EXPLICAREA ÎNCREDERII

ÎN PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PRIN TEORIA ELITELOR

Ioana MUNTEAN

Ioana MUNTEAN
An Elite Theory Based Explanation
of the Level of Confidence
Doctorand, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială,
in the Romanian Parliament Universitatea din Bucureşti, București, România
Tel.: 0040-757-056.223
Abstract
E-mail: ioana_muntean@yahoo.com
According to the Constitution and the existing
laws, the Parliament plays a fundamental role in the
Romanian political system. But public confidence
in Parliament has declined to a minimum 10% in
2012 mostly because of the prolonged and deep
economic crisis. We have used the elites theory
to explain the constant low levels of confidence re-
corded by this institution since the anti-communist
revolution. The winning parties of the 1990s gained
access to power for a long time and established
performance standards for future parliamentarians
and also influenced people’s long-term expectations
from the political elites. The old communist elites
chose a menu of changes oriented towards securing
their survival in a new political and social system.
Through free elections, the old elite originated a new
political power, sending in Parliament an important
number of people who used to hold key positions in
the communist regime. Thus, old values and habitus
have been perpetuated. We show, by using elites
theory, that the „genetic” profile of the Parliament
continues to be influenced by the founding elite’s
old values, which are incompatible with ideas such
as freedom, competition, and rule of law. The elec-
toral system was changed in 2008, but that has not
managed to change the old values yet. Revista Transilvană
Keywords: political elites, elite theory, parlia- de Ştiinţe Administrative
ment, communism, democratisation. 2(33)/2013, pp. 119-137

119
1. Introducere
Parlamentul are un rol deosebit de important în sistemul politic românesc potrivit
Constituției și legilor în vigoare. Tocmai de aceea este necesar ca parlamentarii să fie
oameni competenți care să producă legi clare, corecte, coerente și în spiritul dreptății.
Herbert Spencer (1960) îi amintește cititorului în volumul său de eseuri „The Man versus
the State” că în trecut legislatori nepregătiți au crescut suferința umană în încercarea
de a o stârpi.
Îngrijorător este însă că românii își manifestă constant din 1989 încoace lipsa de
încredere în Parlament, partide politice și Guvern. Cu mici excepții, ca de exemplu
în preajma alegerilor când apare speranța de schimbare, românii nu au încredere în
instituțiile politice. În același timp există cote foarte înalte de încredere, de 80-90% în
biserică și 70-80% în armată. Încrederea în instituția Parlamentului (Grupul românesc
pentru studiul valorilor social, 2013) a crescut în 2008 la 20% și apoi în 2009 la 30% ca
urmare a alegerilor și a modificărilor sistemului electoral, dar apoi s-a prăbușit în 2010
până la 10%, unul dintre cele mai scăzute niveluri înregistrate din 1990 încoace (Tufiș,
2013). În anii următori încrederea românilor în Parlament a fost marcată de o ușoară
scădere (2011) și apoi de o ușoară creștere (2012), însă nesemnificative.
La începutul perioadei de tranziție aproape 70% dintre români aveau încredere
în Parlament pentru ca în 1992-1993 încrederea să se prăbușească la 20% ca urmare a
dificultăților economice. De altfel, perioada 1993-2009 a fost caracterizată de fluctuații
în evoluția acestui indicator, între 10% și 30%. Între europeni, românii se aflau la coa-
da clasamentului încrederii în instituția Parlamentului, pe locul 22, cu 16% încredere,
potrivit datelor World Values Survey 2010-2014.
Pentru a da o bază solidă explicațiilor pe care le vom oferi în legătură cu lipsa cro-
nică de încredere a românilor în instituțiile publice, cu precădere în Parlament, vom
folosi în secțiunea următoare teoria clasică a elitelor. Pe baza acesteia vom evidenția
trăsăturile cele mai comune ale parlamentarilor români, trăsături care se pot constitui
într-un portret al acestei elite politice.
În secțiunea 3 vom utiliza aceeași teorie a elitelor, însă în viziunea modernă a cer-
cetătorilor care au analizat particularitățile elitelor din statele fost comuniste, printre
care și România. Articolul va fi încheiat în secțiunea 4 de concluzii.

2. Teoria elitelor politice

Teoriile clasice ale elitelor susțin că în fiecare organizație și societate există un grup
de oameni care concentrează puterea și stabilesc decizii care se răsfrâng asupra fiecărui
membru al comunității. Elitele sunt definite de regulă ca fiind o categorie restrânsă de
persoane care excelează într-un domeniu sau care ocupă primele locuri într-o ierarhie.
Burton și Higley (1986) definesc elitele ca fiind oameni care pot ca, prin pozițiile pe
care le ocupă în organizații puternice, să afecteze individual, serios și cu regularitate
rezultatele politicilor la nivel național. Elitele sunt formate din liderii de top ai unei
națiuni din toate sectoarele: politic, guvernamental, afaceri, sindicate, armată, media,
și intelectualitate. Elitele sunt acei oameni care, dacă ar vrea, ar putea să cauzeze pro-

120
bleme serioase celor de la putere, cu condiția să nu fie reprimați (Field și Higley apud
Burton și Higley, 1986, p. 5).
Revoluția din 1989 este momentul în care elita vremii a luat deciziile care au stat la
baza democratizării societății. Acesta este punctul zero de care se leagă multe dintre
valorile elitei politice de astăzi. Vom începe prin trecerea în revistă a principalelor
teorii clasice ale domeniului. Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca și Robert Michels sunt
considerați a fi cercetătorii ale căror lucrări stau la baza studiilor despre elite. Aceștia
sunt denumiți cu titulatura colectivă de „machiavellieni” pentru a sublinia filonul de
fundamentare a gândirii lor, strategul florentin Niccolo Machiavelli, cel care a analizat
mecanismele de putere din timpul său și modul în care un om, Principele, poate să
câștige și să mențină puterea unui stat prin anumite acțiuni. Machiavelli este fonda-
torul filozofiei politice moderne, un antemergător care relevă conceptul de putere ca
fiind central oricărei comunități de oameni. Însă puterea nu poate să aparțină tuturor
întrucât există cei înzestrați și care dobândesc dreptul de a-i conduce pe ceilalți, și cei
care trebuie să se supună celor care îi guvernează.
În definirea termenului de elită apare la mai mulți autori diferențierea în sensuri
între plural și singular: elită și elite. Jaques Coenen-Huther spune că „a vorbi despre
elită la singular înseamnă a-i diferenția pe cei mai buni dintr-un anumit domeniu de
activitate de indivizii obișnuiți, adică de toți cei care, fără a fi lipsiți de anumite talente,
nu se deosebesc cu nimic de masa largă a semenilor/.../ așadar la singular termenul
elită va fi în mod frecvent sinonim cu elita conducătoare sau cu elita guvernamentală.
După caz, el va desemna mediile guvernamentale, autoritatea administrativă, clasa
politică sau, într-un sens mai larg, pe toți cei despre care avem impresia, justificată
sau nu, că participă în mod deschis sau din umbră la elaborarea deciziilor importante
care influențează viața unui popor sau relațiile internaționale” (Coenen-Huther, 2007,
p. 13). Termenul elită la plural indică totalitatea persoanelor aflate pe poziții superioare
în sectoarele lor de activitate.
Același autor susține că noțiunea de elită guvernamentală poate acredita două idei.
Prima este aceea că cei care se află în fruntea statului sunt cu adevărat cei mai compe-
tenți, iar a doua este aceea de „abilitate a manevrelor” de acces în funcții.
Și Vilfredo Pareto utilizează în definire două sensuri, singularul, elită, care duce la
noțiunea de elită conducătoare, și pluralul, elite, cu aplicație mai largă. Pareto vede
societatea împărțită în două clase: cea inferioară, fără influență, și cea superioară, adică
elita sau aristocrația. Și aici există o divizare, în elita guvernamentală și cea neguverna-
mentală. Diferențierea pe care o face sociologul italian, în clase de ordin social, pleacă
de la credința că oamenii nu pot fi egali și identici.
Elita este alcătuită, ca regulă, din indivizii cei mai înzestrați, inclusiv financiar. Însă,
„de exemplu eticheta de avocat desemnează un om care ar trebui să cunoască dreptul,
și care adesea îl cunoaște, dar alteori nu știe nimic despre acesta” (Pareto, 1916, p. 2035).
Cu alte cuvinte, Pareto admite că în cadrul elitelor sunt selectați și indivizi care nu ar
merita această etichetă; „găsim și inevitabilele excepții ale celor care au reușit să se
strecoare printre precedenții fără a poseda calitățile corespunzătoare etichetei pe care

