Sunteți pe pagina 1din 37

458776117.

doc

INTRODUCERE ÎN DREPTUL BISERICESC

I. DESPRE DREPT ÎN GENERAL

I.1. DESPRE DREPT ŞI STUDIUL DREPTULUI


Studiul dreptului se ocupă cu fenomenul juridic în ansamblul său, atât sub aspect istoric,
cât şi sub aspectul său principal sau etimologic.
Fenomenul juridic constă din suma activităţilor şi relaţiilor omeneşti care nu pot fi
reglementate decât prin norme de drept.
Legile de drept, principiile juridice şi studiul dreptului reprezintă o ramură a culturii
omeneşti care contribuie la îmbogăţirea patrimoniului acestei culturi prin înmulţirea de cunoştinţe
şi determină totodată orientarea practică atât în aspectele esenţiale ale vieţii civile, cât şi în cea
bisericească1.

I.2. NOŢIUNEA DREPTULUI


1. Termenii specifici şi cuvintele înrudite prin care se exprimă noţiunea de drept în
limba română
a) dreptul exprimă noţiunea de drept în sens de putere sau de valoare spirituală sau al unei
îndreptăţiri ce-i revine cuiva.
b) dreptatea are înţelesul de stare creată prin aplicarea dreptului
c) legea reprezintă înfăţişarea concretă a dreptului materializat în forma legilor scrise2.

2. Etimologia juridică
a) lb. latină: jus (provenit de la supinul jussum al verbului jubeo = poruncesc)
b) latina populară (vulgară) : directum (sau dereptum) derivat din verbul dirigo = conduc,
cârmuiesc sau diriguiesc; c) italiană : diritto ; d) spaniolă : dereche ; e) franceză : droit ; f)
germană : recht ; g) engleză : right ; h) ţările slave : provo, pravda = adevăr3.

3. Definiţiile filosofilor şi juriştilor antici


a) Definiţiile filosofilor antici
- Socrate a definit dreptul ca fiind conformitate cu voinţa zeilor sau cu binele.
- Platon : defineşte dreptul ca virtutea cea mai cuprinzătoare care se numeşte
dreptate. Ea se găseşte în fruntea celorlalte trei virtuţi (înţelepciune, bărbăţie, cumpătare), fără de
care viaţa omenească ar fi lipsită de consistenţă.
- Aristotel: “dreptatea este virtutea prin care toţi primesc ale lor, precum cere
legea, iar dreptatea este cea mai bună dintre virtuţi în care se cuprind toate celelalte virtuţi.
- Cicero: dreptul este “raţiunea supremă, sădită în natură care porunceşte cele ce
trebuie făcute şi opreşte cele contrarii”.

b) Definiţiile juriştilor antici


- Celsus: dreptul este “ştiinţa binelui şi echităţii”.

1
Arhid.prof.dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Drept canonic ortodox,
legislaţie şi administraţie bisericească, p.17.
2
Arhid.prof.dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Drept canonic ortodox,
legislaţie şi administraţie bisericească, p.18-19
3
Arhid.prof.dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Drept canonic ortodox,
legislaţie şi administraţie bisericească, p.20-21.
1
458776117.doc

- Ulpianus : dreptul constă în trei precepte : a trăi onest, a nu vătăma pe altul şi a


da fiecăruia ceea ce este al său.

c) Definiţiile scriitorilor bisericeşti


- Justin Martirul şi Filosoful : dreptul este « tot ceea ce totdeauna şi pretutindeni
s-a socotit a fi just, şi tot ceea ce s-a prezentat întregului neam ca dreptate ».
- Sf. Atanasie cel Mare : dreptatea este virtutea care dă fiecăruia ce este al său şi a
cărei măsură superioară este adevărul ».
- Sf. Maxim Mărturisitorul : dreptatea este « virtute dependentă de adevăr prin
care se dă fiecăruia ce este al său, după vrednicie şi în mod egal »4.
- Tertulian spune că dreptul şi dreptatea rezidă în echitate.

