune şi nu pot fi invocate decât un anumit timp.
De exemplu Primus se obliga faţă de Secundus să-i înapoieze la 1 ianuarie banii împrumutaţi, dar între timp ambii cad de
acord să amâne scadenţa cu un an. Dacă Secundus fără a respecta convenţia, intentează acţiune împotriva lui Primus
înainte de împlinirea termenului de un an pentru plata datoriei acesta îi va putea opune o excepţie - exceptio pacti rezultată
din convenţia încheiată şi astfel Secundus va pierde procesul. De aceea acesta se va abţine şi va amâna intentarea acţiunii
până la împlinirea termenului convenit.

§4. Clasificarea acţiunilor

Prin acţiune - actio se înţelegea un mijloc procedural la îndemâna unei persoane căreia i s-a încălcat un drept
subiectiv, pentru valorificarea acestuia.
Acţiunile şi formulele acestora se găseau înscrise în edictul pretorului. Acestea erau:

- Acţiuni reale şi acţiuni personale.174 Această împărţire se regăseşte în Legea celor XII Table şi este cea mai
importantă - summo divisio.175
Acţiunile reale - in rem176 sancţionează drepturi reale care poartă asupra unor bunuri.
Acţiunile personale - in personam177 sancţionează drepturi personale sau de creanţă ce iau naştere din contracte sau
delicte.
- Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă. Criteriul distincţiei celor două categorii de acţiuni era puterea de
apreciere a judecătorului privind soluţionarea acestora178.
În acţiunile de drept strict judecătorul apreciază în limita textului de lege fără să iasă din litera ei, ţinând cont numai
de termenii solemni. Acest mod de apreciere putea da naştere la inechităţi.
În acţiunile de bună credinţă judecătorul avea o poziţie liberă faţă de textul legii, apreciind în spiritul acestuia
împrejurările reale, buna credinţă şi echitatea.
- Acţiuni civile şi acţiuni honorarii sau pretoriene.179 Acţiunile civile - actiones civiles erau acele acţiuni create de
dreptul civil avându-şi originea în legisacţiuni.

Acţiunile honorarii - actiones honorariae, constituiau creaţiile magistraţilor cu ocazia reglementării noilor situaţii apărute
în practică. Acestea se împărţeau la rândul lor în trei, respectiv acţiuni in factum, acţiuni ficticii şi acţiuni cu formulă cu
transpoziţiune.
Acţiunile in factum erau acţiunile prin care pretorul putea proteja din punct de vedere juridic un drept nou. Intentio
redactată in factum - cu privire la un fapt anumit nu se baza pe dreptul civil ci pe descrierea situaţii de fapt a unei cauze
aduse în faţa magistratului.180 De exemplu în formula acţiunii publiciene pretorul introducea ficţiunea că termenul uzucapiunii
s-a împlinit şi ea poate fi intentată.
Acţiunile cu formulă cu transpoziţiune181 erau acţiunile care conţineau în intentio din formulă un nume, iar în
condemnatio un alt nume. Ele au fost create din considerente practice legate fie de reprezentarea în materie judiciară fie în
activitatea comercială.
- Acţiuni private şi acţiuni populare. Acţiunile private - actiones privates, erau acţiunile folosite cu scopul de a se
proteja interesele particulare ale unei persoane. Majoritatea acţiunilor studiate intră în această categorie.
Acţiunile populare - actiones populares erau acţiunile ce puteau fi intentate de oricine pentru că aveau rolul de a
apăra interesele generale. De exemplu în cazul săvârşirii unui quasidelict.

173
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 72.
174
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 78.
175
Inst., 4. 6. 1.
176
Gaius, 4, 3; Ulpian, D. 4, 2, 9, 1 şi 8, 44, 4, 33.
177
Gaius, 4, 2.
178
B. Biondi, Iudicia bonae fiedei, I, 1920.
179
Gaius, 4. 34.
180
Gaius, 4, 45-46.
181
Gaius, 4. 86; D. 14. 1. 5. 1.; Inst., 4. 6. 10.
20
- Acţiuni directe şi acţiuni utile. Acţiunile directe au fost create în scopul sancţionării unor cazuri în speţă. Acţiunile
utile constituiau acţiunile extinse de la anumite cazuri concrete la altele similare acestora. În acest sens orice acţiune directă
putea deveni o acţiune utilă printr-o ficţiune ce se insera în formulă. De exemplu un moştenitor pretorian avea posibilitatea
de a dobândi o moştenire civilă prin introducerea în formulă a ficţiunii că acesta era moştenitor civil.
- Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii.182 Acţiunile penale - actiones penales erau acţiunile ce aveau drept obiect
condamnarea pârâtului la o amendă pecuniară.
Acţiunile persecutorii - actiones persecutoriae, erau acţiunile prin care se cerea condamnarea fie la repararea
prejudiciului cauzat, fie la restituirea lucrului.
- Acţiuni arbitrarii.183 Acţiunile arbitrarii - actiones judicia arbitraria, erau acţiunile create de către pretor în scopul
atenuării inconvenientelor privind caracterul pecuniar al sentinţei de condamnare. Se ştie că atât în procedura legisacţiunilor
cât şi în procedura formulară sentinţele de condamnare aveau acest caracter.

§5. Litis contestatio

Procedura în faţa magistratului - in iure se finaliza după întocmirea formulei de către acesta cu concursul părţilor
într-un act foarte important similar cu cel din procedura legisacţiunilor dar diferit din punct de vedere al conţinutului său,
respectiv litis contestatio.
În cadrul procedurii formulare litis contestatio consta în remiterea unei copii de pe formulă ori dictarea ei de către
reclamant pârâtului.184

§6. Procedura in iudicio

După ce magistratul remitea copii de pe formulă reclamantului şi acesta la rându-i pârâtului, ca un ultim act al
primei etape, procesul trecea în a doua etapă, în faţa judecătorului. Activitatea lor era similară în general cu cea din
procedura legisacţiunilor. Reclamantul îşi expunea oral pretenţiile, pârâtul îşi formula apărările, ambii prezentând probe în
susţinerea afirmaţiilor lor, putând fi asistaţi şi de avocaţi. Judecătorul persoană privată conducea dezbaterile şi în cele din
urmă pronunţa o sentinţă ce putea fi de condamnare la plata unei sume de bani sau de absolvire.
Judecarea procesului se făcea în public într-o zi fastă şi numai în prezenţa părţilor. Dacă una din părţi nu se
prezenta la proces, cealaltă câştiga procesul185.

§7. Efectele sentinţei

În urma pronunţării sentinţei, judecătorul redevine ceea ce era înainte, o persoană particulară186 sentinţa dată de
aceasta având efecte diferite după cum aceasta era o sentinţă de condamnare sau o sentinţă de absolvire.
Sentinţa de condamnare avea un efect dublu, respectiv prezenta o forţă juridică şi o forţă executorie.
Sentinţa de absolvire nu avea decât un efect unic, respectiv forţa juridică.
Forţa juridică187 a sentinţei indiferent că aceasta era de condamnare sau de absolvire însemna că aceleaşi părţi
având un litigiu cu privire la un acelaşi obiect nu se mai puteau judeca.

§8. Căi de atac împotriva sentinţei

Dacă o sentinţă de judecată dădea naştere nemulţumirii uneia dintre părţi, sau crea suspiciuni din partea altor
magistraţi, cei interesaţi aveau la dispoziţie următoarele căi de atac: intercessio, revocatio in duplum,188 restitutio in
integrum,189 appellatio şi iudex qui litem suam facit.190
- Intercessio191 - intercesiunea constituia dreptul pe care îl aveau unii magistraţi de a se opune la actele altor
magistraţi. Intercesiunea nu era o cale de atac propriu-zisă. Dreptul la intercesiune revenea consulilor, tribunilor, pretorilor şi
ei puteau desfiinţa doar acte date de către magistraţi. Acest drept nu se putea exercita contra unei sentinţe date de către
iudex - judecător, care era o persoană particulară şi nu un magistrat investit cu autoritate publică.

182
Gaius, 4. 6.
183
Inst. 4. 6. 31; D. 6. 1. 68.
184
Gaius, 4. 90.
185
XII. T., 2, 2.
186
D., 42, 1, 55.
187
A. E. Giffrd, Op. cit., pag. 131; D. 1. 5. 25.
188
Paul, Sent., 5, 5, 7 şi 8; Cicero, Pro Flacc., 25, 49.
189
Cicero, Pro Flacc., 2i. 49.
190
Gaius, D. 44, 7, 5, 4, 13, 6.
191
G. Dimitrescu, Op. cit., pag. 210.
21
- Revocatio in duplum - constituia o cale de atac a părţii nemulţumite împotriva sentinţei de condamnare prin care
solicita o nouă soluţionare a litigiului. Dacă pierdea procesul primea o condamnare la dublu, ca o sancţiune pentru cererea
sa neîntemeiată.192
- Restitutio in integrum - constituia cererea unei părţi de a fi repuse în situaţia anterioară procesului, în scopul unei
rejudecări a cauzei din diverse motive ca mărturie mincinoasă, eroare, dol, violenţă etc.193
- Appelatio - apelul constituia o cale de atac împotriva unei sentinţe judecătoreşti.
- Judex qui litem suam facit194 - judecătorul care din neglijenţă a dat o hotărâre nedreaptă, putea fi chemat în
judecată prin intermediul unei acţiuni - actio in factum pentru o sumă de bani echivalentă cu paguba produsă de el.195

§9. Reprezentarea în justiţie

O perioadă îndelungată de timp, respectiv în epoca veche196 romanii nu au admis reprezentarea în justiţie în baza
principiului - nemo alieno nomine lege agere potest - „nimeni nu poate intenta în numele altuia o acţiune a legii“.
În epoca clasică datorită profundelor schimbări economice şi sociale, practica a cerut admiterea reprezentării, care
s-a făcut treptat de la reprezentarea imperfectă către cea perfectă.
Reprezentanţii în justiţie erau de două categorii respectiv: reprezentanţi privaţi desemnaţi prin cognitor şi
procurator.
Cognitor se constituia ca reprezentant prin rostirea unor cuvinte solemne197, şi în prezenţa celeilalte părţi.
Procurator se constituia fără folosirea cuvintelor solemne şi în absenţa celeilalte părţi.198
În urma perfecţionărilor aduse de jurisprudenţă reprezentării imperfecte, aceasta s-a realizat în aşa fel încât în
ceea ce priveşte pe cognitor acţiunea în baza căreia se dădea sentinţa de condamnare era adresată direct reprezentatului.
Deci iată pasul către o reprezentare perfectă în care efectele sentinţei nu se produceau asupra lui cognitor ci asupra
reprezentatului.
Exista de asemenea o diferenţiere între reprezentanţii în justiţie şi cei ce pledează pentru alţii - postulare pro alio.
Cei din urmă nu fac decât să acorde asistenţă juridică.

Procedura extraordinară: COGNITIO EXTRAORDINARIA


§1. Origine

Termenul de cognitio199 - cercetarea cauzei de către un magistrat, sau mai târziu de un funcţionar imperial privea o
serie de situaţii diferite din care s-a dezvoltat în perioada imperiului, în special a dreptului postclasic procedura civilă
extraordinară - extraordinem iudiciorum privatorum care a înlocuit procedura civilă normală - ordo iudiciorum privatorum.
Datorită schimbărilor economice, sociale şi politice din secolul III, dar mai ales datorită faptului că Imperiul roman a
devenit în mod făţiş o monarhie absolută, împăratul nu mai avea nici un interes să menţină vechile instituţii din vremea
principatului. În aceste condiţii judecătorul nu mai putea fi un simplu particular. El trebuia să fie un funcţionar supus
controlului împăratului.
Acestea erau cauzele care au determinat dispariţia200 procedurii formulare şi constituie originea procedurii
extraordinare. Chiar din epoca dreptului clasic unele procese nu mai erau judecate conform procedurii formulare, ci
conform regulilor justiţiei administrative, adică ale raporturilor dintre particulari şi stat.201

§2. Comparaţie cu celelalte proceduri

Procedura legisacţiunilor era caracterizată prin desfăşurarea procesului în două etape respectiv in iure - în faţa
magistratului şi in iudicio în faţa judecătorului. Acelaşi lucru caracteriza şi procedura formulară după cum am văzut.
În cadrul procedurii extraordinare dispare această caracteristică ce consta în divizarea procesului în cele două
etape. Deci aici procesul se desfăşoară în faţa unei singure instanţe de la început şi până la darea hotărârii, instanţă

192
Vl. Hanga, M. Jacotă, Op. cit., pag. 95; G. Dimitrescu, Op. cit., pag. 2-10.
193
Ibidem.
194
Ibidem.
195
D., 50. 13. 6.; Vl. Hanga, M. Jacotă, Op. cit., pag. 95.
196
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 103.
197
J. Gaudement, Op. cit., pag. 629; Gaius, 4. 83.
198
Gaius, 484; Cicero, Pro Caes., 20. 57.
199
I. Coroi, La payrologie et l’organization judiciaire sous le principat, Bruxelles, 1939, pag. 615-662.
200
C., 3. 36. 7; C., 33. 2. pr.
201
S. Riccabono, Blletino dell’Instituto di dirrito romano “Vittorio Scialoja“, Milano, 1952, pag. 55-56.
22
reprezentată de una şi aceeaşi persoană magistratul sau înaltul funcţionar, adică magistratul judecător. Formula dispare
deoarece acesta nu putea să-şi trimită formula lui însuşi.202

§3. Organizarea instanţelor203

Funcţionarii judecătoreşti fac parte din ierarhia funcţionarilor administrativi.


În vârful acestei ierarhi administrative se afla împăratul care era şi judecătorul suprem. După el pe o treaptă
inferioară urmau prefecţii pretoriului - praefecti praetorio din cele patru prefecturi ale Imperiului. În provincii judecau
guvernatorii - rectores, praesides provinciae, iar în capitală supremul judecător era prefectul oraşului - praefectus urbi. În
afară de această organizare judecătorească de drept comun existau şi instanţe speciale respectiv militare, fiscale,
bisericeşti.204

§4. Procedura de judecată

Procedura extraordinară cunoaşte forme specifice după cum urmează:205 procedura prin denuntiatio, procedura
prin rescript, procedura prin litis denuntiatio şi procedura prin libel.
Procedura prin denuntiatio consta în introducerea unei notificări - denuntiatio, adresată de reclamant pârâtului cu
caracter semioficial, adică cu autorizaţia magistratului, ce conţinea pretenţiile sale şi invitaţia de a se prezenta în faţa
magistratului la o anumită dată.
Procedura prin rescript se realiza de către împărat care putea judeca orice proces, dacă partea făcea o cerere
adresată acestuia numită supplicatio. El fie că judeca procesul şi dădea un decret fie că trimitea cauza instanţei inferioare
printr-un rescript.
Procedura prin litis denuntiatio, consta în remiterea notificării procesului nu de către reclamant pârâtului ci de către
un funcţionar inferior.206
Procedura prin libel207 constituie cererea de citare a reclamantului - libellus conventionis către autoritate care
prezenta pretenţiile sale. Judecătorul putea acorda sau nu permisiunea de citare prin expresiile: dare, denegare actionem.

§5. Hotărârea de judecată, executarea ei şi apelul

Sentinţa de condamnare era citită în public şi trebuia executată de cel care a pierdut procesul. Faţă de procedurile
anterioare aceasta purta asupra lucrului în litigiu - in rem ipsam208 şi dacă pârâtul satisfăcea pe reclamant în cursul
procesului se dădea o sentinţă de absolvire.
Cheltuielile de judecată erau suportate de partea care pierdea procesul.
Pentru executarea sentinţei se făcea apel la organele statului - manu militari. Dacă nu se putea face executarea în
natură, se proceda la vânzarea bunurilor fostului pârât acum debitor.
Apelul constituia calea de atac a părţii nemulţumite împotriva sentinţei. Se făcea fie în scris, fie oral într-un termen
de 2-3 zile, şi de zece zile în dreptul lui Justinian.209
Se introducea la instanţa care a dat hotărârea, şi era obligată să-l trimită instanţei superioare. Era suspensiv de
executare.

III. TEME DE EVALUARE

1. Care este definiţia procedurii legisacţiunilor?


2. Care este definiţia procedurii formulare?
3. Care este definiţia procedurii extraordinare?

TEMA NR. 5
PERSOANE

202
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 114.
203
Vl. Hanga, M. Jacotă, Op. cit., pag. 99.
204
G. Cornil, Droit romain, Bruxelles, 1921, pag. 463-464.
205
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 115.
206
Ibidem.
207
P. Collinet, Libelle, pag. 316 şi următoarele.
208
C., 7. 45, 14: I., 4, 6, 32.
209
G. Cornil, Op. cit., pag. 480.
23
I.OBIECTIVE

Caracterizarea genreala a noţiunii de persoana, a notiuni de capacitate a persoanei precum si de categorii de


persoane.

II. CONŢINUTUL TEMEI

Caracterizare generală asupra persoanei în dreptul roman

§1. Noţiunea de persoană

Persoana - persona constituie termenul care desemnează subiectul de drept care participă la un raport juridic.
Acest subiect nu poate fi decât fiinţa umană, omul.210
La romani noţiunea de persoană, adică ideea de subiect de drepturi şi obligaţii se exprima prin cuvântul persona
care vine pe de o parte de la phersum211 ce însemna masca pe care actorii o purtau când îşi interpretau rolurile în
amfiteatru, iar pe de alta de la derivatul aceluiaşi cuvânt verbul personare, care însemna a face să răsune, dând astfel vocii
actorului o putere mai mare.
Prin analogie, acest cuvânt este întrebuinţat pe scena juridică romană pentru a desemna subiectul de drept capabil
să joace un anumit rol juridic ca de exemplu rolul de pater familias, de creditor, de debitor, de proprietar, de moştenitor etc.
În vechiul drept roman nu orice om putea fi persoană. Pentru a fi o persoană, pentru a avea drepturi şi obligaţii,
omul respectiv trebuia să îndeplinească o serie de condiţii. Cu timpul condiţiile riguroase care existau s-au atenuat. Persoană
putea fi o persoană fizică (un om, un individ) dar putea fi şi o colectivitate, aceasta constituind o persoană juridică sau
morală. Aceasta cuprindea o anumită grupare de oameni, ca de exemplu statul, municipiile212, coloniile, societăţile cum ar fi
societatea de publicani213 etc., care participau la viaţa juridică la fel ca şi persoana fizică putând avea anumite drepturi şi
obligaţii.

§2. Capacitatea juridică a persoanei

Putem defini capacitatea juridică ca „o categorie ce desemnează aptitudinea, posibilitatea de a avea drepturi şi
obligaţii în raporturi juridice concrete“214.
La romani, doar acele persoane care aveau personalitate sau capacitate puteau dobândi drepturi pe de o parte şi
asuma obligaţii pe de alta în virtutea acesteia.
În dreptul roman capacitatea juridică era împărţită în două categorii, respectiv capacitatea de fapt şi capacitatea de
drept.
Capacitatea juridică în dreptul actual se disjunge într-o capacitate de folosinţă şi una de exerciţiu. Pentru ca un om
în societatea romană să fie pe deplin capabil trebuia să aibă atât capacitate de drept cât şi capacitate de fapt.215
- Capacitatea de fapt. Dacă am definit capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea generală de a avea drepturi şi
obligaţii în cadrul unor raporturi juridice şi am acceptat identitatea între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de drept,
putem defini la fel capacitatea de drept, ca fiind aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi
juridice.216
În acest context capacitatea de drept impune îndeplinirea câtorva condiţii pentru a fi deplină în sensul că persoana
trebuie să posede un status format din trei elemente după cum urmează: status libertatis, status civitatis şi status familiae,
adică de a fi liber, a fi cetăţean şi a fi şef de familie sau cel puţin membru al familiei agnatice217.
Capacitatea de fapt se prezintă în opoziţie aparentă cu capacitatea de drept, dar în realitate ea nu este decât
prelungirea ei ca realizare practică, concretă. Capacitatea de fapt sau de exerciţiu era recunoscută numai persoanelor care
în afara condiţiei status - ului format din cele trei elemente arătate mai sus, îndeplineau în plus şi alte condiţii numite după
opinia noastră de fapt, şi care vizau discernământul, sexul şi vârsta persoanei.218
Toate aceste condiţii de fapt erau avute în vedere pentru considerarea unei capacităţi depline.

210
S. Cocoş, Evoluţia capacităţii juridice în dreptul roman, Arad, 1996, pag. 11.
211
V. A. Meillet, Histoire de la langue latine, l928, pag. 84.
212
D. 50. l. 27. l.
213
Paul, D. 4l. 2. l. 22.
214
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, pag. l90.
215
S. Cocoş, Op. cit., pag. 14.
216
Ibidem.
217
Paul, D. 4. 5. ll: “Tria enim sunt quae habemus: libertatem, civitatem, familiam“.
218
Ibidem.
24
§3. Începutul şi încetarea capacităţii

În ceea ce priveşte întinderea capacităţii juridice romanii au considerat că aceasta fiind o aptitudine, o facultate
aparţinând persoanei, ea nu putea să existe decât atâta timp cât exista persoana.
Deci regula constă în: capacitatea sau personalitatea începea odată cu naşterea şi înceta odată cu moartea
persoanei, excepţie făcându-se numai cu ocazia aplicării a două principii impuse de practică.
Primul era „copilul conceput era considerat ca şi născut ori de câte ori era vorba de interesele sale“ - infans
conceptus pro nato habetur quotiens de comodis eius agitur.219 În baza acestui principiu de exemplu, copilul născut după
moartea tatălui avea dreptul la succesiune.
Al doilea principiu era „succesiunea iacentă, vacantă susţine persoana defunctului“ - hereditas iacens sustinet
personam defuncti.220 Pentru că dreptul roman instituia regula că nu există patrimoniu fără titular, atunci drept consecinţă el
apelează la o ficţiune prin care se prelungeşte artificial personalitatea defunctului din momentul morţii până la cel al acceptării
succesiunii.

§4. Elementele capacităţii juridice


Am amintit deja despre status-ul pe care o persoană trebuia să-l posede pentru a avea capacitate deplină de drept,
status alcătuit din trei elemente221 care constituiau conţinutul personalităţii sau capacităţii juridice, astfel: status libertatis ,
status civitatis, status familiae.
Status libertatis însemna condiţia de a fi om liber, fiind primul element al capacităţii şi avea la bază împărţirea
fundamentală - summa divisio hominum222, împărţirea în oameni liberi şi sclavi. Status civitais constituia condiţia de a fi
cetăţean roman, fiind al doilea element al capacităţii juridice romane. Dintre toţi cetăţenii romani numai pater familias
deţinea o capacitate deplină, ceilalţi având însă o capacitate mai restrânsă.
Status familiae constituia condiţia de a fi şef de familie - pater familias, ori dacă nu cel puţin membru al familiei
agnatice.

Status libertatis

§1. Sclavii

a. Originile sclaviei

Originile sclaviei constau în naştere pe de o parte, şi evenimente posterioare naşterii pe de alta.


Naşterea223 constituia evenimentul originar al sclaviei conform principiului „copilul născut în afara căsătoriei
dobândea condiţia mamei.“ Deoarece sclava era considerată că năştea întotdeauna în afara căsătoriei, copilul acesteia
devenea sclav, chiar dacă tatăl fusese om liber.
Evenimentele posterioare naşterii erau cele care stăteau la baza originii sclaviei prezentând o anumită diversitate
respectiv: războiul şi fapte pedepsite cu pierderea libertăţii ca debitorul insolvabil executat asupra persoanei, hoţul prins în
flagrant delict, dezertorul, nesupusul la încorporare, străinul venit la Roma, femeia care întreţinea relaţii cu sclavul altuia cât
şi omul liber care se dădea drept sclav în scopul dobândirii unui câştig224.
Străinul venit la Roma devenea sclav dacă nu se punea sub protecţia unui cetăţean roman.225
Femeia care întreţinea relaţii sexuale cu sclavul altuia şi nu le întrerupea la somaţiile stăpânului, în conformitate cu
senatusconsultul Claudian, îşi pierdea libertatea devenind sclavă.226
Cu titlul de pedeapsă, devenea sclav şi omul liber care se lăsa vândut ca sclav pentru ca ulterior să împartă preţul
cu vânzătorul - pretii participandi causa227.

b. Condiţia juridică a sclavului228

În societatea romană de-a lungul celor trei epoci ale dreptului, sclavul a avut o condiţie marcată de o evoluţie pe plan
juridic, de la o incapacitate absolută la una limitată chiar dacă în principiu acesta era considerat permanent un res, dublată

219
Paul - D. 1. 5. 7.
220
Ulpian, D. 41. 1. 4.
221
Supra, pag. 114
222
Inst. I. 1., 3.
223
Gaius, I. 82; Inst., 1, 3. 4.
224
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 87; C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 118-122.
225
Cicero, Pro Caecina, 33. 96.
226
Gaius, 1. 84.; Inst., 3. 12. 1.
227
M. V. Jacotă, Op. cit, I, pag. 124.
228
S. Cocoş, Op. cit., pag. 136-139.
25
de o involuţie pe plan social în sensul că de la o condiţie blândă, corespunzătoare sclaviei patriarhale din epoca veche, s-a
ajuns la una forte dură, de exploatare crudă a lor.
În epoca veche, mai ales la începutul acesteia sclavii aveau în cadrul familiei romane o viaţă patriarhală, liniştită şi
nereglementată juridic strict, deoarece pater familias în virtutea lui manus - puterea unică iniţială, şi apoi a lui dominica
potestas - puterea asupra sclavului, îşi exercita puterea asupra lor ca şi asupra celorlalte bunuri, dispunând în baza lui ius
abutendi pe de-o parte, iar pe de alta şi în virtutea lui ius vitae necisque - de dreptul de viaţă şi de moarte asupra lor.
Totodată pater familias în calitate de dominus - stăpân al sclavului, putea să-l pedepsească229 pe acesta cum voia, putea
să-l vândă, să-l împrumute, să-l doneze etc.
Sclavii nu puteau să aibă o familie din punct de vedere juridic, dată fiind condiţia lor de lucru - res, şi deci trăiau în
simple uniuni de fapt fără efecte juridice asupra soţilor şi copiilor - contubernium.
Pentru că sclavul nu avea capacitate juridică, fiind un res, el nu putea deci participa nici la viaţa juridică în nume
propriu. Totuşi dominus, în virtutea principiului corespunzător epocii vechi a dreptului roman, că sclavii pot face mai bună
situaţia stăpânului, însă nu o pot face mai rea - melior per servos condictio nostra fieri potest, deterior fieri non potest,
permite sclavului să încheie acte juridice în acest context, împrumutându-i acestuia capacitatea sa juridică. Aceasta era
posibil datorită formalismului cât şi a existenţei numai a contractelor unilaterale specifice dreptului vechi.230
Sfârşitul republicii este momentul care marchează schimbări esenţiale în aşa-zisul statut juridic al sclavului, deoarece
dintr-o sclavie patriarhală, sclavia s-a transformat într-una ce constituia baza producţiei economiei sclavagiste.
Dacă până acum situaţia sclavilor era oarecum mai uşoară, ea s-a înrăutăţit pentru că sclavii fiind de acum înainte
foarte numeroşi nu mai puteau trăi alături de dominus care i-a împărţit în familia rustica,231 majoritatea, cei care făceau
munci agricole la ţară, şi familia urbana,232 cei ce constituiau o minoritate, ce trăia în preajma stăpânului la oraş.
Astfel s-a admis că sclavul se poate obliga în nume propriu233 deşi obligaţia sa nu prezenta caracterele unei
adevărate obligaţii, obligându-l în acelaşi timp şi pe stăpân.234
Deci rezultă de aici că sclavii pot face pe dominus atât creditor cât şi debitor prin tranzacţiile pe care le încheie cu
terţe persoane. Această situaţie nouă a fost consfinţită de către pretor, care în anumite cazuri limitate a recunoscut implicit o
oarecare capacitate sclavului de a în cheia acte juridice. Cu tot progresul social al Romei în această perioadă, nu se
poate afirma că a existat un progres şi în ceea ce priveşte viaţa sclavilor, ci din contra regimul lor s-a deteriorat din ce în ce
mai mult chiar dacă, paradoxal, din punct de vedere juridic anumite aspecte legate de ei au fost reglementate într-un fel în
avantajul lor.
Această situaţie a determinat intervenţia legiuitorului pentru a le acorda acestora o anumită protecţie. Astfel lex
Junia Petronia235 a interzis stăpânilor de sclavi să-i oblige pe aceştia să lupte în arenă cu fiarele sălbatice fără aprobarea
magistratului. Împăratul Claudius printr-un edict236 ia lui dominus dreptul de proprietate asupra sclavului părăsit - ab gravem
infirmitatem; împăratul Domitian interzice castrarea sclavilor.
Justinian237 a motivat toate aceste măsuri prin noţiuni legate de interesele statului sclavagist roman, şi într-adevăr
aceasta dovedeşte decăderea sistemului sclavagist şi inevitabilitatea dispariţiei sale indiferent de soluţiile căutate.238

c. Mijloacele juridice prin care sclavul putea participa în fapt la viaţa juridică

- Peculiul sclavului, constituia „patrimoniul sclavului,“ dar era un patrimoniu de fapt - peculium, căci de drept
dominus era proprietarul acestuia. El lăsa sclavului, la fel ca şi în cazul fiului de familie, anumite bunuri constând în pământ,
animale, case, bani, alţi sclavi în folosinţă cu titlu de peculium.

- Testamenti factio putea fi activa şi pasiva.


Testamenti factio activa - referitoare la sclavi nu putea exista, dar totuşi o excepţie a întărit regula, excepţie ce se
referea la sclavii publici care aveau în general un statut diferenţiat faţă de sclavii particulari. Astfel ei beneficiau de dreptul
de a testa pentru jumătate din peculiul lor.239
Testamenti factio pasiva - consta în aceea că sclavul putea fi instituit ca moştenitor dacă totodată i se acorda şi
libertatea240 pentru că numai astfel dominus putea să aibă un moştenitor necesar pe de-o parte, iar dacă acesta era
insolvabil, bunurile moştenite erau vândute pe numele sclavului care devenea infam.

229
Ibidem., pag. 167.
230
Ibidem., pag. 168.
231
G. Dimitrescu Op. cit., vol. I., Pag. 228.
232
Ibidem.
233
Gaius, I, II, 5, 2.
234
Ibidem.
235
D. 48., 811, 2 şi 40, 1, 24.
236
D. 40, 8, 21.; C. 7, 6, 1, 3.
237
Inst., I. 1, 8, 2.
238
S. Cocoş Op. cit., pag. 139.
239
G. Dimitrescu, Op. cit., pag. 230.
240
C. St Tomulescu, Op. cit., pag. 207
26
- Cognatio servilis.241 Am amintit anterior despre contubernium - căsătoria ce consta în uniunea de fapt dintre un
sclav şi o sclavă fără nici un efect juridic.
- Obligaţiile - în dreptul clasic jurisconsulţii recunoscând o anumită personalitate juridică limitată în virtutea căreia
actele încheiate de către sclav faţă de stăpân sau terţ erau valabile, au recunoscut implicit că aceste acte determinau efecte
diferite, ca produs al unor obligaţii pe care ei le-au numit obligaţii naturale.
Ele nu erau sancţionate prin vreo acţiune, şi dacă totuşi debitorul executa de bunăvoie obligaţia el nu putea cere să
i se restituie ceea ce plătise.
- Acţiunile cu caracter alăturat. Stăpânii de sclavi au utilizat sclavii pentru a încheia unele acte juridice şi în numele
lor, împrumutându-le printr-o ficţiune capacitatea, personalitatea lor.