121
au obținut-o” (Pareto, 1916, p. 2035). Acest lucru se poate întâmpla pentru că „averea,
rudele, relațiile sunt și ele utile și fac în așa fel încât cuiva care n-ar trebui să o aibă
să îi fie atribuită eticheta elitei în general sau a elitei guvernamentale în particular”
(Pareto, 1916, p. 2035).
În România a pătruns atât de tare în mentalul colectiv ideea că în perioada comunistă
lucrurile se aranjau dacă aveai relații și „pile” încât publicul a decis că prescurtarea Parti-
dului Comunist Român, PCR, înseamnă tocmai „Pile, Cunoștiințe și Relații”. În perioada
de după revoluție au candidat și au câștigat locuri de parlamentari oameni de afaceri.
Clientelismul politic, adică răsplătirea cu locuri de parlamentar a oamenilor de afaceri
care au susținut partidul, este o caracteristică a regimurilor de tranziție (Protsyk și Ma-
tichescu, 2011). Oamenii de afaceri caută imunitate și protecție în fața unor legi neclare,
fie prin reprezentare directă, fie prin plasarea unor persoane convenabile în legislativ.
În lectura lui Pareto, elitele pot să fie de două tipuri, precum în Principele lui Ma-
chiavelli: vulpile care uzează de manipulare, de urzeli politice și financiare și de alte
tehnici asemănătoare, și leii care uzează de forța militară. În democrațiile consolidate
elitele sunt cu precădere de tipul vulpilor, întrucât utilizarea forței militare pentru
preluarea puterii este condamnată. Puterea este preluată și predată pașnic, în cadrul
alegerilor. Dar nu lipsesc urzelile și aranjamentele de culise. De nenumărate ori publicul
a fost surprins de mișcările actorilor politici, rezultatele fiind unele de neconceput. De
exemplu, în Parlamentul României au fost făcute alianțe între partide pentru adoptarea
unor legi care contraveneau valorilor general acceptate de libertate și independență a
justiției, dar care conveneau intereselor tuturor partidelor.
Pareto utilizează și conceptul de ciclu al demagogiei plutocratice care semnifică
alternanța la putere între elite ale politicienilor vulpi și lei. Plutocrația demagogică este
orânduirea în care domină alianțele dintre politicienii vulpi și interesații în căutare de
profit. Dar deoarece aceste manevre presupun alocare de resurse și nu creare de resurse,
plutocrația demagogică ajunge să omoare într-un final gâsca cu ouăle de aur. Atunci
când plutocrația demagogică nu mai dispune de resurse economice, elita vulpilor este
înlocuită prin forță de cea a leilor, iar plutocrația demagogică se transformă într-o plu-
tocrație militară. La rândul ei, aceasta va fi înlăturată de o plutocrație a vulpilor dând
naștere unui ciclu ce nu mai poate fi oprit (Best și Higley, 2010).
Conceptul central al lui Pareto este acela de circulație a elitelor. Acesta susține ca
elitele, clasele superioare, nu pot rezista decât dacă cooptează în rândurile lor noi
membri din rândul claselor inferioare. Din cauza degenerării, membrii din clasele su-
perioare sunt nevoiți să își transmită privilegiile prin cooptare și nu pe scară ereditară.
Dacă clasele superioare abundă de elemente degenerate, în timp ce în clasele inferioare
crește numărul de elemente de o calitate superioară se poate produce un echilibru social
instabil. Așadar, decalajele de ciclu nu sunt dorite.
Asemenea lui Pareto, tot o teorie dualistă a elitelor este enunțată și de sociologul
italian Gaetano Mosca, care consideră că societățile se împart în două clase: clasa condu-
cătoare și clasa celor guvernați. Prima este o minoritate organizată, care monopolizează
puterea și se bucură de privilegii, în timp ce a doua, o majoritate dezorganizată este cea
care îi furnizează clasei politice susținerea. Minoritatea constituie clasa conducătoare,

122
în care se regăsesc persoanele care au funcțiile de conducere din principalele sectoare
de activitate. Așadar, cei care exercită funcțiile publice, clasa politică, sunt parte a clasei
conducătoare.
Fără o clasă politică o societate nu poate supraviețui, iar dacă pentru o perioadă
de timp aceasta este înlăturată din cauza nemulțumirilor populare apariția alteia este
inevitabilă. Tocmai de aceea, spune Mosca, regimurile totalitare sunt o iluzie întrucât
un om nu poate guverna singur, la fel cum teoriile ce exagerează rolul democrației sunt
de asemenea o iluzie pentru că masele nu pot guverna fără reprezentanți, deci fără o
clasă politică. Totuși, „nemulțumirile mulțimii sau patimile ce o agită pot înrâuri clasa
politică, o pot determina să-și adapteze deciziile situațiilor concrete, astfel încât puterea
ei să nu fie știrbită sau nesocotită” (Milca, 2001, p. 89).
Mosca susține că minoritatea tinde să își conserve structura și să se reproducă ge-
nerațional, fiind alcătuită din persoane ce se disting prin anumite calități de majoritate:
„indivizii ce alcătuiesc minoritatea organizată se disting și sunt selectați grație anumi-
tor calități ce le conferă o anumită superioritate materială și intelectuală sau morală,
în cazul în care nu sunt urmașii celor ce au avut aceste calități” (Milca, 2001, p. 92).
Oarecum similar cu conceptul de circulație a elitelor al lui Pareto, și Mosca vorbește
despre accesul în clasa conducătoare a noi aspiranți, în special dintre proprietarii de
pământ, sau din rândul armatei, mai ales în societățile primitive, aflate la începutul
construcției claselor.
Pentru a se menține la putere, clasa politică încearcă să își legitimeze poziția prin
apel la ceea ce Mosca denumește formula politică, adică o bază juridică și morală pentru
acțiunile sale. Coenen-Huther apreciază că atunci când oamenii nu mai cred în prin-
cipiile care stau la baza formulei politice, clasa politică urmează să-și piardă puterea.
Robert Michels, sociolog care s-a ocupat de mecanismele de putere din interiorul
partidelor politice, consideră că în interiorul oricărei organizații, politice sau de altă
natură, există grupuri mici de persoane care formează un centru dur de putere și ac-
ționează nedemocratic. Teza centrală a lucrării sale este aceea că democrația conduce
inevitabil la oligarhie și ajunge într-un final să conțină nuclee oligarhice. Michels explică
oligarhiile din organizațiile democratice ca fiind o manifestare a naturii umane, ase-
menea contemporanului său, Gustave Le Bon, autorul teoriei psihologiei mulțimilor.
Astfel, masele, care nu se implică neapărat în viața cetății, au nevoie să fie conduse și
au tendința de a-i adula pe lideri, întărindu-le astfel pozițiile de conducere.
Legea de fier a oligarhiei pleacă așadar de la nevoia stringentă de organizare a
societății democratice, organizarea fiind denumită „arma celor slabi în lupta lor cu
cei puternici” (Michels, 1959, p. 21). Însă organizarea, deși are beneficiile ei, aduce cu
sine și pericole, după cum notează autorul. Masele se află în imposibilitate mecanică
și tehnică să își afirme suveranitatea prin guvernare directă, fiind invocate rațiuni de
timp și spațiu. De asemenea, masele pot să fie influențate mai ușor de cei cu aptitudini
oratorice, decât o adunare mică, unde membrii săi dezbat diferite teme. De aici apare
necesitatea alegerii de reprezentanți ai celor cu drepturi politice. Astfel, principala
cauză a oligarhizării partidelor politice rezidă în necesitatea tehnică a unei conduceri,
a unui lider.

