Sunteți pe pagina 1din 10

Goodreads

Romanul Băgău este destul de complex, cu mai multe ingrediente şi etaje, între care
licenţiozitatea e doar cea mai vizibilă, citiţi: şocantă. Autoarea a încercat să aranjeze toate
aceste componente ca într‑o matrioşkă. Caracterul controversat al romanului constă tocmai în
interferenţa planurilor, în convieţuirea unei literaturi de cea mai bună calitate, scrisă într-o
tradiţie recognoscibilă, cu limbajul lipsit de orice perdea. Găsim în carte jocuri intelectuale,
visuri, fantasme, amintiri şterse despre epoca lui Ceauşescu, ciocniri de interese, crâmpeie
familiale, pagini de cercetare ştiinţifică a limbajului scabros etc. Un alt paradox al cărţii e că
totul poate fi înţeles şi totul este chiar motivat până la un anumit punct. În această ordine de
idei, Băgău ne oferă o grilă de lectură tip Bildungsroman: există o scenă care o înfăţişează pe
naratoare la începutul carierei sale de pe liniile erotice de telefon, o fată aproape pudică, adică
o provincială sadea, pe care şefa o forţează să pronunţe primele cuvinte din jargonul
profesional, după care urmează aceeaşi naratoare trecută prin toate încercările, când lucidă,
când sarcastică, când cinică, o fată „care a executat saltul, nu neapărat mortal, de la fetele de
dincolo la fetele d‑aici

Noua sinceritate literara- Revista 22


Tare greu i-a fost literaturii romane sa ajunga la romanul Ioanei Bradea, la titlul lui atat
de violent provocator* (el insusi o sofisticata, obraznica suprapunere de sensuri si conotatii,
cata vreme la dictionar desemneaza un obiect: pipa, lulea)! Si cand te gandesti ca, o data
ajunsa aici, literatura nici macar nu se poate odihni. Inainte e cale lunga. Cartea tinerei
prozatoare a facut un salt disperat, prin care a reusit sa corecteze caznitul si - pana acum -
tristul efort de deblocare a tabuurilor limbajului literar. Saltul e bun facut, dar directetea unor
asemenea carti crispeaza inca (si aceasta consemnare va evita citatele in extenso) si lasa
deoparte destui cititori de calitate, pe care numai curiozitatea ii va putea aduce catre Bagau.
Mai mult decat alti autori care au pus umarul in aceeasi directie (de la Radu Aldulescu si
Nora Iuga la Cecilia Stefanescu, Ruxandra Cesereanu sau Ioana Baetica), Ioana Bradea
convinge prin coerenta inteligenta a lumii descrise. Ceea ce ingrijoreaza, in schimb, e aerul
de imens orgasm stilistic al cartii, care, in mod logic, anunta o fiziologica odihna a talentului.
Va fi asa sau nu, ramane de vazut. Riscurile debutantului! Pana mai ieri, doar traducatorii
aveau prilejul sa constate ca limbii romane literare ii lipseste pur si simplu un palier: al
erotismului, al sexualitatii direct exprimate, pentru care intrebuinteaza un numar prea mic de
cuvinte, conotate exclusiv vulgar si care boicoteaza instantaneu orice efect literar, cu exceptia
celui facil, de bruscare a cititorului. Un studiu asupra literaturii erotice scrise in limba romana
in secolul XX ar da rezultate uimitoare. In absenta limbajului adecvat, realitatile unei morale
mai degraba laxe si fecundate de instinctul duplicitatii au generat o intreaga stilistica a
eschivelor, a eufemismului si metaforizarii, cand nu una a sintaxei si a constructiei narative
propriu-zise. Nici "traditia" Povestii povestilor, nici insurgentele avangardiste (gen Geo
Bogza), nici procesele vexatiunii publice, intentate lui Mircea Eliade, si nici frustetile cu iz de
glie stramoseasca ale lui Gib. Mihaescu n-au reusit sa schimbe mare lucru. Pana la Groapa lui
Eugen Barbu n-a fost mult de mers, iar de aici incolo s-a asternut, zdravana, betonata alee
bine maturata a falsului puritanism comunist, care a exilat totul in zona refularilor.
Psihologismul si falsa cerebralitate au invadat astfel spatiul literar disponibilizat, daruindu-ne,
in jurul anilor '70 si cu sprijinul dezinteresat al noului roman francez, cea mai indigesta felie