§2. Oamenii liberi

a. Oamenii liberi ingenui242

Oamenii liberi ingenui constituiau categoria de persoane care s-au născut liberi. La rândul lor aceştia puteau fi de
mai multe feluri după cum urmează: cetăţenii, latinii, peregrinii, oamenii liberi aflaţi în starea de semisclavie şi colonii.
- Cetăţenii constituiau categoria de oameni liberi ce se bucurau de deplinătatea drepturilor civile şi politice, având
un statut juridic deosebit faţă de toate celelalte categorii de oameni liberi. De fapt cetăţenia constituia după cum se ştie unul
din elementele capacităţii juridice ale persoanei. În consecinţă vom aprofunda studiul asupra acestei categorii în cadrul
capitolului următor, respectiv status civitatis.
- Latinii constituiau categoria de oameni liberi cu o condiţie inferioară cetăţenilor dar superioară peregrinilor, deci era
intermediară între acestea două.
Ei se bucurau numai de o parte din drepturile civile şi politice acordate cetăţenilor romani, respectiv de ius conubii -
dreptul de a încheia o căsătorie valabilă conform dreptului civil, ius comercii - dreptul de a încheia acte juridice şi de a avea
acces la legisacţiuni şi ius sufragii - dreptul de a alege.
Latinii erau de patru categorii, respectiv latinii veteres, latinii coloniari, latinii iuniani, şi latinii fictivi.
Latinii veteres243 sau vechii latini erau rudele de sânge ale romanilor, locuitori ai Latiumului244 cu care Roma făcuse
iniţial o confederaţie, dar pe care i-a cucerit ulterior.
Latinii coloniari erau populaţia coloniilor fondate după anul 268 î.e.n. în Italia, şi se bucurau numai de ius comercii.
Latinii fictivi constituiau populaţia din provincii care primise condiţia juridică a latinilor coloniari.
Latinii iuniani constituiau o categorie aparte care nu era ingenuă deoarece provenea din foştii sclavi eliberaţi prin
mijloace neformale în temeiul legii Iulia Norbana.
- Peregrinii constituiau în vechiul drept roman categoria de oameni liberi formată din străini a căror situaţie juridică
faţă de romani era reglementată prin diferite tratate internaţionale245.
Persoanele in mancipio erau acele persoane care deşi libere, fiind alieni iuris, adică fii de familie, erau vândute de
către pater familias sau abandonate noxal în mâinile victimei unui delict comis de acesta.
Între persoanele in mancipio şi sclavi exista o mare diferenţă, şi anume în timp ce situaţia persoanelor in mancipio
era temporară cea a sclavilor era perpetuă şi ereditară.246 Persoanele in mancipio ieşeau din această stare aşa cum am
spus, după cinci ani, prin cens chiar împotriva voinţei stăpânului - invito domino.247
Liber homo bona fide serviens era omul care cu bună credinţă trăia în condiţia de sclav. Textele romane
menţionează două cazuri, dar probabil au existat mai multe: primul, copilul răpit de mic şi vândut ca sclav, 248 şi al doilea,
sclavul dezrobit prin testament de către stăpânul său, situaţie despre care moştenitorii acestuia cât şi sclavul neştiind, îl
determină pe cel din urmă să trăiască mai departe ca sclav.249
Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor lor prin rostirea formulei addico de către magistrat.250
Nexi erau cei care trebuiau să muncească la creditori în baza lui nexum.251
Nexum constituie o instituţie a dreptului roman foarte controversată care a format obiectul unor continue dispute
între romanişti datorită datelor incomplete, variate şi contradictorii cu privire la acesta.
Astfel după anumite păreri nexum a fost un contract de împrumut realizat prin mancipaţiune - per aes et libram,
după care de la împrumutul de bani iniţial, s-a extins şi la alte bunuri ca în cele din urmă să devină un mod general de
contractare.252

241
G. Dimitrescu, Op. cit., pag. 230
242
Cicero, Brutus, 75. 261.
243
J. Gaudement, Op. cit., pag. 287.
244
S. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 129.
245
Gaius, D., 50, 16, 234.; Cicero, De off., 1, 12, 37.
246
A. E. Giffard, Op. cit., pag. 230.
247
Gaius, I. I., 140, 141.
248
D. 40. 12. 12. 1.
249
D. 45. 3. 34.; D. 22. 6. 12.
250
C. 9. 51.
251
C. St. Tomulescu, Nexum bei Cicero, Neapole, 1966, pag. 92.
27
Acest contract era la îndemâna creditorului pentru că acesta, prin nexum nu mai era obligat să cheme pe debitor în
judecată ci putea să treacă direct la executare prin manus injectio.
După alte păreri nexum era o convenţie de aservire253 încheiată în faţa magistratului sub forma unei declaraţii prin
care creditorul afirma că munca debitorului îi era aservită pentru un număr de zile, declaraţie ratificată de către magistrat
prin addico. Aici nexum apare ca o aplicaţie a lui in iure cessio, deoarece pentru realizarea lui părţile fac apel la un proces
fictiv.254
În baza lui nexum omul liber ajuns nexus era tratat ca un sclav, fiind ţinut în această stare în mod abuziv chiar şi
după îndeplinirea zilelor de muncă pentru care se obligase în vederea plăţii datoriei.
Auctorati erau cei care se angajau ca gladiatori, iar aceştia din urmă erau asimilaţi cu sclavii255; ei erau priviţi la fel
din punct de vedere juridic, adică erau lipsiţi complet de capacitate.
Redempti ab hostibus erau persoanele răscumpărate de la duşmani,256 care rămâneau sub puterea
răscumpărătorului până când restituiau suma plătită pentru răscumpărare.
Oamenii semiliberi iniţial, respectiv prin secolul I î.e.n. colonii proveneau din oameni liberi, ţărani ruinaţi care arendau
pământ. Ei au apărut în sânul societăţii sclavagiste romane ca o categorie ce prefigura în germene relaţii economice de alt
tip, superior celui sclavagist, respectiv cele de tip feudal.
Cauzele apariţiei colonatului au fost variate,257 constând în aceea că situaţia de colon se putea dobândi în
următoarele forme:
- prin naştere, se înţelegea că cel născut într-o familie de colonii căpăta condiţia juridică a părinţilor din familia în
sânul căreia s-a născut;
- prin prescripţia de 30 de ani, cine avea calitatea de colon timp de 3o de ani, rămânea pentru totdeauna colon;
- prin convenţie particulară, un om liber se putea vinde în calitate de colon;
- prin cucerire şi captivitate; ştim că în urma războaielor de cucerire duse de către romani prizonierii de veneau de
regulă sclavi, dar uneori statul roman îi transforma pe aceştia în colonii, beneficiind astfel de o condiţie socială şi juridică
superioară sclavilor;
- prin denunţarea cerşetorilor aceştia deveneau colonii ai denunţătorilor.
La o privire mai atentă se observă că primele trei cauze ale colonatului aparţin dreptului privat roman, în timp ce
ultimele două aparţin dreptului public roman.
Cauzele încetării colonatului, în comparaţie cu cele ale apariţiei sale erau mai puţine şi cu timpul deveniseră din ce
în ce mai rare.
Prin lex maioribus constituta la sfârşitul principatului toţi colonii au fost transformaţi în coloni servi, având o condiţie
juridică hibridă, între cea de om liber - în drept, căci nu era sclav, dar în fapt era ca şi acesta mai ales datorită faptului că era
legat de pământ, neputându-l părăsi. Deci rezultă în ceea ce priveşte capacitatea, că aceasta era bineînţeles limitată.
Implicaţii sociale. Colonatul a avut un impact serios asupra societăţii sclavagiste romane cu implicaţii sociale şi
istorice profunde în evoluţia ulterioară a acestei societăţi, ce a constat în faptul că aceasta a constituit germenele viitoarei
societăţi, societatea postromană, de tip feudal ce avea la bază un sistem economic diferit, întemeiat pe munca servilor.
De aceea munca lipsită de randament a sclavilor a fost treptat înlocuită cu cea a colonilor care erau ei înşişi
interesaţi în procesul de producţie.258 De aici au apărut două consecinţe: stăpânii au încercat să facă din sclavii lor coloni pe
de-o parte, iar pe de alta să împiedice pe coloni să părăsească terenurile luate în arendă.
Ca om liber din punct de vedere formal, colonul se putea căsători, avea putere părintească asupra copiilor, putea
încheia diferite acte juridice şi putea testa.
Stăpânul avea asupra lui un drept de corecţie, colonul nu îl putea chema în judecată pe acesta decât în mod
excepţional, iar la sfârşitul imperiului colonul nu se putea căsători cu o femeie liberă ci numai cu una din acelaşi mediu social.
Toate aceste implicaţii ale colonatului denotă că instituţia ca atare a fost elementul catalizator de schimbare a
societăţii sclavagiste romane într-o societate de tip feudal fundamentată pe altă bază economică.

b. Oamenii liberi dezrobiţi

Oamenii liberi dezrobiţi constituiau acea categorie de persoane, foşti sclavi eliberaţi de stăpânii lor prin dezrobire
numiţi liberţi.
Dezrobirea era mijlocul prin care sclavul se transforma dintr-un bun patrimonial, lucru, res într-o persoană şi
consta în manumisio - adică dezrobirea acestuia prin voinţa stăpânului. Aceasta se făcea în anumite moduri, respectiv
formale şi neformale.

252
Varro, De lingua latina, VII, pag. 105.
253
C. St. Tomulescu Op. cit., 1958, pag. 622.
254
C. 9. 51.
255
Ibidem.
256
D. 28. 1.
257
C. Hamangiu, M. G. Nicolau, Op. cit., pag. 225.
258
A. Maşchin, Op. cit., pag. 314-315.
28
Modurile formale de dezrobire erau acele forme ce implicau procedee solemne, ritualiste chiar, şi erau cele
îndeobşte cunoscute respectiv censu, vindicta şi testamento.
Censu constituia modul formal de dezrobire înfăptuit cu consimţământul stăpânului prin înscrierea pe listele celor
care plăteau impozite statului roman, deci implicit deveneau oameni liberi cu drepturi civile, dar şi obligaţii respectiv de a
plăti impozite către stat.
Vindicta era tot un mod formal de dezrobire ce consta într-un proces fictiv intentat de către adsertor libertatis printr-
o acţiune prin care pretindea că un anumit sclav era liber.
Acest mecanism juridic presupunea ca sclavul să fie atins cu vindicta iar magistratul ratifica declaraţia stăpânului
pronunţând formula addico.
Testamento era modul formal de dezrobire prin care sclavul putea fi eliberat direct sau indirect. Între cele două
posibilităţi, respectiv cea directă şi cea indirectă există o diferenţă esenţială în ceea ce priveşte condiţia juridică a sclavului
după dezrobire.
Modurile neformale de dezrobire. De obicei modurile formale de dezrobire erau specifice epocii vechi, când viaţa la
Roma era una patriarhală, liniştită, lentă, neagitată şi relaţiile sociale relativ simple.
Totuşi odată cu trecerea timpului şi cu evoluţia vieţii sociale au apărut moduri de dezrobire neformale, adică acele
moduri ce nu implicau anumite solemnităţi pentru realizarea lor, ele fiind simple acte de voinţă liberă, neîngrădită, care erau
nule din punct de vedere iure civili, dar valabile iure pretorio. Astfel de moduri259 erau: per epistulam, inter amicos, post
mensam, in ecclesia, etc.
Per epistulam era modul neformal de dezrobire care se realiza când dominus scria o scrisoare în care spunea că
eliberează pe sclav.
Inter amicos era modul neformal de dezrobire prin care în faţa prietenilor săi dominus afirma pur şi simplu că
acordă libertatea unui sclav sau mai multora.
Post mensam era modul neformal de dezrobire prin care dominus în timpul unei mese, faţă de convivi acorda libertatea
unui sclav de care era mulţumit pentru felul în care acesta a servit.
In ecclesia - in sacro sanctis ecclesiis, era modul formal de dezrobire care se făcea în biserică în faţa preotului şi a
credincioşilor. Acest mod a fost recunoscut mai târziu de către împăratul Constantin.260
Sclavul eliberat de către un latin devenea la rându-i latin dezrobit cu condiţia socială similară a fostului stăpân.
În această categorie intrau după cum am afirmat mai sus şi sclavii dezrobiţi de cetăţeni în baza legii Junia
Norbana, sclavul mai tânăr de 30 de ani dezrobit de un cetăţean contrar dispoziţiilor legii Aelia Sentia, adică în această
situaţie el dobândea o libertate restrânsă devenind latin iunian, şi în fine sclavul bătrân şi bolnav părăsit de stăpânul său şi
devenit liber în baza unui edict al împăratului Claudiu.261
Sclavul eliberat de către un peregrin devenea la rându-i peregrin dezrobit dobândind condiţia socială a fostului
stăpân.
Totuşi trebuie să remarcăm că peregrinii dezrobiţi care în timpul sclaviei suferiseră pedepse grave pentru fapte
abominabile - vinci tortive, conform legii Aelia Sentia deveneau numai peregrini dediticii şi în consecinţă aveau o situaţie
inferioară - pessima libertas peregrinilor.262
În epoca veche a dreptului roman, cât timp sclavia era considerată o instituţie domestică şi familială, dezrobirile de
sclavi erau rare.
La începutul epocii clasice, datorită intereselor stăpânilor, dezrobirile s-au înmulţit într-un mod exagerat astfel încât
ele începuseră să devină un pericol pentru baza economică a statului sclavagist roman. De aceea împăratul Augustus a
limitat dreptul stăpânilor de a-şi elibera sclavii, prin două legi importante respectiv Fufia Caninia şi Aelia Sentia.

Status civitatis

Status civitatis sau condiţia de a fi cetăţean era al doilea element al capacităţii juridice romane asupra căruia vom
pune accentul pentru că cetăţenii formau acea categorie de persoane cu o condiţie juridică superioară.
Cetăţenii romani - civis romani erau singurii care puteau beneficia de toate drepturile263 civile şi politice.
Drepturile civile erau: ius comercii, ius conubii, şi ius militiae.
Drepturile politice erau: ius sufragii şi ius honorum.
Ius comercii sau comercium era dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman dar şi dreptul de a
intenta o acţiune civilă în justiţie.
Ius conubii sau conubium era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, în conformitate cu dreptul civil.
Ius militiae era dreptul de a servi ca soldat în legiunile romane.
Ius sufragii era dreptul de a alege.

259
G. Dimitrescu, Op. cit., pag. 234.
260
Fr. Girard, Op. cit., pag. 129.
261
C. Hamangiu, M. G. Nicolau, Op. cit., pag. 218.
262
Gaius, I. I, 26.
263
Ulpian, Reg., 19. 5.
29
Ius honorum era dreptul de a fi ales.
Condiţia de cetăţean se dobândea prin naştere şi prin fapte ulterioare naşterii.
Prin naştere distingem două moduri după cum copilul se năştea în sânul căsătoriei, şi atunci acesta dobândea
condiţia juridică a tatălui în momentul în care l-a conceput, iar dacă se năştea în afara căsătoriei el dobândea condiţia
juridică a mamei din momentul în care l-a născut.
Prin fapte ulterioare naşterii distingem mai multe moduri, respectiv natralizarea, beneficiul legii, dezrobirea.
Naturalizarea constă în dobândirea cetăţeniei în urma unei legi votate în mod special pentru anumite persoane
strict individualizate.
Beneficiul legii consta în dobândirea cetăţeniei de către străinii care îndeplineau condiţiile cerute de aceasta.264
Dezrobirea constituia un mod de dobândire a cetăţeniei de un sclav dezrobit de către un cetăţean roman care îi
fusese stăpân până în momentul manumisiunii.
Condiţia de cetăţean se pierdea prin pierderea libertăţii, neadmiterea dublei cetăţenii, exil, în urma comiterii unor
fapte penale.
Prin pierderea libertăţii cetăţeanul roman devenea sclav.

Status familiae

§1. Familia romană

În dreptul Roman cuvântul familia avea mai multe accepţiuni, respectiv fie totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea
cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceiaşi putere, fie totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate sub puterea lui pater
familias.
Pater familias exercita în cadrul familiei romane o putere care îşi avea obârşia în societatea gentilică primitivă
anterioară societăţii romane, societate cu specific patriarhal caracterizată prin autoritatea şefului de familie asupra tuturor
membrilor acesteia ea extinzându-se după cum am văzut şi asupra bunurilor.
Astfel, în ceea ce priveşte persoanele ea a evoluat şi s-a diversificat în următoarele forme: patria potestas, manus, şi
mancipio, iar în ceea ce priveşte bunurile dominica potestas şi dominium.

a. Puterea lui pater familias asupra persoanelor

Patria potestas. Această putere se exercita asupra descendenţilor şi era una din cele mai importante puteri ale lui
pater familias în cadrul familiei romane.265
Puterea maritală. În dreptul evoluat, dar tot în epoca veche puterea maritală a preluat numele fostei puteri unice
manus, schimbându-şi însă conţinutul semantic în sensul că ea desemna acum o putere specifică, diferită de cea iniţială,
respectiv puterea soţului asupra soţiei în cadrul căsătoriei numită cu manus, adică cu puterea bărbatului asupra femeii.
Mancipio. Această putere se exercita asupra persoanelor cumpărate prin mancipatio ce constituia un mod originar de
realizare a operaţiunii juridice de vânzare266 prin îndeplinirea unor forme solemne ce constau în existenţa unor condiţii fără
de care nu era posibilă recunoaşterea actului. Astfel, erau necesare prezenţa a cinci martori cetăţeni romani, a libripensului
(cantaragiului), a balanţei, a părţilor, respectiv mancipant şi accipiens, cât şi a lucrului care făcea obiectul vânzării.
Persoanele care cădeau sub această putere erau numite persoane in mancipio.267
Recunoscându-se condiţia lor juridică ca fiind specială, ei se găseau într-o stare temporară de semilibertate; cei
vânduţi puteau reintra după cinci ani sub puterea lui pater familias care i-a mancipat.

b. Puterea lui pater familias asupra bunurilor

Dominica potestas. Aceasta era puterea asupra sclavilor îmbrăcată în haina dreptului de proprietate, în virtutea
faptului că sclavul era asimilat cu un lucru - res.
Dominium era puterea exercitată stăpân - dominus asupra tuturor celorlalte bunuri existente în cadrul familiei
romane. Aceasta, după cum am arătat anterior era o adevărată proprietate putere care implica anumite forme specifice
pentru ca proprietatea să fie dobândită. Totuşi, treptat proprietatea asupra bunurilor în cadrul căreia se exercita aceasta s-a
degajat de noţiunea de putere cu consecinţe şi asupra transferului proprietăţii, dar aceasta a fost posibil numai datorită
transformărilor produse în cadrul formelor de proprietate romană care au evoluat odată cu condiţiile materiale de existenţă
sociale, politice, economice, începând cu sfârşitul republicii până la împăratul Justinian inclusiv într-un sens apropiat de cel
modern.

264
Gaius, I. 196.
265
C. St. Tomulescu, Op. cit, 1973, pag. 145
266
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 67.
267
Gaius, I. I, 49, 116, 123, 135, 138-141.
30
- Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris. Termenul de persoană sui iuris era întrebuinţat pentru a desemna pe
acel cetăţean care avea calitatea de pater familias. Acesta avea o poziţie specială în cadrul relaţiilor de familie romană, din
mai multe puncte de vedere după cum urmează: pater familias putea fi un bărbat căsătorit sau chiar un copil fără părinţi.
Dacă ştim că romanii desemnau prin termenul de familie atât persoane cât şi bunuri este uşor de înţeles că şi copilul chiar
dacă nu avea părinţi putea fi un astfel de şef de familie pentru că de fapt el exercita dreptul de proprietate asupra unor
bunuri268; un alt aspect al poziţiei speciale a lui pater familias faţă de familia romană se referea la faptul că acesta era
considerat ca o persoană independentă care nu se supunea puterii nici unei alte persoane; totodată el era singurul
proprietar al patrimoniului familiei, singurul care judeca şi media între membrii familiei aflaţi sub puterea sa, şi în acelaşi timp
preotul cultului domestic, strămoşesc al familiei.269
Termenul de persoană alieni iuris desemna pe acela care se afla sub puterea lui pater familias. Aveau această
condiţie juridică în primul rând soţia, apoi copiii şi nepoţii din fii. Nepoatele din fii nu o puteau avea deoarece odată cu
căsătoria fiicelor acestea cădeau sub puterea lui pater familias al noii familii în care intrau. Acest statut lua sfârşit odată cu
moartea fizică sau juridică a lui pater familias când de regulă persoanele alieni iuris deveneau sui iuris.
Familia agnatică270 constituia comunitatea de persoane care aveau drept legătură între ele agnaţiunea ca o rudenie
civilă. Conform principiului că „toţi agnaţii sunt cognaţi“, din aceasta făceau parte şi toate rudele de sânge.
Familia comuni iuri271 constituia un grup mai larg de rude ce cuprindea toate persoanele care se găseau sau s-ar fi
putut găsi sub aceeaşi putere părintească, dacă pater familias ar fi trăit un timp indefinit. Astfel fraţii rămâneau rude agnatice
după moartea lui pater familias iar descendenţii lor pe linie masculină erau între ei agnaţi.
Familia cognatică constituia comunitatea de persoane ce aveau drept legătură între ele coganaţiunea ca o rudenie
de sânge272 indiferent dacă se găseau sau nu sub aceiaşi putere273.
Cognaţii nu erau întotdeauna şi agnaţi. De exemplu dacă sora trecea prin căsătorie sub puterea bărbatului şi
înceta să mai fie agnată cu fratele ei rămas sub puterea tatălui, ea continua să fie cognată cu el.274
Gentilii erau o categorie de rude îndepărtate în cadrul familiei romane, care neputând dovedi că se trag din acelaşi
pater familias, puteau dovedi în schimb că provin din aceiaşi gintă. Gentilitatea era deci o formă de rudenie romană care îi
unea pe membrii aceleiaşi ginţi275.

§2. Puterea părintească

Această putere purta numele de patria potestas şi era una din cele mai importante puteri ale lui pater familias în
cadrul familiei romane.
Ea se exercita asupra persoanelor libere - liberi care făceau parte din familia lui, respectiv asupra descendenţilor
săi,276 copii, adică fii şi fiice, nepoţi etc., toţi desemnaţi prin termenul filii familiae - fii de familie, indiferent dacă erau băieţi
sau fete, dacă erau născuţi în familie - natura sau dacă au devenit membri al familiei printr-un act juridic civil, ca de exemplu
o adopţiune sau o căsătorie.277
Patria potestas era puterea pe care o exercita pater familias asupra descendenţilor săi fii, fiice, nepoţi sau nepoate
din fii. El putea fi tatăl, bunicul sau străbunicul acestora.
Patria potestas a evoluat pe parcursul celor trei epoci ale dreptului roman, s-a transformat caracterizându-se prin
trăsături specifice.

a. Moartea lui pater familias

Dacă pater familias moare şi dacă între el şi fiul de familie nu se interpune nici o persoană intermediară, puterea
părintească încetează pentru totdeauna şi fiul de familie iese de sub patria potestas devenind sui iuris. Dacă însă există o
persoană intermediară, patria potestas încetează numai privitor la persoana defunctului, iar fiul de familie cade sub puterea
părintească a intermediarului.278

b. Pierderea unui element al capacităţii

268
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Bucureşti, 1991, pag. 52.
269
Vl. Hanga, M V. Jacotă, Op. cit., pag. 126.
270
M. V. Jacotă, Op. cit. , II, pag.177.
271
Ibidem.
272
Ibidem.
273
Inst., 1. 15. 10.; D. 38. 10. 4 pr.
274
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 97.
275
Ibidem.
276
C. St. Tomulescu. Op. cit.,1973 pag. 145
277
Vl. Hanga, Op cit., pag. 187.
278
S. Longinescu, Elemente de drept roman, 1929, pag. 670.
31
Aceasta înseamnă de fapt tot o moarte, dar una juridică produsă de ceea ce romanii numeau capitis deminutio,279 o
„moarte civilă“ despre care am vorbit anterior mai pe larg, şi care se producea fie prin pierderea unui element al capacităţii,
respectiv al libertăţii ce se numea capitis deminutio maxima, a cetăţeniei ce se numea capitis deminutio media, sau a puterii
părinteşti ce se numea capitis deminutio minima,280 fie prin pierderea tuturor celor trei elemente ale capacităţii.
Capitis deminutio înseamnă distrugerea, desfiinţarea personalităţii, capacităţii. În consecinţă pierderea unui
element al capacităţii prin capitis deminutio constituia unul din modurile de ieşire de sub puterea părintească indiferent dacă
aceasta era suferită de pater familias sau de fiul de familie.

c. Moartea fiului de familie

Dacă fiul de familie murea prin acest eveniment el ieşea de sub puterea părintească care de fapt înceta să mai
existe deoarece nu mai avea obiect asupra căruia să poată fi exercitată.281

d. Postliminium.

Acest mod de ieşire de sub patria potestas se referă atât la pater familias cât şi la fiul de familie. Gaius în Institute282
spune: „când un tată a fost luat prizonier de către duşmani, chiar dacă devine sclavul duşmanilor, dreptul copiilor rămâne în
suspensie în baza dreptului la postliminium; în virtutea acestuia, cei care au fost luaţi prizonieri de duşmani, când vor fi să
se întoarcă din captivitate, îşi recapătă toate vechile drepturi. Aşa că odată reîntors, el va avea pe copii sub potestas; iar
dacă se întâmplă să moară acolo, copiii vor deveni sui iuris. La fel vom spune că - în baza dreptului la postliminium -
puterea tatălui rămâne în suspensie şi atunci când fiul sau nepotul, au fost luaţi ei înşişi prizonieri de către duşmani“.

e. Emanciparea

Este un mod special de ieşire de sub puterea părintească ce se produce prin voinţa tatălui şi are ca efect scoaterea
fiului de familie de sub puterea acestuia.

f. Alte moduri de ieşire de sub puterea părintească

Dobândirea unor demnităţi de către fiul de familie, drept pedeapsă pentru tată. În ceea ce priveşte pe tatăl decedat
în timp ce era în mancipium, aceasta este o ieşire de sub patria potestas pe care am studiat-o anterior.

§3. Căsătoria romană

Căsătoria era o uniune între bărbat şi femeie, o asociere pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios
- nuptiae sunt comunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio;283 era uniunea
bărbatului şi a femeii ce implica o viaţă comună - nuptia sive matrimonium este vire et mulieris conjunctio, individuam
consuetudinem vitae continens.284

Formele căsătoriei. Romanii au cunoscut mai multe feluri de căsătorie corespondente într-o anumită măsură epocilor
de drept care s-au succedat şi totodată au coexistat unele cu altele. Astfel în căsătoria cu manus, adică cu puterea maritală
a bărbatului exercitată asupra ei, femeia părăsea familia de origine rupând astfel legăturile agnatice cu aceasta, şi intra în
familia soţului dobândind în noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune şi dreptul la rudenia civilă, agnaţiunea.
În această condiţie ea nu putea fi emancipată şi nici dată în adopţiune.285
Căsătoria fără manus era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate că ea coexista şi cu căsătoria cu manus, care
era oricum mai rară în această epocă. Era o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce au existat asupra ei se pare
că ea exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de către Legea celor XII Table, fiindcă probabil era folosită
de plebei.

279
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 153; E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 56.
280
S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, 21, 1955, pag. 306.
281
S. Longinescu, Op. cit., pag. 670.
282
Gaius, I. I, 129.
283
Modestim, D. 23, 2, 1.
284
Inst. I. 1, 91.
285
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 182.; M. V. Jacotă, Contribuţii la studiul crizei generale a sistemului sclavagist în imperiul roman, Ed. Academiei,
1963
32
Prin căsătoria fără manus adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii, aceasta rămânea în familia de
origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era sui iuris aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era
alieni iuris, găsindu-se astfel sub patria potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptiae, iustum matrimonium
chiar dacă bărbatul nu avea autoritate asupra ei. Faţă de mamă copiii erau străini găsindu-se în poziţia de rude de sânge.
Concubinatul era căsătoria specifică dreptului postclasic, o căsătorie inferioară celor două anterioare, care în dreptul
vechi şi dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de fapt. Justinian286 a fost acela care a ridicat concubinatul la
rangul de căsătorie, dându-i efecte juridice, creând un drept de moştenire faţă de tatăl lor pentru copiii naturali născuţi în
afara căsătoriei fără manus.
Căsătoria era un act de drept privat ce nu se putea încheia fără prezenţa soţiei, în schimb ea se putea încheia fără
prezenţa soţului. Încheierea căsătoriei era urmată de conducerea soţiei la casa soţului unde se dădea o petrecere rituală
care atesta legitimitatea căsătoriei. Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite condiţii:

a. Condiţii de formă287

Acestea priveau numai căsătoria cu manus:


- confarreatio,288 căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau exclusiv de îndeplinirea unor ritualuri
religioase de la care erau excluşi plebeii. În cadrul acestora se oferea zeului Jupiter o pâine făcută din grâu, farreus panis,
de unde şi denumirea de confarreatio, se pronunţau solemn anumite cuvinte cu semnificaţie rituală, certa et solemnia verba,
în faţa unui număr de zece martori, a flaminului lui Jupiter şi a lui pontifex maximus. Viitoarea soţie trebuia să poarte pe cap
un voal de culoare roşie ce semnifica consacrarea către zeul Marte, zeu atât al războiului cât şi al agriculturii.289
- usus,290 constă în coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la capătul căruia femeia intra în mod
automat sub puterea bărbatului, dacă aceasta nu întrerupea prin ius trinoctii, termenul, adică dreptul de a absenta trei zile
consecutiv de la domiciliul bărbatului.
- coemptio,291consta dintr-o mancipaţiune făcută de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci aceasta era o vânzare
cumpărare simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată de către plebeii care nu aveau acces la
confarreatio, cu scopul de a dobândi şi ei putere, manus asupra soţiilor lor după modelul patricienilor.
Pentru căsătoria fără manus nu exista vreo condiţie specială privind forma.

b. Condiţii de fond

Sunt aceleaşi atât pentru căsătoria cu manus cât şi pentru căsătoria fără manus. Astfel:
- conubium (ius conubii), era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o căsătorie valabilă conform cu ius
civile (iustae nuptiae, iustum matrimonium). Conubium, din punct de vedere al celei din urmă accepţiuni trebuia să fie deci
personal în sensul că fiecare din cei doi soţi trebuia să-l aibă faţă de celălalt. Această capacitate făcea ca iustae nuptiae să
existe.
Existau unele piedici la căsătorie292 care erau următoarele: rudenia, alianţa, condiţia socială şi legea.
Rudenia. Din acest punct de vedere nu se făcea distincţia între agnaţiune şi cognaţiunea în linie directă ea
constituind un obstacol la căsătorie, oricare ar fi fost gradul de rudenie, pe când în linie colaterală nu constituia o piedică
decât până la un anumit grad.
Alianţa. (afinitas) era legătura care unea pe unul dintre soţi cu rudele celuilalt soţ.
Condiţia socială. Căsătoria dintre ingenui şi dezrobiţi, adică între persoane care nu au fost niciodată sclavi şi liberţi,
nu a fost permisă până la împăratul Augustus care însă a tolerat-o cu scopul de a încuraja căsătoriile într-o perioadă când
familie romană era în declin.
Legea, constituind o piedică la căsătorie atunci când prin diferite dispoziţii legale se oprea căsătoria între diferite
persoane, ca de exemplu între guvernator şi o femeie din provincia pe care o guverna.
- consimţământul - affectio maritalis.293 Când persoanele ce se căsătoreau erau alieni iuris, nu se cerea
consimţământul lor, ci a persoanelor sub a cărui putere se găseau aceştia. Când ele erau sui iuris,294 se cerea
consimţământul lor.
- vârsta295 admisă pentru căsătorie era stabilită pentru fete la 12 ani, când se considera că ele au devenit nubile,
adică erau în stare să procreeze. Referitor la băieţi se folosea sistemul cercetării corporale până la împăratul Justinian, când
s-a stabilit vârsta de 14 ani.

286
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 236.
287
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1937, pag. 143; P. Noailles, Revue historique de droit francais et etranger, 1936, pag. 415.
288
Gaius, I. I, 112.
289
Hommes et choses de l’ancien Rome, 1911.
290
Gaius, I. I, 111.
291
Ibidem, 113.
292
C. St. Tomulescu, Op cit., 1958, pag. 233.
293
Fr. Girard, Op. cit., 1897, pag. 147; E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., 1991, pag. 54.
294
E. Voltera, Revue internationale des droits de l’antiquité; E. Voltera, Jura, 1936, pag. 343.
33
Efectele căsătoriei se produceau astfel:

a. Efectele căsătoriei asupra persoanelor:

- relaţiile personale dintre soţi. Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire, soţii datorându-şi unul altuia
fidelitate. În căsătoria fără manus femeia rămânea în familia de origine. Dacă erau alieni iuris, ea îşi păstra mai departe
acest statut. Pentru că nu făcea parte din familia soţului ei, dacă era persoană sui iuris, se bucura de o libertate completă
din punct de vedere al bunurilor şi persoanei, neexistând pentru ea obligaţia de fidelitate şi nici de a locui la domiciliul soţului
ei.296
- copiii născuţi din căsătorie. Faţă de aceştia au apărut următoarele efecte:297 legitimitatea, paternitatea, filiaţia şi
după cum bine cunoaştem, puterea părintească.
Legitimitatea se referă exclusiv la copiii născuţi în sânul căsătoriei, legitimi iusti.
Paternitatea nu se stabilea decât prin căsătorie prin regula: mama întotdeauna era sigură chiar de ar fi zămislit în
afara căsătoriei; tatăl însă era acela pe care îl arăta căsătoria.
Privitor la filiaţiune aceasta se proba prin dovedirea maternităţii şi paternităţii.

b. Efectele căsătoriei asupra bunurilor

- relaţiile patrimoniale dintre soţi.