123
 Astfel, sunt desemnați să asigure reprezentativitatea masei un număr de persoane
care la origine nu erau decât slujitori ai masei, dar care se deosebesc de aceasta prin
aptitudinile și competențele de care dau dovadă: „puterea de decizie, care e conside-
rată a fi unul dintre atributele specifice conducerii este retrasă maselor și concentrată
numai în mâinile liderilor. Astfel că liderii, care nu erau la început mai mult decât
organe executive ale voinței comune, se vor ridica în scurt timp deasupra maselor și
vor deveni independenți de orice formă de control. Cine spune organizație spune ten-
dință către oligarhie. În fiecare organizație, fie că este vorba despre un partid, despre
o uniune profesională etc., predispoziția aristocratică se manifestă într-un mod foarte
pronunțat (…) efectul final al organizării este divizarea oricărui partid și a oricărui
sindicat profesional într-o minoritate conducătoare și o majoritate condusă” (Michels,
1959, pp. 31-32).
Michels descrie procesul în termeni pozitivi, adică reflectând modul lor natural de
a se întâmpla, în timp ce în mentalul românesc există o componentă normativă, moș-
tenită din comunism. Astfel, românii nu își votează un număr de politicieni din care în
mod natural va rezulta un grup conducător („șefi”), ci votează direct „șefi”, sau, mai
bine spus, „stăpâni”. Parlamentarii, sau orice alt fel de conducători, nu sunt priviți de
români ca oameni care sunt puși în funcții de conducere ca să facă ceva pentru ei iar
apoi să fie trași la răspundere în baza rezultatelor pentru că la noi „șefii” nu sunt trași
la răspundere.
Este de înțeles necesitatea ca liderul să aibă aptitudini și competențe „dincolo de
nevoile psihologice ale mulțimilor, proiectate în persoana șefului și concursul unor
factori intelectuali care evidențiază, pe fondul incompetenței formale și reale a maselor,
superioritatea acestuia datorată instruirii. Aceasta din urmă asigură dominația majo-
rității de către minorități, alături de bani și echivalentul lor (superioritate economică)
sau tradiție (superioritate istorică)” (Milca, 2001, p. 137). Apoi, treptat, în partidele
politice va apărea consacrarea liderilor ca o cerință funcțională a sistemului, împreună
cu formarea unei clase de politicieni profesioniști. Acest din urmă pas reprezintă, în
opinia lui Michels, începutul sfârșitului, adică a democrației, ca urmare a imposibili-
tății logice a sistemului reprezentativ, fie în Parlament, fie în partidele politice, pentru
că atunci când aleg electorii își exercită deopotrivă suveranitatea și renunțarea la ea.
Gaetano Mosca (Mosca apud Michels, 1959, p. 39) vorbește despre falsitatea legendei
parlamentare, bazată pe premisa absurdă că minoritatea este legată de majoritate prin
legături indestructibile. În fapt, argumentează acesta, puterea maselor asupra aleșilor
se încheie odată cu procesul electoral.
Masele manifestă de regulă indiferență față de problemele politice, dar au nevoie în
același timp și de a fi conduse. Liderii sunt adorați de către mase, care „simt o nevoie
profundă de a se prosterna, nu doar în fața marilor idealuri, ci și în fața indivizilor care
în ochii lor reprezintă acele idealuri” (Michels, 1959, p. 67). Problema apare atunci când
liderul acționează spre a-și conserva drepturile, iar forurile de conducere concentrează
întreaga putere, ajungând ca din organe de conducere alese democratic să devină lipsite
de transparență. Acesta este de regulă un moment de examen pentru partid, care are
de ales între democrație și dictatură. „Delegații, odată aleși, au tendința de a se perma-

124
nentiza în această postură. Habitudinea se transformă într-un drept pe care cei aleși
nu vor să-l mai pună în discuție, iar cei care au votat îl acceptă, în virtutea rațiunilor
necesare funcționării organizației. Șefii se cramponează de funcțiile lor, iar atunci când
aruncă în joc atuul demisiei, ei o fac nu dintr-o conștiință a propriei demnități intrată în
contradicție cu o situație în care binele partidului trebuie să fie pe primul plan, ci pentru
ca amenințarea cu demisia să le întărească autoritatea în fața masei militanților” (Milca,
2001, p. 134). Michels notează că tendințele oligarhice și birocratice1 dintr-un partid
derivă dintr-o necesitate tehnică și practică, fiind produsul inevitabil al organizării.
Politologul american, Seymour Lipset susține că există patru metode prin care oli-
garhizarea poate fi diminuată: prin acordarea de autonomie formațiunilor locale, prin
cultivarea rețelelor informale, prin existența unui climat care să încurajeze și să permită
schimburile de puncte de vedere diferite și prin existența unor amenințări externe slabe.
Charles Wright Mills propune ideea unei singure elite a puterii, formată de fapt din
toate elitele specializate, cea politică, cea economică și cea militară. Toți cei care dețin
posturi importante în organizații importante sunt uniți de mai multe asemănări decât
deosebiri, formând o singură elită a puterii: „elita puterii se bazează pe similaritatea
membrilor săi, pe relațiile personale și oficiale pe care le au unii cu alții, și pe afinită-
țile sociale și psihologice dintre aceștia” (Mills, 1957, p. 278). Nu este vorba despre o
conspirație a decidenților din organizații, ci despre faptul că aceste persoane au frec-
ventat aceleași școli și au origini sociale și credințe religioase similare, ceea ce creează
sentimentul de apropiere și omogenitate psihosocială, care facilitează contactele.
Astfel, „unitatea fundamentală a elitei puterii americane este mai ales de ordin psiho-
social și rezultă dintr-un sentiment de camaraderie ce permite celor aparținând elitei
să se simtă membri ai aceluiași mediu exclusivist (…) pentru Mills logica economiei
capitaliste este cea care favorizează întrepătrunderea diferitelor ierarhii instituționale
și amestecul elitelor specializate, creând astfel o elită a puterii, compozită poate, dar
animată de preocupări convergente” (Coenen-Huther, 2007, p. 75).
În România, nu există spiritul „Ivy League” și al frățiilor americane din mediul
universitar. Elitele parlamentare sunt eterogene din acest punct de vedere. Astfel, „omo-
genizarea” elitelor din punct de vedere socio-cultural nu mai este posibilă ex-ante, ci
doar ex-post. Rolul de facilitator al contactelor dintre elitele din administrație, politică
și afaceri și mass media este preluat de unele instituții de învățământ ale statului. Astfel,
mulți parlamentari au posibilitatea de a stabili relații cordiale și de a socializa în timpul
mandatului cu colegi de la alte partide în cardul cursurilor postuniversitare oferite de
Colegiul Național de Apărare2 din cadrul Universității Naționale de Informații sau de
Academia Națională de Informații din cadrul Serviciului Român de Informații.

1 Birocrația apare ca urmare a procesului de diviziune a muncii, iar existența sa asigură func-
ționarea mașinăriei de partid. Controlul democratic pe o arie vastă de tematici ajunge astfel
la cote minime (Michels, 1959).
2 „Aproximativ 40% dintre cei 2.400 de absolvenți ai Colegiului Național de Apărare au ocupat
sau ocupă funcții de răspundere în cadrul instituțiilor care i-au propus. Concret, peste 150 de
parlamentari, 50 de miniștri, 5 directori de servicii speciale, 60 de secretari de stat, 150 de