II. DREPTUL ÎN VIAŢA BISERICII


II.1. FACTORII CARE AU DETERMINAT FORMAREA DREPTULUI BISERICESC

Elementul juridic, dreptul, norma juridică sau legea de drept, constituie alături de normele
credinţei religioase creştine şi de cele morale al treilea liant al corpului Bisericii. El a fost numit :
Lege divină, Lege eternă, Drept divin, Lege naturală, Drept natural, Lege (a Vechiului şi Noului
Testament), poruncă, rânduială, canon, lege bisericească, aşezământ, învăţătură.
Noţiunea de Drept divin era o noţiune curentă a epocii în care s-a întemeiat Biserica în
chipul ei văzut. O aveau evreii, alte popoare orientale, grecii şi romanii, sub numele de « Jus
sacrum » sau « Jus divinum ». Această noţiune nu are sens strict juridic, ci unul mai larg,
incluzând, pe lângă elementul juridic şi alte elemente religioase şi morale, motiv pentru care a
încetat să mai facă parte din terminologia juridică, folosindu-se în teologie şi în dreptul religios
sau în Dreptul sacru.
Noţiunea de Drept natural cuprinde alături de noţiunile juridice şi alte concepte religioase
şi moral-religioase, el nemaifiind utilizat în ştiinţele juridice din aceleaşi considerente ca şi dreptul
divin.
În Biserică, noţiunea de drept continuă să aibă un conţinut care depăşeşte sfera juridicului,
ancorând mereu în religios şi etic.

1. Motivarea folosirii normelor de drept de către Biserică


a) Un factor esenţial în folosirea normelor de drept de către Biserică a fost timpul.
Necesitatea folosirii lui pentru biserică decurge din vreme, adică din condiţiile vieţii omeneşti care
au făcut să apară dreptul, el continuând să fie un element constitutiv al oricărei rânduieli de viaţă.
b) Folosirea tradiţională a noţiunilor revelaţie noutestamentare, sau confuzia acestora, i-a
făcut pe mulţi să dea înţeles de norme juridice unor învăţături sau îndrumări ale Mântuitorului sau
sfinţilor săi ucenici.
c) Biserica fiind destinată să lucreze « în toată vremea » în condiţiile vieţii omeneşti
pământene, i s-a încredinţat puterea de a se folosi de condiţiile vieţii veacului acestuia, inclusiv de
normele de drept, în acord însă cu scopul său. Din acest motiv, elementul juridic intră în anumite
condiţii în iconomia mântuirii.
2. Momentul şi modalitatea creării normelor juridice pentru Biserică
a) creştinii proveniţi dintre iudei au ţinut cu tărie rânduielile legii Vechiului
Testament, inclusiv cele cu caracter juridic, datorită caracterului lor revelat.

4
Arhid.prof.dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Drept canonic ortodox,
legislaţie şi administraţie bisericească, p.22-25.
2
458776117.doc

b) În privinţa relaţiilor cu lumea din afara Bisericii, cu necreştinii şi cu aparatul de


stat al Imperiului roman, creştinii trebuiau să ţină seama de toate acestea ca
ulterior să le folosească atât în relaţiile din afară, cât şi în cele dintre ei în
diferite chestiuni (căsătorie, tutelă, moştenire, testamente, contracte, etc.),
ducând la adoptarea unor norme de conduită şi de convieţuire internă
bisericească.
c) Lipsa de omogenitate socială a membrilor Bisericii
d) Organizarea noilor comunităţi sau a Bisericilor locale şi raporturile lor cu
întreaga orânduire socială şi de stat a vremii de atunci.
e) supravieţuirea şi organizarea Bisericii prin toleranţa împăraţilor şi autorităţilor
romane din cetăţi şi provincii, dar şi prin adoptarea de către creştini a unor
forme de organizare licite (permise în mod legal) ;
f) însuşirea de către Biserică din Dreptul roman a normelor juridice punându-le în
acord cu credinţa şi normele morale.

3. Specificul normelor de drept create de Biserică


a. Lovindu-se de realităţile vremii, Biserica a fost nevoită să adapteze normele
juridice existente în viaţa de stat specificului său religios-moral, creându-şi şi
alte norme juridice proprii.
b. Cei care au contribuit la încetăţenirea dreptului în Biserică au fost Tertulian şi
Ulpianus
În concluzie :
Biserica nu s-a putut rezuma doar pe preceptele religioase şi morale, ci a trebuit să
întrebuinţeze şi norme juridice care constituie un auxiliar al societăţii religioase creştine. Existând
în cadrul statului, a trebuit să intre în raport cu acesta ducând la instutuţionalizarea vieţii Bisericii.