Astfel, la căsătoria cu manus acţionează regimul comunităţii de bunuri, adică tot ceea ce dobândeşte soţia intră în
patrimoniul familiei, care era proprietatea lui pater familias, respectiv soţul. În cazul morţii acestuia primea o parte egală cu
partea pe care o primea fiecare copil.
În căsătoria fără manus soţii trăiau în regimul separaţiei de bunuri, ei fiind independenţi din punct de vedere
patrimonial unul faţă de celălalt.
- dota era acel grup de bunuri pe care soţia le aducea pentru a susţine sarcinile căsătoriei cu ocazia încheierii
acesteia.
- regimul juridic al bunurilor dotale. Am afirmat că soţul devenea proprietar al bunurilor dotale. În epoca veche soţul
avea drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale, nu numai în timpul căsătoriei dar şi după desfacerea acesteia pentru
motivul că acest regim devenise abuziv, în sensul că la sfârşitul republicii ca o consecinţă a slăbirii legăturilor de familie,
crescând numărul de divorţuri şi foarte multe familii destrămându-se, s-a impus ca dota care susţinea sarcinile căsătoriei să
fie restituită celui care a constituit-o, şi a nu se da posibilitatea unei categorii de bărbaţi să se îmbogăţească prin dotă.
Totuşi chiar dacă soţul restituia dota, el putea reţine din ea o parte din bunurile dotale în următoarele cazuri: pentru
a se asigura creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie; pentru cheltuielile făcute de soţ pentru întreţinerea dotei; ca sancţiune
pentru soţia ce a sustras bunuri de la soţ sau care s-a compromis imoral.298
Pentru stăvilirea practicilor căsătoriilor din interes, respectiv pentru dobândirea dotei, s-a luat iniţial măsura
restituirii dotei în caz de divorţ, numită cautio rei uxoriae - stipulaţia prin care bărbatul promitea restituirea dotei în caz de
desfacere a căsătoriei. Stipulaţia era sancţionată prin actio ex stipulatu, dar dacă femeia nu avea ea însăşi grijă să încheie
această stipulaţie, nu avea la dispoziţie nici un mijloc juridic de recuperare a dotei.
De aceea pretorul a creat un regim juridic unitar al bunurilor dotale printr-o acţiune - actio rei uxoriae, prin care
femeia putea solicita restituirea dotei dacă a omis să încheie stipulaţia de restituire a dotei.
- paraferna,299 constituia bunurile femeii ca soţie existente pe lângă zestre. În căsătoria fără manus, femeile căutau
să-şi asigure o anumită independenţă şi de aceea nu-şi constituiau zestre toată averea, ci păstrau o parte din ea pentru ele
însele. Femeia rămânea sau proprietară a lucrurilor sau titulară a drepturilor ce formau obiectul parafernei. Totuşi soţia îi
putea acorda soţului anumite drepturi asupra parafernei ca: administrarea bunurilor parafernei; îi putea trece proprietatea
lucrurilor corporale cu obligaţia de a le înapoia împreună cu fructele lor, etc.
Pentru asigurarea înapoierii parafernei, soţia avea o ipotecă generală asupra bunurilor soţului ei.
Desfacerea căsătoriei. Aceasta se realiza în mod forţat sau în mod voluntar.
În mod forţat căsătoria se desfăcea prin moarte şi prin pierderea libertăţii sau a cetăţeniei unuia dintre soţi. Tot ca
un mod forţat se desfăcea şi căsătoria care după încheiere intra sub incidenţa unei piedici la căsătorie, ca de exemplu
căsătoria unui cetăţean devenit ulterior senator, cu o dezrobită.300
În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voinţa părţilor, făcându-se distincţia între căsătoria cu manus şi cea fără
manus.

295
Ibidem.
296
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 195.
297
S. G. Longinescu, Op. cit., pag. 603.
298
S. G. Longinescu, Op. cit., pag. 603.
299
Ibidem, pag. 614.
300
Vl. Hanga, Op. cit., 1978, pag. 202; Vl. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Cluj-Napoca, 1989.
34
§4. Adopţiunea, adrogaţiunea şi legitimarea

Adopţiunea era un mod artificial de creare a puterii părinteşti ce constă în trecerea unui fiu de familie (alieni iuris)
de sub puterea unui pater familias sub puterea unui alt pater familias.301 Când era vorba de o persoană sui iuris care trecea
de sub puterea lui pater familias sub puterea unui alt pater familias acest act se numea adrogaţiune. Aceste acte semnifică
sensul larg al termenului de adopţiune. Sensul restrâns al termenului este exprimat de către adopţiunea propriu-zisă ce se
referă la persoanele alieni iuris.
Adrogaţiunea constituia un caz special de adopţiune prin care un pater familias intra sub puterea unui alt pater
familias împreună cu toată familia, adică cu toate persoanele şi bunurile sale.
Adrogaţiunea fiind un act de o mare importanţă se făcea în faţa comisiei calate (curiate). Numele instituţiei vine de
la rogare302 ce înseamnă a se pune o întrebare poporului adunat în comisii.
Adrogaţiunea impunea următoarele condiţii: adrogantul să fie pater familias, să fie trecut de 60 de ani şi să nu aibă
moştenitor, să fie mai în vârstă decât adrogatul având natura drept model, să fie capabil.
Efectul asupra adrogaţiunii era acela că dispărea o familie şi se năştea o alta, situaţie de natură să modifice
echilibrul de forţe dintre familiile patriciene.
Legitimarea era un mod artificial de creare a puterii părinteşti prin care copiii naturali erau asimilaţi celor legitimi.303
Legitimarea era de trei feluri: prin căsătorie subsecventă, oblaţie făcută curiei şi rescript imperial.
Prin căsătorie subsecventă. Împăratul Constantin a permis concubinilor să legitimeze pe copiii lor dacă se
căsătoresc, dar aceasta se aplica numai cazurilor existente deja în momentul apariţiei constituţiei sale. Împăratul Anastasie
a luat măsura permanentizării acesteia.
Prin oblaţie făcută curiei - oblatio ad curiem. Tatăl putea legitima pe copilul său dacă îl făcea decurion, dându-i o
suprafaţă de pământ cu care răspundea pentru neplata impozitelor statului de către contribuabili, impozite cu a căror
strângere erau însărcinaţi.
Prin rescript imperial. Acest mod a fost introdus de către împăratul Justinian. Autorizaţia împăratului era dată numai la
cererea tatălui, cerere care se putea face şi printr-un testament.

§5. Emanciparea

Emanciparea era un mod special de ieşire de sub puterea părintească ce se produce prin voinţa tatălui şi are ca
efect scoaterea fiului de familie de sub puterea acestuia. Se produce capitis deminutio minima şi fiul pierde drepturile sale
civile. De aceea emanciparea a fost considerată iniţial ca o decădere şi o pedeapsă pentru fiul de familie.304
În urma politicii de expansiune caracterizată prin cucerirea de noi teritorii, dezvoltarea economică a impus printre
altele şi mărirea capacităţii juridice a fiului de familie. Astfel emanciparea a devenit un instrument prin care fiul de familie se
transforma dintr-o persoană alieni iuris într-o persoană sui iuris, aceasta nemaifiind acum un mijloc de pedepsire a fiului de
familie ci unul de stimulare, de recompensare a sa.305

Capitis deminutio

§1. Limitarea capacităţii juridice

Vom aborda câteva aspecte privind limitarea capacităţii juridice, specifice dreptului roman, în sensul de îngrădire
adusă acesteia din motive determinate de comportamentul persoanelor care de drept, aveau capacitate juridică deplină prin
satisfacerea tuturor condiţiilor cerute, mai puţin cea a onorabilităţii.
Deci, cu toate că elementele personalităţii există, în schimb onorabilitatea unei persoane fiind atinsă de fapte
imputabile acesteia prin intestabilitate, infamie şi desconsiderare, aceasta nu putea să-şi exercite anumite drepturi în
virtutea capacităţii.
Intestabilitatea era o îngrădire a capacităţii cuiva de a fi martor sau de a face apel la proba cu martori, împrejurare
de natură a face persoana în cauză incapabilă de a beneficia de cele mai importante acte juridice pentru că majoritatea
acestora erau orale şi necesitau proba cu martori. Cauza ce determina respectiva limitare sau îngrădire consta în scrierea
de scrisori ofensatoare - carmen famosum la adresa unei persoane,306 cât şi refuzul de a depune mărturie referitoare la un
act juridic la care lua parte.

301
Gaius, I. I, 111.
302
Gaius, 1, 97.
303
S. Solazzi, studia et documenta historiae et iuris, 21, 1955, pag. 306.
304
C. Hamangiu, M. G. Nicolau, Op. cit., pag. 258.
305
M. Denoyez, Revue historique de droit francais et etranger, 1958, pag. 302.
306
XII. T., 8, 22; D. 47, 10, 59.
35
Infamia era o îngrădire a capacităţii cuiva ce desemna nedemnitatea cetăţenească suferită în urma unei
decăderi307 cum ar fi: pierderea dreptului de a alege şi de a fi ales magistrat, dacă persoana se făcuse vinovată de acte
imorale, lux nemăsurat sau necinste,308 imposibilitatea de a pleda pentru altul în justiţie,309 de a fi reprezentat sau de a
reprezenta în justiţie310 dacă persoana în cauză suferea
condamnări pentru fapte imorale sau exercita anumite profesiuni ca gladiator sau comediant.311
Desconsiderarea - turpitudo era o îngrădire a capacităţii ce se referea la anumite persoane care deşi nu erau
privite ca infame totuşi nu erau considerate ca fiind pe deplin onorabile.

§2. Pierderea capacităţii juridice - capitis deminutio

Dacă se pierdea status libertatis, consecinţa era cea mai gravă, persoana suferind o capitis deminutio maxima, ca de
exemplu omul liber care devenea sclav.
Persoana care îşi pierdea status civitatis suferea o consecinţă de o gravitate mijlocie, de unde şi denumirea de
capitis deminutio media, ca de exemplu cetăţeanul care devenea latin sau peregrin.
Persoana care îşi pierdea status familiae, suferea consecinţe minore de unde şi denumirea de capitis deminutio minima,
care însemna pierderea drepturilor de familie.
Persoana juridică

Noţiunea de persoană juridică s-a format în dreptul roman în mod treptat. Ei nu cunoşteau acest termen dar
foloseau un termen echivalent, respectiv corpora, universitates, pentru a desemna diversele asociaţii înzestrate cu
capacitatea juridică.
Romanii considerau ca persoane juridice statul - res publica, populus, diferite subdiviziuni administrative - civitates,
coloniae, municipia, anumite teritorii - pagi dar şi asociaţii ce aveau scopuri economice, sociale, religioase, ca de exemplu
societăţile de publicani - societates publicanorum, ce strângeau impozitele societăţii, ale unor meseriaşi - corpus
naviculariorum312 etc.
După ce creştinismul a fost adoptat ca religie de stat biserica a devenit şi ea persoană juridică.313
Deci persoanele juridice erau de două categorii, respectiv de drept public şi de drept privat, după cum reiese din
exemplele enumerate mai sus. Iniţial cele de drept privat se formau fără vreun amestec din partea statului dar către sfârşitul
republicii constatându-se că multe dintre acestea urmăreau scopuri politice şi uneori chiar subversive, activitatea lor a fost
limitată şi chiar desfiinţată printr-o măsură luată de Caesar, cu excepţia celor care existau din epoca foarte veche.
Persoana juridică sau morală înceta să mai existe atunci când îşi atingea scopul pentru care fusese înfiinţată ori
când statul o desfiinţa pentru motive de subversivitate, şi nu odată cu dispariţia persoanelor fizice pe care o compuneau.314

Tutela

Vom trata mai întâi tutela impuberului sui iuris, iar apoi tutela femeii sui iuris.
Tutela impuberului sui iuris. Tutela a urmat o anumită evoluţie în funcţie de evoluţia generală a dreptului roman în
baza căreia s-au creat noi tipuri de tutelă corespunzătoare cerinţelor societăţii romane la un moment dat. Astfel, iniţial exista
un singur fel de tutelă, respectiv cea legală, legitimă care a apărut în baza obiceiului străvechi şi care era atribuită numai
agnaţilor şi gentililor.315
Mai târziu aceasta a trecut în plan secund odată cu apariţia în prim plan a tutelei testamentare ca efect al faptului
că testamentul era considerat ca instituţie fundamentală şi ca atare a influenţat multe instituţii ale dreptului roman printre care
şi tutela.
Totuşi evoluţia nu s-a oprit aici, şi odată cu deplasarea accentului pe criteriul agnaţiunii spre cel al cognaţiunii, din
tutela testamentară a derivat o altă categorie de tutelă ce ţinea pasul cu vremea, respectiv tutela honorară, cea dată de
magistrat sau dativă care era conferită de acesta în favoarea impuberului aflat în afara familiei agnatice.
În exercitarea tutelei, tutorele avea anumite obligaţii cu privire la patrimoniul impuberului sui iuris, dar în ceea ce
priveşte persoana acestuia în dreptul vechi, atribuţiile de îngrijire erau transferate mamei sau unei rude apropiate.316

307
D. 50. 13. 5.
308
D. Pommeray, Etude sur l’infamie, 1937.
309
D. 3, 21.; Ulpian, D. 3, 1, 1, 1.
310
Paul, Sent, 1, 3, 1.
311
Paul, D. 47, 23, 24.
312
Vl. Hanga, M. Jacotă, Op. cit., pag. 152.
313
Gaius, 47. 22. 4.
314
Ulpian, D. 3, 4, 7, 2.
315
XII. T.
316
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 229.
36
Aceste obligaţii cu privire la patrimoniul impuberului constituiau de fapt acele acte pe care le avea la îndemână
tutorele pentru administrarea tutelei şi care s-au concretizat în două mijloace juridice distincte folosite în mod diferenţiat în
funcţie de vârsta pupilului, respectiv negotiorum gestio, pentru infans, adică copilul până la şapte ani317 şi auctoritatis interpositio
pentru impuberul propriu-zis, adică copilul între şapte şi paisprezece ani.
Când tutela lua sfârşit, tutorele trebuia să dea socoteală pupilului transferându-i toate drepturile şi obligaţiile din
timpul administrării tutelei.
Pentru că principiul nereprezentării opera în dreptul roman, mai ales în epoca veche, tutorele nu putea face acte
care erau considerate ca fiind acte pur personale ale pupilului cum era de exemplu acceptarea succesiunii. Dacă acesta era
trecut de şapte ani, deci ieşit din faza de infantia, el putea face acceptarea succesiunii cu asistenţa tutorelui. Dacă însă era
infans n-o putea face. În acest caz jurisprudenţa a apelat la un mecanism ingenios care consta în aceea că pentru actele
care făceau condiţia pupilului mai bună, tutorele putea să pună un sclav al acestuia să-şi dea consimţământul.
În acelaşi context de perfecţionare, de evoluţie, dreptul pretorian sau honorar a permis mai târziu, în epoca clasică,
ca tutorele să poată accepta succesiunea pupilului dar cu efecte specifice dreptului pretorian, respectiv pupilul dobândea
numai proprietatea pretoriană a succesiunii adică bonorum posessio.
În cazul celălalt de administrare a bunurilor pupilului, respectiv auctoritatis interpositio, actele juridice erau încheiate de
către pupil în mod personal, tutorele având în acest context doar rolul de a-l asista pe acesta şi astfel a-i completa
personalitatea.
Acest procedeu se folosea pentru pupilul trecut de infantia, care se putea exprima verbal şi îşi putea face prin actele
încheiate condiţia sa mai bună, însă în nici un caz mai rea, conform principiului binecunoscut al dreptului roman pe care l-
am văzut operând şi în cazul fiului de familie apropo de actele încheiate de acesta cu terţii vizavi de pater familias.
Efectele actelor încheiate de pupil se răsfrângeau asupra persoanei acestuia, fapt ce nu mai pune în discuţie aspectele
legate de principiul nereprezentării în dreptul roman căci nu mai era cazul pentru că în acest context tutorele putea să
acorde în mod solemn pupilului auctoritas tutoris.
Tutela perpetuă a femeii sui iuris. Această tutelă era instituită dacă fiica de familie devenea sui iuris prin moartea
lui pater familias ori prin emancipare. Femeia, chiar ca persoană sui iuris suporta permanent tutela agnaţilor. Excepţie
făceau numai vestalele - vierge vestalis.318
Tutela legală, legitimă a femeii, respectiv a celei ingenue era consfinţită de Legea celor XII Table, fiind atribuită
agnaţilor sau gentililor ei.319
Dacă femeia fusese dezrobită, tutela era atribuită patronului său.320
Tutela testamentară dădea posibilitatea lui pater familias să numească în testamentul său un tutore fiicei de
familie, dar şi soţiei sale căsătorită cu manus, şi totodată pater familias putea să-i dea soţiei libertatea de a alege ea însăşi
tutorele său tutor optimus.
Această alegere, opţiune, putea fi de două feluri:321 angusta, dacă femeia alegea succesiv doi sau trei tutori, sau
plena, când femeia putea schimba tutorele după cum voia, luând unul nou pentru un act determinat sau pentru toate actele
sale.322
Tutela dativă sau honorară, în ceea ce priveşte femeia nu a existat; totuşi ea a apărut zonal, respectiv în Egipt323
sub forma unei tutele ocazionale instituită pentru un act determinat.
Treptat tutela femeii a decăzut. O primă lovitură dată acesteia au fost legile caducare ale împăratului Augustus 324
care au desfiinţat tutela perpetuă a agnaţilor în două cazuri, respectiv femeia ingenuă cu trei copii şi cea libertă cu patru; în
cele din urmă ea a dispărut. Această soartă a avut-o tutela legitimă la începutul imperiului pentru femeile ingenue în baza
legii Claudia.325

Curatela

Faţă de tutelă, care proteja incapacităţile fireşti, naturale, curatela avea drept scop protejarea incapacităţilor
accidentale care erau mult mai numeroase şi variate, pe care le aveau nebunii în forma furiosus şi dementes, prodigii şi
minorii de 25 de ani.
Curatela nebunului se regăseşte în Legea celor XII Table care a consfiinţit-o arătând că dacă cineva este furios şi nu
are pe altcineva să-l protejeze, agnatul şi gentilul va fi cel care va avea putere asupra lui şi asupra bunurilor sale.
Am spus însă că nebunia avea două forme respectiv furiosus, adică cel despre care s-a ocupat Legea celor XII
Table şi care era considerat incapabil numai în perioadele de criză, căci în cele de luciditate el era capabil; cealaltă formă,

317
D. 26. 7. 1. 1.
318
XII. T.; Gaius, I. I, 144, 145.
319
Gaius, I. I, 157.
320
Ibidem.
321
S. Cocoş, Op. cit., pag. 123-124.
322
Gaius, I. I, 148-154.
323
A. E. Giffard, Op. cit., pag. 289.
324
S. Cocoş, Op. cit., pag. 125.
325
Ibidem.
37
dementes era prevăzută de către pretor care îi asimila cu furiosus, însă ei neavând perioade de luciditate, căci această
nebunie era continuă, aveau însă o incapacitate de asemenea continuă şi totală.
Curatela din punct de vedere al administrării bunurilor cât şi a celorlalte reguli a urmat un regim similar tutelei, dar
faţă de aceasta din urmă curatorul avea la îndemână numai negotiorum gestio căci era o incapacitate permanentă şi
totodată nu exista discernământ de loc, niciodată din partea nebunului.
Curatela prodigului era acel mijloc juridic de protecţie împotriva cheltuitorilor, care s-a regăsit atât în Legea celor XII
Table cât şi în preocupările pretorului.
Prodigul se deosebea de nebun, deci şi curatela corespunzătoare fiecăruia dintre aceştia Curatorul prodigului
administra bunurile acestuia prin negotiorum gestio.
Curatela minorului sub 25 de ani a fost de origine mai recentă. Ea privea pe cei între 14 şi 25 de ani, şi a fost
aplicată în baza legii Pletoria, fiind o curatelă specială; tinerii protejaţi de aceasta se numeau adolescentes sau adulta
juvenes şi chiar dacă se bucurau teoretic de o capacitate deplină, pentru motivul că nu aveau o experienţă similară omului
matur, putând fi puşi oricând în inferioritate cu ocazia încheierii de acte juridice, au fost astfel protejaţi în scopul de a se
evita diminuarea patrimoniului lor.
III. TEME DE EVALUARE

1. Care este definiţie persoanei şi capacităţii juridice?


2. Care este conţinutul capacităţii juridice?
3. Trataţi despre tutelă şi curatelă.

TEMA NR. 6
DREPTURI REALE
I.OBIECTIVE

Definirea noţiunilor de bun şi patrimoniu. Clasificarea bunurilor, prezentarea noţiunii de posesie, analizarea
elementelor acesteia, a dobandirii si respectiv a pierderii posesiei.

II. CONŢINUTUL TEMEI

Bunuri: ius rerum

Prin noţiunea de bun se înţelege orice lucru care poate fi însuşit de cineva sub forma dreptului de proprietate. În
terminologia juridică romană bunurile erau desemnate la fel ca şi lucrurile prin cuvântul res. În sens general între aceşti doi
termeni nu exista nici o deosebire, dar din punct de vedere juridic sfera noţiunii de bun este inclusă in cea a noţiunii de
lucru, conform principiului că „orice bun poate fi un lucru dar nu orice lucru poate fi un bun326“. De exemplu apa mării, aerul
şi alte lucruri pentru că nu pot deveni proprietatea cuiva sunt lucruri, dar nu sunt bunuri.

Patrimoniul

§1. Definiţie

Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o
valoare pecuniară. Aşadar, în cuprinsul patrimoniului intrau pe de o parte drepturile, iar pe de altă parte datoriile şi sarcinile
care grevau acele bunuri sau drepturi, cum ar fi de exemplu impozitul sau o ipotecă.
Noţiunea de patrimoniu a fost cunoscută de romani fiind menţionată în Legea celor XII Table, însă ei înţelegeau
prin patrimoniu numai totalitatea lucrurilor corporale desemnate prin termenii pecunia - vite sau familia - sclavi.

§2. Elementele patrimoniului

Din definiţia dată patrimoniului rezultă net elementele acestuia, respectiv drepturile reale şi drepturile personale.
Aceste expresii nu au fost folosite de romani ca atare, în sensul de elemente ale patrimoniului, ci ele au fost elaborate de
către jurişti ulterior, pornindu-se de la doi termeni consacraţi în dreptul roman, respectiv actio in rem şi actio in personam327.
De fapt aceste două acţiuni sancţionau ceea ce mai târziu s-au numit drepturi reale şi drepturi personale.
Drepturi reale constituie acele drepturi patrimoniale care luau naştere între o persoană numită titularul dreptului
respectiv şi toţi ceilalţi membrii ai societăţii.

326
D. 50. 16. 49.
327
Inst. 4. 6. 1. ; Gaius, 4, 2.
38
Drepturile personale sau de creanţă constituie acele drepturi patrimoniile care luau naştere dintr-un raport juridic
între două persoane determinate.
În ambele cazuri este vorba de raporturi între oameni, între persoane. Diferenţa dintre ele constă însă în faptul că
în timp ce realizarea dreptului real avea loc direct asupra lucrului, realizarea dreptului personal sau de creanţă, avea loc prin
intermediul activităţii debitorului.
Principalul drept real era dreptul de proprietate, iar celelalte drepturi reale erau iure in re aliena , adică drepturi
asupra lucrului altuia cum ar fi servituţiile, ipoteca, gajul etc.
Drepturile reale prezintă două prerogative, respectiv dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire constituie facultatea de a intenta o acţiune care sancţiona dreptul de proprietate încălcat,
împotriva oricărei persoane care deţinea lucrul.
Dreptul de preferinţă constituia dreptul prin care creditorul preferenţial trecea înaintea celorlalţi creditori în scopul
satisfacerii dreptului său de creanţă.
Distincţia dintre cele două elemente ale patrimoniului putea fi privită şi sub alte aspecte după cum urmează:
- drepturile reale sunt drepturi opozabile tuturor - erga omnes, având astfel un caracter absolut, pe când drepturile
de creanţă sunt drepturi cu un caracter relativ, nefiind opozabile decât debitorului328.
- în cazul drepturilor personale sau de creanţă, atât subiectul activ - creditorul cât şi subiectul pasiv - debitorul sunt
determinate de la începutul raportului juridic, pe când în cazul drepturilor reale, este determinat numai titularul dreptului
respectiv în calitate de subiect activ, iar toate celelalte persoane din societate formează subiectul pasiv care nu este
determinat ci virtual329.
- subiectul pasiv al drepturilor personale ca debitor are obligaţia de a da, a face şi a nu face, pe când subiectul
pasiv al drepturilor reale este ţinut să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului de către titular.330
- drepturile personale se nasc din contracte, delicte, quasicontracte şi quasidelicte, pe când drepturile reale se
nasc prin moduri specifice331.
- drepturile reale se pot transmite, pe când drepturile de creanţă sunt în principiu intransmisibile.
- drepturile reale sunt limitate ca număr, pe când drepturile personale sau de creanţă sunt nelimitate.332
- drepturile reale prezintă două prerogative despre care am amintit, respectiv dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă,
pe când drepturile de creanţă sunt lipsite de acestea333.

§3. Principiile patrimoniului334

- Patrimoniul constituie emanaţia unei persoane. Din acest principiu rezultă două consecinţe, respectiv pe de o
parte este necesară calitatea de persoană, deci de subiect de drept cu capacitate juridică deplină. De exemplu fiul de familie
nu poate avea patrimoniu deoarece nu are capacitate juridică deplină, deci nu este pater familias.
Pe de altă parte nu există patrimoniu fără titular, deoarece orice patrimoniu este legat de o anumită persoană. De
exemplu în cadrul succesiunii vacante, capacitatea defunctului se prelungeşte printr-o ficţiune până în momentul acceptării
succesiunii de către moştenitor.
- Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu335. Acest patrimoniu al persoanei poate fi activ sau pasiv, în
funcţie de cum totalitatea bunurilor depăşesc sau nu totalitatea datoriilor. De exemplu dacă o persoană nu are decât numai
datorii ea continuă totuşi să aibă patrimoniu.
- fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu.336 Deci acesta este unic la fel ca şi persona a cărei emanaţie
este.

Clasificarea bunurilor

Jurisconsultul Gaius, dar şi Justinian în manualele lor numite institute fac o clasificare a bunurilor res în două
categorii, respectiv lucruri nepatrimoniale - rex extra patrimonium şi lucruri patrimoniale - res in patrimonio.337
Res extra patrimonium - lucrurile în afara patrimoniului constituie lucrurile ce nu sunt succeptibile de apropriere sub
forma proprietăţii. Ele se subclasifică în res divinis iuris şi res nullius humani iuris.338

328
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 665.
329
I. M. Anghel, Op. cit. Pag. 80.
330
Ibidem.
331
Ibidem.
332
Ibidem.
333
C. St. Tomulescu, Op. Cit., 1958, pag. 265.
334
Ibidem, pag. 261.
335
Ibidem.
336
Ibidem; I. M. Anghel, Op. cit., pag. 77.
337
Gaius, 2, 1.; Inst., 2, 1, pr.
338
C. Hamangiu, M. G. Nicolau, Drept roman, Bucureşti, 1930, pag. 403-406.
39
Res divinis iuris sunt lucrurile scoase din circuitul civil pentru motive religioase. Ele erau de trei categorii: res
sacrae, res religiosae şi res sanctae. Res sacrae erau lucrurile consacrate de către un pontif al poporului roman zeilor prin
ritualuri speciale precum inauguratio, consecratio şi dedicatio339.
Res religiosae erau lucrurile lăsate - relictae sufletului morţilor. De exemplu o porţiune de pământ devine religios
prin îngroparea unui om liber sau sclav care a murit. Pentru aceasta se făcea de asemenea un ritual religios.340
Res sanctae erau constituite din porţile şi zidurile oraşelor.
Res nullius humani iuris341 erau lucrurile scoase din circuitul civil pentru motivul că erau destinate uzului comun.
Ele se subclasifică în: res comunes, res publicae şi res universitatum.
Res comunes342 erau lucrurile care prin natura lor nu puteau fi sub nici o formă susceptibile de proprietate
individuală, cum ar fi servi publicus, ager publicus etc.
Res universitatum343 erau bunurile aparţinând unei comunităţi - universitas, cum ar fi teatrele, străzile etc.
Res in patrimonio - lucrurile patrimoniale constituiau bunurile ce pot face obiectul dreptului de proprietate. Aceste
bunuri se subclasifică în funcţie de criterii variate. Astfel o primă şi importantă clasificare, prevăzută şi de Legea celor XII
Table cuprinde lucrurile res mancipi şi res nec mancipi344, pe baza criteriului valorii economice.
Res mancipi345 - constituiau bunurile mai preţioase cum ar fi sclavii, vitele mari, casele etc.
Res nec mancipi346 constituiau bunurile mai puţin preţioase cum ar fi animalele mici, îmbrăcămintea, obiectele de
uz personal, banii etc.
Res corporales şi res incorporales347 - lucruri corporale şi lucruri necorporale. Lucrurile corporale sunt cele care pot
fi atinse cu mâna datorită formei lor materiale, iar cele necorporale sunt lucrurile care nu pot fi atinse.
Res mobiles şi res soli (imobiles) - lucruri mobile şi lucruri imobile. Lucrurile mobile sunt lucrurile care se pot
transporta dintr-un loc într-altul fără a-şi modifica substanţa, fie prin mişcare proprie, fie prin acţiune exterioară.
Lucrurile imobile sunt lucrurile care îşi modifică substanţa dacă sunt mutate dintr-un loc într-altul. Din această
categorie făceau parte ager romanus - terenul din Roma şi împrejurimi, ager privatus - terenul dat în proprietate privată etc.
Genera et species348 - lucruri de gen şi lucruri individual determinate. Lucrurile nedeterminate sau determinate în
mod general constituie lucrurile de gen. De exemplu o cantitate de grâu, vin, struguri etc.
Lucrurile species sunt lucrurile determinate în individualitatea lor prin trăsături caracteristice numai acestora. De
exemplu sclavul Pamfil, un anumit cal etc.
Produse şi fructe349. Produsele desemnează într-un sens larg atât produsele propriu-zise, cât şi fructele, iar într-un
sens restrâns numai produsele.
Produsele350 sunt lucrurile cărora le lipseşte caracterul periodicităţii.
Fructele - fructus sunt rezultatele produse de un lucru în mod periodic, fără ca prin aceasta să îi epuizeze
substanţa, în conformitate cu destinaţia acestui lucru. De exemplu fructele arborilor, lâna, laptele, vinul etc.
În epoca clasică, prin fructe se înţelegea şi ceea ce se obţinea din exploatarea unei mine, chiria unei case, dobânda
unei sume împrumutate.
Fructele erau de trei feluri, respectiv fructe naturale, fructe industriale şi fructe civile.
Produsele sunt ceea ce produc lucrurile în mod neperiodic ca de exemplu comoara copilul unei sclave etc. S-a
admis în privinţa copilului unei sclava ca acesta să fie considerat produs şi nu fruct. Motivaţia era pe lângă cea pornind din
raţiuni legate de dreptul natural, şi prin aceea că sclavia nu era cumpărată în vederea naşterii copiilor.
Res que pondere, numero, mensurave constant - lucruri care prin natura lor pot fi cântărite, numărate şi măsurate,
şi lucruri care nu aveau astfel de caracteristici. Acestea erau lucrurile care se puteau înlocui unele cu altele. Nu intenţia
părţilor ci natura lucrurilor determină dacă un bun poate sau nu să intre în această categorie.
De exemplu împrumutul de consumaţie - mutuum nu purta decât asupra unor astfel de bunuri, împrumutatul
trebuind să restituie lucruri de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate351.
Res que primo usu consumptur - lucruri care se consumă la prima întrebuinţare şi lucruri care nu prezintă această
caracteristică. Anumite lucruri se consumă la prima întrebuinţare fie că este vorba de o consumaţie fizică, cum ar fi un fruct,
o cantitate de vin etc., fie că este vorba de o consumaţie juridică cum ar fi o sumă de bani. Celelalte se pot folosi în mod
repetat fără să-şi consume substanţa cum ar fi îmbrăcămintea, lucruri de uz personal etc.