125
 Mills observă și suprapunerea secvențială, adică ocuparea succesivă de funcții de
conducere în diverse domenii de activitate, mai ales de către cei care alcătuiesc nucleul
elitei: „Nucleul intern al elitei de putere este alcătuit, în primul rând din cei care schimbă
între ei rolurile de conducere din vârful unei ordini instituționale cu acelea dintr-o altă
instituție dominantă” (Mills, 1957, p. 288). Autorul observă o unitate între domenii,
dezvăluită de interșanjabilitatea funcțiilor de la vârf, acolo unde coincid interesele și
competențele, datorată dezvoltării paralele a acestora în cele trei mari domenii: politic,
economic și militar. De exemplu, reglementatorii pot ocupa funcții în industria pe care
o reglementează. Elitele guvernamentale pot ocupa, după retragerea din politică, funcții
în mediul de afaceri, și tocmai din această perspectivă elitele acordă atenție în timpul
mandatului doleanțelor venite dinspre marile companii.
Așadar, în opinia primilor teoreticieni ai domeniului elitelor, conceptele de demo-
crație, adică suveranitate a maselor, și elite erau contradictorii. Joseph Schumpeter
susține că nu poate exista o guvernare a poporului, ci doar una prin reprezentanți. Rolul
primar al poporului este de a genera un guvern, spre deosebire de doctrina clasică unde
alegerea reprezentanților este secundară înzestrării electoratului cu putere de decizie
pe teme politice curente. La putere ajunge astfel o minoritate, dar în urma competiției
libere pentru voturi libere, care poate fi, la fel de bine, eliminată în urma votului. De-
mocrația este definită ca fiind „sistemul instituțional, ducând la decizii politice, în care
niște persoane dobândesc puterea de a statua aceste decizii după o luptă concurențială
ce are ca mobil voturile poporului” (Schumpeter, 2003, p. 269). Este evident pentru
Schumpeter că nu poate exista democrație fără pluralism politic.
Schumpeter evidențiază o serie de condiții pentru ca democrația să reprezinte un
succes (Schumpeter, 2003, pp. 289-296). Este nevoie ca politicienii să fie oameni de
calitate, iar procesul de selecție unul sever din care să rezulte politicieni calificați și de
vocație. Birocrația trebuie să fie bine pregătită, iar în jocul politic să fie respectate regulile
de către toți cei participanți. O altă cerință este aceea ca spațiul deciziilor politice să nu
fie prea extins spre instituții care ar trebui să rămână independente.
Teoreticienii domeniului recunosc rolul elitelor în trecerea la democrație și în stabi-
lizarea acesteia. Elitele unei națiuni pot să se afle în conflicte ireconciliabile, pot să fie
„unificate ideologic3” sau pot să fie „unificate consensual” (Field și Higley apud Burton
și Higley, 1986). Acest al treilea tip de elite este caracteristic regimurilor politice stabile,

generali, 5 consilieri prezidențiali, prefecți, subprefecți, primari, directori de firme naționale și

multinaționale, șefi de departamente și agenții centrale și locale, reprezentanți ai mass-media
au absolvit Colegiul Național de Apărare.” Sursa: http://www.economica.net/colegiul-nati-
onal-de-aparare-mba-ul-politicienilor-care-vor-un-fotoliu-in-guvern_19315.html, accesat la
data de 13.01.2014.
3 Elitele totalitare sau unificate ideologic există în regimuri politice stabile dar lipsite de repre-
zentativitate. Aici nu se întâmplă lovituri de stat sau alte confiscări de putere, dar exprimarea
opiniei care contrazice ideologia oficială este reprimată. Deși funcționarea instituțiilor poate
să fie din punct de vedere formal democratică, alegerile mimează competiția și nu determină
structura guvernului (Burton și Higley, 1986, p. 2).

126
unde puterea este cedată pașnic în urma unor alegeri libere. Elitele iau adesea poziții
contradictorii ideologic în public, dar există o înțelegere tacită în privința supunerii la
regulile jocului politic, iar situația nu degenerează în conflicte violente.
De asemenea, există o rețea de relații interpersonale între membrii clasei politice,
care adoptă norma partizanatului limitat. Elitele politice nu vor lăsa apartenențele la
diferite grupuri și partide să interfereze cu o înțelegere profundă a problemelor curente
și a misiunii lor. Pot să existe divergențe de opinie în legătură cu cea mai bună variantă
a unei soluții, dar nu și în legătură cu modul în care ea va fi adoptată.
Pentru stabilitatea democrației este necesar ca elitele să înțeleagă regulile jocului
politic în același mod, adică să existe consens asupra procedurilor, regulilor și codurilor
de comportament acceptate. Potrivit lui Sartori (1999) este nevoie ca elitele să înțeleagă
politica în termeni de negociere și nu de război, un joc cu sumă pozitivă, mai degrabă
decât un joc cu sumă nulă din care toate părțile implicate pierd.
Din acțiunea în consens a elitelor derivă practic o altă trăsătură a elitelor unei de-
mocrații consilidate, și anume unificarea structurală (Culic, 2002). Aici înțelegem o
socializare comună care duce la afinități ideologice, culturale și practice. Într-un final
se ajunge la o rețea de comunicare și contact informală, care facilitează contactele și
conviețuirea pașnică. Ideea este oarecum similară cu „o singură elită a puterii” a lui
C.W. Mills (1957), care consideră că unitatea elitei americane este de natură psiho-
socială, învățată prin socializare în același tip de mediu, fie că vorbim de familie sau
de școală. Literatura din domeniu relevă faptul că elitele unificate consensual dar și
structural sunt factori esențiali pentru ca o nouă democrație să supraviețuiască și să
se consolideze pe termen lung.
Regimurile politice stabile sunt asociate cu elitele unificate ideologic (regimuri tota-
litare) sau consensual, însă doar elitele unificate consensual pot asigura existența unui
regim politic democratic reprezentativ (Higley și Moore apud Burton și Higley, 1986,
p. 6). Elitele unificate consensual sunt o precondiție, dar nu o garanție a regimurilor
democratice stabile. Pentru a se putea face o trecere de la un regim totalitar sau instabil
la un regim stabil și reprezentativ, adică la democrație, este nevoie de elite unificate
consensual. Acest pas nu se poate face ușor. Exceptând cazul pierderii de războaie,
elitele totalitare nu se transformă în elite unificate consensual. Exemple de treceri gra-
duale spre elite unificate consensual și democrație se găsesc în statele foste colonii,
care, atunci când și-au obținut independența, au continuat cu regimuri democratice.
O altă variantă de trecere la democrație este reprezentată de înțelegerile, pactele
între elite („elite settlements”). Acestea sunt „evenimente relativ rare în care diferite
facțiuni de elite naționale își reorganizează brusc și deliberat relațiile prin negocierea
de compromisuri referitoare la cele mai elementare dezacorduri. Pactele dintre elite au
două consecințe majore: creează modele de competiție deschisă dar pacifistă, bazată pe
regula partizanatului limitat între toate facțiunile, și transformă regimurile instabile în
regimuri stabile în care confiscările de putere nu mai au loc și nu sunt previzibile pe
scară largă” (Burton și Higley, 1986, p. 2).
Caracteristicile regimului non-democratic anterior și modul de funcționare a aces-
tuia influențează dinamica post schimbare de regim. Astfel, tranziția spre democrație

127
„depinde crucial de actorii care inițiază și controlează tranziția” (Culic, 2002, p. 45).
Regimul Ceaușescu, se încadrează în tipologia de regim sultanist, cu unele accente
totalitare, potrivit tipologiilor de regimuri politice descrise de Linz și Stepan (1996). În
România de dinainte de 1989, domnia legii era inexistentă, iar mimarea pluralismului
politic nu permitea niciun fel de opoziție care ar fi putut da naștere la o grupare mode-
rată care ar fi putut să negocieze trecerea la un regim democratic cu o altă minoritate
din interiorul partidului comunist. Astfel, pactele dintre elite nu puteau fi înfăptuite din
pricina absenței actorilor principali de pe scena politică. Există doar supunere aproape
generalizată față de conducător și reprimări brutale în cazuri de disidență.

3. Elitele Europei Răsăritene

Europa de Est a trecut în 1989 printr-o perioadă marcată de turbulențe sociale și
politice care au însoțit trecerea de la regimul comunist la cel democratic. La fel cum
parcursul sistemului de guvernare a fost diferit de cel al statelor vestice, la fel și par-
cursul elitelor și teoriile care explică dinamica acestora prezintă particularități. Școala
maghiară de cercetători s-a dedicat unor cercetări care, deși nu au cuprins și România,
pot să definească într-o mare măsură elita comunistă și post comunistă română. Valorile
și principiile elitei sunt modelate de trecutul comunist, de dictatori, de nerespectarea
drepturilor și libertăților cetățenești, de lipsa unei democrații funcționale și a unui
capitalism afectat de legături netransparente cu politicul.
Însă ce s-a întâmplat cu vechea elită comunistă? La această întrebare au răspuns în
1995 Ivan Szelenyi și Szonja Szelenyi într-o cercetare pe care au realizat-o împreună cu
oameni de știință din Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Rusia și Slovacia. Cercetarea a
fost realizată pe 40.000 de persoane. În fiecare țară au fost intervievați foști apartenenți
ai nomenclaturii dar și persoane care aparțineau în 1993 elitei economice și politice.
Plecând de la conceptul de circulație a elitelor a lui Pareto, cei doi cercetători ma-
ghiari susțin că există două posibilități de schimbare a unei elite într-un stat. Prin repro-
ducere sau prin circulație. „Teoria indică un nivel înalt de reproducere a elitelor atunci
când tehnocrația a fost cooptată de nomenclatură sau, dacă acest lucru nu s-a întâmplat,
nu există o contra-elită care să înlocuiască nomenclatura în momentul în care sistemul
a cedat. Circulația elitelor se produce atunci când tehnocrația nu a fost acaparată de
nomenclatură sau dacă este formată deja contra-elita” (Szelenyi și Szelenyi, 1995, p. 5).
Tema reproducerii fostei elite comuniste apare și în lucrările altor cercetători în
sociologie sau științe politice. Elmer Hankiss (apud Bozóki, 2003) în Ungaria și Jadwiga
Staniszkis (1991) în Polonia susțin că de fapt, fosta nomenclatură este cea care a profitat
de pe urma revoluțiilor din 1989. Hankiss și Staniszkis au fost influențați în tezele lor de
Pierre Bourdieu și de teoria acestuia cu privire la diferite forme de capital4 convertibil.

