Sunteți pe pagina 1din 53

1

Capitalul social, capitalul educațional și comunitatea

1. Capitalul social

Literatura de specialitate a consacrat termenul de capital


social prin care desemnează sistemul de norme informale
care protejează un set de valori împărtășite de membrii
unui grup (comunități, societăți), urmare a încrederii pe
care fiecare o are în aceste valori, precum și a încrederii
reciproce între membrii grupului respectiv.
3

Nu se identifică cu capitalul uman, termen utilizat


pentru desemnarea însușirilor fizice și intelectuale pe
care individul uman le posedă și le utilizează în acțiunile
întreprinse; deci, nu se identifică cu forța de muncă.

Capitatul uman = rezerva cantitativă și calitativă a


resursei umane existentă într-o comunitate, la un moment
dat.
4

Capitalul social conferă:


• integralitatea;
• identitatea (chiar unicitatea);
• funcționalitatea grupului.

oferă acea ordine invizibilă, dar imanentă oricărui grup spre


a exista și a se manifesta.
5

➢ Elementul esențial – edificator – al capitalului


social = încrederea.

Încrederea are statutul de constantă: pierderea încrederii


devalorizarea capitalului social.
6

➢ Un aspect important de care trebuie ținut cont în privința


valorilor unificatoare îl reprezintă raționalitatea
alegerii lor.

evitarea situațiilor în care externalităţile capitalului social


se exprimă prin raza negativă de încredere.
7

R+ (grupul, prin valorile promovate, generează încredere


atât în interior, între membrii săi, cât și în exterior;
prestigiul de care se bucură: ex. școala, universitatea)

R- (grupul generează încredere în interior, între membrii


săi, dar în exterior nu este credibil; dimpotrivă este
contestat)

Situație entropică: liantul grupului (încrederea) nu se


manifestă nici în interior
8
➢Se poate ușor observa diversitatea în conținut a universului
axiologic: valorile sunt, prin apartenența lor, general-sociale,
însă, diversificate la nivelul planurilor (subdomeniilor) sociale în:
• valori predominant politice;
• valori predominant juridice;
• valori predominant morale:
• valori predominant religioase;
• valori predominant culturale;
• valori predominant științifice etc.
Practic, fiecare subdomeniu al socialului dispune de un set de
valori și norme informale care constituie capitalul subdomeniului
respectiv – fragment al capitalului social.
9
➢ Fiind, prin apartenență, general-sociale, diversele valori
sunt nu doar originate, ci și confirmate (validate) în
societate/comunitate, ceea ce face ca valorile să interfereze.
Adică, între microuniversurile axiologice ale
subdomeniului socialului există conexiuni, ceea ce amplifică
și specificitatea și complexitatea lor structurală: fiecare
microunivers conține atât valori predominante, cât și valori
adiacente (specifice altor subdomenii, dar cu incidență în
subdomeniul respectiv).
Așa cum stau lucrurile și în cazul educației și capitalului
educațional – fragment al capitalului social.
10
➢ Evaluarea prezenței capitalului social la nivelul
comunităților/societăților este dificilă întrucât lipsesc
indicatorii prin care acesta se identifică. Mai facilă este
constatarea absenței capitalului social, tradusă în termeni
de lipsă de încredere, precum și în efecte precum:
atomizarea comunității, disfuncționalitatea instituțiilor,
dezordinea socială, acutizarea crizelor (de identitate, de
valori, de ideal, de viziune, de finalități etc.), accentuarea
clivajelor, atrofia morală, atrofierea comunității, deficitul
de cunoaștere, neimplicare.
➢ Absența capitalului social se măsoară prin grade de
11 neîncredere care indică fenomene precum:
• diminuarea rolului controlului comunității/cartierelor
asupra conduitelor deviante;
• multiplicarea conduitelor deviante;
• scăderea în intensitate a rușinii integratoare ca vector de
control al conduitelor;
• destrămarea familiei și diminuarea – până la atrofiere – a
funcțiilor sale tradiționale;
• creșterea numărului copiilor proveniți din afara căsătoriei;
• ascensiunea nelimitată a profanului asupra sacrului;
• neîncrederea în instituții, în ordinea socială;
• relativismul cultural etc.
12