D. DEFINIŢIA DREPTULUI BISERICESC


Dreptul bisericesc este disciplina teologico-juridică în cadrul căreia se expun principiile şi
normele de drept potrivit cărora se organizează şi se conduce Biserica
Studiul Dreptului bisericesc se impune deoarece el este un ghid practic sau un îndrumător
care arată modul în care legea divină se răsfrânge în regulile referitoare la manifestările şi
trăsăturile externe ale credinţei şi lucrării harului.

E. DREPTUL BISERICESC ŞI DISCIPLINELE ÎNRUDITE


Dreptul bisericesc este o ramură a ştiinţelor juridice prin faptul că se ocupă de legile de
drept care servesc la guvernarea unei organizaţii religioase (Biserica). El face parte din latura
practică a Teologiei şi se ocupă de poziţia şi rostul dreptului în Biserică, de modul în care el se
prezintă în viaţa Bisericii şi de modul în care sunt folosite legile de drept privind organizarea şi
conducerea Bisericii.

Dreptul bisericesc este înrudit cu Pastorala. În viaţa Bisericii, dreptul bisericesc pune
mijloacele juridice alături de mijloacele religioase şi de cele morale. De aceste mijloace se ocupă
Pastorala în vederea îndrumării credincioşilor pe calea mântuirii.
Dreptul bisericesc este în legătură şi cu celelalte discipline teologice (biblice, istorice şi
sistematice) de care se foloseşte pentru a contribui la întocmirea mijloacelor folosite în exercitarea
puterii cârmuitoare, pastorale sau jurisdicţionale în Biserică.

3
458776117.doc

NORMELE CANONICE

Normele canonice sunt regulile prin care autoritatea bisericească stabileşte cum trebuie să
acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiţii determinate, pentru ca acţiunea
lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa religioasă.
Norma canonică are un caracter imperativ (stabileşte o comportare obligatorie), general
(se adresează unei categorii de personae sau tuturor credincioşilor, neluaţi în individualitatea lor)
şi abstract (este formulată la modul impersonal). Are o aplicabiliate repetată (se aplică continuu
atâta timp cât este în vigoare) şi stabileşte o conduită etalon (de apreciere) după care persoanele
(fizice sau juridice) se conduc în activitatea religios-morală în cadrul Bisericii.
Norma canonice este deci un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi
impersonal, instituită (sancţionată) de Biserică, a cărei respectare este obligatorie şi garantată de
organismele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor.

Structura normei canonice:


Norma canonică, ca normă juridică, are o structură internă (sau logico-juridică) şi o
structură externă (sau tehnico-legislativă).
1) Structura internă a normei canonice se prezintă sub trei elemente:
a) ipoteza care stabileşte împrejurările în care se aplică norma;
b) dispoziţia care cuprinde regula de conduită propriu-zisă, îndicând
comportamentul précis aîn împrejurările stabilite de ipoteză; şi
c) sancţiunea care constă în măsurile ce urmează a fi aplicate în urma încălcării
normei.
2) Structura externă a normei canonice se referă la forma de exprimare a ei se
concretizează prin formularea normei juridice în articole, paragrafe, aliniare, capete, glave, etc.

Clasificarea normelor canonice


a) După obiectul de reglementare, normele privesc diferite domeii din viaţa Bisericii :
organizarea, conducerea, administraţia, relaţiile externe, persoanele, etc.
b) După forţa canonică, se disting normele canonice cuprinse în canoanele sinoadelor
ecumenice; ale sinoadelor locale, dar cu valoarea unui sinod ecumenic ; sinoadelor
locale ale Bisericilor autocefale, etc.
c) După caracterul conduitei, normele se împart în :
i. Norme imperative care impun o acţiune (onerative) sau interzic o
acţiune (prohibitive);
ii. Norme permisive autorizează să se facă anumite acţiuni;
iii. Norme dispozitive determină conduita pe care trebuie să o desfăşoare
cineva.
iv. Norme de recomandare sunt cele emise de o unitate bisericească
autocefală pentru o unitate bisericească autonomă din cadrul ei.
d) după sfera de aplicare distingem:
i. norme generale definesc instutuţii de drept canonic
ii. norme speciale se referă la anumite fapte antireligioase şi antimorale
cu caracter social
iii. norme de excepţie instituite un regim derogatoriu.