339
Gaius, II, 4, 5.; Ulpian, D., I. 8, 9, 1.
340
Ulpian, D., 11, 7, 2, pr.
341
P. Fr. Girard, Op. Cit., pag. 261.
342
C. Hamangiu, M. G. Nicolau, Op. cit., pag. 405.
343
Ibidem.
344
Gaius, 2. 47.
345
P. Bonfante, Res mancipi e res nec mancipi, 1889.
346
Ibidem.
347
Gaius, 2, 12; Inst., 2. 21.
348
D. 23. 3. 18.
349
D. 22. 1. 28. 1.
350
Ibidem.
351
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 272.
40
Posesiunea: possessio

Definiţia posesiunii

Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept, care constă în actul material de a păstra şi a folosi un lucru.352
Posesiunea este o stare de fapt care produce efecte juridice.
Originea posesiunii

De regulă posesorul este în acelaşi timp şi proprietarul lucrului, exercitarea dreptului de proprietate implicând şi
acte de posesiune. În practică deci, posesiunea se confundă cu proprietatea.
Există însă situaţii când posesiunea este detaşată de dreptul de proprietate. La Roma posesiunea a fost considerată
vreme îndelungată ca o stare de fapt ce nu era sancţionată de drept. Deci posesorul unui lucru dacă nu era şi proprietar nu
beneficia de o protecţie juridică.
În aceste condiţii posesiunea a început să fie protejată către sfârşitul secolului V î.e.n. când nu era o consecinţă a
dreptului de proprietate exercitat asupra terenurilor proprietatea statului.
Mai târziu protecţia s-a extins treptat şi în materia proprietăţii private, respectiv când cineva avea un lucru în baza
unui titlu ca proprietar, creditor gajist, depozitar sechestru etc.

Elementele posesiunii353

Posesiunea prezintă două elemente constitutive, respectiv animus - elementul intenţional şi corpus - elemetul
material.
Animus constituie intenţia unei persoane de a păstra lucrul pentru sine. De aceea posesorul are o atitudine faţă de
lucru similară cu cea a proprietarului.
Corpus constituie totalitatea actelor materiale prin care o persoană se foloseşte de un lucru.

Dobândirea şi pierderea posesiunii

§1. Dobândirea posesiunii

Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea celor două elemente asupra aceleiaşi persoane. Aceasta se realizează
prin două moduri, respectiv prin sine însuşi şi prin altul.

a. Dobândirea posesiunii prin sine însuşi

Prin sine însuţi se dobândeşte posesiunea astfel: când se întrunesc cele două elemente ale posesiunii în acelaşi timp,
asupra aceleiaşi persoane; persoana în cauză trebuie să aibă capacitate juridică; în fine, lucrul posedat trebuie să fie
corporal.354

b. Dobândirea posesiunii prin altul

Prin altul posesiunea se dobândeşte fie animo alieno - cu animus al altuia, fie corpore alieno - cu corpus al altuia.
În primul caz este vorba de situaţia incapabililor când aceştia nu îşi pot manifesta intenţia de a poseda pentru sine,
iar în al doilea este vorba de procuratorul însărcinat cu administrarea bunurilor patronului, situaţie admisă destul de târziu
respectiv în secolul II e.n.

§2. Pierderea posesiunii

Pentru aceasta era de ajuns pierderea uneia sau ambelor elemente ale posesiunii. Aceasta se producea similar
dobândirii astfel: prin sine însuşi şi prin altul.

a. Pierderea posesiunii prin sine însuşi

352
D. 41. 2. 1. 3.
353
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958., pag. 273; E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 111.
354
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 278.
41
Aceasta se producea în conformitate cu trei situaţii care puteau să apară, respectiv prin pierderea lui corpus, prin
pierderea lui animus, şi prin pierderea ambelor elemente.
Pierderea lui corpus se datorează faptului că posesorul nu face sau nu poate să facă actele materiale ce îi revin în
calitatea sa. De exemplu dacă unei persoane îi cade inelul în fluviu, acesteia dispărându-i astfel corpus îi va dispare şi
posesia.
Pierderea lui animus constă în manifestarea voinţei de a nu mai poseda, în timp ce se săvârşesc acte materiale
conform posesiunii. Exemplul concludent în acest sens era constitutum possessorium. Adică un proprietar a vândut casa în
care locuia şi continuă s-o locuiască în baza unui contract de locaţiune - închiriere încheiat cu noul proprietar. El devine
detentor pierzând posesiunea odată cu animus, dar a conservat corpus.
Pierderea lui corpus şi lui animus se produce în acelaşi timp fie prin moartea posesorului, fie prin părăsirea lucrului
de către acesta.

b. Pierderea posesiunii prin altul

Cel prin care se producea pierderea posesiunii era întotdeauna detentorul şi în acest sens existau două situaţii,
respectiv fie moartea sau nebunia detentorului, fie voinţa contrară a acestuia.
În prima situaţie dacă lucrul nu se găseşte la detentor posesiunea se pierde firesc, dar dacă lucrul se găseşte, aceasta
nu va fi pierdută.
În a doua situaţie este vorba de voinţa detentorului de a-l uzurpa pe posesor fapt imposibil de admis de către dreptul
roman, exprimat prin principiul că „nimeni nu poate să schimbe temeiul juridic al posesiunii sale - nemo causam
possessionis sibi mutare potest.355

Clasificarea posesiunii356

Posesiunea se clasifică după criterii diferite, respectiv din punct de vedere al protecţiei juridice pe care o asigură, al
efectelor produse, al generalizării sau al opoziţiei cu adevărata posesiune. În acest sens au existat următoarele categorii de
posesiune:

§1. Possessio ad interdicta357.


Constituie posesiunea care era protejată din punct de vedere juridic prin intermediul interdictelor - interdicta. Interdictul
constituia un ordin al pretorului dat în scopul protejării temporare a posesiunii asupra unui lucru de către o anumită
persoană.
Condiţiile ce trebuie să le îndeplinească această posesiune sunt identice cu elementele posesiei, respectiv animus
şi corpus la care se adaugă interdictul pretorului.

§2. Possessio ad usucapionem


Constituie posesiunea care prezenta drept efect dobândirea proprietăţii quiritare prin uzucapiune, deci printr-o folosinţă
îndelungată.
Condiţiile acestei posesiuni sunt pe lângă corpus şi anius, şi condiţiile uzucapiunii ca mod de dobândire a proprietăţii,
respectiv termenul, buna credinţă, justa cauză şi un lucru susceptibil a fi uzucapat.

§3. Possessio iniusta


Constituia posesiunea contrară dreptului sau vicioasă - vitiosa, faţă de o anumită persoană, având ca efect ridicarea
protecţiei juridice faţă de persoana respectivă. Viciile acestei posesiuni erau: violenţa, clandestinitatea şi precaritatea.358

§4. Possessio iuris


Constituia posesiunea unui drept sau quasi possessio.
Pornind de la ideea că posesiunea necesita un act material, romanii au considerat iniţial că numai lucrurile
corporale sunt susceptibile de posesiune cu excepţia dreptului de proprietate care se confunda cu obiectul său. Un drept nu
putea fi posedat, în concepţia romanilor căci avea un caracter abstract, nu putea fi apucat din punct de vedere material.
Treptat constatând că dreptul de servitute se exercită prin acte materiale specifice posesiunii, au recunoscut că dreptul de

355
C. 4. 65. 23.
356
C. St. Tomulescu, Op. cit.,1958, pag. 273;
357
Ibidem.
358
Ibidem.
42
servitute poate fi posedat. De la dreptul de servitute - qusi possessio, iuris possessio, ideea posesiunii de drept a fost
generalizată.359

§5. Possessio naturalis

Constituia detenţiunea, adică posesiunea naturală - naturalis, corporalis - corporală, care era într-o poziţie cu totul
contrară adevăratei posesiuni - possessio civilis, posesiunea civilă.
Cu această precizare, elementele detenţiunii erau deci intenţio şi corpus.

Efectele posesiei

Efectele posesiei sunt următoarele:

a. Interdictele

Posesorul are la dispoziţie un mijloc de protecţie împotriva celor care îi tulbură posesiunea. Aceste mijloace se
numesc interdictele posesorii.

b. Calitatea de pârât

În cazul unui proces în revendicare, posesorul are calitatea avantajoasă de pârât360 folosind expresia posed pentru
că posed361. În acest caz sarcina probei îi incumbă reclamantului care va trebui să facă dovada că este proprietar, dacă
doreşte să intre în posesia lucrului în această calitate.

c. Dobândirea proprietăţii

Posesiunea exercitată într-o anumită perioadă de timp poate duce la dobândirea proprietăţii asupra unui lucru prin
uzucapiune, dar numai în situaţia în care şi celelalte elemente ale acesteia erau îndeplinite.362

Interdictele posesorii363

Interdictele posesorii constituiau ordine date de către pretor în scopul asigurării unei protecţii juridice a posesiunii.
Ele aveau un dublu aspect. În primul rând protejau proprietatea, căci de cele mai multe ori posesorul era şi
proprietar. În al doilea rând prin apărarea posesiunii în mod separat faţă de proprietate, romanii au protejat drepturile celor
care au avut stăpânirea de fapt asupra pământurilor statului.
Interdictele posesorii erau de două feluri, respectiv interdicta recuperandi possessionis causa - interdictele pentru
recuperarea posesiunii pierdute şi interdicta retinende possessionis causa - interdictele pentru menţinerea posesiunii.

III. TEME DE EVALUARE

1. Care este definiţie patrimoniului?


2. Trataţi principiile patrimoniului.
3. Trataţi elementele patrimoniului.

TEMA NR. 6
PROPRIETATEA: PROPRIETAS
I.OBIECTIVE
Prezentarea noţiunii de proprietate. Prezentarea proprietaţii sub aspect evolutiv, avand in considerare epocile de
drept.

359
Ibidem.
360
Inst., 4. 15. 4.
361
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 111.
362
Legea celor XII Table prevedea uzus ca o condiţia a uzucapiunii. Ori uzus însemna a păstra lucrul şi a te folosi de el.
363
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 281-285.; E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 112.
43
II.CONŢINUTUL TEMEI
Noţiune şi atribute

Proprietatea în sens juridic apare pe de o parte ca un drept subiectiv iar pe de alta ca o instituţie a dreptului
obiectiv.364
Romanii au definit proprietatea astfel: proprietas est ius utendi, fruendi, abutendi re sua quatenus iuris ratio
partitur, adică „proprietatea este dreptul de a folosi un bun, de ai culege fructele şi de a dispune de atât cât permite
365

măsura dreptului“.
Din această definiţie se desprind trei atribute esenţiale ale dreptului de proprietate, respectiv ius utendi, ius fruendi
şi ius abutendi366.
Ius utendi consta în dreptul de a folosi în mod direct un lucru cum ar fi de exemplu a locui o casă, a cultiva un teren
etc.
Ius fruendi consta în dreptul de a percepe fructele produse de acel lucru, ca de exemplu, recolta unui teren,
roadele unei livezi, chiria unei case, dobânda unei sume de bani etc.
Ius abutendi consta în dreptul de a dispune de un lucru, de a face asupra acestuia un act care să îi epuizeze
substanţa, cum ar fi de exemplu a vinde acel lucru, a-l consuma, a-l distruge etc.

Originea şi evoluţia proprietăţii

Proprietatea îşi are originea în societatea gentilica caracterizată printr-o economie naturală, primitivă şi a evoluat
progresiv către forme adoptate schimbărilor specifice destrămării acesteia cât şi perioadei prestatale.

§1. Forme prestatale de proprietate

În etapa de tranziţie de la comuna primitivă la societatea statală apar, în condiţiile prefigurării noii formaţiuni sociale
sclavagismul, următoarele forme primitive de proprietate: proprietatea colectivă a ginţii, proprietatea familială asupra
pământului367 şi proprietatea individuală asupra sclavilor368.
Proprietatea colectivă a ginţii - ager gentilicus369 constituia prima formă de proprietate asupra pământului pe care
au cunoscut-o romanii. Mărturie în acest sens stau urmele lăsate în formele de transmitere a proprietăţii, respectiv
mancipatio370,în formele necesare pentru intentarea acţiunii în revendicare, respectiv sacramentum in rem, şi în fine în cazul
succesiunii legale atribuită sui heredesilor, iar în lipsa acestora, agnaţilor, iar în lipsa lor gentililor conform Legii celor XII Table
prin care a fost consacrat371.
Mancipaţiunea era cel mai vechi mod de dobândire a proprietăţii, iar accipiens în calitate de dobânditor trebuia să
ţină cu mâna lucrul, ceea ce se putea face în privinţa sclavilor sau a animalelor şi asupra altor bunuri mobile, nu însă asupra
unui teren sau case.
Acţiunea în revendicare - sacramentum in rem avea loc printr-o acţiune a legii. Se ştie că formula acestei
legisacţiuni impunea prezenţa lucrului în faţa magistratului. Ori în privinţa unui teren, a pământului era imposibilă prezenţa
sa în faţa magistratului. Din faptul că pământul nu putea fi înstrăinat, rezultă că proprietatea asupra pământului nu exista
decât sub forma comună, gentilică.
Proprietatea familială - heredium, constituia pământul din cetate atribuit romanilor chiar de la fondarea cetăţii.
Conform legendei dar şi după istoricii romani, fiecare pater familias, deci fiecare familie ar fi primit cu această ocazie două
iugăre, adică jumătate de hectar de pământ pentru casă şi grădină numit heredium372.
Familiile îşi asigura existenţa din produsele recoltelor obţinute pe acest teren, iar la moartea lui pater familias,
pământul respectiv nu rămânea cetăţii ci se transmitea din generaţie în generaţie urmaşilor din cadrul familiei.
În acest sens, fragmente din Institutele lui Gaius373 descoperite în anul 1933 fac dovada herediumului şi totodată a
mecanismului său de transmitere, pe lângă Legea celor XII Table care-l consfinţea.
Heredium-ul prezenta un prim caracter374 ce consta în faptul că era inalienabil, adică nu putea fi înstrăinat, caracter
dovedit de însăşi mecanismul mancipaţiunii ca mod originar de dobândire sau transmitere a proprietăţii la Roma.
364
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1980, pag. 32.
365
D. 1, 5, 4.
366
C. Hamangiu, E. G. Nicolau, Op. cit., pag. 417.
367
C. St. Tomulescu, Op.cit.,pag.11.
368
Ibidem.
369
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 263.
370
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag.115.
371
Ibidem.
372
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 294; M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 264.; E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 215.
373
Gaius, 3, 154.
374
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit, pag. 117..
44
Alt caracter era cel indivizibil, adică heredium-ul nu putea fi împărţit.
Din textele lui Gaius375 şi din Legea celor XII Table376 reiese că moştenitorii - sui heredes după moartea lui pater
familias nu îşi putea împărţi pământul datorită faptului că ei se aflau într-o stare de indiviziune, numită fie ercto non cito -
proprietate neîmpărţită, fie antiquum consortium.

§2. Proprietatea în epoca veche

a. Proprietatea publică a statului

Această formă de proprietate se împarte în două categorii, respectiv proprietate statului asupra pământului - ager
publicus şi proprietatea statului asupra sclavilor - servi publicus, ambele aflându-şi originea în cuceririle de război romane
datorită politicii de expansiune promovată de către statul roman.
Proprietatea statului asupra pământului cucerit. O parte din ager publicus, statul îl dădea în folosinţă cetăţenilor
romani fie gratuit fie în schimbul unei sume anuale de bani. Treptat a început un proces de formare a unor întinse latifundii
în beneficiul patricienilor, situaţie reieşită din lex Licinia Sextia din anul 367 î.e.n. care a căutat să limiteze acest proces prin
interzicerea cetăţenilor de a poseda mai mult decât o anumită suprafaţă de teren. Scopul acesteia a fost şi de a se acorda
celor săraci dreptul să dobândească o parte din ager publicus.
Proprietatea statului asupra sclavilor. Prizonierii de război erau transformaţi în sclavi şi deveneau proprietate a statului
roman din care o parte erau vânduţi cetăţenilor romani. Totodată statul îi putea folosi în funcţii inferioare pe lângă magistraţi,
ca servitori, scribi, uşieri, etc., dar aceştia nu se puteau folosi de serviciile lor în cazul executării unor ordine ce priveau
cetăţenii romani.
Această situaţie mai bună a sclavilor publici se datora faptului că în epoca veche, statul roman neavând persoane
pregătite pentru sistemul administrativ, se folosea în funcţiile inferioare de sclavi cărora le acorda anumite privilegii.

b. Proprietatea quiritară

Proprietatea quiritară - dominium ex iure quiritium377 constituia privilegiul exclusiv acordat cetăţenilor romani. Ea se
crea în mod solemn, se transmitea prin forme solemne, şi de asemenea tot în forme solemne era sancţionată în faţa
instanţei378.
Dominium ex iure quiritium nu aparţinea la origine decât cetăţenilor persoane sui iuris şi patricienilor. Latinii aveau
acces la această proprietate numai în măsura în care beneficiau de ius comercii.
După cum am văzut la începutul capitolului când am definit proprietatea în general, aceasta conţinea trei atribute,
prerogative care de fapt definesc proprietatea quiritară, respectiv ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi379.
Caracterele proprietăţii quiritare. Proprietatea quiritară prezintă trei caractere, respectiv caracterul absolut,
caracterul perpetuu şi caracterul exclusiv.
Caracterul absolut decurge pe de o parte din caracterul absolut al drepturilor reale, căci proprietatea este
principalul drept real, care este opozabil tuturor - erga omnes, iar pe de altă parte datorită faptului că proprietarului de
pământ şi sclavi îi erau recunoscute puteri nelimitate asupra bunurilor. Este aici o interferenţă între ius abutendi ca atribut al
dreptului de proprietate prin care se dispune de bun după voinţă380 şi caracterul absolut din punct de vedere al opozabilităţii
acestui drept.
Caracterul perpetuu constă în imposibilitatea de a fi proprietar până la un anumit termen. Deci nu se putea pierde
proprietatea după un anumit timp deoarece proprietatea quiritară avea ca scop exploatarea lucrului, ori aceasta nu era
limitată în timp.
Caracterul exclusiv constă în faptul că nu i se poate impune proprietarului să împartă folosinţa lucrului cu o altă
persoană. El rezultă din faptul că numai anumite persoane se bucurau de dreptul de proprietate, respectiv cetăţenii - ex iure
quiritium. Totodată caracterul exclusiv se referă şi la bunurile ce pot face obiectul proprietăţii cât şi la modurile sale de
transmitere care se făceau în forme specifice. Acestea formează condiţiile care trebuiesc îndeplinite pentru existenţa
proprietăţii quiritare.
Proprietatea quiritră era de mai multe categorii, respectiv proprietatea quiritară - asupra pământului, proprietatea
quiritară asupra sclavilor, proprietatea quiritară asupra vitelor mari şi proprietatea quiritară asupra vitelor mici.

§3. Proprietatea în epoca clasică

375
Gaius, 3. 154.
376
XII. T. 5, 10.
377
U. Brasiello, Corso di diritto romano. La proprieta nella sua essenza e nella sua estensione, Milano,1952, pag. 166.
378
Gaius, 1. 53.
379
Supra, pag.
380
U. Brasiello, Op. cit., pag.105.
45
În epoca clasică s-a menţinut proprietatea quiritară, alături de care au apărut, datorită transformărilor vieţii
economice, sociale şi politice noi forme de proprietate, respectiv proprietatea pretoriană sau bonitară, proprietatea
provincială şi proprietatea peregrină.

Proprietatea quiritară şi-a purtat vechile caractere dar a dobândit şi altele noi,381 în sensul că a făcut anumite
concesii renunţând în parte la formele sale rigide.382 Era normal ca o instituţie potrivită cu nevoile restrânse ale statului -
cetate de mici dimensiuni şi cu o economie slab dezvoltată, să devină cu totul insuficientă unui stat mediteranean mai ales
când acesta a devenit imperiu. Se ştie că pământul cucerit al provinciilor - ager publicus nu era suscriptibil de proprietate
quiritară, dar romanii au căutat soluţii de protejare a proprietăţii din imperiu, prin menţinerea proprietăţii quiritare care a
servit drept model tuturor formelor de proprietate, sub un dublu aspect. În primul rând proprietatea quiritară s-a extins şi
asupra peregrinilor cărora li s-a acordat ius comercii, iar în al doilea, după cum se ştie, ea s-a extins şi asupra pământurilor
declarate sol italic prin ius italicum.
Proprietatea pretoriană sau bonitară era o formă de proprietate care îşi avea sorgintea în cazul transmiterii
proprietăţii asupra unui res mancipi prin tradiţiune.383 Aceasta nu transmitea proprietatea quiritară ci numai posesiunea. În
secolul I. î.e.n. vechile forme solemne de transmitere a proprietăţii au dispărut, iar nivelul dezvoltării economice şi a
schimbului impunea moduri de transmitere a proprietăţii mai simple şi operative la îndemâna oricui indiferent că acesta era
cetăţean sau peregrin.
Proprietarul quiritar care transmitea un res mancipi prin simplă tradiţiune rămânea în continuare proprietar după
dreptul civil. De aceea accipiens, cel care primea lucrul a fost protejat de către pretor printr-o excepţie de dol împotriva lui
tradens care dădea dovadă de lipsa bunei credinţe intentând un proces pentru un bun transmis prin vânzare, donaţie,
schimb etc.
Proprietatea pretoriană era o situaţie temporară deoarece după un anumit timp în funcţie de cum era bunul, mobil
sau imobil, proprietarul pretorian se transforma în proprietar quiritar prin uzucapiune.
Proprietarul quiritar în calitate de tradens avea un titlu fără eficacitate juridică - nudum ius quiritium, iar proprietarul
pretorian în calitate de accipiens avea lucrul in bonis şi se folosea de toate avantajele pe care i le acorda posesiunea. De
aceea proprietarul pretorian a mai fost numit şi proprietar bonitar.
Proprietatea provincială era o formă de proprietate inferioară proprietăţii quiritare, şi consta în stăpânirea
pământurilor lăsată cu titlul de folosinţă locuitorilor din provincii de către statul roman.
Proprietatea peregrină era o formă de proprietate inferioară proprietăţii quiritare ce consta în posesia protejată la
Roma de edictul pretorului, iar în provincie de edictul guvernatorului de provincie.
Se cunoaşte că la Roma un peregrin nu putea dobândi un lucru conform dreptului civil şi în consecinţă nu putea
deveni proprietar peregrin dacă nu avea ius comercii.
Posesiunea peregrinilor mai era protejată printr-o acţiune asemănătoare cu acţiunea in revendicare, adică o
acţiune utilă cu ficţiunea că peregrinul ar fi cetăţean roman. Lex Rubria de Gallia Cisalpina din secolul I î.e.n. prevede că
pământurile italice posedate de peregrini erau apărate de dispoziţii din edictul pretorului peregrin. De asemenea
proprietatea peregrină mai era apărată şi de interdictele posesorii.384 Gaius foloseşte termenul de dominium pentru această
proprietate385 dar opinăm că nu în sensul tehnic al cuvântului.

§4. Proprietatea în epoca postclasică

În epoca postclasică s-a produs o apropiere între proprietatea quiritară şi cea provincială. În secolul III s-au
generalizat concesiunile lui ius italicum iar pământurile italice au fost supuse impozitului funciar. Astfel s-au şters deosebirile
dintre cele două categorii de terenuri asupra cărora se exercitau drepturi de proprietate diferite.
Justinian a unificat proprietatea desfiinţând diferenţele dintre toate formele de proprietate anterioare, rezultând o
proprietate unică numită dominium.386

Modurile de dobândire şi de transmitere a proprietăţii

§1. Clasificarea modurilor387

381
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 118.
382
Gaius, 2. 40.
383
Gaius, 2. 41; Ch. Appleton, Revue générale du droit, Paris, 47, pag. 161.
384
Ibidem.
385
Gaius, 2, 40.
386
C. 7, 31, 1.
387
C. St. Tomulescu, Op. cit.,1973, pag. 174.; M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 307.
46
Jurisconsulţii au clasificat modurile de dobândire a proprietăţii ţinând seama de variate criterii cum ar fi în primul rând
ramura de drept, apoi după voinţa părţilor, după originea modurilor etc.
După ramura de drept ele sunt moduri de iure civile şi moduri de iure gentium.388 În prima categorie intră
mancipatio, in iure cessio şi usucapio, iar în a doua traditio, praescriptio longi temporis, praescriptio longissimi temporis,
ocupatio, specificatio, accesio etc. Distincţia dintre ele a fost importantă numai în epoca clasică.

§2. Mancipatio

La origine mancipatio constituia un mod de creare a proprietăţii389 care era considerată după cum am văzut o
putere asupra lucrului mancipi. Mai târziu ea apare ca un mod de transmitere a dreptului de proprietate.
Mancipaţiunea se confunda la început cu vânzarea. Persoana care transmitea lucrul se numea mancipio dans sau
mancipant - dans, iar celălalt care primea lucrul se numea accipiens sau dobânditor.
Mancipaţiunea era un act solemn, formal ce presupunea îndeplinirea următoarelor condiţii fără de care ea nu putea
exista: prezenţa cel puţin a cinci martori cetăţeni romani, a părţilor, respectiv a lui mancipio dans, cel care transmite şi
accipiens, cel care dobândeşte, a libripensului - cel care ţinea balanţa. Accipiens ţinând mâna asupra lucrului pronunţa o formulă
vindecătoare: hung ego hominem ex iure Quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto pretio... hoc aere aenaeque libra,
adică „afirm că acest sclav este al meu conform dreptului Quiritilor, şi acesta să-mi fie dobândit cu preţul de .... cu această
aramă şi cu această balanţă.390
Formula era compusă din două părţi ce se aflau pe poziţii opuse, respectiv prima până la cuvântul isque afirmă ideea
de creare a puterii. A doua se referă clar la transmiterea proprietăţii asupra lucrului.391
Libripensul cântărea apoi bara de metal cu balanţa, după care accipiens remitea mancipantului această bară ce
constituia preţul. Gaius ne face cunoscut că până la apariţia monedei de argint în secolul III î.e.n., cea de aramă a continuat
să fie cântărită datorită neîncrederii particularilor în moneda pusă în circulaţie, căci însăşi statul micşora greutatea unui as
ce trebuia să aibă 327 grame de aramă. Apoi s-a renunţat la cântărirea preţului, acesta numărându-se, dar condiţia
prezenţei balanţei şi a libripensului a rămas, acestea având rolul de a lovi în mod simbolic balanţa de aramă pentru a se
constata dacă moneda produce clinchetul unei veritabile monede de aramă.
Mancipaţiunea nu se aplica decât lucrurilor mobile, dar treptat ea s-a extins şi la cele imobile, atunci când s-a
admis că la faţa locului lucrul poate fi prezent şi în mod simbolic.
Efectele mancipaţiunii:
- Transfera proprietatea quritară. Dobândirea proprietăţii se produce imediat prin actul mancipaţiunii fără ca
aceasta să fie afectată de termen sau de condiţie. În urma renunţării la cântărirea monedei se putea risca pierderea
proprietăţii asupra bunului fără a se primi în schimb preţul. În consecinţă luându-se drept model un principiu statuat de
Legea celor XII Table pentru traditio, s-a subordonat transmiterea proprietăţii, fie plăţii efective a preţului, fie constituirii unui
garant.392
- Actio auctoritatis era acţiunea în garanţie. Dacă bunul dobândit de achizitor - accipiens, era revendicat de către
un terţ în calitate de titular al dreptului de proprietate, şi în consecinţă accipiens era evins, adică deposedat pe cale juridică
de lucru, el avea dreptul la actio auctoritatis - acţiunea în garanţie ce avea ca obiect restituirea de către mancipant a preţului
pe care îl plătise, la o valoare dublă.
- Actio de modo agri era acţiunea relativă la suprafaţa terenului. Dacă mancipantul declara că terenul care se
transmitea avea o suprafaţă mai mare decât în realitate, el comitea un delict sancţionat prin această acţiune ce avea drept
efect plata de către mancipant a dublului valorii suprafeţei declarate în plus.
Atât actio autoritatis cât şi actio de modo agri s-au născut pe teren delictual.
Mancipaţiunea fiduciară deriva din mancipaţiunea reală despre care am vorbit mai sus şi se deosebea de aceasta
prin aceea că era lipsită de preţ real având doar unul simbolic, un singur sesterţ.393 Scopul ei era tot transmiterea proprietăţii
asupra unui lucru, şi a apărut în condiţiile în care cântărirea preţului nu mai constituia o formă a mancipaţiunii. Ea a avut
următoarele aplicaţii: în cazul căsătoriei prin coemptio, se dobândea putere maritală asupra soţiei, în materia testamentului
prin per aes et libram adică prin aramă şi balanţă s-a extins categoria celor ce îşi puteau întocmi un testament, cât şi în
realizarea operaţiunii juridice a donaţiunii în lipsa unei instituţii juridice de sine stătătoare până la apariţia donaţiunii propriu-
zise etc. În toate aceste situaţii dobânditorul nu avea decât interesul să-şi creeze o putere asupra lucrurilor sau persoanelor
- mancipium.394
Mancipaţiunea a dispărut în cele din urmă datorită extinderii asupra lucrurilor mancipi a sistemului de transmitere a
bunurilor prin tradiţio.

388
Paul, D. 6. 1. 23.; Gaius, 2. 65.
389
Ibidem.
390
Gaius, 3. 167; C. St. Tomulescu, Nexum bei Cicero, Napoli, 1966, pag. 87.; C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 326.
391
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 122.
392
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 331.
393
C. St. Tomulescu, Revue internationale des droits de l’antiquité, Bruxelles, 16, 1969, pag. 345.
394
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 122.
47
§3. In iure cesio

In iure cessio - recunoaşterea în faţa magistratului era un mod de transmitere a proprietăţii quiritare cu ajutorul unui
proces fictiv pe care dobânditorul îl intentează împotriva celui care înstrăinează un lucru.

§4. Usucapio

Usucapio - constituia un mod de dobândire a proprietăţii quiritare prin exercitarea posesiunii asupra unui lucru un
timp îndelungat. Dreptul fostului proprietar se stinge ca o consecinţă ce decurge din faptul că lucrul a fost uzucapat de către
o altă persoană.
În epoca veche uzucapiunea avea funcţia de a realiza exploatarea lucrurilor mancipi în conformitate cu destinaţia
lor economică, fapt reieşit din înţelesul termenului de usucapio - luarea în folosinţă.395Însăşi apariţia uzucapiunii a fost
explicată de către comentatorii romanişti moderni, prin tendinţa de a se înlătura nesiguranţa dreptului de proprietate, legată
de ceea ce s-a numit probatio diabolica. Adică proprietarul unui lucru trebuia să dovedească calitatea de proprietar a tuturor
predecesorilor săi, probă aproape imposibil de realizat.
Condiţiile uzucapiunii erau următoarele: posesiunea, termenul, un lucru susceptibil a fi uzucapat, buna credinţă şi
justul titlu.
Posesiunea - possessio, constituia condiţia folosinţei îndelungate a unui lucru , deci o possessio ad usucapionem.
Ea trebuia să fie lipsită de vicii. Putea fi întreruptă şi în acest caz timpul care trecuse se pierdea. Uzucapiunea admitea
numai întreruperea naturală ce rezulta din pierderea materială a unui lucru.
Termenul - tempus, constituia perioada de timp în care se exercita posesiunea, perioadă diferenţiată, respectiv 1
an pentru lucruri mobile şi 2 ani pentru lucruri imobile. Termenul trebuia să fie neîntrerupt pentru a avea drept efect
uzucapiunea.
Un lucru susceptibil a fi uzucapat - res habilis, constituia condiţia ce se referă la lucrurile ce nu puteau face obiectul
uzucapiunii cum ar fi: lucrurile extra patimonium, lucrurile neromane ce nu puteau face obiectul proprietăţii quiritare, lucrurile
furate - res furtive, lucrurile posedate cu violenţă - res vi possesse, lucrurile furate şi ascunse - res subrepte.
Buna credinţă constituia convingerea uzucapantului că cel de la care dobândea lucrul îndeplinea condiţiile pentru
a-l înstrăina, sau că a intrat în stăpânirea unui lucru părăsit. Ea se rezuma în favoarea posesorului şi producea efecte chiar
dacă ulterior intervenea reaua credinţă.
Justul titlu constituia un act sau un fapt juridic care justifica luarea posesiunii. De exemplu donaţiunea este un act
juridic care justifică posesiunea care duce la posesiunea lucrului, iar părăsirea de către un neproprietar a unui lucru este
un fapt juridic care duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune. Dacă lucrul ar fi fost părăsit de către proprietar,
proprietatea s-ar fi putut dobândi prin ocupaţiune imediat.