2. Capitalul educațional

Pentru înțelegere, sunt necesare explicații referitoare la


educație. Atât în sensul restrâns, cât și în sensul larg al
termenului.
13 Termenul abundă în conotații, fiind definit restrictiv:
•sistem de instituții;
•ansamblu de activități desfășurate într-un cadru formal;
•procesul de învățare prin asimilare de cunoștințe și
comportamente;
•învățarea „societală” (experiențe sociale);
•procesul de formare prin raportare la un ideal social;
•produsul formării unui individ sau al unei generații;
•stadiul (nivelul) atins de o persoană într-o anumită etapă
a vieții prin îndeplinirea unor standarde solicitate de o
societate/comunitate;
•nivelul de cultură și civilizație al unui individ/grup etc.
14 Dar! Educația nu este un proces în sine, derulat în afara
contextului social-istoric: „Ca relație între oameni, educația
identifică cel puțin doi interlocutori, educatorul și cel
educat, care se află într-un context și recurg la un cod
pentru a putea comunica” (Enciclopedia de filosofie și
științe umane, 2007, p.266).

Deci: suportul ontic al procesului educațional este


reprezentat de relația dintre interlocutori, orice
unilateralizare conducând la asumpții incomplete.
15

Prin urmare:
⎯ nici exacerbarea rolului educatorului (educația pozitivă)
⎯ nici supralicitarea subiectului supus educației (educația
activă)
nu oferă răspunsurile edificatoare la problema unei educații
care își acoperă finalitățile proiectate.
16

Răspunsul edificator: gestiunea relației dintre interlocutori


trebuie să întărească (acel) cod necesar comunicării, mai
ales că factorii ce pot altera codul se multiplică azi.
17

Doar abordând educația din perspectivă pluridisciplinară


și interdisciplinară (sociologia educației, antropologia
educației, filosofia educației, etica în educație, științele
educației) se poate observa că atât educația pozitivă, cât și
educația activă sunt laturi ale aceluiași proces la care
coparticipă actorii educației, însă relația educativă
(educațională) – definită ca interacțiune între educator și
educat – este cea care pune în valoare valențele procesului.
18 Apare o întrebare: De ce educația actuală
parcurge o criză acută de identitate?

O criză declanșată prin Marea Ruptură și caracterizată prin:


a)criza de valori;
b)șocul involutiv al calității;
c)criza de autoritate epistemică;
d)criza instituțional-funcțională;
e)criza de viziune și misiune;
f)criza morală;
g)criza finalităților.
Se conturează un proiect de destructurare a educației
scolastice?
19 Identitatea educației = setul de însușiri calitative
superioare, însușiri esențiale prin care educația se definește
ca domeniu distinct, însușiri care îi asigură unicitatea,
raritatea, scopul și finalitățile prin raportare atât la alte
domenii, cât și la sine. Construcția identității într-un areal
spațio-temporal, presupune un set de elemente ce-i
circumscriu coordonatele prin care educația românească se
identifică în raporturile cu educația din alte arii culturale.
Aceste coordonate indică:
•Prin ce contăm?
•Cât contăm?
în spațiul internațional.
Abordată din perspectivă sistemică, problema se pune în
20
termeni de compatibilizare și diferențiere a sistemului
educației românești cu și față de alte sisteme educaționale.
Abordată din perspectivă funcționalist-instituțională,
problema se pune în termeni de performanță și
recunoaștere a valorii educației, de validare a conținuturilor
ei în plan național/internațional.
Identitatea educației românești evidențiază capitalul
educațional – componentă a capitalului social – de care
dispune societatea românească la un moment dat, setul de
valori informale (dar și formale) prin care educația se
afirmă, este recunoscută și apreciată în spațiul universal
al educației.
21

• O primă distincție obligatorie este cea dintre educație și


educare (substantival-verbală).
Utilizarea termenului educație revendică abordarea
structural-instituțională a educației, respectiv înțelegerea ei
ca subsistem al sistemului social, cu structuri și funcții
proprii.
22 Din această perspectivă:
educația = ansamblul autorităților și instituțiilor
publice, a agenților privați de interes public care au
competență în formarea inițială și continuă a indivizilor unei
societăți, precum și valorile și normele care întemeiază și
reglementează acțiunile circumscrise unor finalități
prestabilite;
utilizarea termenului educare abordare funcțională,
insistându-se pe caracterul procesual al educației, pe
mecanismele, resorturile intime și succesiunea acțiunilor
întreprinse în formarea inițială și continuă a indivizilor într-
o societate. Ambele abordări sunt parțial corecte întrucât
suferă de incompletitudine.
23