1
din proza romaneasca. E simplu de inteles, in asemenea conditii (care merita o privire mult
mai staruitoare), de ce recuperarea senzualitatii, si ulterior a sexualitatii, la nivelul limbajului
literar a functionat aproape ca o obsesie dupa '89. Mai fiecare scriitor a pus, constient sau nu,
cate o pietricica la edificiul firav al noii expresivitati literare. Scriitorii consacrati nu si-au
mai reprimat libertatile de limbaj (Stefan Agopian cu Fric este un bun exemplu recent), cei
noi au gasit rapid modalitatea de a atrage atentia, refuzand sa mai ambaleze realitatea
exterioara si interioara. Contestata si laudata in aceeasi masura, noua sinceritate literara
oripileaza si atrage deopotriva.
Exercitii de dezinhibare
La inceput, a fost marea graba de a retipari cu tot cu pasajele licentioase scoase de
cenzura carti aparute in traducere inainte de '89 (Llosa, Fowles si James Clavell sunt exemple
induiosatoare de ce putea insemna in urma cu 15 ani gustul libertatii!). A urmat ofensiva
autorilor de mana a treia - categoria Corneliu Leu -, apoi a initiativelor comerciale gen
Prostitutia (greu de egalat efectul de penibil al acelei publicatii!). E limpede insa ca insistenta
vulgarizare a tonului adoptat de televiziuni pe la sfarsitul deceniului zece a facut sa cada
multe reticente si a avut, in mod paradoxal, partea ei buna: l-a ajutat pe amatorul de carte sa
faca distinctia intre vulgaritatea publica ("obscenitatea publica", spune Andrei Plesu) si
dezinhibarea literaturii. Ioana Bradea este probabil singura din plutonul tinerilor scriitori ce
experimenteaza debutonarea limbajului care nu pune dorinta de a epata inaintea nevoii de a
scrie. Transcriind literar o experienta personala, aceea de angajata a unui hot-line, ea descarca
o imensa povara psihologica, pe care probabil ca, altminteri, cu greu ar fi putut-o metaboliza.
Numeroasele cronici despre carte (dintre care cea mai entuziasta si mai atenta este pana acum
cea semnata in august de Adriana Bittel, in Romania literara) ma dispenseaza de a mai
rezuma romanul, insa insist: situatia literara creata e una de zile mari, de unde si temerea ca o
a doua de aceeasi intensitate ii va fi greu autoarei sa gaseasca intr-o singura viata. In Bagau
colcaie o umanitate extrem de vie, de agresiva prin nevoile ei imediate. Andreea, personajul-
narator, traieste aproape sufocata intre dejectiile virtuale ale vietilor de la capatul firului de
telefon. Ambianta e agravata de densitatea hormonala: cateva tinere femei care isi castiga
existenta stand de vorba cu amatorii de sex la distanta palavragesc nonstop, isi imprumuta
generos experienta, se ajuta una pe alta sa iasa din situatiile abjecte in care le aduc uneori
interlocutorii. Palmuiesc verbal tot felul de neterminati, leagana singuratatile celor nimeriti
mai mult din intamplare pe fir, flirteaza din plictiseala. In rest, vorbesc despre barbatii lor
adevarati ("fato, al meu e asa de dulciiic! Stii cat de frumos s-a rugat de mine saptamana
trecuta?"), despre greutati, nimicuri, satisfactii trupesti, vise si visuri ("poate le scoate cineva
in cale un tip cu bani care sa le astepte si pe ele seara la zece cu masina in fata firmei, cand
ies din tura"). Zumzetul vorbirii lor decoltate, de femei de treaba, e aproape tot timpul in
pagina. Daca-i adaugam si irezistibilele scrisori primite de la clienti, vom avea peisajul
complet al unei lumi de decompensari suprapuse, in care imbecilitatea e cea mai mica dintre
nenorociri. Conversatiile nocturne reconstituite de Ioana Bradea sunt naucitoare. Aici e
punctul tare al cartii, pentru ca veridicitatea si puterea de impact ale acestor pagini sunt greu
de egalat si par platite cu topirea pana la urma voluntara in aceasta magma umana
irespirabila. Barbatii cu care se vorbeste in Bagau sunt portrete tari, realizate in cateva tuse,
uneori doar din gafaieli, pauze ori didascalii, alteori pur si simplu din voce (Ionas e probabil
cel mai bine conturat). Sunt de doua feluri: cei duri si cei in cautare de mama. As zice ca a