§5. Prescriptio longi temporis

Prescripţia de timp îndelungat - constituia un mod de dobândire a proprietăţii prin folosinţa îndelungată ce avea drept
model uzucapiunea.
Uzucapiunea fiind o instituţie de drept civil nu se aplica pământurilor provinciale şi nu putea fi folosită de către
peregrini. De aceea la sfârşitul secolului II e. n. apare prescriptio longi temporis care prezintă diferenţe faţă de uzucapiune
numai în ceea ce priveşte termenul şi efectele posesiunii: termenul era de 10 ani între prezenţi, adică dacă părţile aveau
domiciliul în aceeaşi cetate, şi 20 de ani între absenţi.

§6. Prescriptio longissimi temporis

Prescripţia de timp foarte îndelungat - constituia un mod de respingere a acţiunii în revendicare a proprietarului, care
se realiza prin posesiunea unui lucru într-un timp foarte îndelungat, respectiv 40 de ani iniţial, şi apoi 30 de ani.
Deci proprietarul nu-şi pierdea dreptul de proprietate ci numai cel privitor la acţiunea în revendicare faţă de posesorul
de 40, respectiv 30 de ani.
Aşadar acesta nu este propriu-zis un mod de dobândire a proprietăţii, ci doar un obstacol juridic al realizării dreptului
de proprietate. De asemenea nu se cerea nici justul titlu, nici buna credinţă.

§7. Adiudicatio

395
Cicero, Pro Caec., 19.54.; XII. T.,6.3.
48
Adiudicatio - constituie modul de dobândire al proprietăţii realizat prin atribuirea de către judecător a cotelor părţi din
bunul comun fiecărei persoane ce avea un drept în acest sens. Aceasta se produce în cazul proceselor de împărţire a
unui teren care prin moştenire sau prin cumpărare a aparţinut mai multor persoane.

§8. Lex

Lex - legea constituie un mod de dobândire a proprietăţii realizat direct sau indirect prin acest act normativ. De
exemplu Legea celor XII Table recunoştea expres validitatea unei dispoziţii prin care testatorul atribuia cuiva un sclav, iar
cel care beneficia de dispoziţia testamentară devenea proprietar de plin drept.396

§9. Ocupatio

Ocupatio - ocupaţiunea constituia un mod de dobândire a proprietăţii realizat prin luarea în posesie a unui lucru fără
stăpân - res nullius.

§10. Traditio

Traditio - tradiţiunea era un mod voluntar de dobândire a proprietăţii care consta în remiterea posesiunii unui lucru.
Era un mod de dobândire de iure gentium.
Prin tradiţiune se transfera proprietatea quiritară asupra lucrurilor nec mancipi, proprietatea pretoriană asupra
lucrurilor mancipi, proprietatea peregrină şi proprietatea provincială.
Condiţiile tradiţiunii sunt două, respectiv remiterea posesiunii lucrului nec mancipi şi iusta causa.
Pentru remiterea efectivă a posesiunii dobânditorul trebuie să aibă corpus. În epoca veche trebuia să se facă
transmiterea de la mână la mână. Dacă e vorba de un teren, se parcurg hotarele acestuia - circumambulare.397 Dacă e
vorba de o casă i se parcurg acesteia toate încăperile de către părţi,398 etc.
În epoca clasică pentru că societatea a evoluat, nemaifiind timp pentru parcurgerea fondurilor sau a caselor, apar
forme noi de tradiţiune mult mai operative şi simple. Astfel: tradiţio longa manu, traditio brevi manu, traditio simbolica şi
constitutum possessorium.
Traditio longa manu - transmiterea cu mâna întinsă399 constituia transmiterea realizată de către tradens prin indicarea
cu mâna întinsă de pe o înălţime, a hotarelor fondului respectiv.
Taditio brevi manu - era realizată în situaţia când chiriaşul cumpăra casa în care locuia, şi astfel dintr-un detentor el se
transforma în posesor şi proprietar. Nu mai era nevoie deci de o transmitere în înţelesul adevărat al cuvântului deoarece
bunul se găsea la el dinainte.
Traditio simbolica - transmiterea simbolică se realiza prin remiterea cheilor unei case, unui depozit etc. de către
tradens dobânditorului. Nu mai era deci necesară parcurgerea acestora.
Simpla remitere materială nu transfera proprietatea - nudo traditio.400 Justa cauză este deci actul juridic care
precede remiterea lucrului şi o motivează.401 Cauza trebuie să fie iusta - potrivită cu regulile de drept. O cauză iniusta nu
constituie suport juridic pentru transmiterea proprietăţii.

§11. Specificatio

Specificatio - constituie situaţia în care o persoană în calitatea de specificator confecţionează un lucru nou dintr-un
material aparţinând altei persoane în calitate de proprietar.402 Se pune întrebarea cui aparţine locul nou creat.403 Institutele lui
Justinian dau ca exemple de specificaţiune transformarea strugurilor în vin, a măslinelor în ulei, a grâului în făină etc.
Răspunsul la întrebare este soluţionat prin rezolvări diferite de către sabinieni şi proculieni.
Sabinienii fiind de orientare stoică susţineau că lucrul nou creat aparţine proprietarului materiei, pentru că aceasta
este mai importantă.
Proculienii fiind de orientare aristotelică susţineau că lucrul nou creat aparţine specificatorului pentru că forma era
esenţială, principală - forma dat essei rei şi specificatorul a creat o formă nouă.

396
I. M. Anghel, Op. cit., pag. 122.
397
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 321.
398
C. 3. 20.
399
D. 46.3.79.
400
D. 41, 1, 31, pr.
401
Gaius, 2, 29; Ulpian, Reg. 19, 7.
402
Inst. 2, 1, 25.
403
D. 24. 1. 29. 1.
49
Justinian a propus o soluţie de compromis între cele două făcând distincţii între specificaţiunea imperfectă şi
specificaţiunea perfectă404.
Specificaţiunea imperfectă era cea în care lucrul putea reveni la starea sa iniţială, respectiv la materia din care era
confecţionat cum ar fi de exemplu dintr-o statuie din aur prin topire se putea obţine iar materia primă.
Specificaţiunea perfectă era acea în care lucrul nu mai putea fi adus la starea lui originară, cum ar fi de exemplu
faptul că din vin nu se mai pot face struguri.
În cazul specificaţiunii imperfecte, proprietarul materiei prime devine proprietarul lucrului nou creat, iar în cazul
specificaţiunii perfecte, proprietar este specificatorul, care va fi obligat să despăgubească pe proprietarul materiei.

§12. Accesio

Accesio - accesiunea constituie un mod de dobândire a proprietăţii prin aceea că un lucru accesoriu se uneşte cu
un lucru principal.
Lucrul accesoriu urmează întotdeauna soarta lucrului principal conform principiului accesorium sequitur principali.
Accesiunea se clasifică astfel: accesiunea unui lucru mobil la un lucru imobil, accesiunea unui lucru imobil la un
lucru imobil, accesiunea unui lucru mobil la un lucru mobil, confusio, commixtio şi dobândirea fructelor.
Accesiunea unui lucru mobil la un lucru imobil. Se dă ca exemplu construcţia ridicată cu materiale proprii pe un
teren al altuia, aparţine proprietarului terenului în virtutea principiului enunţat mai sus, care în această materie se transformă
în superficio solo cedit. In materia plantaţiilor şi a însămânţărilor acţionează acelaşi principiu.
Accesiunea unui bun imobil la un lucru imobil. Prezintă aspecte după cum urmează: aluviunea, avulsiunea şi insula
născută într-un fluviu.
Aluviunea face ca proprietarul terenului care se găseşte lângă o apă curgătoare să devină proprietarul pământului
depus prin aluviune în virtutea lui ius gentium.405
Avulsiunea face ca o porţiune de teren ruptă de un torent de la o proprietate şi adăugată fondului vecin să rămână
în proprietatea primului până când arborii aduşi cu parcela de pământ prind rădăcini. Această situaţie era specifică Italiei din
cauza torentelor care schimbau hotarele naturale ale proprietăţilor.406
Insula născută într-un fluviu aparţine proprietarilor de pe ambele maluri, proporţional cu lărgimea terenului pe care
îl au în proprietate.
Accesiunea unui lucru mobil la un lucru mobil,407 poate fi exemplificată în cazul când cineva scria un poem pe un
pergament străin. Pergamentul cu ceea ce scria pe el, aparţinea proprietarului pergamentului considerat mai preţios. Opera
literară rămânea autorului, dar dacă proprietarul pergamentului revendica lucrul fără a se oferi să plătească costul scrisului,
atunci autorul avea o excepţie de dol.
Fructele sunt date periodic de un lucru frugifer. Ele se deosebesc de produse prin aceea că sunt date la intervale
regulate şi nu consumă substanţa lucrului. Sunt fructe: iarba, grânele, mieii de la o turmă etc. Sunt produse: lemnele dintr-o
pădure care se taie complet etc.

Sancţiunea dreptului de proprietate

§1. Sancţiunea proprietăţii quiritare

Proprietatea quiritară era protejată prin acţiunea in revendicare - rei vindicatio. În cazul în care proprietarul a
pierdut posesiunea lucrului el putea cu ajutorul acestei acţiuni să ceară restituirea lucrului dovedindu-şi dreptul său de
proprietate.
În procedura legisacţiunilor acţiunea în revendicare era intentată în forma lui sacramentum in rem.408
În procedura formulară acţiunea în revendicare era intentată cu ajutorul unei formule în care pretenţiile
reclamantului erau precizate în intentio.
În procedura extraordinară deoarece condamnarea viza lucrul însuşi, restituirea era asigurată prin forţa de
constrângere a statului - manu militari.409
Dacă aceste condiţii erau îndeplinite, acţiunea în revendicare putea fi intentată şi reclamantul putea avea câştig de
cauză dacă făcea dovada dreptului său şi dacă pârâtul nu paraliza acţiunea printr-o excepţie.
Dacă pârâtul pierdea procesul, era ţinut să restituie atât lucrul în litigiu cât şi accesoriile în special fructele.
Restituirea lucrului se făcea printr-o simplă remitere a posesiunii.

404
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 310.
405
Inst. 2, 1, 20.
406
M.V. Jacotă, Op. cit., pag. 311.
407
Inst. 2, 1, 34.
408
Gaius, 4, 16 şi următoarele.
409
Vl. Hanga, Op. cit., pag. 290.
50
Pentru că executarea în procedura formulară era pecuniară, după cum se ştie pretorii au căutat să găsească soluţii
pentru a ocoli acest inconvenient introducând acţiunile arbitrarii.410 În acest sens judecătorul în calitate de arbitru avea
posibilitatea să determine pe pârât să satisfacă cererile reclamantului, iar dacă acesta nu se conforma putea fi condamnat la
plata unei sume duble sau triple a valorii lucrului în litigiu. Acest fapt era de natură să descurajeze pe pârât care se supunea
de obicei cererii arbitrului pentru a evita consecinţele arătate.
Totuşi de abia procedura extraordinară a fost cea care introducând condamnarea ad ipsam rem411 a reuşit să
realizeze o executare a sentinţei conformă cu cererile reclamantului.

§2. Sancţiunea proprietăţii pretoriene

Sancţiunea proprietăţii pretoriene se realiza prin acţiunea publiciană, după numele unui pretor Publicius. Ea a fost
creată pentru situaţia transmiterii unui res mancipi prin tradiţiune,412 şi a fost determinată de profundele mutaţii economice
ale societăţii romane, de dezvoltarea fără precedent a comerţului în special cel cu sclavii, asupra cărora era greu a se face
operaţii juridice de vânzare prin vechile proceduri ca mancipaţiunea.
Acţiunea publiciană era u acţiune reală a cărei formulă era adoptată după formula acţiunii în revendicare. Ea cerea
îndeplinirea tuturor condiţiilor uzucapiunii413 mai puţin una singură, respectiv termenul care printr-o ficţiune se considera că s-a
scurs.414
Reclamantul va trebui să facă dovada că a dobândit proprietatea prin uzucapiune fiind scutit de condiţia termenului
şi totodată să fi avut lucrul în posesie măcar un moment.
Judecătorul dădea câştig de cauză reclamantului care avea lucrul in bonis printre lucrurile sale şi care se află pe
cale de a uzucapa.
Acţiunea publiciană putea aparţine pe de o parte proprietarului pretorian iar pe de alta posesorului de bună
credinţă.
Acţiunea publiciană a proprietarului pretorian se putea introduce unui simplu posesor sau împotriva proprietarului
quiritar.
Acţiunea publiciană a posesorului de bună credinţă protejează pe acesta când cumpăra un lucru de la o persoană
pe care o crede adevăratul proprietar. El este în curs de a uzucapa căci a primit posesiunea în virtutea unui act judiciar.
Posesorul de bună credinţă are o poziţie diferită după cum se afla în proces cu un proprietar quiritar sau cu un alt
posesor de bună sau de rea credinţă.
Toate acestea constituie conflicte415 soluţionate deseori în avantajul proprietarului pretorian.

§3. Sancţiunea proprietăţii provinciale

Proprietatea provincială era sancţionată printr-o acţiune reală416 a cărei formulă se asemăna cu aceea a acţiunii
revendicare - rei vindicatio,417 deci şi condiţiile de exercitare erau similare. Această acţiune reală se modela şi după acţiunea
publiciană. Astfel, proprietatea provincială neputându-se uzucapa, dar putând face obiectul unei prescripţii longi temporis,
până la împlinirea termenului stabilit, posesorul de bună credinţă a unui fond provincial era protejat printr-o acţiune
publiciană. Totuşi aceasta era deosebită de cea obişnuită deoarece pe lângă ficţiunea expirării intervalului de timp necesar
mai conţine încă o ficţiune în virtutea căruia fondul respectiv era presupus italic.

§4. Sancţiunea proprietăţii peregrine

Proprietatea peregrină nu putea fi ocrotită de dreptul roman prin acţiuni de drept civil, pentru că acestea
presupuneau un proprietar roman. Dar pentru că relaţiile economice dintre romani şi peregrini erau într-o permanentă
dezvoltare către o complexitate ce dădea naştere unor litigii privitoare la dreptul de proprietate, s-a extins acţiunea în
revendicare - rei vindicatio, cu ajutorul ficţiunii că peregrinii ar fi cetăţeni romani, şi asupra lor. Deci peregrinul putea fi acum
şi reclamant nu numai pârât în cadrul acestei acţiuni în revendicare.418
Cu timpul i-au acordat peregrinilor şi acţiunile delictuale - actio furti şi acţiunea legii Aquila, înscriindu-se în formulă
ficţiunea că era cetăţean.419

410
Inst., 4. 6. 31.; Gaius, 4. 163.
411
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit, pag. 127.
412
E. Cuq, Nouvelle revue historique de droit français et étranger, Paris, 1, pag. 621.
413
Gaius, 4. 36.
414
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958,pag.367;F. de Vsscher, Revue des études latins, Paris, 33, 1956, pag.136.
415
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 368-370.
416
Vl. Hanga, Op. cit., pag. 295.
417
Gaius, 4, 37.
418
Gaius, 4, 37; Cicero, in. Ver 2, 12. 31.
419
I. M. Anghel, Op. cit., pag. 139.
51
Stingerea dreptului de proprietate

Se ştie că unul dintre caracterele dreptului de proprietate este de a fi perpetuu, nestingându-se prin trecerea timpului,
comparativ cu drepturile de creanţă care se sting odată cu executarea obligaţiei. Deci în concluzie stingerea dreptului de
proprietate este un fapt de excepţie.
El se poate astfel stinge din motive fie de ordin material, fie de ordin juridic.
Din punct de vedere material dreptul de proprietate dispare atunci când lucrul a încetat să mai existe, adică a fost
distrus, sau bunul a fost trecut în rândul lucrurilor extra patrimmio etc.
Din punct de vedere juridic dreptul de proprietate încetează a mai exista dacă proprietarul înstrăinează lucrul, dar
va continua să existe în mâinile achizitorului în virtutea caracterului perpetuu. În consecinţă toate modurile de înstrăinare al
dreptului de proprietate ar fi moduri de stingere a proprietăţii.

III. TEME DE EVALUARE

1. Care este definiţia şi atributele proprietăţii?


2. Trataţi evoluţia proprietăţii.
3. Trataţi modurile de dobândire.

TEMA NR. 7
DREPTURI REALE ASUPRA BUNULUI ALTUIA:
IURE IN RE ALIENA
I.OBIECTIVE
Prezentarea noţiunii de servitute, a modurilor de constituire şi stingere a servituţilor. Analizarea stingerii servituţilor.

II. CONŢINUTUL TEMEI

Servituţiile: SERVITUTES

§1. Noţiune, clasificare, caractere

De obicei atunci când proprietarul unui lucru îşi exercita dreptul asupra acestuia nimeni nu-l putea stânjeni. Totuşi
sunt situaţii în care exercitarea dreptului de proprietate poate fi stânjenită fie în favoarea unui fond, fie în folosul unei
persoane.
Servituţiile sunt sarcini impuse în folosul unei anumite persoane în calitatea de proprietar al unui imobil, sau în
folosul unei anumite persoane.420

Servitutile prediale - servitutes praediorum sunt cele constituite în interesul proprietarului unui mobil. Romaniştii le
definesc ca fiind sarcini impuse unui fond în folosul altui fond dar e clar că doar în mod aparent sarcina exista în favoarea
unui fond, căci în realitate titular al dreptului este o persoană şi anume proprietarul imobilului în interesul căruia s-a creat
servitutea.
Servitutiile prediale se împart la rândul lor în servituţi prediale rustice şi servituţi prediale urbane.421
Diferenţierea dintre aceste două categorii de servitute prediale avea la bază criteriul imobilului dominant.422
Dacă imobilul dominant era o clădire indiferent că se afla în zona rustică sau urbană, servitutea se numea urbană,
iar dacă imobilul dominant era un teren, indiferent unde se afla acesta, servitutea se numea rustică.
Imobilele erau de asemenea de două categorii: imobilul dominant, adică cel în beneficiul căruia era constituită
servitutea şi imobilul aservit, adică cel care era grevat cu o servitute423.
Totodată în funcţie de poziţia din care era privită servitutea, aceasta apărea sub două aspecte, respectiv ca un
drept, când era privită din perspectivă proprietarului imobilului dominant, şi ca o sarcină din perspectiva proprietarului
imobilului aservit424.
Servituţiile prediale rustice. Cele mai vechi au fost servituţiile de trecere ca: iter, via, actus, pe lângă care s-au
adăugat şi altele precum ius pascendi, aqueductus etc. Ele nu pot fi despărţite de servituţiile prediale urbane deoarece
caracterul imobilului dominant era cel ce făcea distincţia.
Iter constituia dreptul de a trece cu piciorul pe pământ străin.
Via constituia dreptul de a trece cu atelaje. Actus constituia dreptul de a trece cu turmele de vite pe terenul altuia.

420
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 375.
421
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 335; C. St. Tomulescu, Op. cit.,1958, pag. 375.
422
F. D. Visscher, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, nr. 2, 1936, pag. 263.
423
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 128.
424
Ibidem.
52
Ius pascendi era dreptul de a paşte turmele pe pământul altuia.
Aqueductus era dreptul de a aduce apă printr-o conductă de pe terenul vecinului.
La origine servituţiile ar fi avut ca temei chiar dreptul gintei de a utiliza pământurile obşteşti. Servituţiile prediale
rustice erau res mancipi şi lucruri corporale. De aceea ele se puteau da în gaj.425
Servituţiile prediale urbane. Printre cele mai cunoscute erau: cloaca, stilicidium, servitus426 oneris ferendi, servitus
altius tollendi etc.
Cloaca constituia dreptul de scurgere a apelor din canal.
Stilicidium era dreptul de scurgere a apelor de ploaie.
Servitus oneris ferendi era servitatea de a purta o greutate sau de sprijin care apăra asupra unei construcţii în
folosul construcţiei vecine.427
Servitus altius tolendi ers dreptul de a ridica construcţia mai sus428.
Servituţiile urbane au apărut mai târziu decât cele rurale. Ele erau lucruri incorporale, drepturi.

Servituţiile personale nu considerau existenţa a două lucruri imobile, ci existenţa unuia singur, mobil sau imobil
asupra căruia două persoane exercitau drepturi reale distincte429.
Au existat următoarele servituţi personale: usus fructus, usus, habitatio şi operae servorum.
Usus fructus - uzufructul constituia dreptul real de a te folosi de lucrul altuia şi de a-i culege fructele păstrându-i
substanţa - usus fructus est ius alieni rebus utendi fruendi salva rerum substantia430.
El a apărut mai târziu, pe la începutul secolului II î.e.n. legat de cazuri concrete cum ar fi cel al femeii căsătorite
fără manus431. Ea nu făcea parte din familia bărbatului şi de aceea nu avea nici un drept la moştenirea lui. Totuşi femeia
aducea la încheierea căsătoriei o dotă care intra în proprietatea soţului. Dota i se lăsa femeii cu titlu de legat. Deseori i se
lăsa numai uzufructul averii dotale prin „legat de uzufruct“, deci i se permitea să se folosească şi să culeagă fructele
bunurilor dotale, ce rămâneau în proprietatea copiilor.
La început uzufructul era numai asupra caselor şi pământurilor dar ulterior s-a extins asupra tuturor lucrurilor
corporale care nu se distrugeau prin folosinţă, generalizându-se.
Atributele proprietăţii în cazul uzufructului se împart între uzufructuar în calitate de titular al dreptului de servitute şi
nudul proprietar, adică cel care este grevat cu servitutea.
Uzufructuarul are dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, iar nudul proprietar rămâne titularul unui drept
golit de conţinutul său.
Dreptul de uzufruct are un caracter viager, adică temporar432 în sensul că se exercită numai pe parcursul vieţii
beneficiarului servituţi, şi nu presupune existenţa unor obligaţii ce ar reveni părţilor pentru motivul că ambele părţi sunt
titulare ale unor drepturi reale433.
Caracterele uzufructului erau următoarele:
- uzufructul putea greva un bun fie mobil, fie imobil, dar întotdeauna lucruri corporale şi nu drepturi;
- dreptul de uzufruct se putea naşte numai asupra unui bun neconsumptibil, adică un bun care nu se consuma la
prima întrebuinţare;
- uzufructuarul nu putea consuma lucrul, sau să-l înstrăineze deoarece el nu avea decât ius utendi şi ius fruendi;
Usus - uzul constituia dreptul real de a se folosi de lucrul altuia fără a-i culege fructele434.
Dreptul uzuarului se limita numai la simpla utilizare a lucrului.
Habitatio435- habitaţia constituia dreptul real de a locui în casa altei persoane. Este un drept real distinct de uz.
Operae servorum - constituia dreptul real de a folosi serviciile sclavului altuia. Se deosebeşte de uz prin aceea că
nu se stinge prin capitis deminutio al titularului sau prin nefolosinţă.

§2. Modurile de constituire ale servituţilor

La început servituţiile puteau fi create436 cu ocazia înstrăinării uni lucru, respectiv când se făcea o mancipatio se
prevedea în formula pronunţată că mancipantul îşi păstrează uzufructul asupra lucrului.
De asemenea servituţiile puteau fi create şi fără înstrăinarea lucrului, adică în faţa magistratului prin procedura in
iure cessio.

425
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 335.
426
Ibidem.
427
C. St. Tomulescu, 1958, Op. cit., pag. 377.
428
Ibidem.
429
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 129.
430
B. Biondi, Jura, Napoli, 2, 1954, pag. 214.
431
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 337-338.
432
S. Solazzi, Labeo, Napoli, nr.1, 1955, pag. 53.
433
Ibidem.
434
G. Grosso, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 5, 1939, pag. 133.
435
D. 7. 95. 3.
436
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 392.
53
În epoca clasică se preiau din perioada precedentă ca moduri de constituire a servituţilor mancipatio437, in iure
cessio438 la care se adaugă adiudicatio439, usucapio, praescriptio longi temporis440 etc.
Servituţiile prediale rustice, fiind lucruri corporale şi res mancipi se constituiau prin mancipatio.
Servituţiile prediale urbane se puteau constitui prin mancipatio, dar numai indirect: proprietarul fondului îl înstrăina celui
care urma să devină titularul servituţi, cu condiţia ca dobânditorul să-i transfere proprietatea, reţinându-şi servitutea -
deducta servitute.
Prin procedura in iure cessio se puteau constitui servituţi fie direct - translatio servitutes, fie indirect - deductio
servitutis.
Cu ocazia lui adiudicatio în acţiunile divizorii, judecătorul putea trece proprietatea, iar dacă era cazul, constituia şi o
servitute în beneficiul unei părţi.
Praescriptio longi temporis441 - prescripţia de timp îndelungat a fost folosită pentru constituirea servituţilor în provinciile
romane. Cel care exercita servitutea ca titular vreme de 10 sau 20 de ani, în condiţiile prevăzute de lege putea paraliza
acţiunea negatorie a proprietarului.
În dreptul postclasic, respectiv cel al lui Justinian, mancipatio şi in iure cessio ca moduri de constituire a servituţilor
au dispărut, în locul lor folosindu-se pactele, stipulaţiile şi quasitradiţiunea442.

§3. Moduri de stingere a servituţilor

Rezultă din studiul materiilor servituţilor că cele prediale erau perpetue iar cele personale aproape toate au un caracter
viager. Deci modurile de stingere erau diferite în funcţie de categoria de servituţi existente. Astfel erau moduri generale de
stingere a servituţilor şi moduri speciale.
Modurile generale443 erau:
- Dispariţia, pierderea lucrului asupra căruia era constituită servitutea. În acest caz, drept o consecinţă necesară era
şi dispariţia servituţi. Pieirea lucrului era la rându-i de două feluri, respectiv, materială, când de exemplu terenul aservit era
inundat şi juridică când privea de exemplu dezrobirea unui sclav.
- Confusio444 - confuziunea era întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de proprietar al imobilului doninant
ori de titular al servituţii şi a calităţii de proprietar al imobilului aservit sau a lucrului grevat cu o servitute.
Confuziunea este o aplicaţie a principiului - nemini res sua servit, adică „nimănui nu îi este aservit propriul său
lucru“.
- Consolidarea445 era o confuziune specială aplicată în cazul uzufructuarului care dobândea nuda proprietate a lucrului
grevat cu uzufruct. ªi consolidarea era o aplicaţie a aceluiaşi principiu enunţat mai sus, nemini res sua servit.
- Renunţarea constituia situaţia în care atât titularul unei servituţii personale cât şi proprietarul imobilului dominant pot
renunţa la servitute.
Iniţial această renunţare nu se putea face printr-un simplu pact, ci trebuia un act simetric contrar, în conformitate cu
principiul simetriei şi corespondenţei formelor.446
De exemplu dacă o servitute fusese constituită prin mancipatio ea nu se putea stinge decât prin remancipatio, dacă
fusese constituită prin in iure cessio se stingea tot prin in iure cessio, dar în sens invers.
Dreptul pretorian a fost cel care a admis renunţarea prin simplul pact, mod de stingere care s-a transmis şi în
dreptul lui Justinian.
Modurile speciale447 de stingere a servituţilor erau:
- Moartea ce constituia dispariţia titularului servituţii personale fie prin moarte fizică fie prin moarte juridică,
respectiv civilă448 - capitis deminutio.
- Neuzul privea servituţiile personale şi servituţiile prediale rustice care prin nefolosirea lor se stingeau într-un
interval anumit de timp, interval preluat din uzucapiune, respectiv un an pentru mobile şi doi ani pentru imobile,449 termene
crescute de Justinian la trei ani pentru mobile şi la 10 sau 20 de ani pentru imobile.
- Uzucapio libertatis450 - uzucapiunea libertăţii era un mod specific de stingere a servituţilor prediale urbane şi
consta în acte contrare exerciţiului servituţii făcute de proprietarul fondului aservit, cum ar fi de exemplu astuparea unei
ferestre sau ridicarea unei clădiri peste înălţimea permisă.

437
Gaius, 2, 29 ; D. 8, 22.
438
Gaius, 2, 17 ; Fr. Vat. 45.
439
Ulpian, D.10, 2, 23, 3.
440
D. 7, 1, 61 ; D. 10, 2, 23, 3.
441
Ibidem.
442
M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 345.
443
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 393.
444
Gaius, D. 8, 6, 1.
445
D. 23, 3, 66; 78, 2; Fr. Vat. 83.; Ulpian, D. 7, 2, 3, 2.
446
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 393.
447
Ibidem, pag. 394.
448
Fr. Vat. 61; Cod., 3, 33, 16, 2.
449
Paul, Sent. 1, 17, 1.
54
Dacă titularul servituţii nu protestează împotriva acestui act în timpul arătat mai sus, adică doi ani în dreptul clasic şi
10 ani ori 20 de ani în dreptul lui Justinian, atunci servitutea era stinsă.
Momentul începerii curgerii termenului, în cazul neuzului, era data ultimului act de exercitare, iar în cazul lui uzucapio
libertatis, de la dată când proprietarul fondului aservit făcea un act contrar exerciţiului servituţii.

§4. Sancţiunea servituţilor

Deoarece servituţiile erau drepturi reale, protejarea lor s-a făcut după criteriul modului de constituire, respectiv fie civil
fără pretorian, adică prin acţiuni civile sau acţiuni pretoriene şi interdicte.451
Servituţiile erau sancţionate prin următoarele acţiuni: vindicatio servitutis sau actio confesoria, actio negatoria, actio
confessoria utilis şi actio prahibitoria.452
Vindicatio servitutis453 - revendicarea servituţii se numea în timpul lui Justinian actio confesoria454 deoarece avea
scopul de a duce la recunoaşterea unui drept.
Prin această acţiune, proprietarul fondului dominant ori titularul servituţii personale putea reclama o servitute
asupra unui lucru.
Acţiunea confesorie nu putea fi intentată decât de titularul civil al servituţii prin forma procedurală corespunzătoare lui
sacramentum in rem, apoi prin sponsio şi prin formula petititorie sau arbitrară. Ea putea fi intentată chiar dacă titularul
servituţii exercita în fapt acest drept, fiind suficient ca pârâtul să fi tulburat exerciţiul servituţii.
Actio negatoria - acţiunea negatorie era acţiunea prin care titularul dreptului de proprietate al unui lucru contesta
dreptul la servitute afirmat de către o altă persoană. Ea avea unele trăsături comune cu acţiunea în revendicare şi acţiunea
confesorie, dar şi trăsături distinctive, deoarece în acţiunea negatorie reclamantul afirma dreptul său de proprietate liber de
orice sarcină asupra lucrului.
Actio confesoria utilis - acţiunea confesorie utilă era sancţiunea ce intervenea când o servitute nu era constituită
printr-un mod civil, ci printr-un mod pretorian cu ajutorul unei acţiuni utile.
Actio prohibitoria constituia acţiunea prin care proprietarul se opunea ca pârâtul să se folosească de un lucru. Ea nu
trebuie confundată cu acţiunea negatorie, deoarece era folosită în cazul în care pârâtul pretindea că are o servitute
pretoriană.

Drepturile reale pretoriene

§1. Superficio455

Superficio - superficia constituia dreptul acordat unei persoane de a se folosi de o construcţie ridicată pe terenul
altei persoane, pe veci sau pe termen lung în schimbul unei sume de bani numită solarium plătită acesteia din urmă în
calitatea ei de proprietar.456
Dreptul de superficie a apărut la sfârşitul secolului II î.e.n., în contextul crizei de locuinţe de la Roma când statul a
permis particularilor să construiască pe terenurile virane eludând în parte principiul supericies solo cedit - suprafaţa aparţine
terenului. Adică a extins termenul la a introduce nelimitate contra obligaţiei superficiantului de a plăti solarium. Acesta, ca
titular al dreptului superficiei putea lăsa moştenire construcţia, o putea dona, sau greva cu servituţii.
Superficia era protejată de interdictul de superficie.457
Superficia mai era protajată şi de acţiuni pe care pretorul le dădea cu titlu util rei vindicatio utilis458 care le putea
intenta împotriva oricărei persoane ce ar fi tulburat pe superficias în exercitarea dreptului său.

§2. Conductio agri vectigalis

Ius in agro vectigali constituia dreptul asupra lui ager vectigalis459 - pământul conceadat. Acest drept îşi trage
sorgintea din arendarea pământului pe termen lung sau perpetuu460 cetăţenilor romani sau unor persoane juridice în
schimbul unei redevenţe numită vectigal.