Astfel, abordarea structural-instituțională devine


unilaterală și incompletă, întrucât nu acoperă
mecanismele, resorturile intime ale educației, oferind o
imagine restrânsă și relativ statică asupra subdomeniului
indicat.
Abordarea funcțională evidențiază mecanismele și
acțiunile, însă nu acoperă aspectele instituționale, normele
și valorile preponderente din subdomeniul educației.
24

➢ Evitarea inconsistențelor:
− surprinderea concomitentă a structurilor și funcțiilor
sistemului;
− a instituțiilor și mecanismelor de funcționare;
− a „anatomiei” și „fiziologiei” sistemului educațional.
Toate într-o dinamicitate continuă.
25

Definiție: educația reprezintă ansamblul relațiilor


dinamice dintre actorii cu competență în formarea
inițială și continuă, precum și dintre aceștia și
persoanele implicate în propria formare prin
mecanisme și acțiuni ordonate și orientate de
finalități prestabilite, întemeiate în norme și valori ce
se circumscriu misiunii conferite de o
comunitate/societate.
26

Enciclopedia de științe umane (p. 265): educația = proces


de formare a personalității individuale, prin integrare
socială și transmitere culturală.
27
• Termenul educație poate indica acțiune formativă
rezultatul acțiunii formative
Ideea de educație (lb. latină: edere = a crește, a hrăni;
educare = a trage în afară)

− dezvoltarea fizică și maturizarea interioară;


− dependența conținuturilor educației de concepția despre
om, cultură și societate în diferite epoci.
28

➢ Prin natura sa, educația este un subdomeniu al socialului,


care interacționează cu toate celelalte subdomenii.
Educația interacționează inevitabil cu politica și
politicul, morala, juridicul, cultura, religia, arta, știința
conținând din fiecare câte ceva, dar fără a se reduce la
vreunul dintre subdomenii.
29
➢În acest sens se vorbește despre educația morală,
cetățenească, religioasă, estetică, științifică etc., fiecare
reprezentând o latură a educației înțeleasă ca proces de
formare a personalității individuale, prin integrare socială și
transmitere culturală.
Universul educațional este populat cu valori ce
exprimă dimensiunea culturală a unei societăți, valori
care transcend politicul, juridicul, eticul, artisticul ș.a.m.d.
dar care se și distribuie, în amplitudini și grade diferite, la
nivelul acestor subdomenii, constituind microuniversuri
specifice.
30

De aceea: capitalul educațional – ca specie a capitalului


social – este reprezentat de normele informale ce acoperă și
protejează un set de valori fundamentate în raționalitatea
alegerii și împărtășite de membrii unei comunități
(educaționale), urmare a încrederii fiecăruia în setul de
valori respective și încrederii reciproce.
31

➢Multilateralitatea educației revendică coexistența în


interferență, la nivelul capitalului educațional, a valorilor
care generic întemeiază cultura (valori ale științei, artei,
moralei, religiei, politicii, dreptului) și care se obiectivează
în conduite apreciate ca civilizate.
32

Formarea personalității individuale și integrarea


socială – coordonatele esențiale ale educației ca transmitere
culturală – sunt vectorii prin care se dă sens capitalului
educațional [rezerva de capital educațional este scoasă din
sfera latentă și este (re)activată]. Ca și capitalul social,
capitalul educațional suportă atât revalorizare, cât și
devalorizare (prin decredibilizarea valorilor).
33

Etimologia cuvântului a fost deja precizată. Ea


revendică în plus unele distincții. O primă distincție: cea
care identifică educația, ca proces bipolar, în care unul
dintre subiecți este educatorul, iar celălalt este educatul.
Fiind un proces, educația se caracterizează prin continuitate
(educația de-a lungul întregii vieți pentru fiecare individ) și
are ca scop transformarea individului funcție de setul de
finalități solicitate de comunitate/societate.
34
Din această perspectivă, procesul presupune atât
intervenția directă asupra celui educat, cât și intervenția
mediată, exterioară (mediul socio-politic și cultural)
exercitată la intervale mai mari de timp, formulându-se
cerințe noi pentru educator. Aici intervine o altă
coordonată: feed-back-ul obținut în baza evaluării externe
a procesului, evaluare ce evidențiază măsura în care
finalitățile corespund, din punct de vedere calitativ,
cerințelor formulate de comunitate/societate pentru ideal-
tipul de individ dezirabil.
35
În linii generale, a educa se identifică cu a învăța, prin
învățare înțelegând:
a)acumulare de cunoștințe (memorare activă și selectivă);
b)dezvoltarea capacităților cognitive (operarea cu
cunoștințe, rezolvarea de probleme, a gândi critic, a
compara, concretiza, generaliza, induce, deduce, formaliza,
modela teoretic, axiomatiza etc.);
c)dezvoltarea capacităților specifice raționalității alegerilor
(a opera cu distincții, a surprinde gradualități, a manifesta
spirit critic, a recunoaște propriile limite etc.);
36 d)dezvoltarea de capacități și deprinderi acțional-practice (a
valorifica aptitudini, a efectua operații specifice și a
întreprinde acțiuni, a dezvolta spiritul de observație, atenția
distributivă, capacitatea de concentrare, a exersa transferul de
deprinderi etc.);
e)dezvoltarea de capacități și deprinderi comportamental
civice (a dezvolta spiritul corectitudinii, cinstei, solidarizării
și solidarității, dreptății, echității, armoniei, întreținerii
dialogului, intransigenței, respectării valorilor, respectului
reciproc, toleranței, responsabilității, a dezvolta capacități de
apreciere și autoapreciere etc.).
37