2
doua categorie e chiar mai numeroasa in "sociologia" Ioanei Bradea. Pentru Andreea din
carte, virulenta propriului limbaj e singura arma. Postura de lucru ii acapareaza
personalitatea, nu se mai desprinde la sfarsitul orelor de program, nu mai poate fi lepadata
("mie-mi spui? te pocnesc unii cu cate-o poveste si te capiaza ore intregi / pana cand te
trezesti absolut din greseala absorbita inauntrul lor, ca o ventuza, ca o caracatita iti sug
sangele poporului si ti se napustesc noaptea in minte si rad tot ce gasesc pe-acolo..."). Tot
restul ramane subsecvent acestei realitati, din care eroina nu poate evada decat la o anume
temperatura a mintii (daca se poate, si a trupului) vecina cu delirul. Abia acolo poate incepe
reveria, acolo se consuma propria biografie, constand intr-o relatie echivoca cu unicul frate,
plus o poveste de dragoste neimpartasita, intinsa la infinit prin martirizarea memoriei febrile a
putinelor ore de intimitate. Pe acest teritoriu, totul emana o puritate deloc liliala si o nefericire
acceptata senin. In final, cartea lasa cel mai autentic gust de cenusa, care te urmareste. O
lume murdara, maculanta din lene, otravita din indolenta, disperata din neputinta, se ridica
dintre asternuturile jegoase ale prezentului si ne spune, extrem de brutal, unde suntem de fapt.
Iti raman in minte, citind Bagau, detalii absolut anodine, pe care scriitura Ioanei Bradea le
investeste cu participare de naufragiat: filtrul de cafea din camera convorbirilor pe hot-line,
mocheta saracacioasa, mirosul insistent al cafelei (care pluteste in fiecare pagina: "... oricum
cafeaua de dimineata si mai ales asta bauta pe scaunul de langa geam, in bucatarie, tre' sa fie
neaparat tare cat un lichid vascos care lasa dungi subtiri pe dinauntrul canii, nu tre' sa-ti arda
limba, nu tre' sa fie nici calaie nici fierbinte, tre' sa iei doar cana in mana cu un gest distrat
intamplator o ridici si o apropii de buze si atunci iei in gura o dusca zdravana si dinauntru
rasare surpriza de gust amarui si toti dintii iti pica unul cate unul inecati de valul cafeniu si
cand o asezi la loc se clatina lichidul incercuit si cateva picaturi tasnesc in afara si se preling
pe feliile de grapefruit rece, scos adineauri din frigider fiindca de o vreme incoace nici nu
concep cafeaua fara grapefruit..."), blugii - un veritabil personaj in Bagau, imbracati sau
dezbracati in ritualuri narcisiace -, scaunul incomod pe care stau fetele noaptea, ascultand
ororile nefericitilor de la capatul firului. Aceste cateva indicii de decor reverbereaza in tot
romanul si recompun discret viata de inchiriat a majoritatii tinerilor anului 2000. Andreea nu-
si plange de mila niciodata, decat in raspar. Nici colegele ei de hot-line n-o fac, ci prefera
terapia de grup a barfelilor intime: drame casnice, vieti duble, traite cu nonsalanta aproape
imbecila, ambitii respectabile aliniate cu depravari de duzina.
Despre cocotarsi
In ciudatul roman al Ioanei Bradea exista doua pasaje "din alt film", ca sa spunem asa:
unul este o amintire mostenita la mana a doua, din familie, despre un bunic taran, din coasta
lui Moromete; a doua vine tot de la tara si tot la mana a doua, o scena memorata ca un poem:
"... pe mine una trotuarele astea ude ma scot din minti, eeei, si abia acum se trezeste lumea la
viata, abia acuma se cracana de ziua, cum spunea tata si iarna cand ningea spunea ca uite,
ninge barbosul cu amandoua mainile si atunci imediat iti imaginai ca deasupra blocului de-
adevaratelea sta un barbos la panda cu pumnii stransi si plini de fulgi de zapada si erau alea
niste vremuri... de nu te-ntreba nimeni nimica, te luai si te porneai pe dealuri sau prin paduri
aiurea cu ideile tale si tot plimbandu-te asa era imposibil sa n-o nimeresti la un moment dat
pe fetita aia din satul lui, poate o colega de clasa de care el era indragostit in secret da' care
statea pe-un deal cu curu' in grau umed si rece, grau din ala care trebuia sa incolteasca
imediat-imediat cu fetita cu tot si ea statea acolo uitata de ma-sa si de Dumnezeu, ca o

3
sculptura, pe cuvantu' meu - se invarteau berzele pe deasupra satului si fata se uita la ele cu
capu' pe spate, se legana in fata si-n spate si striga din toate puterile tu, Lisafeeeta! Hai sa
vezi cocotaaarsii!? tu Lisafetaaa!". Strigatul ciudat, cu ecou, trecut in carte cam ca o
slabiciune imposibil de reprimat, ca o amintire-talisman. Scena in sine e o lentila prin care se
vad bine zonele vulnerabile de sub armura. E lesne de vazut ca Bagau e un imens poem
deghizat si, daca materia acestei carti n-ar coagula atat de bine situatii si personaje, ar trebui
sa ne punem problema daca avem de-a face cu o prozatoare si nu cu o poeta in postura
alternativa. In ciuda premiselor, Bagau e o carte pe care feminismul n-ar putea-o recupera. E
in ea atata mila pentru femei si barbati deopotriva, incat nu mai e loc pentru nici o ideologie.
Ioana Bradea nu judeca lumea despre care scrie, nu o detesta. Energia personajului-narator se
consuma pur si simplu in incrancenarea de a trai asa, de a nu astepta nimic, dar absolut
nimic!, de la ceilalti. Un elogiu in raspar al integralitatii - nu si al integritatii - fiintei. *Ioana
Bradea, Bagau, Editura EST, 2004, 277 pag.