4 Pierre Bourdieu distinge între mai multe tipuri de capital pe care un individ poate să le dețină.
Capitalul social este dat de rețelele de relații, de apartenența la grupuri, de influența pe care
o are o persoană în rândul altor persoane influente, care îi permite să negocieze și să-și atingă
scopurile. Capitalul cultural este conferit de nivelul educației adică de acreditările deținute

128
În speță cei doi cercetători susțin că elitele comuniste au convertit capitalul politic pe
care îl dețineau în capital economic, iar acest proces este marca definitorie a tranziției
de la comunism la democrație. Hankiss credea că există diferite tipuri de putere într-o
societate și că, atunci când elita comunistă a trebuit să facă față declinului vechiului
regim și a fost confruntată cu posibilitatea pierderii puterii politice, a devenit interesată
în convertirea acesteia într-un alt tip de putere. Hankiss folosește exemple punctuale
din Ungaria pentru a arăta că legislația pentru privatizările spontane a fost principala
unealtă pentru atingerea acestui obiectiv. Potrivit lui Hankiss „reforma era doar un
cuvânt care dădea bine, folosit pentru a ascunde procesele profunde, ascunse (deeper),
de convergență a elitelor via conversia puterii. Membrii potențialei noi elite și-au pavat
drumul pentru o supraviețuire confortabilă” (Bozóki, 2003, p. 224).
Așadar, prin uz de relații, membrii vechii elite au transformat puterea politică pe
care o pierduseră în putere economică pentru o viitoare supraviețuire. Bozóki (2003,
p. 224) susține de asemenea că cercetarea lui Szelenyi și Treiman din 1995 confirmă
faptul că în zona economică s-a produs o reproducere a elitelor comuniste, în timp ce
în aria politică, mai vizibilă, s-a produs o circulație a elitelor, ceea ce probabil Hankiss
nu anticipase.
Jadwiga Staniszkis anticipează constituirea unei burghezii împroprietărite, alcătuită
din cadrele de vârf ale nomenclaturii comuniste. Astfel s-a realizat o tranziție pașnică
la capitalism, în care privatizarea este făcută de cei care ar fi trebuit să-i fie adversari.
Ea denumește acest fenomen „capitalism politic”, un hibrid al „occidentalizării” (Sta-
niszkis, 1991), unde există o permanentă legătură între privat și funcțiile publice.
În acord cu această idee este și Akos Rona-Tas care vede însă o diferențiere în timp
a faptelor. Acesta consideră că „evenimentele perioadei de tranziție au fost pregătite
printr-o fază de degradare a economiei socialiste în țările respective /…/ așadar avem
de-a face cu un proces care s-a derulat în doi timpi: teza circulației elitelor conducă-
toare se aplică fazei de degradare a economiei socialiste, în timp ce teza reproducerii
elitei se aplică fazei următoare, cea a tranziției” (Akos Rona-Tas apud Coenen-Huther,
2007, p. 199).
Ersebet Szalai (apud Bozóki, 2003) afirmă că în momentul prăbușirii comunismului
fosta nomenclatură era divizată în birocrați și tehnocrați, care formau noua elită. Aceasta
susține că anul 1989 reprezintă victoria fracțiunii tehnocrate, mai bine educată și mai
tânără, împotriva fracțiunii birocrate (Bozóki, 2003, p. 224).
De cealaltă parte, Eyal, Szelenyi și Townsley (2001) arată că mulți membri ai fostei
elite comuniste se află de partea învinșilor tranziției și că nu se poate genera ca regulă
automată preschimbarea capitalului politic în capital economic. Aceștia sunt totuși de
acord că marii învingători ai perioadei de tranziție sunt foștii comuniști care proveneau
îndeosebi din aripa tehnocrată. Eyal și colaboratorii săi susțin că tipul de capital care
devine cel mai important în perioada de tranziție este cel cultural, în timp ce capitalul

care atestă gradul de cunoștințe și aptitudini. Capitalul economic este dat de cantitatea de
posesiuni materiale, adică mijloace de producție, afaceri, acțiuni etc.

129
politic se devalorizează. Pentru aceștia câștigătorii sunt tinerii fără carnet de partid
care dețin niveluri înalte de capital cultural, cu pregătire inginerească și economică.
Prin contrast, de pierdut au avut cei mai vechi membri ai partidului comunist, care
au lucrat la stat.
La fel ca și alți teoreticieni ai tranziției, și Eyal și colaboratorii au fost influențați de
teza lui Pierre Bordieu privind tipurile de capital. „Capitalul social a fost instituționalizat
sub formă de „capital politic” fie prin calitatea de membru al partidului comunist, fie de
membru al nomenclaturii sau al Comitetului Central. Devotamentul și loialitatea față
de partid, față de șefi și față de ideologia comunistă, pe de-o parte, și consimțământul
de a executa activitățile necesare funcționării mașinăriei – rețea a partidului, pe de alta,
au fost principalele criterii pentru stabilirea poziției și promovarea în spațiul social al
comunismului” (Eyal, Szelenyi și Townsley, 2001, p. 85). Capitalul social s-a depreciat
însă puternic după 1989 în țările Europei Centrale, iar o parte a elitei a fost retrograda-
tă social. În aceste state nu s-a constituit acea burghezie împroprietărită puternică, în
măsură să preia conducerea schimbării. În schimb, în spațiul rus al Europei de Est și
în Rusia fosta nomenclatură a reușit convertirea capitalului social în capital economic
și chiar politic.
Eyal, Szelenyi și Townsley avansează o teorie a tranziției pentru a explica modul în
care poate lua naștere capitalismul acolo unde nu există o clasă de burghezi proprietari.
Astfel apare ideea de capitalism fără capitaliști, „o strategie de a crea capitalism de
sus în jos. El a fost inventat și aplicat de elita tehnocrată și managerială cu implicarea
noii elite politice și a intelectualilor lideri de opinie. În ciuda unor substanțiale costuri
sociale, a reușit să realizeze o restructurare economică pe scară largă și a așezat bazele
instituțiilor principale ale economiei de piață și ale democrației parlamentare” (Eyal
Szelenyi și Townsley, 2001, p. 247).
Capitalismul care se construiește pe rămășițele socialismului se face în mod diferit
de cel clasic, teoretizat de K. Marx și A. Smith, ceea ce ridică un semn de întrebare cu
privire la viitorul său. Autorii identifică alianța dintre foștii disidenți, intelligentia5
și tehnocrații socialiști ca fiind motorul construcției capitalismului est-european. Ei
adoptă o atitudine de guvernare de tip managerial și își asumă sarcina grea a procesului
de tranziție. „Acești actori își legitimează controlul mijloacelor de producție nu prin
doctrina și ideologia proprietății private, ci prin afirmarea unui know-how tehnic sau
managerial. /…/ Managerialismul poate fi caracterizat drept o teorie a capitalismului
fără capitaliști” (Eyal, Szelenyi și Townsley, 2001, p. 71).
Așadar, nu în toate țările foste comuniste nomenclatura se reproduce în noile struc-
turi. În ceea ce privește România, deși PCR ajunsese să numere peste 3 milioane de
membri, elita conducătoare era în număr restrâns, fiind formată din oameni cu funcții

5 Avangardă intelectuală care milita în favoarea reformelor politico-sociale. Împrumutat din

rusescul intellighenția = clasa intelectualilor reformatori din Rusia țaristă de la sfârșitul se-
colului al XIX-lea, conform DEX http://www.dexonline.news20.ro/cuvant/intelighentia.html,
accesat la data de 07.08.2014.