450
Gaius, D. 8, 2, 6.
451
D. 43, 19-23.
452
C. St. Tomulescu, Op. cit., 1958, pag. 395; I. M. Anghel, Op. cit., pag. 156-157.
453
B. Biondi, Le servitu, pag., 280 şi următoarele.
454
Ulpian D. 7, 6, 5, 6; Arangio - Ruiz, OP. cit., pag. 249 şi următoarele.
455
Gaius, 43, 18, 2.
456
Vl. Hanga, Op. cit., pag. 307.
457
Ulpian, D. 43, 18, 1.
458
Ulpian, D. 43, 18, 1 pr.
55
Înainte de a da naştere unui drept real, arenda lui ager vectigalis crea un drept personal. În acest sens stă mărturie faptul că
acest drept real - ius in agro vectigalis prezenta un mod de constituire specific drepturilor personale, respectiv ia naştere printr-un contract
de arentă - conductio agri vectigalis şi nu prin moduri specifice de constituire a drepturilor reale. Totuşi acest contract este deosebit de
arendă pentru că titularul dreptului - conductor agri vectigalis are recunoscut un drept real şi o acţiune reală461 pentru protejarea dreptului
său.
De asemenea el fiind posesor beneficiază de protecţie juridică şi prin interdicte, dreptul său poate fi transmis prin
acte inter vivos - între vii şi mortis causa - pentru cauza de moarte462 etc.

§3. Emfiteoza

Emfiteoza consta în arendarea pe termen lung sau pe veci a unor pământuri imperiale nelucrate cu obligaţia
emfiteotului de a le cultiva şi de a plăti o sumă de bani - canon. Deci emfiteoza ca drept real s-a născu din contractul de
emfiteoză, contract special sancţionat în perioada dominatului de către împăratul Zenon. A fost utilizată nu numai de către
împăraţi, dar şi de marii latifundieri pentru domeniile lor rămase în paragină, datorită lipsei forţei de muncă.
Chiar dacă în aparenţă emfiteoza prezenta similitudini cu vechile possessiones463 ea totuşi diferă fiind o instituţie în
bine.
Ea este un drept inalienabil şi transmisibil urmaşilor. Totodată emfiteotul este posesor civil şi se bucură de protecţie
juridică prin interdicte şi toate acţiunile utile acordate proprietarului.
Dreptul la emfiteoză poate fi dat în uzufruct, ipotecat ori lăsat privilegiat. Proprietarului îi rămâne un drept gol de
conţinut - ius nudum pe care emfiteotul îl respectă prin plata canonului.464
În eventualitatea că emfiteotul nu plătea suma de bani - canonul conform termenului stabilit proprietarul avea la
îndemână - ius privandi465 pentru desfiinţarea dreptului de emfiteoză.
Toate aceste drepturi reale respectiv superficia, conductio agri vectigalis şi emfiteoza prezintă o deosebită
însemnătate deoarece demonstrează pe de o parte flexibilitatea şi puterea de adaptare a dreptului roman la vremea sa, şi
reprezintă pe de alta, baza ce a stat la apariţia şi dezvoltarea teoriei proprietăţi divizate466.

III.TEME DE EVALUARE

1. Care este definiţia superficiei?


2. Enumeraţi drepturile reale pretoriena
3. Prezentati sanctiunea servitutilor.

TEMA NR. 8
SUCCESIUNILE
I.OBIECTIVE
Caracterizarea generala a succesiunilor. tipuri de succesiuni, evolutia succesiunilor.

II. CONŢINUTUL TEMEI.


Caracterizare generală a succesiunilor

§1. Noţiune

Succesiunile - hereditas reprezintă o transmisiune a patrimoniului ce a aparţinut unei persoane care a murit, succesorilor
săi.
Hereditatea defunctului este continuată de succesorii săi. Privită în lumina semnificaţiei sale istorice, succesiunea
ne apare ca un sistem juridic prin care se înlocuieşte o persoană care şi-a însuşit munca altora, printr-o altă persoană aparţinând
aceleiaşi clase, iar cel mai adesea chiar aceleiaşi familii.467
Proprietatea nu s-a putut transmite de timpuriu, pentru că se făcea confuzie între dreptul de proprietate şi însuşi
lucrul la care ea se raporta.

459
Gaius, 3, 145.
460
Ager vectigalis.
461
D. 6, 3, 1-3.
462
D. 22, 1. 25;D. 2, 8, 15, 1.
463
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit, pag. 130.
464
R. Monier, Studii în onore di Ugo Enrico Paoli, Firenze, 1955, pag. 521.
465
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 130.
466
Vl. Hanga, Op. cit., pag. 308.
467
E. Molcuţ, Drept roman privat, Bucureşti, 1984, pag. 135.
56
La concepţia unei succesiuni care se poate transmite s-a ajuns mai târziu, când s-a putut face distincţie între
transmiterea lucrului şi acea a dreptului, şi când s-a admis posibilitatea de transmitere a unui drept asupra lucrului altuia.
Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor ce reglementează transmiterea patrimoniului defunctului către
succesorii săi.
Romanii au ajuns la această concepţie abia mai târziu, în procesul evoluţiei generale a ideilor privind transmiterea
patrimoniului. La origine, ei nu admiteau ideea transmiterii patrimoniului de la defunct către succesorii săi, aşa cum nu au
admis nici ideea transmiterii proprietăţii între vii.468
Pornind de la principiul că nu există patrimoniu fără titular, vechii romani considerau că patrimoniul unei persoane
dispare odată cu moartea sa.469
În acea epocă, raporturile dintre o persoană şi patrimoniul său apăreau ca o legătură materială întemeiată pe ideea de
putere care se stingea odată cu moartea titularului patrimoniului.470
Ca atare, dobândirea bunurilor defunctului de către moştenitori nu implica ideea de transmitere a unui patrimoniu.
Întrucât dreptul defunctului se stingea odată cu personalitatea sa, romanii considerau că succesorii dobândesc un
drept nou, un drept de proprietate-putere.
Aşadar, succesiunea se întemeiază, la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu, ci pe stăpânirea dobândită de
către succesori asupra bunurilor defunctului.471
În epoca clasică, cuvântul succesiune era întrebuinţat numai în înţelesul de succesiune cu titlu universal.
În timpul lui Justinian, se vorbea de o successio in res sau in singularis res, în opoziţie cu successio per
universitatem sau in universitatem.
Dreptul roman a cunoscut şi succesiunea universală între vii, când titularul unui patrimoniu trecea sub puterea
altuia, devenind din sui iuris, alieni iuris, cum este în cazul lui adrogatio şi în caz de trecere a unei femei în puterea soţului
conventio in manum.472
Succesiunea cu titlu universal este succesiunea mortis causa, când transmiterea patrimoniului unei persoane
moarte, ca un tot unitar comportă un activ şi un pasiv.
Succesiunea se numeşte hereditas, cuvânt derivat de la numele noului titular al patrimoniului heres - moştenitor
sau succesor.
Hereditas se numeşte şi totalitatea bunurilor lăsate de o persoană decedată.
Heredele nu este însă numai un succesor la bunuri lăsate şi datorii, o hereditas cuprinzând şi elemente
nepatrimoniale.
Heredele continuă personalitatea patrimonială a defunctului sau îl reprezintă. Când sunt mai mulţi succesori coheredes,
fiecare din ei are vocaţie la întreaga succesiune, dar din pricina concurenţei, succesiunea trebuie să se împartă, concursu
partes fiunt.473

§2. Tipuri de succesiuni, evoluţie şi însemnătate

Persoanele chemate a dobândi succesiunea sunt desemnate fie prin voinţa legii, şi atunci avem de-a face cu
succesiunea ab intestat, sau legală, fie prin voinţa defunctului, şi atunci avem de-a face cu succesiunea testamentară,
adică cea realizată prin testament.
Succesiunea ab intestat (conform legii, fără testament) se deschide atunci când nu există succesori testamentari,
fie pentru că defunctul nu a lăsat un testament, fie pentru că testamentul nu a fost valabil întocmit.
Prin testament se putea lăsa nu numai herede, dar şi legatari, se puteau numi tutori soţiei sau copiilor impuberi, se
puteau face eliberări de sclavi etc.474
Succesiunea testamentară în dreptul roman a avut o evoluţie ce a reflectat transformările produse în concepţia
societăţii şi a familiei. La aceasta se adaugă şi opera pretorului, Legea celor XII Table consacrând un sistem de succesiune
bazată pe legăturile familiei civile.
Pentru a atenua contradicţia ivită între principiile dreptului succesoral şi modul de organizare a familiei, dreptul
pretorian şi cel imperial au introdus unele reguli noi, de natură să ocrotească rudenia de sânge.475
La capătul unei îndelungate evoluţii, în dreptul lui Justinian, rudenia de sânge, cognaţiunea va înlocui cu totul
agnaţiunea, devenind unicul temei al succesiunii.

Succesiunea este importantă din două puncte de vedere, şi anume:

468
P.C.Timbal, Droit romain et ancient droit francais - Regime matrimoniaux, successions - Liberalites, Paris, 1975, pag. 117.
469
P.Collinet, Les successions, Paris, 1930, pag. 187.
470
U.Brassiello, Curso di diritto romano, Milano, 1952, pag. 87.
471
C.Faddo, Concetti fondamentali del diritto ereditaria romano, Napoli, 1900.
472
N.Corodeanu, Op. cit., pag. 344.
473
N.Corodeanu, Op. cit., pag. 345.
474
N.Corodeanu, Op. cit., pag. 345-346.
475
Ulpian, Reg 22. 14 (Sui heredes instituendi sunt vel exheredandi); G.Grosso, Studia et documenta historiae et juris, Roma, 7, 1941, pag. 105.
57
- interesul creditorilor care dobândesc în persoana heredelui un nou debitor, având mai multe şanse de a fi plătit,
întrucât averea succesorului se alătură celei a defunctului;
- interesul defunctului - bunurile vândute erau pe numele său. Odată cu moartea sa, se sting uzufructul şi datoriile
ce rezultă dintr-un delict.
La origine, succesiunea nu era o transmitere, ci o dobândire a proprietăţii puterea asupra lucrurilor defunctului.
Pe lângă cele două tipuri de succesiuni, în dreptul roman mai exista un al treilea respectiv succesiunea deferită
contra testamentului.

§3. Principii fundamentale ale succesiunii

Nemo pro parte testatus, pro parte intestatus decedere potest476 - nimeni nu poate muri în parte cu testament şi în
parte fără testament.
Conform acestui principiu, succesorul ab intestat nu poate veni la succesiune decât dacă este herede testamentar.
Pentru aceeaşi succesiune, el nu poate fi în acelaşi timp herede testamentar şi herede ab intestat.
Semel heres, semper heres477 - o dată herede, totdeauna herede. Aceasta înseamnă că dreptul eredelui nu poate
fi afectat prin sosirea unui termen sau realizarea unei condiţii.

Succesiunea legală: AB INTESTAT

§1. Succesiunea legală reglementată de dreptul civil

Succesiunea ab intestat, după cum se arăta chiar în Legea celor XII Table, se deschidea nmai în cazul în care decujus -
defunctul nu a lăsat testament - si intestate moritur, ori testamentul lăsat a fost atins de o cauză de nulitate, fie heredele
refuza sau devenea incapabil să primească moştenirea.
Această lege prevedea următoarele categorii de moştenitori civili: heredes sui,478 adgnatus proximus479 şi
gentiles. 480

Heredes sui constituie persoanele care prin moartea lui pater familias devin sui iuris, şi sunt chemaţi astfel la moştenirea
defunctului cu prioritate după cum s-a văzut
Nepoţii din fii vin la moştenire prin reprezentare.481 Astfel, dacă în momentul morţii lui pater familias, au calitatea de
sui heredes doi fii şi doi nepoţi de fii, fiii vor primi fiecare câte o treime din moştenire, iar cei doi nepoţi vor primi împreună
câte o treime din moştenire, atât cât s-ar fi cuvenit tatălui lor, dacă ar mai fi trăit în momentul morţii lui pater familias.482
Adgnatus proximus constituie persoanele care sunt chemate la moştenire în lipsa heredes sui - lor. Cu toate că
expresia adgnatus proximus este formulată la singular, prin ea se desemnează fie o persoană, fie un grup de persoane
aflate în cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul.483
Gentiles constituie persoanele care sunt chemate la succesiune în părţi egale datorită lipsei primelor două categorii
de moştenitori484.

§2. Succesiunea legală reglementată de dreptul pretorian

Dreptul pretorian este definit într-un text celebru cuprins în Digeste, astfel: ius praetoriam est quod praetores
introducerunt adjuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicum 485- dreptul pretorian este
acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi îmbunătăţi conform binelui
public.
Dreptul civil în materie succesorală îl constituie Legea celor XII Table. Datorită faptului că reglementarea moştenirii
conform acesteia nu mai corespunde în multe privinţe transformărilor care au avut loc în viaţa economică, socială şi în special
în privinţa organizării familiei, pretorul a intervenit protejând acele categorii de persoane care potrivit moştenirii legale nu aveau
drepturi succesorale.486
476
Inst., 2. 14. 5.; E. Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Bucureşti 1993, pag. 141.; C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, pag.
208.
477
Ibidem.; Ulpian, D. 29.1. 15. 4.
478
Gaius, 3. 1.
479
Inst., 3. 2. 1. ; 3. 2. 5.
480
Gaius, 3. 17.
481
E. Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Bucureşti, 1991, pag. 76.
482
Ulpian, Reg., 26. 2.; Vl. Hanga, M.V. Jacotă, Drept privat roman, Bucureşti, 1978, pag.237.
483
A. E. Giffard, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1932, pag. 385.
484
Gaius, 3. 17.
485
D. 1. 1. 7. 1.
486
Gaius, 3. 3 e.; Inst., 3. 9.; E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 76.
58
Succesiunea legală reglementată de dreptul pretorian este desemnată prin termenul bonorum possessio487 -
posesiunea bunurilor succesorale.
Către sfârşitul republicii erau cunoscute patru categorii de moştenitori pretorieni, respectiv: bonorum possessio
unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio unde cognati, bonorum possessio unde vir et uxor.

§3. Succesiunea legală reglementată de dreptul imperial

Împăraţii romani, fie direct prin constituţii, fie indirect prin senatusconsulte au mers mai departe pe drumul trasat de
pretor lărgind cercul rudelor de sânge.488
Astfel s-a adoptat din iniţiativa acestora două senatusconsulte importante pentru dreptul succesoral roman de la
acea vreme, respectiv senatusconsultul Tertulian şi senatusconsultul Orfitian.
Dreptul succesoral ce reglementează succesiunea ab intestat este caracterizat prin permanenta luptă existentă între
elementul vechi agnaţiunea şi elementul nou cognaţiunea luptă încununată de triumful celui din urmă. La origine numai
agnaţiunea forma baza dreptului succesoral. Treptat prin acumulări cantitative se recunosc drepturi succesorale şi cognaţilor,
până la saltul calitativ reprezentat de legislaţia lui Justinian prin care s-a abrogat dreptul succesoral ce avea ca fundament
agnaţiunea.
Succesiunea testamentară
§1. Testamentul

a. Definiţie

Testamentul este un act formal prin care o persoană numită testator instituie în mod necesar unul sau mai mulţi
succesori, cu scopul ca aceştia să asigure executarea voinţei sale după moarte.489

b. Evoluţie şi forme de testament

La origine, testatorul instituia ca succesori numai pe herezii săi, dar mai târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi
şi chiar persoane străine de familia sa.490
Testamentul îndeplinea şi alte roluri, cum ar fi numirea unui tutore sau dezrobirea unui sclav491, dar în nici un caz
testamentul roman nu a avut vreodată ca rol unic îngrijirea cultului privat.492
Originea cuvântului testament rezultă din latinescul testari - a lua mărturie, a desemna.
Cel instituit ca succesor (herede) în dreptul roman nu e simplu dobânditor de bunuri, el este totodată şi un
continuator al cultului sacru.
Cu timpul testamentul a suferit o interesantă evoluţie nu numai în ceea ce priveşte solemnităţile sale externe, dar şi
în structura conţinutului.493
Forme de testament. În vechiul drept roman au existat trei forme de testament, şi anume : testamentum calatis comitiis,
testamentum in procinctu, testamentum per aes et libram.

Testamentul calatis comitiis îmbrăca forma unei legi votate de către comitia curiata , de unde se deduce că la început
romanii priveau cu o anumită reticenţă testamentul, act prin care succesiunea prevăzută în lege putea fi modificată.494 Este
adevărat că în epoca celor XII Table, principiul libertăţii de a testa s-a impus definitiv în dreptul roman.495
Testamentul in procinctu a apărut după testamentul calatis comitiis, în scopul de a înlătura anumite inconveniente
pe care această formă le prezenta.496
Gaius spune că in procinctus este expeditus et armatus exercitus - adică în faţa armatei fiind gata de luptă. Acest
testament era accesibil şi plebeilor.
Întrucât membrii unităţilor militare în faţa cărora se făcea testamentul aveau rolul de martori, se pare că testamentul in
procinctu a fost creat după testamentul calatis comitiis într-o epocă în care poporul pierduse calitatea de adevărat legiuitor în
această materie.

487
C. St. Tomulesu, Op. cit., pag.432.;E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag.76.
488
Nov. 117, 5.; C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 427.
489
Vl. Hanga, M. V. Jacotă, Drept privat roman, Bucureşti, 1964, pag. 240; E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Bucureşti, 1993, pag. 138.
490
Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978, pag. 320.
491
Ulpian, Reg. 24.1;
492
Levy Bruhl, Revue historique du droit francais et etranger, Paris, 1951, pag. 308.
493
N.Corodeanu, Op. cit., pag. 359.
494
Gaius 2.102.; Aulu Gelliu 15, 27; Ulpian, Reg. 20. 2; Levy Bruhl, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1921, pag. 634; P.
Bonfante, Storia del diritto romano, I, Milano, 1923, pag 186.
495
Ulpian, Reg.11.14 (uti legassit super pecunia tutelare sual rei, ita ius esta).
496
Cicero, De orat., 1.55; Gaius, 2.101; B. Biondi, Studi in onore di Vincenzo Arangio-Ruiz, II, 1953, pag. 92.
59
Testamentul trebuia să fie făcut cât mai simplu. O declaraţie în faţa poporului sub arme, ţinea locul formalităţilor făcute
prin comitiile calate.
Testamentul per aes et libram reprezintă o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare.497 Cel care voia să facă un act de
dispoziţie a bunurilor sale după moarte - testatorul - transmitea prin mancipatio patrimoniul unei persoane numită emptor
familiae.
Aceasta se făcea printr-o vânzare fictivă imaginaria venditio, venditio numo uno, însărcinând pe cumpărător - emptor
familiae - să dispună de bunuri după indicaţiile lui498 încheind aşa numitele pacte fiduciare, în care se arăta numele
succesorului, precum şi felul în care să fie împărţite.499
Această formă de acte între vii era accesibilă şi plebeilor, însă prezenta inconvenientul că emptor familiae, care era
un executor testamentar sui generis, devenea proprietar al bunurilor succesorale, iar pactele de fiducie prin care urma să se
transmită bunurile conform înţelegerii cu testatorul nu erau sancţionate în dreptul vechi.500
Testamentul per aes et libram a prezentat trei faze evolutive după cum urmează: mancipatio familiae, despre care
am vorbit mai sus, per aes et libram publicum şi per aes et libram secretum.
Testamentul per aes et libram publicum se numea astfel deoarece numele moştenitorului era comunicat celor
prezenţi care ştiau că vor fi moştenitori. El era tot o aplicaţie a mancipaţiunii, dar de data aceasta mancipaţiunea era
deturnată de la scopul ei deoarece nici unul din efectele sale reale nu se mai produceau. Emptor familiae nu mai devine
proprietar al bunurilor mancipate, şi el declară în mod solemn cu ocazia mancipaţiunii că în baza însărcinării testatorului
bunurile se află în paza lui deşi le-a cumpărat.
O altă deosebire faţă de mancipatio familiae şi faţă de mancipaţiunea reală constă în aceea că de această dată
vorbeşte şi testatorul, nu numai emptor familiae, adică achizitorul. Declaraţia testatorului se numeşte nuncupatio. Deci
testamentul per aes et libram publicum cuprinde două acte distincte, respectiv mancipatio şi nuncupatio.
Nuncupatio era partea principală a testamentului, mancipatio intervenind numai de formă. Totuşi strâns legate unul
de altul, aceste două acte trebuiau să se îndeplinească uno contextu, adică fără a fi întrerupte de nici un act străin
testamentului.
Dreptul clasic. Alături de testamentul per aes et libram, care continua să fie utilizat, apar noi forme de testament,
astfel:
- Testamentul nuncupativ, era actul ce se făcea sub forma unei declaraţii - nuncupatio, pronunţate cu voce tare în
prezenţa a şapte martori501 prin care face să se cunoască numele heredelui şi ultimile acte ale sale de voinţă.
- Testamentul pretorian consta într-un înscris care purta sigiliul a şapte martori în care găsim reminiscenţe ale
testamentului per aes et libram.502
Dreptul imperial. Mai târziu apar noi forme de testament specifice acestei perioade după cum urmează:
- Testamentul civil sub formă orală manifestă voinţa testatorului, clar exprimată verbal faţă de martori, cinci la
început, apoi şapte. Era forma de testament per aes et libram redusă la expresia cea mai simplă.
- Testamentul sub forma scrisă, nu se mai făcea prin mijlocul tablelor de ceară, ci se întocmea pe papirus şi
pergament. Testamentul se putea prezenta martorilor înfăşurat sub forma unui sul, atât cât este scris, ca peceţile şi numele
lor în subscriptio să fie puse in reliqua parte, fără ca ei să vadă conţinutul.
Pentru ca testamentul să fie valabil, nu era nevoie să poarte o anumită dată.503
În timp, au apărut şi alte forme de testament, după cum urmează:
- Testamentul olograf, recunoscut de Valentinian III, trebuia să fie scris în totalitate de testator. Acesta însă nu a
trecut în legislaţia lui Justinian, decât ca partaj de ascendent.504
- Testamentul public - apud acta conditium a fost recunoscut de o constituţie a lui Theodosiu şi Honoriu la 413 e.n.
Testamentul public este o declaraţie verbală făcută înaintea autorităţilor judecătoreşti sau municipale, în urma căreia se
încheie un proces-verbal.505
- Testamentul principi oblatum, era scris şi apoi remis pentru păstrare în cancelaria imperială. Acesta era folosit de
personalităţile de vază ale imperiului.506
- Testamentul excepţional, făcut în condiţii deosebite când testatorul era în imposibilitate de a vorbi, auzi sau
vedea. Astfel, în timpul lui Justinian a apărut testamentul orbilor, care, spre deosebire de alte forme de testament, trebuia
scris nu de un martor, ci de un tabularius, ofiţer public al cetăţii, conţinutul acestuia trebuind să fie cunoscut şi de martori.
Testamentul surdo-muţilor era actul prin care aceştia trebuiau să-şi scrie singuri testamentul. La ţară, unde gradul de
instrucţie era mai scăzut, era suficient ca la întocmirea testamentului să fie de faţă cinci martori.

497
C.St.Tomulescu, Revue internationale des droit de l'antiquite, Bruxelles, 1969, pag. 345.
498
N.Corodeanu, Op. cit., pag 362.
499
Gaius, 4. 105; V.Wlassac, Studii sull'antica diritto romano dell'ereditae dei legati, I Rendiconti Academie Viena, 1933.
500
Arangio-Ruiz, Storia de diritte romano, I, Napoli, 1947.
501
Inst., 2.10.14; S.Solazzi, Studio et documenta historice et iuris, Roma, 13-14, 1948-1949, pag.132.
502
D., 28.1.22.4.
503
N.Corodeanu, Op. cit., pag. 366.
504
Ibidem, pag. 366.
505
Ibidem, pag. 366-367.
506
Ibidem, pag. 367.
60
Pe parcurs s-au făcut derogări în favoarea militarilor, astfel încât Caesar şi apoi Traian le-au dat un caracter
permanent. Testamentul militar putea fi făcut oricum, numai să poată fi aprobat. El era valabil cât timp se găsea cineva sub
arme sau un an după ce a fost liberat printr-o missi a horesta.

§2. Capacitatea testamentară

Testamenti factio desemnează capacitatea unei persoane de a-şi face testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui
testament, precum şi capacitatea de a veni la succesiune în calitate de succesor sau legatar.507
Deci pentru a putea face un testament se cerea o capacitate specială, numită testamenti factio. Ea era cerută şi
pentru a fi numit herede.
În acest caz distingem: testamenti factio active şi testamenti factio passiva.
Testamenti factio activa era rezervată numai cetăţenilor romani. Peregrinii nu puteau face un testament cu formele
romane. Ei întrebuinţau formele dreptului peregrin.
Pentru ca cineva să poată face un testament, trebuia să fie persoană sui iuris. Un alieni iuris nu avea un
patrimoniu.
Femeile, în afară de vestale, erau incapabile de a avea un testament, deoarece în vechiul drept roman calatis
comitiis şi in procinctu nu le erau accesibile.
Pierd testamenti factio cei condamnaţi la exil sau la o deportare pe o insulă, pedeapsă care atrage o media captis
deminutio.508
Testamenti factio pasiva constituia posibilitatea cuiva de a putea fi instituit într-un testament, pentru care se cerea o
capacitate specială.
Succesorul testamentar trebuie să aibă testamenti factio passiva în momentul întocmirii testamentului şi să o
păstreze continuu din momentul deferirii moştenirii până la dobândire.

§3. Instituirea şi substituirea de moştenitori

Condiţiile de formă ale instituirii. Gaius spunea că heredis institutio est caput et fundamentum toius testamenti, de
unde rezultă că în lipsa acestei dispoziţii, testamentul nu este valabil.509 Instituirea trebuie să fie caput (scrisă de la început),
în fruntea testamentului.
Instituirea moştenitorului trebuia făcută în termeni imperativi şi solemni510 (cu verbis latinis imperativis et directis), aşa
cum ordona şi poporul în testamenti calatis comitiis.
Dacă în dreptul clasic formele solemne ale instituirii erau încă respectate, începând din epoca împăratului
Constantin ele au încetat să mai fie obligatorii.511
Întrucât numirea succesorului reprezenta temeiul existenţei juridice a actului, ea se făcea în fruntea
testamentului.512

Condiţiile de fond ale instituirii. Sunt exprimate în cele două principii ce guvernează materia succesiunii
testamentare:
Nemo pro parte testatus, pro parte intestatus decedere potest - nimeni nu poate muri în parte cu testament şi în
parte fără testament.513
- Semel heres, semper heres - o dată herede, pentru totdeauna herede.
Tipuri de instituiri. Testatorul poate numi un herede sau mai mulţi. Atunci când numeşte un herede, el are vocaţie la
întreaga succesiune, chiar în cazul în care i se indică numai o cotă parte.

§4. Deschiderea testamentului

Până la începutul imperiului, deschiderea testamentului era o operaţiune privată.


În secolul al VI-lea d. Ch., împăratul Augustus stabileşte un impozit pe succesiune - vicessima hereditatum.
Unele rude apropiate şi cei care primeau sub 100.000 sestreţi erau scutiţi de acest impozit.

507
A.E.Giffard, Op. cit., pag. 446; Vl. Hanga, Op. cit., pag. 321.
508
N.Corodeanu, Op. cit., pag. 367-369.
509
Gaius, 2.229; Ulpian, Reg. 24.15 (Ante heredis institutionem legari nom potest, quoriam vinn et potestas testament ab heredis institutione
incipit); G. Archi, Rivista internationale di diritto romanae antico, Napoli, 5, 1954, pag. 171.
510
Ulpian, Reg. 21.1; Gaius, 2.117
511
C. 6.23.15, Vl. Hanga, Op. cit., pag. 236.
512
C. 6.23.24.
513
Inst., 2.14.5.
61
Dacă testamentul se găsea în mâna unui terţ, magistratul, la cererea oricărei persoane interesate, dădea ordine de
a prezenta actul prin interdictul - de tabulis exhibendis.
După moartea senatorului Silanianum, în anul 10 d. Ch., se opreşte deschiderea testamentului pentru a se putea
descoperi vinovatul prin torturarea sclavilor.
Dacă testamentul se deschidea şi se primea succesiunea, sclavii liberaţi ar fi devenit cetăţeni romani şi nu li se mai
aplica acelaşi testament.514

§5. Restricţii la libertatea de a testa

Existau restricţii de ordin formal şi material sau real.515


Restricţiile de ordin formal obligau testatorul de a institui pe suii săi - heredes sui sau de a-i exhereda.

Succesiunea deferită contra testamentului

Aceasta avea loc în două cazuri după cum urmează: dezmoştenirea neregulată sau omisiunea, şi dezmoştenirea
regulată sau testamentul inoficios.

§1. Dezmoştenirea neregulată

Constituie primul caz şi cel mai vechi, deoarece exista încă din vremea celor XII Table. Dacă heredes sui nu erau
instituiţi sau desmoşteniţi - exheredatio potrivit anumitor norme, testamentul era nul - ruptum516 sau rectificat. Dacă pater
familias dorea să dezmoştenească un fiu trebuia s-o facă în mod nominal conform formulei - Titius filius meus exheres
esto.517
Fiicele şi nepoţii trebuiau să fie dezmoşteniţi în bloc, potrivit formulei - ceteri omnes exheredes sunto.518

§2. Dezmoştenirea regulată

Al doilea caz al succesiunii deferită contra testamentului este constituit din testamentul inoficios. Teoria testamentului
inoficios nu pleacă de la existenţa în trecut a proprietăţii familiale pentru a impune anumite reguli testatorului, ci de la ideea că
testatorul nu poate dezmoşteni fără motive întemeiate rudele sale. O astfel de atitudine este contrară datoriei de a iubi
rudele sale, datorie care se numeşte - officium.
În consecinţă, la baza acestei instituţii stă ideea de protecţie a rudelor agnatice şi cognatice, idee ce a luat naştere
din condiţiile materiale de existenţă de la sfârşitul republicii.
Acceptarea succesiunii

Dobândirea succesiunii presupune o anumită atitudine subiectivă din partea succesorilor, în funcţie de felul moştenirii
care se deschide. Acceptarea succesiunii din punct de vedere terminologic este desemnată prin aditio hereditatis.

§1. Categorii de moştenitori ce pot dobândi o moştenire

Au existat trei categorii de moştenitori după cum urmează: heredes sui et necesarii, heredes necesarii, heredes
extranei.
Heredes sui et necesarii erau moştenitorii siliţi să vină la moştenire pentru că nu puteau repudia succesiunea.
Heredes necesarii erau sclavii instituiţi prin testament. La fel ca şi sui heredes et necesarii, ei nu puteau repudia
succesiunea, aceasta revenindu-le de plin drept.
Heredes extranei sau voluntari, era cea de-a treia categorie de moştenitori, care nu s-au aflat sub puterea lui pater
familias. Ei nu erau herezi siliţi, astfel că era necesară o acceptare a succesiunii din partea lor.

§2. Modurile de acceptare a moştenirii

Potrivit dreptului civil, aditio hereditatis se poate realiza în trei moduri, după cum urmează:
Cretio este un mod de acceptare a succesiunii şi se realizează printr-o declaraţie făcută în faţa martorilor .

514
N.Corodeanu, Op. cit., pag. 385
515
Ibidem, pag. 386.
516
Inst., 2. 13. pr.
517
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag.142.
518
Ibidem.; Gaius, 2. 1. 28.
62
Pro herede gestio este actul din care rezultă că heredele acceptă succesiunea, deşi nu se pronunţă expres în
acest sens.
Nuda voluntas este o declaraţie de acceptare expresă, dar nesolemnă.
Întrucât prezintă avantaje multiple, acest mod de acceptare a succesiunii s-a generalizat pe scară largă.519

§3. Condiţiile acceptării

Pentru a se face acceptarea succesiunii trebuiau îndeplinite următoarele condiţii:


- existenţa capacităţii de a se obliga. În acest sens fiii de familie sau sclavii nu puteau face o acceptare a
succesiunii fără autorizaţia lui pater familias;
- ius capiendi, constituia o altă condiţie care consta în dreptul de a culege o moştenire. Acesta a fost creat de către
împăratul Augustus prin lex Julia şi lex Papia Poppaea;
- pars nuptiaria, constituia condiţia prin care femeile între 2o şi 50 de ani, şi bărbaţii între 25 şi 60 de ani trebuiau
să trăiască în regimul căsătoriei;
- pars caducaria, constituia condiţia de incapacitate totală sau parţială de a dobândi o moştenire după cum cei
instituiţi erau celibes - adică necăsătoriţi, sau orbi - căsătoriţi dar fără copii. Cei din prima categorie nu puteau primi nimic din
moştenire, iar cei din a doua categorie nu primeau decât numai jumătate.
§4. Efectele acceptării

În urma acceptării se producea confusio - confuziunea dintre bunurile patrimoniale ale defunctului cu cele ale
heredelui moştenitor.
Efectul general. Moştenitorul va răspunde de toate datoriile lui decuius - defunctului chiar dacă acestea vor depăşi
activul succesoral.
Justinian a creat beneficium inventarii - beneficiul de inventar în conformitate cu care moştenitorul care va face inventarul
bunurilor succesorale va răspunde faţă de creditorii defunctului numai în limitele activului succesoral.
Aceste măsuri au rolul deci de a proteja herezii necesari de plata datoriilor defunctului a cărui moştenire este
grevată de datorii.
Efectul special. Acesta constă în dobândirea proprietăţii mortis causa - pentru cauză de moarte, dobândirea bunurilor
în universalitatea lor.