Notele esențiale prin care se definește educația se


circumscriu verbelor savoir (a, b), savoir-faire (c, d) și
savoir-être (e), cu mențiunea că o educație completă,
„sănătoasă” revendică, concomitent, pe tot parcursul vieții să
știi, să știi să faci și să știi să fii. Sunt edificatoare întrebările
Kantiene: Ce pot să știu?; Ce pot să sper?; Ce pot să fac?; Ce
este omul?
38
Educația ca proces

Input Output
Educator(i) Educat(i)
Idealul
39
Comunitate Sistem de Capital educațional
(Societate) valori social (ce tip de om
este dezirabil)

Educația
Finalitățile (educator, educat, relații, instituții, mijloace,
educației norme, principii, conținuturi, metode, capital
educațional etc.)

Capitalul educațional Comunitate


obiectivat și integrat (societate)
în capitalul social integratoare
40

Comunitățile/societățile

Cei doi termeni conotații diverse, atât în limbajul


comun, cât și în limbajul unor științe precum istoria,
antropologia, politologia.
Astfel, în limbajul comun: termenul comunitate = o așezare
umană într-un spațiu determinat (de regulă local); un spațiu
localizat al apartenenței dar și un spațiu spiritual comun
41
Dimensiuni subînțelese ale comunității:
− localizarea;
− stilul de viață;
− apartenența comună și conștiința
apartenenței;
− dimensiunile restrânse ale teritoriului
în care se conviețuiește;
− prioritatea interesului public.
În acest sens, se vorbește despre
comunitate ca fragment al unui spațiu
mai larg ocupat de grupuri de oameni,
o comunitate în care elementul
42
Funcție de geneza lor naturale (preexistente statului)
comunitățile umane
sunt: administrative (invenții ale legii,
posterioare statului, unități administrativ-teritoriale) artificial
constituite
Sensul dat tot mai mult azi comunităților în limbajul comun
este cel de unități administrativ-teritoriale, adică cel de
„construcție” a unor entități socio-fizico-geografice de tipul
comunelor, orașelor, municipiilor, județelor, departamentelor,
regiunilor etc. cu subdiviziunile lor.
43

Tot la nivelul limbajului comun societatea = grupare de


dimensiuni mai largi de populație de origine istorică comună și
origine etnică comună sau diversă, care ocupă un teritoriu
comun, dar de dimensiuni mult mai largi decât al comunității.
Percepția la nivelul cunoașterii comune a societății este una extrem de
diversă confuzii.
44 Astfel: a) dacă societatea este indicată din perspectiva istorică
desemnează conviețuirea oamenilor în anumite epoci (societatea antică,
medievală, modernă, contemporană fiecare abordată în plan universal,
sau pe arii geopolitice/culturale mai restrânse)
b) dacă societatea este indicată prin raportare la axa național –
internaționaldesemnează populația aparținătoare unei națiuni sau omenirea
în ansamblul ei, adică societatea globală
c) dacă societatea indică un anumit specific al activității
oamenilor desemnează categorii profesionale (Statusuri de grup) din
diferite perioade (societatea educatorilor, societatea oamenilor de știință,
societatea rezerviștilor etc.) cu sensul de asocieri constituite în sensul unor
scopuri particulare. Și tot forme de asociere sunt societățile comerciale,
caritabile
În cel mai larg sens: societatea ca formă de conviețuire a
indivizilor umani.
Polisemantismul conceptelor comunitate și societate afectează în mare
45 măsură și științele sociale, cei doi termeni fiind utilizați cu înțelesuri
difuze.
Astfel: istoria utilizează termenul de comunitate umană spre a
indica forme de conviețuire în diferite epoci: comunitatea gentilico-
tribală, familia, poporul, națiunea.
Acestea sunt forme de comunitate umană caracterizate prin factori
unificatori precum: rudenia
limba
teritoriul
viața spirituală
(„ factura psihică”)
aparțin unor societăți încadrate în perioade extinse de timp (epoci):
societatea comunei primitive, sclavagistă, medievală, modernă etc.
Termenii sunt mult prea vagi distincțiile dificil de
46
surprins; uneori sinonimi. Aceeași abordare poate fi detectată și
în științele politice, diferențierile fiind surprinse îndeosebi prin
prisma dimensiunilor (mari largi pentru societate) și amplitudinii
socializării.
Antropologia și sociologia operează cu acești termeni mult
mai riguros. Introducându-se chiar distincții între societatea
umană și diferite societăți în care conviețuiesc unele animale.
Distincțiile precise, prin raportare la genul proxim și
diferențele specifice.
47