e) după trăsăturile elementelor structurale avem:

4
458776117.doc

i. norme determinante a căror structură se găseşte itegral în cuprinsul


unui canon
ii. norme de trimitere a căror structură se întregeşte prin prevederile altor
canoane
iii. norme în alb care în momentul elaborării nu cuprind toate elementele
structurale, acestea urmând a fi aplicate prin canoane ulterioare

Aplicarea normelor canonice


Normele canonice îşi găsesc aplicare în timp, spaţiu şi asupra persoanelor
i. în timp, normele canonice se aplică doar la fapte ce se petrec în
perioada în care sunt în vigoare. Acţiunea unei norme canonice
încetează de regulă prin desuetudine (neaplicare), nemaiexistând
mobilul care a dus la formularea ei;
ii. în spaţiu, norma canonică se aplică numai în cadrul Bisericii
iii. asupra persoanelor se aplică tuturor membrilor Bisericii. Prin
excepţie unele norme se aplică doar unor categorii de membri
(clerici şi monahi).

Activitatea menită să traducă în viaţă normele canonice sau legile de drept


bisericesc se numeşte activitate de aplicare a dreptului bisericesc. Aceasta se realizează
prin abţinerea de la încălcarea normelor prohibitive şi prin săvârşirea unor acţiuni
conforme cu prevederile legii.
În sens strict juridic, aplicarea dreptului canonic se realizează de către organismele
bisericeşti jurisdicţionale competente sau instanţele judecătoreşti care acţionează ca titulari
ai autorităţii bisericeşti.
Actul de aplicare a dreptului canonic este un act juridic individual emis în baza
prevederilor canonice, potrivit unei proceduri specifice, de către un organism bisericesc
competent în limita competenţei sale şi în exercitarea autorităţii bisericeşti.

Autoritatea canoanelor
În general, legile bisericeşti sunt neschimbătoare asemenea normelor de morală sau
adevărurilor de credinţă. Canoanele care au un conţinut dogmatic sau moral nu pot fi
supuse schimbărilor. Cele cu fond (sau cuprins) juridic propriu-zis sunt supuse schimbării
în acelaşi fel în care se schimbă condiţiile care le-au determinat.

Sancţiunea normelor canonice


Prin sancţiune se înţeleg mijloacele de constrângere externă pe care le foloseşte
practica judiciară în scopul impunerii respectului legilor şi a pedepsirii celor care le
încalcă.
În privinţa normelor canonice, sancţiunea este doar de natură religioasă şi morală.
Ele se aseamănă din acest punct de vedere cu legile bisericeşti şi cu legile dreptului
internaţional prin aceea că le lipsesc sancţiunile externe, nefiind considerate altfel decât tot
legi de drept.
Sancţiunile bisericeşti se numesc pedepse. Unele pedepse bisericeşti mai mici se
numesc canoane sau epitimii şi au ca scop îndreptarea celui care greşit.

5
458776117.doc

IZVOARELE DREPTULUI BISERICESC

În sens comun, expresia de izvor al dreptului desemnează factorii de determinare a


dreptului, condiţiile obiectiv-materiale, social-economice şi ideologice specifice unei societăţi în
cadrul căreia se desfăşoară activitatea comunităţii umane, organizată pe baza normei juridice.
În sens juridic, prin izvor de drept se înţelege „forma de exprimare a dreptului”.

I. Izvoarele materiale ale Dreptului bisericesc


1. Condiţiile obiective ale Statului în cadrul căreia se desfăşoară activitatea
Bisericii
Biserica, luând naştere în cadrul Statului, şi-a însuşit dreptul secular (normele de
drept) iniţial din necesitate. Particularitatea că membrii Bisericii sunt şi cetăţeni ai
Statului, a determinat Biserica să adopte aceste norme în organizarea ei, iar mai târziu
a determinat Statul să legifereze pentru Biserică cadrul legal al funcţionării acesteia.