Egophobia
Romanul de debut al Ioanei Bradea, Băgău (Editura EST, 2004, 280 p.), apare într-un
context cultural marcat în mod profund, în ultima vreme, de literatura tînără. Deşi semnele
unei schimbări de paradigmă sunt vizibile atît în spaţiul poeziei, cît şi în domeniul prozei,
acesta din urmă este oarecum privilegiat, proza avînd (după cum se ştie) o mult mai puternică
priză la public decât poezia (vezi şi campania de promovare a Editurii Polirom „Votează
literatura tînără!”, susţinută în cadrul tîrgului de carte Bookarest 2004). În acest context, pe
lângă nişte volume precum Fişă de înregistrare al Ioanei Baetica sau 69 al lui Ionuţ Chiva
(pentru a nu le numi decît pe cele care au avut cele mai multe ecouri în presa literară), se
înscrie şi romanul Băgău al Ioanei Bradea, aparent de aceeaşi factură. Şi spun aparent,
deoarece este cu totul supărător şi lipsit de spirit critic să te trezeşti trîntit în acelaşi marsupiu
primitor al unui –ism oarecare. În primul rând, pentru că există puternice diferenţe valorice
între prozatorii momentului; în al doilea rând, pentru că „generaţia 2000” pare să fie mai
curînd o generaţie a individualităţilor, a scriiturilor multiplu orientate, decît o grupare
închegată şi coerentă, structurată pe baza unui program sau pe baza unor minime teoretizări.

Băgău este povestea unei săptămâni (dorite oarecare) din viaţa unei studente în
Bucureşti, Andreea, care lucrează la o linie telefonică erotică. În paralel cu activităţile
cotidiene, Andreea rememorează, aleatoriu, fragmente din povestea ei de dragoste cu Marius,
de care s-a despărţit de ceva vreme. Aşadar, la o primă constatare, avem aceste două
discursuri – firul epic, povestea care se întinde de „vineri seara” până „joi” (zilele săptămânii
dau înseşi titlurile capitolelor), împletit cu firul amintirii (subiectiv, personal, construit din
flash-uri ale evenimentelor propriu-zise). Trebuie notat că firul amintirii nu intrevine de la
început, ci de-abia din cel de-al doilea capitol. Să fie oare vorba de o tehnică scripturală de
captare a atenţiei lectorului prin exclusivitatea discursului la prezent, un discurs-suport pentru
subiectul „fierbinte”, întrutotul nou (cel puţin în literatura română), promiţător de „senzaţii
tari”?

Cert este că, din capitolul doi al romanului, autenticitatea evenimentelor, iniţial
indiscutabilă, începe să fie pusă sub semnul întrebării: „nu-mi doresc decât să ajung odată la

4
etajul şaişpe, să se mişte liftu’ dracului mai repede, să bîjbîi cu cheia în yală, să intru în casă
şi să mă trântesc în pat lîngă Marius, a, nu, asta se întîmpla demult, nu mă mai aşteaptă
acuma nici un Marius, nici un cavaler” (p. 47). Planurile temporale se amestecă, realitatea se
evaporă pentru a lăsa loc unui trecut „idealizat”, care trece cumva în ireal. Vom vedea că
esenţa romanului Ioanei Bradea este profund poetică.

Mai există, însă, un al treilea discurs, foarte important, un fel de voce interioară care
dublează încontinuu firul narativ al romanului, fie că este vorba de prezentul evenimentelor,
fie că este vorba de înlănţuirea faptelor disparate din amintire. Există, aşadar, o
(supra)conştiinţă care îşi „regizează”, îşi înscenează aproape întreaga desfăşurare a faptelor, o
conştiinţă care trimite inevitabil la o alta, şi anume la aceea de tip scriptural. Ioana Bradea
manipulează foarte bine tehnicile literare, procedeele artistice, este perfect conştientă de
amploarea discursului său, chiar dacă uneori se lasă (se)dusă de propriul ei text. La un
moment dat, ai impresia că mecanismul textual funcţionează de unul singur, din inerţie, atît
de bine sunt închegate toate părţile lui componente, şi te întrebi dacă mai poate fi vorba,
astăzi, despre ipostaza autorului încapsulat în propria operă.