Repudierea succesiunii

§1. Noţiune, evoluţie

Repudierea sau renunţarea la succesiune se putea face printr-o simplă manifestare de voinţă.
Atunci când în acelaşi testament erau instituiţi mai mulţi succesori de acelaşi rang şi nu existau substituiţi,
repudierea succesiunii de către unul din ei avea ca efect acrescământul - ius adcrescendi.

§2. Efectele repudierii

În virtutea acrescământului, partea persoanei care a renunţat la succesiune revenea celor care au acceptat-o.
Acrescământul se produce de drept, în sensul că dreptul celor ce au acceptat succesiunea se extinde automat asupra
părţii neacceptate. Acelaşi efect se producea şi în cazul repudierii succesiunii de către unul din succesorii ab intestat.520

Sancţiunea moştenirii

§1. Sancţiunea moştenirii conform dreptului civil

Succesorul civil îşi valorifică dreptul de succesiune prin intermediul petiţiunii de hereditate hereditatis petitio521.
Acţiunea va fi îndreptată de către succesor împotriva celui ce exercită o stăpânire de fapt asupra succesiunii.Este o

519
Gaius, 2.167-169; A.E.Giffard, Op. cit., pag. 476; B. Bardi, Studi in onore di Solazzi, Napoli, 1948, pag. 67 (s-au creat anumite procedee
speciale pentru a-l determina pe succesor să se pronunţe într-un termen cât mai scurt, socotit din momentul deschiderii succesiunii); C.St.Tomulescu,
Contribuţiuni la studiul dreptului roman, Buzău, 1937, pag. 37; E. Gennaro, Usucapio pro herede, contributa alla studia dell antico hereditas, Napoli,
1965.
520
S. Perozzi, Instituzioni di diritto romano, Milano, 1928, pag. 560.
521
Vl. Hanga, Op. cit., pag. 342; Ch.. Appleton, Nouvelle revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1939, pag. 115;
63
acţiune generală, având drept scop întreaga succesiune, compusă atât din res corporales, cât şi din res incorporales. Ea
are un caracter universal.522

§2. Sancţiunea moştenirii conform dreptului pretorian

Succesiunea pretoriană este sancţionată prin interdictul quorum bonorum.523


La cererea reclamantului, pretorul îi acordă o bonorum possessio (calitatea de succesor pretorian), fără a verifica dacă
întruneşte condiţiile cerute pentru recunoaşterea acestei calităţi.
Pe de altă parte, recunoaşterea calităţii de succesor pretorian nu are ca efect punerea reclamantului în posesia bunurilor
succesorale.
Succesorul pretorian va intra în posesia bunurilor succesorale numai în momentul în care pretorul va fi eliberat
interdictul quorum bonorum - interdict cu privire la bunurile succesorale.
Legatele

§1. Definiţie

Legatul524 constituie o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi solemni, prin care testatorul dispune cu intenţia
de a gratifica o persoană numită legatar, de anumite bunuri individual determinate, dispoziţie care grevează asupra
heredelui testamentar525.
§2. Evoluţie, categorii, sancţiune

Încă din epoca veche a dreptului roman s-a admis în mod general că testamentul comitial, cel mai vechi testament
roman cunoştea în cadrul său cele două forme vechi de legat, respectiv legatum per vindicationem526 şi legatum per
damnationem.527
Legatul per vindicationem constituia categoria de legat prin care testatorul transfera direct legatarului proprietatea
bunului pe care dorea să-l transmită, întrebuinţând în acest sens o formulă solemnă.
Datorită faptului că beneficiarul legatului, respectiv legatarul primea direct de la testator lucrul legat, el dispunea în
baza legatului de sancţiunea dreptului de proprietate, respectiv actio rei vindicatio.
Legatul per damnationem constituia categoria de legat prin care testatorul obligă pe heredele testamentar să
transmită legatarului proprietatea asupra unui lucru.
Acesta era sancţionat printr-o acţiune numită - actio ex testamento.
În epoca dreptului clasic pe lângă cele două categorii de legat au mai apărut două după cum urmează: legatum sinendi
modo şi legatum per praeceptionem.528
Legatul sinendi modo529 - cu titlu de permisiune, constituie categoria de legat care creează heredelui testamentar
obligaţia de a nu-l împiedica pe legatar să intre în stăpânirea unui bun ce face obiectul legatului.
Dacă în cazul legatului per damnationem heredele este obligat a îndeplini o prestaţie în beneficiul legatarului, în
acest caz heredele testamentar nu este obligat să facă ceva, ci să nu împiedice executarea legatului.
Acesta era sancţionat ca şi legatul per damnationem prin acţiunea numită - actio ex testamento.
Legatul per praeceptionem530 - prin luare de mai înainte, constituie categoria de legat prin care unul din herezii
testamentari, care era în acelaşi timp şi legatar lua cu titlu de legat un bun din patrimoniul ce făcea obiectul moştenirii.
Acesta era sancţionat printr-o acţiune binecunoscută privind situaţia celor care se aflau în stare de indiviziune,
respectiv - actio familiae herciscunde.

§3. Condiţii de formă şi de fond

a. Condiţii de formă
Legatul trebuia să îndeplinească următoarele condiţii din acest punct de vedere:
- să fie cuprins în principiu într-un testament;
- trebuie făcut prin întrebuinţarea unor cuvinte solemne;
- trebuie să se găsească în testament imediat după instituirea de herede.

522
Gaius, 4.133;
523
Gaius, 4.144; Inst. 4.15.3; O.Lenel, Mellanger, Girard, II, 1912, pag. 63; A. E. Giffard, Op. cit., pag. 506; Arangio-Ruiz, Instituzione di diritto
romano, Napoli, 1949, pag. 563.
524
Inst., 2. 20. 1.
525
Gaius, 4. 144; Inst., 4. 15. 3; A. E. Giffard, Op. cit., pag. 506.
526
Gaius, 2. 200.
527
Gaius, 2. 201.; Ulpian, Reg., 24. 4.
528
E. Molcuţ, D Oancea, Op. cit., pag. 151
529
Gaius, 2. 209.
530
Gaius, 2. 216.
64
b. Condiţii de fond531
Legatul trebuia să îndeplinească următoarele condiţii din acest punct de vedere:
- poate fi legatar numai cel care are capacitatea532 necesară pentru a primi legatul;
- numai heredele testamentar poate fi în principiu grevat cu un legat. Libertatea de a dispune prin legat a
testatorilor era fără restricţii în conformitate cu Legea celor XII Table, şi funcţia legatului nu constituia decât o consecinţă a
rolului pe care îl avea testamentul.

Fideicomisele
§1. Definiţie

Fideicomisul constituie actul de ultimă voinţă, prin care o anumită persoană - disponent, roagă pe o altă persoană -
fiduciar, să transmită cuiva - fideicomisar un anumit lucru individual determinat sau chiar o parte din moştenire.533

§2. Sancţiune

O perioadă îndelungată fideicomisul nu a avut sancţiune juridică, iar îndeplinirea sa rămânea la bunul plac al persoanei
grevate cu executarea acestuia. De aici vine şi termenul de fideicomisum - adică ceea ce s-a încredinţat bunei credinţe a
cuiva.
Deci după cum reiese din evoluţia fideicomisului aceasta nu era sancţionat juridic ci numai moral, iar jurământul atrăgea
pe de o parte sancţiunea cenzorului, iar pe de alta o sancţiune religioasă ce consta în mânia zeilor faţă de cel ce a jurat
strâmb.
III. TEME DE EVALUARE

1. Care este definiţia acceptării şi repudierii succesiunii?


2. Care este definiţia legatului şi a fideicomisului.

TEMA NR. 9

OBLIGAŢII
I.OBIECTIVE
Prezentarea noţiunilor generale ale obligaţiilor, definirea acestora şi prezentarea elementelor acestora.

II.CONŢINUTUL TEMEI
Caracterizare generală a obligaţiilor

§1. Origine şi evoluţie

Obligaţia, ca instituţie de drept, apare odată cu apariţia proprietăţii private şi a claselor sociale. În condiţiile unei reduse
productivităţi a muncii şi a nesiguranţei pricinuite de războaie, categoria de oameni săraci era nevoită adesea să se
împrumute de la cei bogaţi, neputând restitui împrumutul.
În concepţia primitivă romană obligaţia ius in personam este concepută, după chipul şi asemănarea dreptului de
proprietate ius in rei adică a dreptului real.534
Aceleaşi prerogative sunt acordate ambilor titulari: proprietarul şi debitorul. Ameninţat în însăşi existenţa sa, debitorul
apare ca un obiect al dreptului de proprietate, iar ideea de legătură ob - ligatio se reduce la o adevărată legătură materială,
la înlănţuirea debitorului şi nu la una juridică, abstractă.
Această confuzie era făcută de mulţi autori, şi asta pentru că la origine exista o confuzie permanentă între
proprietate şi obligaţie, ipoteză admisibilă, dacă ne aducem aminte de confuzia semnalată la romanii din primele secole,
între drepturile de familie şi drepturile patrimoniale, între patria potestas şi dominium.
Există însă o diferenţă între drepturile reale şi drepturile personale, sau mai exact drepturile de creanţă.
În principiu, dreptul real, presupune cu toate restricţiile admise, stăpânirea asupra unui lucru. Ideea fundamentală a
dreptului de creanţă nu e deloc aceeaşi. În virtutea unui asemenea drept, o persoană e obligată faţă de alta să facă sau să
nu facă ceva. Încă de la început, rezultă, prin urmare, o deosebire vădită între cele două categorii de drepturi. Totuşi,
distincţia dintre drepturile reale şi cele de creanţe ce ni se par astăzi atât de fireşti, nu a fost admisă nici imediat, nici în mod
uniform de către popoarele vechi.

531
E. Molcuţ, D Oancea, Op. cit., pag. 151.
532
Gaius, 2. 245.
533
Vl. Hanga, Op. cit., pag. 341; Ulpian, Reg., 24. 25;
534
V. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1971, pag. 262.
65
Noţiunea de drept de creanţă, de obligaţie, este foarte imprecisă în societăţile primitive, contrar celor ce se observă
pentru drepturile reale sau cel puţin pentru dreptul real prin excelenţă, dreptul de proprietate.

§2. Definiţie

Intr-un text conservat în Digeste,535 juristconsultul Paul dă următoarea definiţie obligaţiei:


Obligationum substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostrum faciat sed ut alium
nobis abstringat ad dandum aliquit ver faciendum vel prestandum - adică natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru
devine al nostru sau ne este construită o servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a ne transmite proprietatea unui
lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune.
A doua definiţie datorată Institutelor lui Justinian, se apropie mai mult de accepţiunea modernă:
Obligatio est iuris vinculum quo necesitate ad- stringimur alicuius solvendae rei secundm nostrae civitatis jura536-
adică obligaţia este o legătură de drept, prin care suntem siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre.

§3. Elementele obligaţiei537

La toti autorii care au cercetat originea şi evoluţia obligaţiei, clasificarea elementelor obligaţiei se face în funcţie de
modul de analiză al definiţiilor obligaţiei şi al izvoarelor acestora, apărând anumite clasificări care în final cuprind aceleaşi
elemente: creditor, debitor, obiectul şi constrângerea.
Creditorul constituie o persoană care poate constrânge pe cel de-al doilea, pe debitor, să-şi plătească prestaţia la
care este îndatorat.
Analizând definiţia creditorului rezultă că este subiectul activ, căci are dreptul să pretindă o plată538.
Debitorul constituie o persoană care urmează să facă o plată, la nevoie chiar prin constrângere. §4. Tipuri de
obligaţii

Clasificarea după izvoare. Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere
unei obligaţii.
Noţiunea de obligaţie s-a format încă în epoca foarte veche a dreptului roman, iar originea ei se confundă cu însăşi
originea contractului, în care trebuie să vedem cel mai vechi izvor de obligaţii. Deşi în primul contract roman înţelegerea
dintre garant şi păgubaş era îmbrăcată în forma jurământului religios, el a apărut în legătură cu comiterea unui delict. În
întreaga epocă veche şi chiar la începutul epocii clasice, delictul nu a fost văzut ca izvor de obligaţii, ci numai ca fapt ilicit,
ce dădea naştere obligaţiei legale de a compune plata unei sume de bani în locul dreptului de răzbunare al victimei.
Astfel apare clasificarea bipartită,539 formată din contracte şi delicte care a fost considerată chiar de Justinian, cea
mai importantă. Cu toate acestea, s-a dovedit necorespunzătoare, astfel încât a apărut o nouă clasificare.
Clasificarea tripartită,540 era cea în care apar contractele, delictele şi diferite tipuri de izvoare ale obligaţiei - variae
causarum figurae, ca rudenia, vecinătatea sau detenţiunea.
Clasificarea quadripartită,541 apare în legislaţia lui Justinian, ea prezentând un caracter sistematic mai pronunţat, în
sensul că oferă elemente mai sigure, deşi nu în toate cazurile, pentru încadrarea actelor sau faptelor juridice în anumite
categorii de izvoare. Pe de altă parte, această clasificare nu conţine unele izvoare.
În această clasificare apar obligaţiile contractuale, delictuale, quasicontractuale şi quasidelictuale.542
Obligaţiile contractuale. Se numesc astfel întrucât izvorăsc din contracte. Noţiunea de contract a cunoscut în dreptul
roman un îndelungat proces de evoluţie. Dacă la origine contractul sub forma stipulaţiunii apare ca o convenţie îmbrăcată în
forme solemne, prevăzute de lege şi făcute în conformitate cu aceasta, care dădea naştere la consecinţe juridice, în dreptul
clasic apar la polul opus contractele consensuale, care se formează prin simpla manifestare de voinţă.
Contractele se clasifică în baza a trei criterii, respectiv după sancţiune, după efecte şi după modul de formare.
După sancţiune, contractele sunt următoarele după cum urmează:
- de drept strict, adică contracte sancţionate prin acţiuni de drept strict;
- de bună credinţă, adică contracte sancţionate prin acţiuni de bună credinţă.
După efecte contractele sunt următoarele după cum urmează:
- unilaterale, adică contracte ce creează obligaţii în sarcina unei singure persoane;
- bilaterale sau sinalagmatice, adică contracte ce dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi. După
modul de formare, contractele sunt următoarele după cum urmează:
535
Digeste, 44. 7. 3. pr.
536
Inst., 3. 13. pr.
537
E. Molcuţ, D Oancea, Op. cit., pag. 160.
538
A. E. Giffard, Droit romain et ancien droit francais (obligationes), Paris, 1976.
539
Gaius, 3. 38.
540
D. 44. 7. 4.
541
C. St. Tomulescu, op. cit., pag. 230; Inst., 3. 13. 2.
542
Ibidem.
66
- solemne, adică contracte ce sunt guvernate de principiile interpretării literale, al unilateralităţii, al oralităţii. Pentru
naşterea acestor contracte este nevoie de întrebuinţarea unor forme. Romanii au cunoscut următoarele contracte solemne:
ius iurandum liberti, sponsio religiosa, stipulatio, dotis dictio, nexum, litteris.

§5. Tipuri speciale de obligaţii

a. Modalităţile obligaţiilor.

Obligaţiile cu termen şi sub condiţie

Modalităţile sunt modificări pe care le suferă obligaţiile în existenţa, executarea sau obiectul lor, datorită voinţei
părţilor.
Ele constituie elemente accidentale,543 neesenţiale ale unui contract. Numărul modalităţilor de care un contract poate
fi afectat este aproape infinit. Principalele modalităţi sunt după cum urmează: termenul, condiţia,544 accesio şi modus.

Termenul - dies545 constituie un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau extinctibilitatea unei
obligaţii.
Faptul că obligaţia există, se dovedeşte prin aceea că debitorul poate plăti înainte de scadenţă şi dacă ar dori să
ceară plata înapoi, acest lucru i se refuză, deoarece a plătit ceea ce era obligat să plătească.
În concluzie, el nu dispune de o condictio in debiti. Aceasta rezultă din faptul că o datorie cu termen nu poate fi stinsă
prin acceptilatio. Ori în cazul în care obligaţia nu ar avea o existenţă juridică, stingerea prin acceptilatio ar fi exclusă.
O altă consecinţă a faptului că obligaţia este neexigibilă până la îndeplinirea termenului, o constituie faptul că
creditorul nu va putea acţiona înainte de termen pe debitor, deoarece ar comite o plus petito tempore, dar el o poate face
abia în momentul scadenţei, când dreptul devine exigibil, iar creditorul poate urmări pe debitor, chiar de a doua zi.
- termenul extinctiv - dies ad quam este termenul la îndeplinirea căruia obligaţia devine extinctivă, se stinge.
Până la îndeplinirea termenului, obligaţia a produs toate efectele obişnuite ale unei obligaţii pure şi simple.
Inserarea unui asemenea termen în dreptul roman a fost în principiu admisă dar mult mai târziu şi numai în
contractele de bună credinţă.
Condiţia - condicio546 este un eveniment viitor şi nesigur (incert) de care depinde naşterea sau stingerea unei
obligaţiuni.547
Ea trebuia să îndeplinească anumite trăsături caracteristice după cum urmează:
- să fie posibilă şi licită.
Caracterul licit al condiţiei constă în faptul că ea trebuie să fie permisă de lege.
- să fie un eveniment viitor;548
- să fie un eveniment nesigur.549 Într-adevăr, condiţia imposibilă negativă, transformă obligaţia în pură şi simplă.
Condiţia necesară constituie în realitate un termen, iar condiţiunea imposibilă împiedică obligaţiunea de a se naşte.
Din faptul că obligaţia are un început de existenţă din momentul încheierii ei decurg anumite consecinţe:
1) Creditorul unei astfel de obligaţii are speranţa că va fi plătit - spes debitum iri,550 speranţă pendinte de îndeplinirea
condiţiei deoarece debitorul este definitiv angajat.
Totodată, obligaţia contractuală, supusă unei condiţii suspensive are un caracter transmisibil, adică ea trece după
moartea debitorului pe capul moştenitorului, ceea ce dovedeşte că ea reprezintă o valoare activă în patrimoniul creditorului sub
rezerva că se va realiza, se va îndeplini.
2) Capacitatea părţilor se apreciază în momentul încheierii contractului.
3) Debitorul este obligat să respecte contractul. Dacă de exemplu debitorul pune o piedică la îndeplinirea condiţiei,
aceasta se socoteşte îndeplinită, cu alte cuvinte condiţia neîndeplinită din vina debitorului se consideră ca realizată.
4) Creditorul unei obligaţii supuse condiţiei poate lua măsuri de conservare a creanţei, deoarece creanţa este un
element activ al patrimoniului. Aşa spre exemplu, creditorul poate cere o separaţie de patrimonii.551
5) În sfârşit, mai trebuie remarcat că o creanţă supusă unei condiţii poate fi garantată printr-un gaj, ipotecă etc. şi
poate fi stinsă prin acceptilatio.

543
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag.238; E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., pag. 169-170.
544
Ibidem.
545
Ibidem.
546
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag.238; E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., pag. 169-170
547
Ibidem.
548
Ibidem.
549
Ibidem.
550
Ibidem.
551
Ibidem.
67
Condiţia rezolutorie ca şi condiţia suspensivă este un eveniment viitor şi incert, cu singura deosebire că prima este o
modalitate care afectează însuşi contractul, stinge obligaţia, pe când cea de a doua - condicio a qua, afectează naşterea
obligaţiei.

b. Obligaţii divizibile şi indivizibile552

O obligaţie este divizibilă sau indivizibilă după cum obiectul ei este sau nu susceptibil de o prestaţiune parţială.
Proprietatea, uzufructul, habitaţia sunt drepturi reale divizibile, servituţiile prediale, dreptul de uz sunt drepturi reale
indivizibile.

Obligaţia este divizibilă553 atunci când obiectul prestaţiei este susceptibil de a fi fracţionat în prestaţiuni parţiale,
omogene, care corespund cu prestaţia totală.
Într-un raport obligaţional poate exista o pluralitate de debitori sau de creditori în momentul formării contractului, sau
posterior când de exemplu debitorul sau creditorul a murit lăsând mai mulţi moştenitori.
Obligaţia este indivizibilă atunci când obiectul prestaţiei nu este susceptibil de a fi fracţionat în prestaţiuni parţiale
omogene şi care să corespundă cu prestaţia totală.
În cazul obligaţiunilor care au ca obiect un lucru cert, individual determinat diviziunea nu poate avea loc din punct de
vedere fizic. De exemplu un sclav pentru că este un lucru determinant, nu poate face obiectul unei diviziuni.
Obligaţia de a face este în general indivizibilă (a construi o casă, de exemplu), obligaţia de a constitui o servitute predială
la fel, deoarece în aceste cazuri, execuţia nu ar putea avea loc în mod util, decât pentru întreg.

c. Obligaţii solidare554

În mod normal o obligaţie are doi subiecţi: un subiect pasiv care este debitorul obligat să execute prestaţia şi un subiect
activ, anume creditorul căruia îi corespunde dreptul subiectiv corespunzător.
Nimic nu se opune însă ca într-o obligaţie să existe mai mulţi subiecţi pasivi şi mai mulţi subiecţi activi. Sunt cazuri
însă când regula diviziunii de plin drept nu se aplică datorită indivizibilităţii materiale a lucrului datorat, situaţie studiată la
materia obligaţiilor indivizibile.
Se poate totodată ca regula diviziunii de plin drept să nu se aplice, deşi lucrul este susceptibil de diviziune materială,
datorită solidarităţii.

§6. Elementele contractului

Contractul constituie actul juridic ce are la bază acordul de voinţă al părţilor cu privire la naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic obligaţional. Orice contract cuprinde două categorii de elemente după cum urmează: elemente
esenţiale şi elemente accidentale.555
Elementele esenţiale constituie acelea care dau o identitate proprie contractului prezentându-l ca pe o instituţie juridică de
sine stătătoare.556
Acestea sunt în număr de trei după cum urmează: obiectul, consimţământul, capacitatea.557
Efectele obligaţiilor

Obligaţiile în sensul de drepturi personale sau de creanţă, produc două efecte, respectiv un efect normal pe de-o
parte, sau un efect accidental pe de alta, dacă mai întâi nu se produce efectul normal.558

§1. Efectul normal al obligaţiilor559

Efectul normal constă în actul debitorului de a executa obligaţia asumată prin contract, pentru ca creditorul să-şi
poată valorifica drepturile sale de creanţă.

552
Vl. Hanga, M. V. Jacotă, Op. cit., pag. 371.
553
Ibidem.
554
Ibidem.
555
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag.236 şi 238.
556
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit. pag. 166.
557
Ibidem.
558
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 240.
559
Ibidem.
68
Modul de executare. Obligaţiunea este executată potrivit principiilor din procedura civilă, creditorul obţinând o sentinţă de
condamnare contra debitorului, sentinţă care este executată. Există însă şi o categorie de obligaţiuni, respectiv cele naturale
care nu sunt sancţionate printr-o acţiune.
Locul executării. Obligaţia poate fi executată la locul prevăzut prin contract, iar în lipsa acestei prevederi locul este
cel unde creditorul poate intenta acţiunea.
Obiectul executării. In procedură obiectul obligaţiunii nu corespunde obiectului executării fiindcă condamnarea era
pecuniară.

a. Principiul relativităţii efectelor contractelor560

Se aplică în situaţia când un pater familias a luat parte la un contract.


Principiul relativităţii efectelor contractului este exprimat prin următorul adagiu: res inter alios acta aliis neque nocere,
neque prodesse potest561 - contractul încheiat între unii nu vatămă şi nici nu profită altora.
Potrivit acestui principiu contractul poate să producă efecte numai între părţile contractante .
În principiu contractul produce efecte numai între părţi, orice altă persoană va fi un terţ, şi de aceea contractele nu
produc efecte faţă de acesta.
Acest principiu general îşi găseşte aplicaţia în alte trei principii secundare, subordonate faţă de primul,562 şi anume:
- principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul;
- principiul nulităţii promisiunii pentru altul.
- principiul nereprezentării în actele juridice;

§2. Efectul accidental al obligaţiilor563

Efectul accidental al obligaţiunilor constă în dreptul creditorului de a obţine daune-interese564 atunci când obligaţia nu
este executată sau este executată cu întârziere.
Acestea sunt de două feluri după cu urmează: judecătoreşti şi convenţionale.

§3. Sancţiunea neexecutării obligaţilor565

Partea care nu îşi executa obligaţia ce îi revenea şi nu se găsea în nici una din situaţiile care o scuteau de
răspundere, trebuia să plătească despăgubiri numite daune interese.566
Atunci când obiectul obligaţiunii era un lucru oarecare ca de exemplu un sclav, o lucrare sau o faptă delictuală, se făcea
evaluarea în bani potrivit principiului condamnării pecuniare.
Daunele interese sunt de două feluri după cum urmează: daune interese judecătoreşti şi daune interese
convenţionale.567
Daunele interese judecătoreşti.568 Judecătorul pentru a evalua paguba suferită de reclamant, are în vedere anumite
reguli din care principala este cea după care acesta trebuie să ţină seama nu numai de paguba reală suferită de reclamant,
adică de sărăcirea patrimoniului creditorului, ci şi de câştigul de care a fost privat.
Daune interese convenţionale.569 Acestea constituie mijlocul prin care chiar părţile puteau face evaluarea pagubelor
suportate de către creditor din cauza neexecutării obligaţiilor care îi reveneau debitorului, graţie unei stipulatio poene -
stipulaţie de pedeapsă.

Transferul obligaţiilor570

Se ştie că în concepţia veche a romanilor, obligaţia fiind un raport juridic încheiat între două persoane creditor şi
debitor, numai faţă de acestea se produc efecte juridice, şi ca atare este inadmisibil transferul de obligaţii.
Dacă drepturile reale sunt considerate prin natura lor transmisibile, în ceea ce priveşte drepturile de creanţă, erau
socotite drepturi limitate între două persoane determinate de la începutul raportului juridic obligaţional, şi în consecinţă nu
puteau fi transmise.

560
Inst.,3. 19. 19.; C. 4. 50. 6.
561
D. 2. 14. 17. 6.
562
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 172.
563
C. St. Tomulescu, Op. cit. , pag. 246.
564
Ibidem, pag.249.
565
Ibidem.
566
Ibidem.
567
Ibidem.
568
Ibidem.
569
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag.186.
570
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag.205.
69
Netransmisibilitatea obligaţiilor între vii corespunde concepţiei primitive conform căreia obligaţia constituie o legătură
cu totul specială, atât de strânsă încât nu poate fi modificată.571
Transmiterea sau transferul de obligaţii se numeşte cesiune şi este de două feluri după cum urmează: cesiunea de
creanţă şi cesiunea de datorie.572

Cesiunea de creanţă573 este convenţia prin care un creditor cedează unui terţ dreptul de creanţă pe care îl are contra
unui debitor.
Cesiunea de datorie.574 Ca şi cesiunea de creanţă se realizează prin mijloace juridice indirecte, deviate de la scopul lor
iniţial, respectiv prin novaţiunea prin schimbare de debitor şi mandatul judiciar îndeplinit prin procuratio in rem suam.
Stingerea obligaţiilor575

Obligaţiile în dreptul roman se sting prin două moduri, după cum urmează: moduri voluntare şi moduri nevoluntare.

§1. Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor

Sunt acele moduri576 caracterizate prin faptul că obligaţia se stinge prin voinţa părţilor, deci elementul determinat
este voinţa acestora materializată în diferite fapte şi acte juridice.
Modurile voluntare de stingere a obligaţiunilor sunt următoarele: plata, darea în plată, novaţiunea, compensaţiunea,
remiterea de datorie.577

§2. Modurile nevoluntare de stingere ale obligaţiilor

a. Imposibilitatea de executare578

Obligaţiunea se stinge când executarea ei a devenit imposibilă, ceea ce se poate întâmpla numai când obiectul
obligaţiunii este un lucru cert, adică un lucru individual determinat, de pildă sclavul Stichus. Dacă lucrul individual determinat
a pierit, obligaţiunea se stinge. Pieirea lucrului poate să fie fizică atunci când sclavul care a fost datorat a murit, sau poate
fi juridică atunci când de pildă sclavul datorat a fost dezrobit.
Prin pieirea lucrului, debitorul este liberat afară de cazul când a întârziat nemotivat să plătească sau lucrul a pierit
prin dolul sau culpa lui.
b. Confuziunea579

Confuziunea - confusio constituie modul nevoluntar de stingere a obligaţiilor ce constă în întrunirea asupra
aceleiaşi persoane a calităţii de creditor şi debitor. De exemplu când debitorul moşteneşte pe creditorul său, sau creditorul
moşteneşte pe debitorul său.580

c. Moartea581

Moartea constituie un mod nevoluntar de stingere a obligaţiilor la baza căruia stă principiul netransmisibilităţii
obligaţiunilor. La origine, obligaţiunea a fost considerată ca o legătură strict personală, creanţa stingându-se odată cu
moartea creditorului şi datoria odată cu moartea debitorului. Obligaţiunile erau deci intransmisibile.

Garanţiile în dreptul roman

571
Ibidem, pag. 206.
572
Ibidem.
573
Ibidem.
574
B. Biondi, Studii in onore di Ugo Enrico Paoli, Florenţa, 1955, pag.97.
575
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 250.
576
Ibidem.
577
Ibidem.
578
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag.202.
579
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag.202
580
D. 46. 1. 41. pr
581
C. St. Tomulescu, op. cit., pag. 258.
70
Garanţiile constituie acele mijloace juridice care au drept scop să pună la adăpost pe creditor de consecinţele
insolvabilităţii debitorului. Acestea sunt de două feluri după cum urmează: garanţii personale şi garanţii reale.

§1. Garanţii personale582

a. Garanţii personale formale

Garanţiile personale constituie acele procedee juridice prin care debitorului principal i se alătură unul sau mai mulţi
debitori accesori numiţi garanţi.
Garanţiile din materia obligaţiilor nu trebuie confundate cu garanţiile personale ce intervin în materie procedurală.
Instituţia garanţiilor a fost creată în interesul creditorilor pentru a avea siguranţa că îşi vor valorifica drepturile de
creanţă la scadenţă. Garanţiile cele mai vechi sunt garanţiile personale şi prezentau un caracter formalist, de unde şi
denumirea de garanţii personale formale.
Romanii la început, pentru a realiza garanţia personală s-au folosit de contractul verbal. Creditorii, în scopul de a fi
ocrotiţi de o insolvabilitate eventuală a debitorilor au întrebuinţat trei forme verbale583 distincte după cum urmează: sponsio,584
fidepromissio, fideiussio.

b. Garanţii personale neformale585

Garanţiile personale neformale constituie acele mijloace de garantare a unor obligaţii care nu necesitau moduri
formale în acest sens.
Ele sunt următoarele după cum urmează: pactul de constitut, receptum argentariorum, mandatum pecuniae
credendae.586

a. Fiducia587

Fiducia cum creditore este un contract încheiat între creditor şi debitor prin care creditorul se obligă să retransmită
debitorului proprietatea lucrului transmisă lui cu titlu de garanţie prin mancipatio sau prin iure cessio.
Acest contract însoţea modurile solemne de transmitere a proprietăţii, servea garantarea plăţii datoriei la scadenţă,
deci avea un caracter provizoriu. Era mijlocul prin care debitorul îşi poate vedea lucrul înapoi în cazul când plătea datoria.

b. Gajul588

Gajul este garanţia reală care constă în remiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului său în momentul
încheierii contractului de gaj.
Deci se înlăturau inconvenientele fiduciei în sensul că debitorul rămânea proprietarul lucrului.

c. Ipoteca589

Ipoteca constituia garanţia reală prin care se lasă lucrul în posesia debitorului, şi numai dacă acesta nu plăteşte la
scadenţă, creditorul ipotecar are dreptul de a intra în posesia lucrului şi de a-l vinde, valorificându-şi astfel creanţa.

d. Intercesiunea590

Intercesiunea constituie garanţia reală care se realizează cu ajutorul actului prin care o persoană ia asupra sa
datoriile altei persoane, fără a avea un interes.
Intercesiunea este de două feluri după cum urmează: intercesiunea cumulativă şi intercesiunea privativă591.