2.Biserica însăşi
Învăţătura de credinţă cuprinsă în Sf.Scriptură şi Sf.Tradiţie a fost un factor
determinant în apariţia şi dezvoltarea Dreptului bisericesc. Viaţa bisericească
organizată pe principii religioase şi morale a constituit şi ea un izvor material al acestui
tip de drept.

II. Izvoarele formale ale Dreptului bisericesc reprezintă formele sau modalităţile de
exprimare ale Dreptului bisericesc. Acestea se împart în mai multe categorii:

A. Izvoarele formale generale ale întregii Biserici


1. Izvoare fundamentale sau principale care dau Dreptului bisericesc un
conţinut propriu, specific. Acestea sunt:
1.a.) Adevărurile de credinţă revelate şi normele morale derivate din acestea
cuprinse în Sf.Scriptură şi Sf.Tradiţie

1.b)Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane sau legile de


drept scrise ale Bisericii sunt expresia voinţei autorităţii supreme de conducere a
Bisericii.
Din această categorie fac parte:
a) canoanele apostolice (în număr de 85) provin din veacurile I-V.
Au fost alcătuite de ucenicii Sf.Apostoli sau alţi oameni
pricepuţi din epoca post-apostolică şi din veacurile ce au urmat,
autorii dându-le denumirea de „canoane apostolice” pentru a le
investi cu autoritate mai mare (apostolică).
b) Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt emise de 6 sinoade
ecumenice

Nr.c Sinodul Localitatea Anul Nr. canoane Observaţii


rt. ecumenic emise
1. I Niceea 325 20
2. II Constantinopol 381 7
3. III Efes 431 8
4. IV Calcedon 451 30

6
458776117.doc

5. V-VI Constantinopol 680-681 102 Zis „Trulan”


6. VII Niceea 787 22
c) canoanele Sinoadelor locale au intrat în codul canonic al
Bisericii prin can.2 al Sinodului 2 Trulan (692)

Nr.c Sinodul local Anul Nr. canoane Observaţii


rt. emise
1. Cartagina 256 1
2. Ancira 314 25
3. Neocezareea 314 15
4. Antiohia 341 25
5. Laodiceea 349 60
6. Sardica 343 21
7. Constantinopol 394 2
8. Cartagina 419 133 Zis „Codul african”
Notă: Canoanele Sinoadelor locale de la Constantinopol (861; şi 879-880) în
număr de 17, repectiv 3 canoane au fost incluse între celelalte sinoade locale
prin „consensul Bisericii” (Nomocanonul lui Fotie din 883) care le-a
consacrat autoritatea.

d) Canoanele Sfinţilor Părinţi sunt rânduieli pe care le-au stabilit


ocazional un număr de Sfinţi Părinţi răsăriteni fiind arătate în
can.2 al Sinodului VI ecumenic

Nr.c Sfinţi Părinţi Nr. canoane Observaţii


rt. emise
1. Dionisie al Alexandriei (265) 4
2. Grigore Taumaturgul al 12
Neocezareei (270)
3. Petru al Alexandriei (311) 15
4. Atanasie cel Mare (373) 3
5. Vasile cel Mare (379) 92
6. Timotei al Alexandriei (385) 18
7. Grigorie Teologul de Nazianz 1
(389)
8. Amfilohie de Iconiu (395) 1
9. Grigorie de Nyssa (395) 8
10. Teofil al Alexandriei (412) 14
11. Chiril cel Mare (444) 5
12. Ghenadie al 1
Constantinopolului (471)
13. Tarasie 1 În scrisoarea
către populaţia
Romei