Întrebarea esenţială în privinţa unui roman de tipul Băgău-lui pare să fie cît la sută este
literatură şi cît la sută pornografie? Există o cale de mijloc între literatura autentică şi
pornografia brută? Vom identifica, în cele ce urmează, cîteva „mărci ale literaritărţii”.

Una dintre acestea este chiar pendularea între cele două planuri temporale, între
realitate şi realitatea „ficţionalizată”; existenţa unui univers secund (trecutul), un spaţiu cu rol
compensativ, în care personajul se poate retrage în momentele tensionate ale vieţii de zi cu zi:
„îl chem cu tot sîngele otrăvit şi golit de gînduri după ziua de ieri, tre’ să înceapă şi parţialul
la literatură franceză, (…), mă dor îngrozitor şi ochii şi gîndurile toate mi le arunc peste
Marius, cu flăcări şi vrajă şi sînge topit şi smoală să-i ardă maţele de dor şi amintiri şi tu, care
nu visezi niciodată chipuri, să le visezi acuma dureros să-ţi răsar în fiecare dimineaţă în
imagini subţiri, peticite şi să te răsuceşti noaptea-n pat pe toate părţile, (…) otravă să-i zac în
carne şi minte şi tîrîişul şarpelui şi pasul gândacului şi într-o sală curs mă opresc, încerc să
mai citesc ceva pentru examen” (p. 77). Am citat mai mult tocmai pentru a remarca şi lipsa
semnelor de punctuaţie (cu excepţia virgulei) pe parcursul întregului roman, un procedeu
artistic (specific postmoderniştilor) care asigură cursivitate, marcând ipostaza textului-
continuum. Evident, un continuum între planurile temporale, un continuum între eurile
succesive ale personajelor, dar şi un continuum în planul comunicării artistice, între opera
vie, „deschisă” şi cititorul care „trage cu ochiul” în lumea ficţională.

Fragmentul citat este relevant şi pentru atmosfera poetică a romanului Ioanei Bradea,
pentru că Băgău este, în ultimă instanţă, un roman de substanţă poetică sau un „poem
deghizat”, după cum afirmă Tania Radu într-o cronică din Revista 22 (nr. 760, oct. 2004).
Independent de poemele propriu-zise inserate în roman pur şi simplu în continuarea firului
epic, există foarte multe pasaje lirice, cum ar fi amintirile din copilărie ale Andreei, visurile
ciudate, pline de simboluri, diferitele descrieri. De remarcat atenţia pentru detaliul
semnificativ, descrierea amănunţită a celor mai neaşteptate lucruri. De exemplu, activitatea

5
principală a fetelor de la linia erotică în timpul în care nu suna nimeni – pensatul minuţios pe
mîini şi pe picioare, cu toate implicaţiile lui – este descrisă pe trei pagini (!).

La nivelul expresiei, un prim semn pentru încadrarea romanului Ioanei Bradea în


literatura autentică este faptul că oralitatea (trăsătură intrinsecă textului) nu este gratuită. Însă,
pe de o parte, autenticitatea este întreţinută de mărcile oralităţii, iar pe de altă parte este
încontinuu subminată de inserţiile poetice sau de proiecţiile onirice, care uneori pun în
discuţie credibilitatea textului. Dacă primul capitol este perfect credibil şi imposibil de
contestat, pe măsură ce înaintezi în lectură ai impresia că „substanţa” se diluează. Mă refer la
substanţa epică iniţială, care este înlocuită de o substanţă cu inflexiuni romantice,
suprarealiste sau postmoderniste. La o lectură atentă, dar în acelaşi timp „angajată”, persistă
senzaţia de artefact, de înscenare, de articialitate mascată cu mijloacele de expresie ale
autenticităţii. În cele din urmă, Ioana Bradea este o scriitoare în sensul real al cuvântului, ştie
ce face.

Câteva observaţii despre un ultim palier, acela al expresiilor licenţioase. Scriitoarea şi


avatarul său, Andreea, resimt nevoia unui dicţionar de înjurături, inexistent la ora actuală în
limba română: „băi, m-am săturat! Simt nevoia şi mai ales lipsa unui dicţionar de înjurături şi
imprecaţii! De ce nu există aşa ceva în limba română? Celelalte limbi sigur au un dicţionar
din ăsta, numa’ la noi se fac toţi că plouă, mai puţin Iova sau Paleologu ce s-a mai ocupat cu
aşa ceva, într-un eseu din Bunul simţ ca paradox, el ce-a mai încercat să disece instinctul
metafizic superior şi simţul absolutului din pizda mă-sii, fără să-i spună pe nume totuşi” (p.
181-182). Avem de-a face cu un fel de lecţie despre diversitatea şi multitudinea înjurăturilor,
care mai de care mai complicate, aproape imposibil de imaginat, şi totuşi sunând atât de
firesc. Prin naturaleţea exprimării, romanul Ioanei Bradea reprezintă un pas semnificativ
(poate cel mai important din ultima perioadă) către constituirea unui limbaj erotic specific
limbii române. În concluzie, cred că pariul cel mare a fost cîştigat!