130
politice importante în ierarhia statului. Nomenclatura a fost formată de-a lungul tim-
pului dintr-un număr variat de persoane, de ordinul miilor6. Lipsa apartenenței la PCR
însemna obstacole în carieră și viața personală, dar carnetul de membru nu garanta
apartenența la elită. În schimb, oameni fără competențe reale dar membri ai PCR au
dobândit poziții cheie în structurile de partid și ale economiei.
Spre deosebire de Ungaria, unde opoziția anticomunistă s-a dezvoltat începând cu
1970 și a și câștigat alegerile, în România nu a fost posibilă negocierea unui regim de-
mocratic. Așadar, rutele de democratizare a celor două state au fost diferite. Momentul
Revoluției din 1989 a reprezentat înlocuirea sistemului comunist cu cel democratic
capitalist. O înlocuire violentă, care avea să se traducă în greutatea cu care s-a creat
sistemul de instituții moderne, dar mai ales în dificultatea cu care au luat naștere noi
concepții, comportamente și atitudini. Practic oamenii au înțeles foarte greu ce înseamnă
în esență democrație și trecerea de la o societate colectivistă la una bazată pe proprietate
privată și profit. Interiorizarea valorilor democrației și capitalismului de către un popor
care a trăit 43 de ani în comunism nu a fost un lucru ușor. Rigiditatea populației, grija
zilei de mâine și a unui loc de muncă stabil, anomia socială, dificultățile economice, au
făcut dificilă perioada de tranziție.
Potrivit cercetărilor lui Geert Hofstede (2012), România are în continuare un scor
ridicat, de 90 la dimensiunea colectivism7, ceea ce denotă puternice reminescențe din
perioada comunistă. În 2011, doar 44% din respondenții unui sondaj realizat de Institu-
tul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)
considerau că prăbușirea comunismului a fost benefică pentru România8. 27% dintre
respondenții aceluiași sondaj consideră că România s-a despărțit în mare măsură de
trecutul comunist după 22 de ani, în timp ce 40% consideră că despărțirea s-a produs în
mică măsură, iar 11% cred că deloc. Aceste rezultate arată cât de departe sunt românii
de valorile europene de libertate și democrație, pe care le clamează, dar pe care nu le
recunosc ca făcând parte din fibra lor individuală.
Elita parlamentară din primii ani ai tranziției era divizată profund, în termeni de
interese, educație, ideologii, ceea ce s-a tradus în incapacitatea de articulare a unor po-
litici clare de reformă a statului. Primul organ al puterii de stat, cu caracter provizoriu,
Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN) a avut ca scop organizarea alegerilor și
stabilizarea situației politice din țară. Era alcătuit din 141 de membri, care reprezentau
toate județele. Dintre aceștia 27,2% erau membri ai nomenclaturii. Biroul Executiv al
acestui organism era alcătuit din 11 membri din care 5 erau demnitari ai fostului regim

6 De exemplu, în 1954, nomenclatura CC al PMR era alcătuită din 5.243 de funcții, iar în 1966
din 3.596 de funcții (Grosescu, 2008, p. 305).
7 Dimensiunea Individualism/Colectivism se referă la modul în care se definesc membrii unei
societăți. În termen de Eu sau de Noi? Colectivismul înseamnă preferință pentru o societate
în care membrii acesteia așteaptă ca rudele sau un grup să aibă grijă de ei, în schimbul loia-
lității. Celelalte dimensiuni ale lui Hofstede după care se poate evalua o cultură sunt Power
distance, Masculinity/Femininity, Uncertainty avoidance, Long term orientation.
8 Sursa: http://www.iiccr.ro/pdf/ro/sondaj/raport_iiccmer.pdf, accesat la data de 26.06.2013.

131
și controlau funcții cheie. „Nucleul dur al noii puteri era format așadar din persoane
care făcuseră parte din structurile decizionale comuniste” (Grosescu, 2008, p. 313).
Același CFSN constituie prin decret de lege guvernul provizoriu, condus de Petre
Roman, alcătuit aproape 75% din foști membri ai nomenclaturii (Grosescu, 2008, p.
314). Tot prin decret de lege al CFSN este alcătuit Parlamentul provizoriu cu denumirea
de Consiliul Provozoriu de Uniune Națională (CPUN). Acesta a fost înființat după ce
opoziția și-a anunțat nemulțumirea că FSN se va transforma în partid politic. În urma
unor ample manifestații de stradă CFSN a fost transformat în CPUN, în care au intrat
37 de partide, dar repartizarea era inegală. 50% din locurile din CPUN erau ocupate
de foști membri ai CFSN, iar restul era distribuit celorlalte partide. Aproape 35% din
reprezentanții FSN ocupaseră funcții în nomenclatura comunistă9. Partidele istorice
și cele ecologiste nu au desemnat persoane cu trecut politic în structurile de partid
comuniste. Chiar și așa, vocea partidelor istorice era mult diluată în cadrul dezbateri-
lor, care arătau publicului un Parlament confuz, fără direcții clare, plin de orgolii fără
miză. În acel context, singurii care păreau să aibă o strategie, pe care o și impuneau,
erau membrii FSN, grupați în jurul lui Ion Iliescu. CPUN a votat legea prin care s-au
organizat alegerile din 20 mai 1990, fără un amendament cerut de societatea civilă, și
anume interzicerea candidaturii pentru foștii membri ai PCR.
Opoziția vremii, formată din Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD),
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR), Partidul Național Liberal
(PNL), Partidul Democrat Agrar din România (PDAR) și Partidul Unității Naționale
Române (PUNR), a trimis în Parlament îndeosebi intelectuali, unii dintre ei fiind foști
disidenți, deținători de puternic capital simbolic, precum Corneliu Coposu sau Ion
Diaconescu (Culic, 2002). Dar discursul radical al opoziției intelectuale nu a prins atât
de bine la public și a strâns mai puține voturi decât cei care aveau să ajungă la putere,
FSN și FDSN, care au trimis în Parlament un procent important de foști nomenclaturiști,
tehnocrați de partid10 și funcționari ai fostei administrații. De asemenea, opoziția, nea-
vând la dispoziție rețelele comuniste, deținea mai puțin capital social și simbolic decât
puterea. Cei care au participat la Revoluție au acumulat foarte mult capital simbolic,
pe care, mai apoi, cei cu experiență și abilități de comunicare l-au capitalizat și politic.
„Aparatcicii regimului anterior au fost fără îndoială mult mai bine pregătiți să înțelea-
gă și să folosească contextul în care s-a reconstituit puterea de stat. Astfel, comuniștii
reciclați au fost cei care au dominat procesul de redefinire a regulilor și instituțiilor
politice” (Culic, 2002, p. 133).
Într-o analiză care urmărește ponderea fostelor elite comuniste în rândul membrilor
Parlamentelor României din 1994 până în 2004, procentul acestora nu depășește 15%

9 Aceștia avuseseră funcții importante precum membru supleant al CPEx (Comitetul Politic
Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român), membru și membru supleant
in MAN (Marea Adunare Națională), profesori la Academia Națională de Partid (Grosescu,
2008, p. 317).
10 Tehnocrația partidului era alcătuită din experții și cercetătorii din institutele Academiei Ro-
mâne, din domeniile politic și socio-economic (Culic, 2002).