7
458776117.doc

1.c). Obiceiul de drept bisericesc şi normele stabilite prin „Consensus ecclesia


dispersae”
Primele legi de drept au fost create verbal ca porunci. O parte din ele s-au fixat în
timp în scris. Celelalte, păstrate nescrise, s-au transmis oral din generaţie în generaţie. Ele
au pretutindeni puterea legilor scrise, trebuind să fie în acord cu acestea sau să nu fie
contrare acestora.
Totalitatea normelor de drept păstrate pe cale tradiţională sau prin obicei formează
obiceiul juridic sau dreptul cutumiar (sau consuetudinar).
În Biserică, pentru a constitui izvor de drept bisericesc, obiceiul juridic trebuie să
îndeplinească trei condiţii:
1) Trebuie să fie de acord cu învăţătura de credinţă şi cu normele religios-morale
ale Bisericii, respectiv să nu vină în contradicţie cu ele;
2) Trebuie să fie admis de consensul Bisericii întregi;
3) Obiceiul de drept bisericesc poate să fie şi contrar legii scrise în cazul în care
nu afectează învăţătura de credinţă sau normele religios-morale ale Bisericii.
(De ex.: can.5 şi 51 ap. prevăd obligativitatea căsătoriei episcopilor. Pe cale
de obicei însă aceste norme au fost îndepărtate, iar apoi legiferate ulterior
prin alte canoane. Sau: can.2 al Sin.II local de la Constantinopol interzicea ca
episcopii să fie monahi. Pe cale de obicei s-a impus însă obligativitatea
candidaţilor la treapta de episcopat de a intra în monahism). Multe obiceiuri
de drept au fost fixate de-a lungul timpului în scris ducând la împrospătarea
Dreptului bisericesc în fiecare vreme.

1.d). Legiuirile fundamentale ale Statelor


Elementele dreptului de stat au fost primele norme juridice de care s-a servit
Biserica. Legile Statului roman şi apoi bizantin cuprind enunţuri şi definiţii ale credinţei
creştine, dar şi norme religioase şi morale creştine, investite cu puterea legilor de stat,
precum şi un mare nr.de legi privitoare la organizarea Bisericii. Înşişi împăraţii romani şi
bizantini au promulgat hotărârile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice şi locale.

2) Izvoare generale întregitoare completează izvoarele fundamentale ale


Dreptului bisericesc

2.a) Hotărârile sinoadelor endemice, ale sinoadelor locale, a sinoadelor zise


patriarhale, ale sinoadelor zise panortodoxe, ale comisiilor şi conferinţelor
interortodoxe sau panortodoxe
Sjinoadele endemice au fost nişte sinoade locale care s-au practicat în centrele
importante ale Bisericii (Constantinopol, Roma, Alexandria, etc). Hotărârile lor au
dobândit putere în întreaga Biserică sau doar în unele Biserici locale prin accepatarea
hotatrârilor lor de comunităţile interesate. (Ex.: hotărârea privind interzicerea căsătoriei a
IV-a prin Sin.din C-pol. din 920).
Sinoadele panortodoxe s-au ţinut de-a lungul unei perioade care începe la 1642 la
Iaşi care a aprobat Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, Moscova (1666-1667),
Constantinopol (1672-1691), Ierusalim (1672) care a aprobat „Mărturisirea de credinţă” a
Patriarhului Dositei al Ierusalimului.
Congresul panortodox de la Constantinopol (1923) Comisia interortodoxă de la
Vatoped (1930) şi „Consfătuirea interordoxă de la Moscova” (1948) au luat hotărâri în

8
458776117.doc

multe domenii ale Dreptului bisericesc (problema calendarului, recăsătorirea preoţilor, data
serbării Sf.Paşti, etc.)

2.b) Pravilele călugăreşti (sau regulile monastice)


Sunt izvoare speciale care reglementează viaţa monastică, fiind alcătuite sub formă
de „reguli” de diferiţi Sfinţi Părinţi: Pahomie cel Mare, Vasile cel Mare, Ioan Casian,
Benedict de Nursia, Sava Sfinţitul de Ierusalim, Teodosie Studitul, Atanasie Atonitul, sau
de părinţi precum Teodosie Pecerski, Sava de la Hilandar.

2.c) Canoanele cuprinse în scrierile Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti se


găsesc sub formă de rostiri ale diferiţilor părinţi, fără a avea caracterul unor canoane, ci
doar a unor materiale întregitoare.