582
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 210.
583
Ibidem.
584
Gaius, 3. 117.
585
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 217.
586
Ibidem.
587
Ibidem.
588
Ibidem, pag. 220.
589
Ibidem, pag. 221.
590
Ibidem, pag.230.
71
Intercesiunea cumulativă constituie situaţia când actul îmbracă forma unei garanţii.
Intercesiunea privativă constituie situaţia când actul îmbracă forma novaţiunii.

III. TEME DE EVALUARE

1. Care sunt formele voluntare şi nevoluntare de stingere a obligaţiilor. Enumeraţi-le şi definiţi-le.

2. Care sunt garanţiile personale formale. Enumeraţi-le şi definiţi-le.


3. Enumeraţi şi definiţi următoarele garanţii reale: fiducia, gajul şi ipoteca.

TEMA NR. 10
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
I.OBIECTIVE
Caracterizarea generală a izvoarelor obligaţiilor, descrierea noţiunii de contract, clasificarea contractelor.

II. CONŢINUTUL TEMEI

Caracterizare generală a izvoarelor obligaţiilor

Conceptul de obligaţie s-a format încă din epoca foarte veche a dreptului roman, iar originea ei se confundă cu
originea contractului ca fiind cel mai vechi izvor de obligaţii.592
Primul contract roman a constat în înţelegerea dintre garant şi păgubaş, îmbrăcând forma jurământului religios, ce a
apărut în contextul comiterii unui delict.593 Acesta nu era la început văzut ca izvor de obligaţie legală de a compune, adică
de a plăti o sumă de bani în locul dreptului de răzbunare a păgubaşului.594
Din punct de vedere tehnic contractele au putut fi adaptate foarte bine realităţilor şi cerinţelor economice perioadelor
succesive din istoria dreptului roman, ba mai mult ele au putut fi preluate ulterior de alte sisteme de drept specifice
formaţiunilor sociale existente după cea sclavagistă romană până în prezent.
In vechiul drept roman pentru ca un act oarecare să producă efecte juridice trebuia îmbrăcat în anumite forme,
apelându-se în acest sens la folosirea gesturilor rituale, a cuvintelor sacre constituite în formule verbale, prezenţa obligatorie
a martorilor595, etc., toate acestea determinate de concepţia primitivă de viaţă dar şi de condiţiile materiale de existenţă
corespunzătoare acestei concepţii. Acest formalism596 era propriu epocii foarte vechi şi vechi.

Contractele în dreptul roman

§1. Contractele formale

Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligaţii. Cele mai vechi sunt contractele formale sau solemne, adică
contractele care pentru a lua naştere, au nevoie ca acordul de voinţă al părţilor să fie îmbrăcat într-o anumită formă. În
dreptul roman se cunosc patru forme ce aveau scopul de a îmbrăca acordul de voinţă într-o haină obligatorie: forma
religioasă,597 forma verbală,598 forma autentică, şi forma scrisă.599

a. Contractele în formă religioasă

Contractele în formă religioasă au fost două după cum urmează: sponsio religiosa şi jusiuranum liberti.

Sponsio religiosa.600 Obligaţiunea cea mai veche este aceea născută dintr-un contract, anume din acordul de voinţă
dintre garant şi păgubaş, care era îmbrăcat într-o formă religioasă, religia fiind cel mai vechi instrument la care s-a recurs
pentru a pune un om sub independenţa unui alt om.

591
Ibidem, pag. 231.
592
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag.233;A. E. Giffard, R. Villers, Droit romain et ancien droit francais, II, 1976, pag.10.
593
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 233.
594
Ibidem.
595
C. St. Tomulescu, Nexum bei Cicero, Napoli, 1966, pag. 70.
596
D. 2. 14. 1. 3.
597
E. Molcuţ, D.Oancea, Op. cit., pag. 238.
598
Ibidem, pag.239.
599
Ibidem, pag. 249.
600
Gaius, 3. 92.
72
Jusiurandum liberti601 constituia jurământul dezrobitului. Se cunoaşte că proprietarul de sclavi dezrobind pe un
anumit sclav nu pierde posibilitatea de a-l exploata. Dezrobitul rămânea în continuare obligat faţă de stăpânul său care se
numeşte patron, prin operae, obsequim, bona.
Pentru a-şi asigura serviciile care necesitau anumite cunoştinţe, sau o anumită meserie, respectiv operae fabriles,
stăpânul recurgea la un dublu jurământ. Stăpânul îl obliga pe sclav să jure că va munci după dezrobire în calitate de libert la
patron un anumit număr de zile pe an. Dominus putea să-şi asigure exploatarea sclavului după dezrobire în noua sa calitate
de patron prin două jurăminte successive.

b. Contractele în formă verbală

Contractele verbale sunt acele contracte care luau naştere prin rostirea unor cuvinte solemne. Sponsio sau stipulatio
de fapt este cel mai important contract al romanilor; fapt ce explică de ce jurisconsulţii se ocupă de regulile generale ale
obligaţiunilor contractuale atunci când se tratează despre stipulaţiune. Deci, regulile de fond elaborate de jurisconsulţi pentru
stipulaţiune se aplică oricăror contracte nu numai acesteia.
Sponsio laica602. Cuvântul sponsio desemna acest contract verbal câtă vreme nu a fost accesibil peregrinilor. Din
momentul în care el devine accesibil şi acestora, ia numele de stipulatio, sponsio rămânând forma verbală rezervată
cetăţenilor romani.
Stipulatio603 - stipulaţiunea. Stipulaţiunea este un act care se prezintă sub forma ce o poate îmbrăca orice acord de
voinţă transformând-ul în contract, deci dându-i tărie şi valabilitate, adică eficienţă juridică. Stipulatio vine de la stipulus care
înseamnă ferm, tare.
Stipulaţiunea este un contract special, care naşte obligaţii în sarcina debitorului, fără a şti în ce scop s-a obligat
debitorul. Din acest punct de vedere stipulaţiunea se deosebeşte de celelalte acte juridice care au scopuri bine precizate.
Stipulaţiunea este o formă generală pe care o poate îmbrăca orice convenţie.

c. Contractele în formă autentică604

Forma autentică constă din prezenţa magistratului la facerea actului. Un singur acord de voinţă, o singură convenţie
a devenit contract prin forma autentică: nexum605 sau contractul de aservire.
Nexum este o convenţie de aservire prin care debitorul se angaja să muncească un anumit număr de zile la creditor,
neputând plăti la scadenţă datoria luată sub forma unui sponsio (stipulatio). O astfel de convenţie pentru ca să producă
efecte juridice, trebuia să îmbrace o formă solemnă care constă în prezenţa părţilor în faţa magistratului.
Procedeul606 prin care se realiza acest act autentic consta în faptul că părţile se prezentau în faţa magistratului,
arătau înţelegerea lor, iar magistratul prin rostirea cuvântului addico, ratifica această convenţie.

d. Contractele în formă scrisă607

Contractus litteris.608 Contractul litteris nu poate lua fiinţă decât sub forma unui înscris, mai precis printr-o înscriere, o
consemnare a creditorului în registrul său, înscriere confirmată de debitor în acelaşi registru. Dovada cu martori era
necesară ca mijloc de probă. Un singur martor era de ajuns pentru a dovedi stipulation.

§2. Contractele neformale

a. Contractele reale609

Contractele reale sunt contractele neformale care pentru naşterea lor, pe lângă consimţământul părţilor cer şi un
element material numit res - ce constă în remiterea unui lucru corporal.
De la acest contract material vine şi numele acestor contracte reale, care se formează re.

601
N. Corodeanu, Curs de drept roman, Bucureşti, 1937-1938, pag.88.
602
C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, pag. 271.
603
E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit. pag. 239.
604
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 275.
605
E. Molcuţ, D.Oancea, Op. cit., pag. 247.
606
Gaius, 2. 24.
607
E. Molcuţ, D Oancea, Op. cit. pag.249; C. St. Tomulescu, Op. cit., pag.276.
608
Ibidem.
609
Ibidem.
73
Contractele reale în sistemul dreptului roman au fost următoarele după cum urmează: mutuum, fiducia, gajul,
comodatul, depozitul.

Mutuum - împrumutul de consumaţie este contractul prin care o persoană transmite alteia proprietatea asupra unor
lucruri care se pot cântări, număra sau măsura - res que pondere, numero mesurave constant, cu condiţia ca la termen,
achizitorul să restituie lucruri de aceeaşi natură şi în aceeaşi cantitate şi calitate cu lucrul primit.
Fiducia.610 Fiducia sau contractul real de fiducie, este un contract ce constă dintr-o înstrăinare a unui lucru, ce se
realizează printr-o mancipatio sau in iure cessio,611 urmată de o convenţie prin care cel ce primise proprietatea lucrului se
obliga să o retransmită celui de la care o primise, la un anumit termen.
Mancipaţiunea şi in iure cessio pe care se grefează fiducia sunt două acte cu totul distincte unul de celălalt.
Gajul - pignus.612 Gajul este contractul prin care o persoană - debitorul remite alteia - creditorul un lucru destinat să
servească drept garanţie unei creanţe cu obligaţia celui de-al doilea de a restitui lucrul, când va fi achitată creanţa sau va
primi o satisfacţie echivalentă.
Comodatul613 - împrumutul de folosinţă. Este contractul prin care o persoană - comodatar lua un lucru cu împrumut
de la altă persoană -comodant spre a se folosi de acesta şi a-l restitui la o dată stabilită anterior.
Depozitul.614 Depozitul este contractul real prin care o persoană numită deponent, încredinţează altei persoane
numită depozitar un lucru spre a-l păstra şi a-l înapoia când i se va cere.615
Romanii au cunoscut pe lângă depozitul obişnuit sau comun despre care am vorbit mai multe categorii de depozit şi
anume: depozitul necesar,616 depozitul neregulat617 şi depozitul sechestru.618

b. Contractele consensuale619

Contractele consensuale sunt în număr de cinci după cum urmează: vânzarea - venditio-emptio, locaţiunea - locatio-
conductio, societatea - societas, mandatul - mandatum,620 emfiteoza - emphyteusis.621

Vânzarea622 - venditio-emptio. Vânzarea constituie contractul prin care o persoană numită vânzător se obligă a preda
posesiunea liniştită a unui lucru altei persoane numită cumpărător, care la rândul ei se obligă a plăti o sumă de bani numită
preţ, adică se obliga să transmită proprietatea unei cantităţi de metal.623
Închirierea - locatio-conductio.624 Locaţiunea este contractul consensual prin care o persoană se obligă a procura
folosinţa unui lucru sau serviciile sale, sau să execute o lucrare determinată în schimbul unui preţ pe care cealaltă parte se
obligă a-l plăti.625
Emfiteoza - emphyteusis.626 În epoca postclasică, apare ultimul contract consensual, respectiv emfiteoza sau
contractul emfiteotic. Acest contract este definit ca fiind un contract consensual prin care o persoană se obligă a procura
unei alte persoane numită emfiteot un fond (o bucată de pământ) pentru a-l cultiva şi a-i culege fructele pe un timp
îndelungat sau chiar fără termen, iar cel din urmă se obligă a-i plăti o sumă de bani anuală care se numeşte canon.
Tot emfiteoză se numeşte şi dreptul real care se naşte din acest contract. La origine a avut ca obiect arendarea
pământurilor necultivate care aparţineau împăratului. Mai târziu s-a aplicat pământurilor bisericii şi ale particularilor.
Emfiteoza se formează prin acordul de voinţă dintre proprietar şi emfiteot.

c. Contractele nenumite627

Contractul nenumit constituie acel contract neformal prin care se nasc obligaţiuni în sarcina părţilor de a transmite
proprietatea unui lucru sau de a face ceva, numai dacă cel puţin una din părţi îşi execută obligaţiunea.

610
D. 44. 7. 1. 6.
611
Cicero, De off.,; Paul, Sent., 2. 13. 7.
612
C. St. Tomulescu, Op. cit. pag. 281.
613
D. 13. 6. 5. 3.
614
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 264.
615
D. 16. 3. 1. pr
616
Ibidem, pag. 266.
617
Ibidem, pag. 267.
618
Ibidem, pag. 266.
619
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 283.
620
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag.283.
621
S. Cocoş, Drept roman, Ed. Aripress, 1996, pag. 274.
622
C. St. Tomulescu, Op. cit. pag. 283; E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 269-280.
623
Ibidem.
624
C. St. Tomulescu, Op. cit. pag. 288-292.
625
Ibidem, pag. 288.
626
S. Cocoş, Op. cit., pag.297..
627
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag.297.
74
Denumirea de contracte nenumite le este dată de comentatorii posteriori, medievali. Romanii le numeau nova
negotia628 - acte juridice noi, operaţii juridice noi, sau contractus incerti629 - contracte nedeterminate.
Elementele contractelor nenumite. Contractele nenumite au două categorii de elemente: generale şi speciale.
Elementele generale sunt cele obligatorii pentru orice convenţie ce îmbracă haina unui contract după cum urmează:
a) consimţământ;
b) obiect;
c) capacitate;
d) cauză.

Pactele în dreptul roman630

Prin pacte se înţeleg acele convenţii, care fără să fie ridicate la rangul de contracte, sunt totuşi sancţionate în
dreptul clasic (Ulpian).631
În vechiul drept roman, pactele n-au fost cunoscute ca valabile dat fiind că nu puteau fi sancţionate nici prin acţiune,
nici prin excepţiune.
Prin acţiune nu puteau fi sancţionate deoarece se respectă principiul ex nudo pacto, atio non nascitur632 - nu se
naşte nici o acţiune dintr-un singur pact, iar prin excepţiune nu puteau fi cunoscute, deoarece excepţiunile au apărut mai
târziu. În epoca clasică se recunosc două categorii de pacte ca producând obligaţiuni: pactele alăturate - pacta adjecta,
sancţionate prin acţiuni create de jurisconsulţi şi pactele pretoriene - pacta praetoria, sancţionate prin acţiuni pretoriene.
În epoca postclasică, acestor două categorii li s-au alăturat pactele legitime sancţionate de împăraţi prin
constituţiile sale. Într-un cuvânt, aceste pacte poartă denumirea de pacta vestita633 - sancţionate, adică întărite cu acţiuni în
opoziţie cu simpla convenţiune numită pactum nudum.634

Quasicontractele635

Quasicontractele constituie fapte licite care dau naştere unor efecte juridice asemănătoare cu cele ce iau naştere din
contracte.636
Din punct de vedere al formei între contracte şi quasicontracte, nu există puncte comune, dar se poate constata că
efectele sunt similare, fapt ce i-a determinat pe romani să numească aceste acte astfel, adică născute ca şi dintr-un contract
- quasi ex contractu.637 Quasi-contractul deci poate fi privit ca un fapt voluntar şi licit, adică permis care dă naştere la
obligaţii.
Justinian enumeră următoarele quasi-contracte: plata lucrului nedatorat, negotium gestio, gestiunea tutorului pentru
pupil, indiviziunea, acceptarea succesiunii.638

Plata lucrului nedatorat. Aceasta constituie cea mai importantă aplicare a principiului îmbogăţirii fără cauză.639
Principiul îmbogăţirii fără cauză este sancţionat prin acţiunea în repetire - condictio sine causa.640
Condictio sine causa este deci acţiunea prin care se cere ceea ce o persoană deţine fără drept, în paguba alteia. Ea se
numeşte sine causa (fără cauză) pentru că este o acţiune abstractă. Formula ei nu cuprinde cauza, adică temeiul juridic pe
baza căruia este intentată.
Condictio indebiti641 - acţiunea în repetire a lucrului nedatorat. Când cineva a plătit din greşeală ceea ce nu datora,
are la îndemână condictio indebiti pentru a cere îndărăt ceea ce a plătit. Pentru exercitarea acestei acţiuni, se cer mai multe
condiţii642 după cum urmează:
a) o plată,643 adică executarea unei obligaţiuni;
b) acea plată să fi fost nedatorată.644 Plata nu este datorată în trei cazuri:

628
Ibidem.
629
Ibidem.
630
Ibidem, pag. 300;
631
Ulpian, D. 2. 14. 1. 2.
632
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag., 300; E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 299.
633
Ibidem.
634
Ibidem.
635
Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 309.
636
Inst., 3. 28; E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 309.
637
Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 309.
638
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 309.
639
Gaius, 3. 91.
640
D. 12. 7. 2.
641
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 313.
642
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 310.
643
D. 50. 16.176.
644
D.16. 6. 26. 3.
75
- când nu există o obligaţie civilă sau naturală, datoria nu a existat niciodată sau nu mai există, de pildă obligaţiunea
a fost executată sau datoria nu a luat naştere încă, cum ar fi de exemplu în cazul unei obligaţiuni condiţionale;
- când plata a fost făcută unei alte persoane decât creditorului;
- când plata a fost făcută de altă persoană decât debitorul. Este cazul când cineva a plătit în numele său, crezând că
este obligat a plăti.
c) în caz de eroare.645 A treia condiţie este ca plata lucrului nedatorat să fi fost făcută din greşeală. Dacă nu a fost
făcută din greşeală, ci cu bună ştiinţă, atunci cel care a plătit este considerat că a vrut să facă o liberalitate, o donaţiune şi în
consecinţă nu are acţiunea în repetire.
d) Trebuie ca accipiens (cel care a primit) să fi fost de bună credinţă,646 adică să fi crezut că are dreptul de a primi
plata. Dacă accipiens a fost de rea credinţă, atunci se consideră că el a comis un furt şi se intentează contra lui o acţiune
specială numită condictio furtiva. Deci condictio indebiti se aplică numai când accipiens a fost de bună credinţă.
e) pretinsa datorie să nu facă parte din acelea care cresc la dublu, faţă de cel care neagă.

Gestiunea de afaceri - negotium gestio.647 Gestiunea de afaceri înseamnă administrarea afacerilor cuiva fără a fi
însărcinat de a face acest lucru.
Cel ce intervine în afacerile altuia se numeşte gerant - negotium gestor,648 iar cel pentru care s-a intervenit se
numeşte gerat - dominus rei gestae,649 adică proprietarul lucrului gerat.
Naşterea acestui quasicontract a fost determinată de dezvoltarea comerţului. Când cineva lipseşte din Roma, fiind plecat
pentru diferite afaceri, dacă nu avusese grijă să lase pe cineva să vadă de bunurile sale sau dacă pleca pentru mai puţin
timp, ori afacerile sau boala îl reţineau, un străin intervenea dacă era nevoie, amestecându-se în treburile celui absent.
Gestiunea tutorelui pentru pupil.650 Tutorele administrează bunurile pupilului care din cauza vârstei sale nu poate face
acest lucru.
Din gestiunea tutorului se nasc anumite obligaţiuni atât în sarcina tutorelui, cât şi a pupilului. Astfel, tutorele trebuie să
dea socoteli la sfârşitul tutelei, iar pupilul trebuie să despăgubească pe tutore de cheltuielile făcute cu ocazia gestiunii.
Gestiunea tutorelui se aseamănă cu mandatul.
Indiviziunea.651 Indiviziunea este o stare de fapt care constă în faptul că mai multe persoane sunt proprietare asupra
aceluiaşi bun. Starea de indiviziune poate să ia naştere când sunt mai mulţi moştenitori asupra unui bun succesoral.
Acceptarea succesiunii.652 Moştenitorul, prin acceptarea succesiunii dobândeşte sarcina de a plăti legatele. Sarcina aceasta
se aseamănă foarte mult cu un mandat lăsat de defunct heredelui, dar care nu este mandat tocmai datorită faptului că acordul
de voinţă lipseşte testatorul fiind mort în momentul acceptării succesiunii de către herede.653

Delictele654

Delictele ca izvor de obligaţii. Evoluţia lor istorică. Delictele sunt fapte dăunătoare intereselor societăţii romane şi
pedepsite prin dispoziţiunile juridice ale statului.
Romaniştii, plecând de la distincţia lui Ulpian asupra dreptului public şi privat, împart delictele în două categorii:
delicte publice şi delicte private.
Delictele publice sunt acelea care lezau interesele statului sclavagist roman, pe când delictele private lezau numai
interesele individului în calitate de cetăţean roman sau necetăţean.
Delictele private erau sancţionate în principiu prin amenzi care aveau caracterul unor despăgubiri, adică o anumită
sumă de bani pe care o plătea delincventul victimei.
În dreptul roman, delictele private, spre deosebire de cele publice, nu au fost reprimate de către stat decât mult mai
târziu. Modul de a pedepsi delictele private a trecut prin patru faze:
1) Sistemul răzbunării prin sânge. Înainte de formarea statului, în perioada primitivă, victima unui delict avea dreptul de
a se răzbuna pe autorul delictului, în orice mod. Apoi în conformitate cu aşa-numita lege a talionului, se răzbuna săvârşind o
faptă identică celei pe care o suferise. Posibilitatea celui lezat de a dobândi o despăgubire a daunei - pe cale de proces -
este rezultatul unei lungi evoluţii istorice.
2) Sistemul compoziţiunii, adică a înţelegerii voluntare.655 Victima se înţelegea cu delincventul ca în schimbul unei
sume de bani să renunţe la dreptul său de răzbunare. Suma de bani este răscumpărarea dreptului său de răzbunare.
Asemenea compoziţiunii sunt voluntare, adică sunt lăsate la libera învoire a părţilor.

645
D. 50. 17. 53.
646
D. 13. 1.18.
647
E, Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 311.
648
Ibidem.
649
Ibidem.
650
Ibidem, pag. 312.
651
Ibidem.
652
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 313.
653
Ibidem.
654
Ibidem.
655
XII. T., 8. 3.
76
3) Sistemul compoziţiunii legale.656 Acest sistem cunoaşte în decursul dezvoltării sale două aspecte: sub primul
aspect statul fixează o sumă de bani care nu mai este lăsată la înţelegerea părţilor.
4) Sistemul reprimării de către stat. Statul, pentru a ocroti într-o măsură şi mai mare interesele societăţii romane
începe să sancţioneze cu pedepse publice chiar şi delictele ce lezau interesele indivizilor, transformând astfel delictele
private în delicte publice.
Odată cu formarea statului, aceste compoziţiuni sunt fixate în mod legal pentru fiecare delict în parte. Statul ca
instrument al categoriei sociale dominante îşi impune voinţa sa.
Delicte principale.657 Acestea se subdivid în delicte principale vechi658 prevăzute de Legea celor XII Table, şi delicte
principale noi,659 sancţionate prin acţiuni pretoriene. Sunt delicte principale vechi după cum urmează: furtum, injuria,
damnum injuria datum.660

Furtum661 - furtul. În dreptul vechi, prin furt se înţelege o sustragere a lucrului altuia.
Injuria.662 Cuvântul iniuria are un sens general şi un sens special. În sens general, iniuria înseamnă în epoca veche
vătămare corporală. În sens special, iniuria înseamnă delictul de lovire simplă. Legea celor XII Table cunoaşte următoarele
cazuri de iniuria:
- membrum ruptum.663 Legea decemvirală conţine următorul text: dacă cineva vatămă altuia o parte a corpului, nici nu se
înţelege cu acela, să fie pedeapsa talionului - si membrum rupsit ni cum eo pacit, talio esto.
În vechiul drept se înţelegea prin membrum orice parte a corpului, iar prin rupere, a vătăma nu numai smulge.
Pentru acest delict, Legea celor XII Table prevedea să se aplice legea talionului dacă părţile nu ar fi căzut de acord,
conform sistemului compoziţiunii voluntare.
- os fractum.664 Legea celor XII Table prevedea că se va plăti o amendă de 300 aşi dacă cineva frânge unui om liber
un os cu mâna sau cu bastonul. Dacă victima este un sclav, amenda va fi de 150 de aşi, suma de bani fiind încasată de
stăpân. Rănirea omului liber era considerată vătămare a unei persoane pe când rănirea sclavului era considerată ca o
vătămare a unui bun.
- injuria propriu-zisă. Injuria (în sens special). Legea celor XII Table prevedea o amendă de 25 de aşi pentru cazul de
iniuria. Fără să se facă distincţie ca şi în cazul precedent, dacă delincventul era bogat sau sărac, pedeapsa era aceeaşi.
Damnum injuria datum665 - paguba cauzată pe nedrept. Lex Aquillia666 a stabilit anumite sancţiuni pentru cazurile
când se aducea o pagubă altuia
Pentru ca dauna prevăzută de legea Aquilia să constituie un delict, se cereau următoarele condiţii:667
1) să fi fost făcută contra dreptului (injuria). Dacă cineva omoară pe sclavul altuia fiind în legitimă apărare, această
condiţiune va lipsi;
2) paguba trebuia să fie făcută corpore, adică printr-un act material şi direct al delincventului asupra obiectului. De
pildă un animal paşte pe marginea unei prăpăstii;
3) paguba trebuie să fi fost făcută corpori, adică delincventul să fi produs o leziune, o vătămare a lucrului;
4) numai proprietarul lucrului este protejat prin acţiunea legii Aquillia.
Delicte private principale noi.668 Delictele principale noi sau pretoriene sunt acele fapte ilicite, dăunătore relaţiilor
sclavagiste romane şi care au fost sancţionate de pretor. În această categorie sunt cuprinse după cum urmează: rapina,
metus, dolus malus, fraus creditorum.669

Rapina670 - furtul cu violenţă.


Violenţa671 - metus. Violenţa constituie nu numai un delict, dar şi un viciu de consimţământ.
Dolus malus672 - dolul rău. Dolus malus este definit astfel de Servius citat după Ulpian: „o manoperă întrebuinţată
pentru a înşela pe cineva când se pare a face un lucru şi în realitate se face altul“. Labeo defineşte dolul în sensul că este
orice fel de înşelăciune, de manoperă întrebuinţată pentru a înşela, a păcăli, a excroca pe altul.

656
XII. T., 4. 11.
657
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 325.
658
Ibidem.
659
Ibidem.
660
Ibidem.
661
Ibidem.
662
C. St. Tomulescu, op. cit., pag. 330.
663
Ibidem.
664
Gaius, 3. 223.
665
Ibidem, pag. 325
666
Ibidem.
667
Ibidem.
668
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 336.
669
Ibidem.
670
Ibidem.
671
Ibidem, pag.337.
672
Ibidem.
77
Fraus creditorum673 - paguba creditorului. Fraus creditorum este paguba făcută de debitorul care pentru a-şi crea sau
mări insolvabilitatea, a înstrăinat bunurile sale, astfel încât creditorii să nu mai poată avea posibilitatea de a-şi realiza
creanţele.
Delicte private secundare.674 Delictele în dreptul roman se subdivid şi după importanţa lor în delicte principale şi
delicte secundare. Delictele principale sunt fapte delictuale care prezintă un pericol social deosebit pe când cele secundare
sunt cele care prezintă un pericol social mai redus. Ca delicte secundare au existat după cum urmează:
a) fapta tutorelui de a sustrage bunurile pupilului. Era pedepsită prin actio de rationibus distrahendis675 - acţiunea
relativă la darea socotelilor;
b) pagubele cauzate de animale erau sancţionate printr-o actio de pauperie676 - acţiune relativă la paguba cauzată de
un patruped, care avea şi caracter noxal;
c) fapta cuiva de a fi mancipat un lucru care nu-i aparţinea era sancţionată printr-o acţiune la dublu actio
auctoritatis677 - acţiunea în garanţie pe care cumpărătorul, în caz de evcţiune, o putea intenta contra vânzătorului.
d) fapta cuiva de a face să pască turmele sale pe terenul altuia era sancţionată prin - actio de pastu.678
e) tăierea unui arbore era sancţionată cu o amendă de 25 de aşi cerută de către proprietar prin actio de arboribus
succis679 - acţiune relativă la arborele tăiat.
f) dacă cineva întrebuinţa o grindă furată în construcţia unei case era pasibil de o acţiune la dublu - actio de tigno
iuncto680 - acţiune relativă la grinda intrată în construcţia unei case.

Quasidelictele681

Obligaţiile quasidelictuale sunt acelea ce se nasc din fapte nepermise, fapte care totuşi nu sunt delicte.
Nu se poate preciza criteriul distinctiv între delicte şi quasidelicte. Părerea această nu este formată deoarece
judecătorul care a luat mita cu intenţie ca să pronunţe o sentinţă greşită, nu comite un delict, ci un quasidelict.
Alt argument derivă din legea Aquilia care nu cere ca fapta să fi fost făcută cu intenţie pentru a fi delict, ci o vină cât
de uşoară este suficientă.
Quasidelictele sunt următoarele după cum urmează: judex qui litem suam facit, vărsarea sau aruncarea unui lucru,
atârnarea obiectelor, paguba produsă de persoanele aflate în slujba corăbierilor, hangiilor şi grăjdarilor.682
Luarea de mită sau fapta judecătorului care şi-a încălcat cu bună sau cu rea credinţă obligaţiunile şi funcţiunile sale -
judex qui litem suam facit,683 ca de exemplu a pronunţat o sentinţă greşită sau nu s-a prezentat la termenul fixat pentru a
judeca etc. Judecătorul vinovat de o asemenea faptă va fi urmărit printr-o actio in factum.
Vărsarea sau aruncarea unui lucru.684 Când s-a vărsat sau aruncat un lucru din apartamentul cuiva, lucru care a
cauzat o pagubă altuia, rănind sau ucigând animalul sau sclavul altuia, distrugând sau vătămând lucrul altuia, proprietarul
lucrului vătămat are o acţiune pentru a cere îndoitul pagubei cauzate, actio in dublum685 - acţiune la dublu.
Atârnarea obiectelor.686 Când în apartamentul cuiva sunt atârnate obiecte care ar putea cădea pe stradă astfel ca să
cauzeze un prejudiciu, se dă primului venit o acţiune contra aceluia care locuieşte apartamentul, indiferent dacă el sau o altă
persoană este vinovată. Acţiunea se numeşte actio de possitis et suspensis687 - cu privire la lucrurile suspendate sau
agăţate. Este o acţiune populată şi are ca obiect plata unei amenzi.
Paguba comisă de către o persoană aflată în serviciul corăbierilor, hangiilor şi a proprietarilor de grajduri - nautarum,
cauponum et stabulariorum, pagubă produsă călătorilor sau negustorilor. În acest caz se dă o acţiune in factum acestora
din urmă pentru a obţine o sumă de bani cu titlu de despăgubire.688 Acţiunea este îndreptată împotriva stăpânilor care răspund
pentru faptele persoanelor aflate în slujba lor.

Alte izvoare de obligaţiuni.689 Există şi alte obligaţiuni care nu se nasc nici din contracte, nici din delicte şi pe care
textele nu le trec nici în categoria quasi-delictelor, nici în categoria quasicontractelor. Aceste obligaţiuni se nasc deci din
diferite fapte care neîncadrându-se în categoriile de mai sus, sunt trecute într-o categorie specială, sub denumirea „alte

673
Ibidem, pag.339.
674
C. St. Tomulescu, Op. cit. pag. 323
675
Ibidem.
676
Ibidem.
677
Ibidem.
678
Ulpian, D.19. 5. 4. 3.1
679
C. St. Tomulescu, Op. cit. pag. 324.
680
Ibidem; XII T., VI, 9.
681
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 334.
682
Ibidem.
683
D. 50. 13. 6.
684
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 334
685
Ibidem.
686
E. Molcuţ, D. Oancea, Op. cit., pag. 334.
687
D. 9. 3. 5. 6.
688
Inst., 4. 5. 3.
689
C. St. Tomulescu, Op. cit., pag. 342.
78
izvoare de obligaţiuni“.690 Ele însă, împreună cu quasicontractele şi quasidelictele se încadrează într-o categorie mai largă
sub denumirea „diferite tipuri de izvoare de obligaţiuni“ - variae causarum figure.

III.TEME DE EVALUARE
1. Definiti conceptual de contract.
2. Enumerati tipruile de delicate
3. Definiti quasidelictele.

BIBLIOGRAFIE:

1. E.Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, curs, 1995;


2. Ş.Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.
4. C.St.Tomulescu, Drept privat roman, curs, T.U.B., Ediţia 1971;
5. C.St.Tomulescu, Drept privat roman, curs, T.U.B., Ediţia 1975;
6. Vl.Hanga, I. Jakotă, Drept privat roman, Bucureşti, 1963;
7. E.Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, curs, Ed. Şansa SRL, 1996;
8. S.Cocoş, Drept roman, curs, Ed.U.M.C., 1997;
9. S.Cocoş, Drept roman, curs, Ed.Lumina Lex, 1998;
10. S.Cocoş, Drept roman, curs, Ed. Scorpio’78, 1999;
11. S.Cocoş, Drept roman, curs , Ed. ALL BECK, 2000;
12. S.Cocoş, Drept roman-breviar, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2000;
13. S.Cocoş, Drept roman-breviar terminologic, Ed. Universul Juridic, 2001;
14. E.Molcuţ, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004.

690
Ibidem.
79