132
(Grosescu, 2008). Acest lucru demonstrează, în viziunea autorilor, faptul că, cel puțin
în domeniul parlamentar s-a produs o cooptare a unei noi elite. Deși legea lustrației
nu a fost adoptată niciodată, fostele elite comuniste s-au regăsit într-un număr mai mic
decât cel așteptat, astfel, în Parlamentul din 1990-1992, procentul a fost de 15,3%, între
1992-1996 de 15,5%, între 1996-2000 a scăzut la 11,6% ca urmare a victoriei Convenției
Democrate, iar între 2000-2004 a crescut la 13,3%. Acea legislatură corespunde victoriei
în alegeri a PDSR și PRM, partide care au fost integratoare a fostei elite comuniste. Deși
procentul pare mic, este important de observat și pârghiile pe care le aveau la dispo-
ziție aceste elite. Astfel, „membrii notorii ai nomenclaturii au fost numiți președinți
sau vicepreședinți ai comisiilor parlamentare, secretari de camere sau șefi de grup
parlamentar” (Grosescu, 2008, p. 324). Este evidentă influența pe care o puteau exer-
cita aceste persoane din funcțiile pe care le dețineau asupra proceselor legislative. Nu
contează așadar cantitatea funcțiilor, ci calitatea și puterea asociată cu acestea. Pozițiile
decizionale ocupate le-au conferit astfel membrilor vechii elite posibilitatea de a iniția
și ghida parcursul reformelor din perioada de tranziție. Absența unei legi a lustrației
este o evidență a influenței pe care au exercitat-o aceste persoane în funcțiile pe care le
dețineau. Deși legile se adoptă de majorități, lobby-ul și puterea acestora a rezultat în
susținere și din partea „noii elite parlamentare”.
Rutele de reîntoarcele în viața politică a foștilor nomenclaturiști au fost social demo-
crația, naționalismul și mișcarea muncitorească (Grosescu, 2008). Deși ultima soluție
nu a fost una câștigătoare, partidele social democrate au reprezentat o rută de succes,
având o importantă susținere electorală. Partidele care s-au poziționat pe partea de
centru-dreapta au evitat să ofere poziții politice foștilor membri ai nomenclaturii.
Considerăm în această lucrare că performanța clasei politice actuale poate fi expli-
cată prin apel la momentul 1989, care ar fi putut reprezenta un nou început în politica
românească. Nu a fost să fie așa, iar Constantin Ionete (2003) oferă o posibilă explica-
ție, plecând de la teoria lui Pierre Bourdieu a „habitusului11”. Ionete vorbește despre
o puternică dependență de cale, favorizată de tradiție, ca „formă de supraviețuire a
unei ideologii depășite, considerată ancorare într-un tărâm nou” (Ionete, 2003, p. 96),
pentru a explica de ce nu a fost fructificat momentul Revoluției. Potrivit lui Ionete,
vechile habitusuri, s-au manifestat în greve, recurs la violențe organizate de sindicate

11 Pierre Bourdieu consideră că agenții sociali sunt înzestrați cu habitusuri, care le permit aces-
tora să se adapteze la contexte noi, prin anticipare. Habitusurile sunt caracteristice agenților
sociali și sunt dobândite pe baza experienței: „aceste sisteme de scheme de percepție, de apre-
ciere și de acțiune permit săvârșirea unor acte de cunoaștere practică, întemeiate pe reperarea
și cunoașterea stimulilor convenționali la care sunt dispuși să reacționeze și generarea fără
stabilirea explicită a unor scopuri și fără un calcul rațional asupra mijloacelor, a unor strategii
adaptate și permanent reînoite, dar numai între limitele constrângerilor structurale al căror
produs sunt și care le definesc” (Bourdieu, 2001, p. 154). De asemenea, Bourdieu consideră
că societățile precapitaliste sunt ghidate de habitusuri, în timp ce societățile dezvoltate, cu
capitalism solid, depind de reguli și mecanisme obiective, care garantează reproducerea
capitalului economic și a celui cultural.

133
și susținute de actorii politici și de sindicate, revendicări de apărare a statu quo-ului,
și promovarea „grijii paternale a statului în raport cu salariații, angajații din sistemul
public”. Politicienii au răspuns revendicărilor prin „stagnarea privatizării, motivată prin
necesitatea pregătirii condițiilor pentru asigurarea succesului acestui proces, promova-
rea prealabilă în acest scop a creșterii economice, toate fără rezultate, dar costisitoare”
(Ionete, 2003, p. 191). Astfel, prin amânarea reformelor economice, a privatizărilor,
necesare în tranziție pentru declanșarea competiției pentru selecția valorilor, în opinia
lui Ionete nu a mai fost posibilă nici declanșarea „spiritului capitalismului”, de care
amintește Max Weber (1992).
Ionete susține că puternica dependență de cale din România a determinat partidele
de stânga postdecembriste să rămână în „proiectul înghețat al social-democrației din
prima parte a secolului XX, sub scutul etatismului birocratic, într-o combinație încă
incomodă cu pluralismul politic” (Ionete, 2003, p. 97). Analiza autorului, deși făcută cu
mai bine de 10 ani în urmă, poate să explice chiar și acum aversiunea pentru reforme
și privatizări a politicienilor și a publicului, cu precădere a celui dependent de ajutoare
sociale.
Partidele care au apărut în 1989, FSN și apoi cele care s-au desprins din FSN au
adoptat o doctrină de stânga, care susținea etatismul, incompatibilă cu economia de
piață. Conform lui Ionete „consecințele au fost numeroase, și costisitoare, concretizate
într-o ruptură între democrația pluralistă și structura monopolistă de stat a economiei,
rămasă în afara liberei inițiative. Dacă pentru început această coexistență conflictuală
era predeterminată de dependența de cale, menținerea ei peste un deceniu a blocat
transformările radicale – proces însoțit de un declin economic și dezechilibre – și a
determinat conservarea, în numele unei ideologii depășite, a structurii colectiviste a
economiei, favorabile reversibilității regimului democratic, în perioadele de tensiune
socială, destul de frecvente” (Ionete, 2003, p. 111).
Și alți autori au identificat doctrina de stânga ca fiind o opreliște pentru consolidarea
democrației unui stat în tranziție, mai ales dacă se instalează începând cu alegerile fon-
datoare, cum s-a întâmplat în România: „partidele de centru-dreapta ar trebui ajutate
să obțină rezultate bune, iar cele de stânga-centru și stânga nu ar trebui să câștige cu
o majoritate copleșitoare” (O’Donnel și Schmitter apud Culic, 2002, p. 74). Partidele de
stânga „în general tind să se fragmenteze și să se angajeze în eforturi electorale bazate
pe promisiuni electorale din ce în ce mai extremiste” (Culic, 2002, p. 74), periclitând
parcursul democratic și capitalist al unei națiuni.
Dar, deși alegerile fondatoare au fost câștigate de partide de stânga, care au rămas la
putere până în 1996, în 1994 românii se declarau mai de dreapta decât media europea-
nă (Preda, 1994, p. 3). Sociologul Marian Preda furnizează o serie de explicații pentru
acest rezultat surprinzător. Conservatorismul este una dintre explicații, însă realizat
prin păstrarea status-quo-ului comunist, deci înțeles diferit de atributul dreptei. Națio-
nalismul, lipsa de informare și cultura politică tributară perioadei comuniste, confuzia
electoratului cauzată de lipsa de coerență și amestecarea doctrinelor, programelor și
a ideologiilor partidelor politice ale vremii, sunt alte explicații furnizate de sociologul
Marian Preda.