2.d) Părerile canoniştilor reprezintă interpretarea dată de unii canonişti de-a


lungul timpului canoanelor, legilor de stat privitoare la Biserică, şi unor obiceiuri.
Sec.III: Sf.Ciprian al Cartaginei (258); Dionisie cel Mare al Cartaginei (265);
Sec.IV: Sf.Vasile cel Mare; Sf.Ioan Gură de Aur;
Sec.VI: Ioan Scolasticul; Dionisie Exiguul;
Sec.VIII-IX: Teodor Studitul; Patriarhul Fotie
Sec.XI-XII: Alexie Aristen, Ioan Zonara, Teodor Balsamon, Nil Doxapatriul
Sec.XIII: Dimitrie Homatenul şi Asenie Antorian

2.e) Jurisprudenţa sau practica judiciară bisericească se concretizează în


soluţiile care se dădeau în diferite cauze de către instanţele de judecată ce deveneau
obligatorii în viitor pentru soluţionarea altor cauze asemănătoare.

B. Izvoarele particulare privind Bisericile locale


Aceste izvoare sunt specifice Bisericilor autocefale şi autonome. Ele se împart în
două categorii: Izvoare fundamentale şi izvoare întregitoare.

1. Izvoarele fundamentale
a) Legislaţia bisericească proprie îmbracă forma Pravilelor,
Canonismelor, Statutelor, Regulamentelor, etc.
b) Uzul particular de Drept bisericesc se formează în legătură cu
anumite practici, obiceiuri, religioase ceremoniale sau juridice.
c) Legislaţia de Stat este cuprinsă în Constituţii, Legi privind cultele,
Coduri, Legi privind regimul proprietăţii, cimitirelor, etc.
d) Acordurile dintre Biserică şi Stat în diferite chestiuni privind viaţa
bisericească.

2. Izvoare întregitoare
a) Hotărâri, regulamente, pastorale, circulare, decizii ale Sinoadelor
particulare, mixte şi arhiereşti
b) Hotărâri şi decizii ale ierarhilor
c) Jurisprudenţa stabilită
d) Părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale

9
458776117.doc

IZVOARELE DREPTULUI CANONIC


CODICII SAU COLECŢIILE DE LEGI BISERICEŞTI

a) Codicii Apostolici si codicii canonici

Codicii Apostolici sunt in numar de 12 si anume :


1. In capitolul XV, 1-30 din Faptele Apostolilor, unde se relateaza despre sinodul Apostolic din
Ierusalim, se redau hotararile de natura religioasa si morala adoptate, precum si interpretarea lor.
La acest sinod se produce actul de abolire a legilor juridice ale Vechiului Testament.

2. Didahia celor 12 apostoli - dateaza de la sfarsitul sec. I. A fost descoperita de mitropolitul


Nicomidiei, Iosif Vriennios, in anul 1875, intr-o biblioteca din Constantinopol.

3. Canoanele lui Hippolit – zise şi Canoanele Bisericii din Alexandria. Cuprinsul este impartit in
38 de capitole. S-a pastrat in versiune greaca, latina, araba si etiopiana.

4. Epitome Constitutionum Apostolorum - dateaza din sec. II-III.

5. Constitutiones Ecclesiae Aegypticae - alcatuita in sec. II-III in Alexandria.

6. Randuielile sau Poruncile Sfintilor Apostoli prin Clement. Continutul e impartit in 28-30
capitole, infatisate ca rostiri directe ale cate unuia dintre Sfintii Apostoli. Dateaza din sec. al II-lea
si a servit ca izvor al primelor sase carti din Constitutiile Apostolice.

7. Canones Apostolorum Ecclesiastici. Este atribuita Sf. Clement Romanul, dar a fost alcatuita pe
la 230.

8. Constitutiile Apostolice - cuprinsul provine din veacul II. S-a alcatuit in sec. III sau la sec. IV
in forma in care ni s-a pastrat.

9. Didascalia - Dateaza din sec. II-III. S-a pastrat in text grec, latin si in versiuni orientale : siriana,
araba, etiopiana. Pare sa fie alcatuit in Egipt, de unde s-a raspandit la etiopieni, arabi, sirieni.