Ferdinand Tőnnies între Gemeinschaft


(comunitate) și Gesellschaft (societate) indică nu doar
particularități, ci și un sens al istoriei umanității, nu doar
aspectele de discontinuitate, ci și conservarea unor atribute,
perpetuarea constantelor.
❑Prin cei doi termeni, Tőnnies indică cele două modele de
viață întemeiate în 2 tipuri de ordine socială în care structura
capitalului social diferă.
48
Prin comunitate setul de atribute al societății europene
rurale, societate premodernă tipică ce consta dintr-o „rețea densă de
relații personale bazată aproape în totalitate pe legături de rudenie și
pe contactul direct «față în față» care are loc într-un sat mic, închis”;
în aceste comunități cele mai multe norme norme nescrise,
„iar oamenii erau legați între ei printr-o rețea de interdependență
reciprocă ce cuprinde toate aspectele vieții, de la familie și muncă,
până la puținele distracții de care se bucurau astfel de societăți”.

Prin societate „cadrul legilor și al altor reglementări


Gesellschaft formale ce caracterizau societățile mari,
urbane, industriale”
49

Relațiile sociale suportă schimbări de esență; ele sunt


„mai formale și impersonale”, iar „indivizii nu contau în
aceeași măsură unul pentru altul în privința sprijinului
reciproc”, fiind mult mai puțin constrânși din punct de vedere
moral.
50

❑Tipul de legături pe care se bazează comunitatea și


societatea (și prin care se realizează ordinea socială) este diferit:
unul concentrat într-o relație de statut (contact) și unul într-o
relație de contract.

primul societățile premoderne


secundul societățile capitaliste moderne
Fr. Fukuyama: „Un tată este legat de familia lui sau un lord de
51 șerbii și servitorii săi printr-o relație personală care dura toată
viața și care consta dintr-o multitudine de relații reciproce
informale, tacite și adesea ambigue. Nimeni nu putea rupe pur și
simplu relația dacă nu-i convenea ceva. În schimb, într-o
societate capitalistă modernă (...) astfel de relații se bazează pe
«contract», de exemplu o înțelegere formală că un angajat va
depune o anumită cantitate de muncă în schimbul unui anumit
salariu din partea patronului. Într-un contract salarial totul este
precizat și de aceea statul are drept executoriu, nu există
obligații sau îndatoriri străvechi care să însoțească plata în
schimbul serviciilor” (Fr. Fukuyama, Marea ruptură. Natura
umană și refacerea ordinii sociale, p. 18).
❑ Distincția între relația de statut și relația de contract
52 esențială din mai multe motive
a) Indică suportul ontic diferit al acestor relații: morala, ca set de
valori, norme și principii pentru relația de statut; voința
convergentă a părților, ca înțelegere cu privire la o prestație
anume, pentru relația de contract.
b) Indică, pe de o parte, caracterul nelimitat al relației de statut,
caracter izvorât din independența exercitării relației față de părți
(relația fiind una morală), iar pe de altă parte, caracterul nelimitat al
relației bazată pe contract: oricare dintre părți o poate întrerupe
oricând).
c) Indică două moduri diferite de percepție a conținutului capitalului
social: capitalul social întemeiat în norme și valori informale în
comunitate și capitalul social întemeiat în legi raționale, formale, în
societate.
53

Școala de azi: comunitate sau societate?