Liternet.ro Cronici incrucisate


Orale
(Alex. Leo Şerban)

Băgău, romanul de debut al Ioanei Bradea, este Vocea umană în epoca 89.89.89... Nu
ştiu dacă Bradea a citit monologul dramatic al lui Cocteau, probabil că nu (cine mai citeşte,
astăzi, Cocteau?!), dar asemănările sînt destule: tot o femeie părăsită de iubit (aici, ea se
numeşte Andreea), tot un telefon (aici, chiar mai multe!), tot o lungă mărturisire a bucuriilor
şi necazurilor trăite împreună, tot o Voce... Deosebirile, ce-i drept, sînt, şi ele, destule:
Andreea lucrează, pe bune, la o linie erotică, dialoghează nu cu ex-ul ei (un tip pe nume
Marius), ci cu nenumăraţii Gigei, Ionei, Costei şi alţi "ei" (care au nevoie de-o "rezolvare"
scurtă: minutele costă!) şi - în fine - convorbirile ei (cartea de faţă, 277 pagini, Editura EST)
ţin o săptămînă: de "Vineri seara" pînă "Joi" (capitolele sînt chiar zilele respective). Dacă a
"inventat" ceva, Bradea pare să fi inventat oralul; nu "literatura orală" (asta era inventată de
mult), nici, evident, "sexul oral" (şi acesta, de cînd lumea...), ci "oralul" ca decor, motor,

6
narator al ficţiunii. Vocea ei (omniprezentă, chiar şi atunci cînd se intersectează - &
intersexează - cu vocile colegelor şi clienţilor) este cartea însăşi: Bradea reuşeşte un adevărat
tur de forţă (orală) vorbind nonstop, comentîndbîrfindînjurîndregulîndblestemîndpoematizînd
fără primejdia pierderii Vocii, într-un delir care nu răguşeşte o clipă - dimpotrivă: care pare să
se regenereze vorbind în continuare! De la prima frază a cărţii (care, din păcate, nu poate fi
citată decît punînd o bulină roşie pe ultimul cuvînt: "sînt o doamnă, ce p*** mea") şi pînă la
ultima (care, de lungă ce este, nu poate fi citată decît trunchiat: "... bună seara iubitule, tu cine
dracu' eşti că eu, una, sînt Andreea"), "Andreea" Bradea trece prin munci & zile ca-ntr-un
orgasm în serie făcut din litere, silabe, cuvinte, fraze şi paragrafe (ne)potrivite... (Nepotrivite
cu o doamnă, ce **** ei!) Dialogurile purtate cu diverşii clienţi sînt absolut îndoitoare (de
rîs) - o microantologie de "orale" care dau sexului ce-i al sexului şi Dumnezeu-Textului, tot
restul...!

Radu Cosaşu (care mi-a împrumutat Băgău-l cu entuziasm) scria în Dilema Veche că
finalul nu l-a satisfăcut. Nici pe mine - cu precizarea că, în cazul meu, finalul a-nceput încă
de pe la pagina 203-204... Ioana Bradea (n. 1975 la Bistriţa) are, indiscutabil, talent; îi mai
rămîne să renunţe la afectările filologicale, la lamentările personale şi la zgura "autoficţiunii"
pentru a reuşi să treacă, într-adevăr şi convingător, de la "oral" la "scris". Deocamdată,
Băgău-l ei are o hibă majoră - ca să vorbesc ca-n carte: intră iute (în subiect), dar iese (îl
termină) prea tîrziu...

Catalin Sturza- observator cultural- Sonata pentru parter si etaj


De ce tinerii de azi scriu numai despre sex, droguri si alcool? Poate e un semn de
imaturitate (oportunism) a unor debutanti care, ca sa se urce pe val, trebuie sa-i invete forma
si sa-i sporeasca (suporte) furia. Dar de unde a pornit valul? Poate ca asa-i moda in tara
frantujilor, iar noi ne raliem, iarasi, formelor fara fond. Sau poate ca, vorba unui tinar
cronicar, mentalitatea Bukowski se filtreaza prin cultura hip-hop.