134
 Între cercetătorii domeniului elitelor politice românești nu există o unitate de gândire
referitor la o circulație sau o reproducere a elitelor comuniste. Dacă ar fi să ne raportăm
la teoriile cercetătorilor maghiari, putem afirma că în România căderea comunismului
a adus o reproducere a vechii elite, precum și un pact social de neagresiune cu noua
putere. Vechii comuniști au fost în același timp și noii capitaliști fiind responsabili de
bunul mers al instituțiilor românești și a economiei.
Daniel Barbu (2004) consideră că foștii membri ai clasei conducătoare comuniste care
își pierduse formal privilegiile o dată cu dizolvarea Partidului Comunist Român (PCR)
au primit garanții de securitate și intangibilitate din partea noii puteri. Comunismul a
ieși din scenă, afirmă Daniel Barbu, iar vechii comuniști au fost chiar arbitrii schimbării.
Schimbarea de la nivel politic a fost însoțită de o „micro-continuitate individuală”, iar
„teoria vidului de putere a îngăduit puterii să supraviețuiască și să dureze în alte forme
și la alte niveluri. Ea a avut, în plus, avantajul de a nu încredința nimănui mijloacele
de control politic și juridic necesare pentru o nouă selecție socială a elitelor” (Barbu,
2004, pp. 22-23).
Elitele politice care și-au asigurat supraviețuirea, au continuat să exercite o influ-
ență importantă în domenii importante, inclusiv în economie. Prin privatizările de
tip românesc întreținute de corupție12, importante ramuri ale industriei au trecut în
mâinile acestora.
În celelalte țări din Europa de Est la schimbarea de regim au participat intelectualii
care au reprezentat și parte din noua elită. În România, de teama represaliilor și ame-
nințați cu ani grei de pușcărie, aceștia nu au constituit o voce puternică. În schimb, pe
scena lăsată liberă după înlăturarea activiștilor de partid au rămas tehnocrații, puternic
curtați de formațiunile politice ale vremii, îndeosebi de FSN. Tehnocrații, „grupare
socio-profesională cuprinzătoare, devenită la câteva săptămâni după decembrie 1989
beneficiara revoluției, a format nucleul noii elite conducătoare, asumându-și rolul de
garant al continuității proceselor economice și de legătură între trecut, prezent și viitor,
prin perenitatea factorului tehnic” (Ionete, 2003, p. 91).
O altă abordare a momentului schimbului de putere susține că, deși fosta nomen-
clatură a reușit să devină unul dintre principalii actori ai tranziției românești, circulația
elitelor a fost mai puternică decât reproducerea acestora, cel puțin numeric, deși funcțiile
de putere și conducere erau în mâinile foștilor membrii ai nomenclaturii (Grosescu,
2008). Astfel, foști nomenclaturiști care se aflau în opoziție cu regimul Ceaușescu și
care și-au însușit rolul contra-elitei comuniste absente, au participat la prăbușirea regi-
mului comunist, întărindu-și astfel capitalul simbolic. De asemenea, capitalul cultural,
experiența din administrația comunistă, le-a permis acestora să îl preschimbe în capital
politic, deci în funcții publice după 1989.

12 Sursa: http://economie.hotnews.ro/stiri-companii-5859831-retrospectiva-privatizarilor-roma
nia-multe-societati-fost-vandute-dupa-scazut-valoarea-urma-devalizarilor-facute-firmele-
capusa-potrivit-unui-top-privatizarilor-cel-mai-mare-succes-fost-vanzarea-bcr.htm, accesat
la data de 01.06.2013.

135
4. Concluzii
În această lucrare am utilizat teoria elitelor pentru a furniza posibile explicații ale
lipsei de încredere în Parlament din partea românilor. Această teorie demonstrează
rolul puternic pe care îl au elitele în perioada de tranziție spre democrație. Din păcate,
în România noul start a fost pierdut în 1989, când a avut loc o reproducere a elitelor
comuniste în structurile noii societăți. Procesul de consolidare a capitalismului și a
democrației a fost întârziat iar valorile fostei elite au fost perpetuate în noile insti-
tuții ale statului, inclusiv în Parlament. Între cercetătorii domeniului elitelor politice
românești nu există o unitate de gândire referitor la o circulație sau o reproducere a
elitelor comuniste. Se poate observa totuși că vechile habitusuri ale elitei comuniste
au supraviețuit. Mult așteptata schimbare a fost făcută cu vechi membri de partid în
funcții cheie ale statului român, iar capitalismul s-a instalat mai mult cu numele, fără
să fie o consecință firească a evoluției instituțiilor românești.
Lipsa de experiență, vechile mentalități, teama că vechiul regim se poate întoarce
iar liderii noului regim vor fi trași la răspundere, toate acestea fac ca acel moment zero
al schimbării de regim să fie unul cheie. De competențele și calitatea celor participanți
la conducerea unei țări în acel moment depinde, potrivit teoriei dependenței de cale,
viitorul a generații întregi. Partidele care au apărut în 1989, FSN și apoi cele care s-au
desprins din FSN, au adoptat o doctrină de stânga, incompatibilă cu economia de pia-
ță. Opoziția vremii, cu discurs intelectual și radical, nu a prins la public, iar puterea a
trimis în Parlament un procent important de foști nomenclaturiști, tehnocrați de partid
și funcționari ai fostei administrații. Astfel, s-a asigurat supraviețuirea unor valori,
incompatibile cu performanța parlamentară, piața liberă și democrația.

Bibliografie:
1. Barbu, D., Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă, ediția a II-a,
București: Editura Nemira, 2004.
2. Best, H. și Higley, J., Democratic Elitism: New Theoretical and Comparative Perspectives,
Brill, Leiden: Koninklijke, 2010.
3. Bourdieu, P., „The forms of Capital”, în Richardson, J. (editor), Handbook of Theory and
Research for the Sociology of Education, New York: Greenwood Press, 1986, pp. 241-258.
4. Bourdieu, P., Meditații Pascaliene, București: Editura Meridiane, 2001.
5. Bozóki, A., „Theoretical Interpretations of Elite Change in East Central Europe”, 2003,
Comparative Sociology, vol. 2, nr. 1, pp. 215-247.
6. Burton, M. și Higley, J., „Elite Settlements”, Pre-Publication Working Paper of the Insti-
tute of Latin American Studies, University of Texas at Austin, no. 87-01, 1986, [Online]
disponibil la adresa http://repositories.lib.utexas.edu/bitstream/handle/2152/8952/8701.
pdf?sequence=2, accesat la data de 16 martie 2013.
7. Coenen-Huther, J., Sociologia elitelor, Iași: Editura Polirom, 2007.
8. Culic, I., Câștigătorii. Elita politică și democratizare în România 1989-2000, Cluj Napoca:
Editura Limes, 2002.
9. Eyal, G., Szelenyi, I. și Townsley, E., Capitalism fără capitaliști. Noua elită conducătoare din
Europa de Vest, București: Editura Omega, 2001.

136
10. Grosescu, R., „Conversia elitelor comuniste din România 1989-2000”, în Gheorghiu,
M.D. și Lupu, M. (editori), Mobilitatea elitelor din România în secolul XX, București: Pa-
ralela 45, 2008, pp. 299-338.
11. Grupul românesc pentru studiul valorilor social, Valorile românilor. NEWSLETTER.
Încrederea în instituții, realizat de Tufiș, C., 2013, [Online] disponibil la adresa goo.gl/
I2APQ1, accesat la data de 16 martie 2013.
12. Hofstede, G., Culturi și organizații. Softul mental, București: Humanitas, 2012.
13. Ionete, C., Clasa politică postdecembristă, București: Editura Expert, 2003.
14. Linz, J. și Stepan, A., Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe,
South America, and Post-Communist Europe, Baltimore: John Hopkins University Press,
1996.
15. Machiavelli, N., Principele, București: Editura Antet, 2013.
16. Michels, R., Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern
Democracy, New York: Dover Publications, 1959.
17. Milca, M., Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor, București: Editura Eco-
nomica, 2001.
18. Mills, C.W., The Power Elite, New York: Oxford University Press, 1957.
19. Pareto, V., Traité de sociologie générale, Paris: Librairie Payot, 1916.
20. Preda, M., „Partidele politice din România: Clasificare și relații parlamentare”, 1994,
Revista de Cercetări Sociale, nr. 3, pp. 3-28.
21. Protsyk, O. și Matichescu, M.L., „Clientelism and Political Recruitment in Democratic
Transition: Evidence from Romania”, 2011, Comparative Politics, vol. 43, nr. 2, pp. 207-224.
22. Sartori, G., Teoria democrației reinterpretată, Iași: Editura Polirom, 1999.
23. Schumpeter, J., Capitalism, Socialism and Democracy, New York: Routledge, ediție publi-
cată în Taylor & Francis e-Library, 2003.
24. Spencer, H., The Man Versus the State, Idaho: The Caxton Printers, 1960.
25. Staniszkis, J., The Dynamics of the Breakthrough in Eastern Europe: The Polish Experience,
Berkeley: University of California Press, 1991.
26. Szelenyi, I. și Szelenyi, S., „Circulation or Reproduction of Elites During Post-Commu-
nist Transformation in Russia and Eastern Europe”, 1995, Theory and Society, vol. 24,
nr. 5, pp. 615-638.
27. Weber, M., Politica, o vocație și o profesie, București: Editura Anima, 1992.
28. World Values Survey 2010-2014, Online analysis tool, V117.- Confidence: Parliament
(for Romania), [Online] disponibil la adresa http://www.worldvaluessurvey.org/WV-
SOnline.jsp, accesat la data de 12 septembrie 2013.

137