– Aceiasi tineri, alte injuraturi


Un argument in sprijinul teoriei imaturitatii e faptul ca, pina anul trecut, ma intrebam:
oare de ce tinerii regizori romani fac filme numai despre prostitutie, despre mizeria din
Romania (din spitale, scoli, ghetouri), despre mafioti de cartier, copii abandonati si/sau
bolnavi de HIV? Probabil ca o parte de vina o au si occidentalii care vor sa vada numai acesta
latura, ultra-mediatizata, a Romaniei, in timp ce noi ne complacem, asemenea unei republici
bananiere, in situatia de furnizori de marfuri exotice: maimute si curmale. Cind au aparut
excelentele Apartamentul (Constantin Popescu) sau Un cartus de kent si un pachet de cafea
(Cristi Puiu), mi-am zis, entuziasmat: iata ca se pot cistiga distinctii si cu un film despre cum
se duce galeata de gunoi. Cunoscatorii mi-ar putea reprosa faptul ca cele doua scurtmetraje
sint gaguri, exceptii in peisajul general si chiar in filmografia regizorilor. Moartea domnului
Lazarescu, de Cristi Puiu, care a fost premiat anul acesta la Cannes, demonstreaza ca mizeria
din spitalele romanesti e in continuare unul dintre subiectele favorite ale strainilor. Iar in ceea
ce priveste lungmetrajele, nici o sansa: dupa Italiencele (Napoleon Helmis) sau Milionari de
week-end (Catalin Saizescu), mi-e frica sa mai merg la un film romanesc!
Dar… exceptiile nu sint, poate, semnul primaverii, ci al unui „al doilea val“.

7
Care urmeaza sa exploateze si „diminetile unor baieti cuminti“, nu asa de extravertiti si
de speciali(sti) in nonconformismul conformist, si subiectele normalitatii, de la galeata de
gunoi a lui nea’ Ion la „curtea interioara“ a unui profesor banal, coborit din romanele lui
David Lodge, de pilda. Ma refer atit la filmele cit si la romanele contemporane, caci, asa cum
e si firesc, cele doua arte merg, tematic, brat la brat. N-ar strica, poate, sa mai vedem, la
capitolul literatura tinara, experimente in domeniul fictiunii detasate de „eu“ si al
constructiilor de lumi autonome, precum Fairia a lui Radu Pavel Gheo.
E timpul ca noua proza, care si-a construit fundatia si parterul, sa urce acum la etaj.
Oglinda si trompeta sint instrumente usor de minuit si ideale pentru a atrage atentia. Cei care
vor progresa in ciclul urmator (sa nu uitam, totusi, ca majoritatea covirsitoare a scriitorilor
tineri sint, inca, debutanti!) vor intoarce oglinda spre publicul lor, o vor aseza, probabil, intr-
un mecanism mai sofisticat, invatind sa arate numai ceea ce trebuie (ce vor ei!), si vor lua
lectii de pian. Altfel, valul se va sparge fara prea mult tam-tam, iar spectatorii dau, de pe
acum, semne de plictiseala.

– Ce vrajeli mai scriu fetele


Ioana Bradea e una dintre foarte putinele tinere scriitoare care stiu sa cinte, de la bun
inceput, la pian. Formula ei literara e la ani-lumina departare de Fisa de inregistrare (Ioana
Baetica) sau de Vara in Siam (Claudia Golea), amintind de sud-americani, de Cartarescu si de
ceea ce ar fi putut deveni fracturistii, ca discipoli ai celui din urma. Si pe baieti ii intrece fara
efort: Ionut Chiva sau Dan Taranu, de pilda,
n-au decit sa-si roada unghiile si sa mai exerseze la perete. Ce are in plus Ioana Bradea?
Talent literar cu carul, stiinta constructiei unui text, placerea de a se juca si de a atrage
cititorul si constiinta literaturii ca artefact. Nu e de ajuns sa deschidem robinetul si sa lasam
sa curga scenele tari, invectivele, partidele de sex cum ne vine la indemina: arta inseamna,
chiar in postmodernism (si mai ales!), constructie, tehnica, plan. Iar subiectul, pina la urma,
nu conteaza – importanta e realizarea estetica, rezistenta textului la un examen literar.

Intimplator si nu chiar, Ioana Bradea scrie tot despre sex, despre duritatea vietii si aria
de acoperire a injuraturilor din limba romana. Scenele „tari“ tin insa de erotism (nu de
pornografie!), iar originalitatea lor consta in faptul ca actul acuplarii nu e descris niciodata ad
litteram.
Mereu exista un cuvint jucaus care arunca pornografia in aer la momentul oportun, o
plapuma de fantezie copilaroasa care cade in capul participantilor cind scena devine hard, un
macaz care deviaza, fara sa te prinzi, trenul imaginatiei infierbintate pe o sina auxiliara: „deja
se plimba Marius cu palmele peste stomacul meu si inapoi peste sini si umeri, huai de capul
meu, toata tremur, de sus na jos ca un drapel cind isi strecoara el buzele intre picioare si cu
buzele imi umezeste urechea – iubito, nu te opri, spune mai departe ca-mi place! ia
povesteste-mi cu cine-ai mai vorbit […]“. De multe ori, gesturile sau conversatiile erotice
devin pretext pentru reverii suprarealiste: „poate o foarfeca in timpul mersului in miezul zilei
daca te intorci brusc sa surprinzi chiar in spatele tau un fir subtire de ligament albicios sau
rosiatic (depinde de temperament) care porneste fix dintre picioarele mele, o fi clitorisul,

8
dracu’ stie, o fi el insusi in carne si oase asta care se inalta gelatinos, fosnitor ca un sarpe, se
curbeaza frumos de-a lungul feselor si o ia de nebun tot inainte […]“.

– Secretul formulei care nu plictiseste


De altfel, mecanismul de functionare al cartii e unul cartarescian: intilnirea
intimplatoare cu obiectele sau cu personajele acestei lumi (in cazul romanului Bagau, sexul e
un astfel de obiect-personaj) duc la reverii, la constructii fabuloase si la expeditii onirice de
explorare a psihicului uman. Ioana Bradea e, asemenea guru-ului generatiei ’80, un Otto
Lidenbrock (celebrul personaj al lui Jules Verne) care calatoreste nu spre centrul pamintului,
ci spre nucleul fierbinte al mintii umane.

Iar sexul femeii e poarta de intrare: „adinc in pizda mea s-a ascuns inca de ieri tot
universul si toate problemele lor psihomotorii in meduza in care mai si amortesti uneori, drag
cetatean al strafulgerarii, in fisura in care amortesc si eu ca si cum as dormi pe mine,
racoroasa pizda friguroasa inca o data surpata in lesin de placeri (…)“. in rest, autoarea
colectioneaza ciudatenii si, mai ales, ciudati – retardati, perversi, schizofrenici. Are,
asemenea colegilor ei de generatie, o pasiune pentru marginali si pentru declasati si nu se
sfieste sa infiga, cu sadism, in insectar toate tipurile de ratati pe care societatea noastra le-a
produs in ultimii ani, de la manelisti si baietasi de cartier analfabeti, frustrati, violenti si
isterici la muncitori nefericiti si alcoolici si la adolescenti dementi, care planuiesc sa-si
omoare parintii. Femeile nu sint nici ele mai presus si-si merita partenerii, fiind croite dupa
chipul si asemanarea lor. Aceasta menajerie nu e una exagerata, nici in numar, nici in
grosimea tuselor.

E de ajuns o descindere in scolile si liceele patriei pentru a vedea citi adolescenti scriu:
„in prima m-ia scrisorica pe care tio daruiesc tie, iubito (…)“. Iar personajele sint credibile,
nu numai prin specificul de limbaj, dar si prin conceptia simplificata si naiva asupra vietii,
prin greseli de logica, contradictii si zvircoliri apocaliptice ale subconstientului lor intunecat.
De la Has¡ ek n-am mai vazut asa nebuni convingatori! Efectul de autenticitate e spectaculos,
iar Ioana Bradea merita (inca) o bila alba la capitolul documentare pentru scrierea primului
sau roman.
Textul Ioanei Bradea pare un indelung poem si, la un moment dat, exista pagini care
deviaza si imprumuta forma poeziei. in realitate, acele zone ale romanului sint poeme
strecurate, asemenea personajelor „de colectie“, a dizertatiilor despre limba si injuraturile ei
sau a reveriilor erotice, in magma unei fraze continue, fluide, care-i permite autoarei sa se
miste fara nici o constringere si sa-si momeasca cititorul, fara a-i pierde vreun moment
interesul, prin labirintul gelatinos al textului.

Montajul romanului urmeaza o logica afectiva, subtila. Fragmentele de viata bruta,


filtrata prin vis, se aglomereaza in sapte zile (o saptamina la o linie erotica!), care se
deosebesc una de cealalta asemenea cioburilor de sticla: prin culoare, forma si transparenta.
O evolutie epica lineara nu exista, deoarece subconstientul suprarealist demonteaza puzzle-ul
amintirilor si-l rearanjeaza dupa bunul plac. Volumul are un minus evident: faptul ca se
intinde prea mult si ca foloseste, in mod abuziv, acest mecanism permisiv pe care autoarea il

9
stapineste cu naturalete. Cit despre sex, acesta nu e pilonul de sustinere al romanului, asa ca
imi pot imagina urmatorul roman al Ioanei Bradea care sa se desprinda din cel de fata, fara
sa-l reia in nici un fel. Cit despre colegii ei de generatie, pe multi mi-i imaginez, deocamdata,
ca autori ai unei singure carti.

10