10. Optateuchos – sau rânduieli ale Sfinţilor Apostoli (din care face parte Testamentum Domini) -
Dateaza din sec. III-IV.

11. Statutele si canoanele Sfintilor Apostoli prin Clement. S-a alcatuit in sec. IV-V.

12. Canoanele Apostolice sau Canoanele Sfinţilor Apostoli (sec.IV-V).

b) Colecţii bisericeşti străvechi


1. Actele martirilor (sec.I-III sau chiar IV)
2. Listele scaunelor şi ale episcopilor (demonstrând suucseiunea
apostoloică)

10
458776117.doc

Codicii canonici

1. Acolutia sau Colectia cronologica de canoane - cuprindea mai multe canoane ale sinoadelor
locale si ale celor ecumenice, pana la Sinodul III ecumenic de la Efes (431).

2. Sinopsa lui Stefan Efeseanul - cuprinde textul pe scurt al canoanelor sinoadelor locale si
ecumenice pana la 451.

3. Colectia de canoane in 60 de capitole - mentionata in sec. VI.

4. Colectia de canoane in 50 de capitole - este atribuita canonistului Ioan Scolasticul (patriarh la


Constantinopol - 565 -577).

Nomocanoanele
Nomocanoanele sunt colectii mixte de legi bisericesti si legi de stat referitoare la treburi
bisericesti si aplicate in viata bisericeasca.

Principalele nomocanoane :
1. Nomocanonul in 50 titluri sau Nomocanonul lui Ioan Scholasticul, alcatuit dupa ce Ioan a
devenit patriarh de Constantinopol (566-567).
2. Nomocanonul in 14 titluri, alcatuit probabil de Serghie patriarhul
Constantinopolului (610-638).
3. Nomocanonul lui Fotie (883) - cunoscut si sub denumirea de Sintagma lui
Fotie.

Limba nomocanoanelor a fost cea greceasca. Au aparut apoi traduceri in limba slavona, chiar
numeroase. S-au tradus nomocanoane si in limba română.

Dintre nomocanoanele mai noi amintim:


- Nomocanonul lui Grigorie Doxapatriul, sec. XII
- Nomocanonul lui Arsenie Antorian din Atos (patriarh din 1255).
- Nomocanonul lui Matei Vlastare de la 1335 sau Sintagma alfabetica : el cuprinde 28 capitole
mari, fiecare cu subcapitole, ajungand la cifra de 303. A circulat mult in lumea slava si la noi.
- Nomocanonul duhovnicesc - alcatuit in limba greaca, sec. XIV-XV.
- Nomocanonul lui Cotelerius - sec. XV . A servit ca izvor Pravilei celei mici de la Govora,
tiparita in anii 1640-1641.
- Nomocanonul lui Manuil Malaxos - a fost alcatuit pe la 1561 si a servit drept baza la alcatuirea
Pravilei de Pravilei celei Mari (Tirgoviste 1652).
- Carja arhiereilor - Nomocanon alcatuit (prin 1644-1645) de monahul Iacob de Ianina.
- Nomocanonul lui Gheorghe de Trapezunt - a fost scris la 1730.
-Carte folositoare de suflet - dateaza de la sfarsitul secolului XVIII (1790-1794)

Codicii legilor de stat cu aplicare in viata Bisericii


Inainte de Codex Theodosianus trebuie sa amintim de: Codex Gregorianus si Codex
Hermogenianus.

1. Codex Theodosianus (438) - Colectia a fost redactata de juristii de la Universitatea din


Constantinopol.

11
458776117.doc

2. Corpus juris civilis este alcatuit din 4 opere juridice :


- Codex - legile de stat emise de imparatii romani 117-533, de la Adrian si pana in vremea lui
Justinian I
- Novelele - cuprinde toate legile emise de imparatul Justinian.
- Institutiones - alcatuita in 534.
- Digeste - alcatuita in 533.

3. Ecloga - cod de legi de stat publicate sub Leon Isaurul (716-740).


4. Prohiron - apare la 870, din indemnul lui Vasile Macedoneanul.
5. Epanagoga - a aparut intre 884-886.
6. Vasilicalele - colectie de legi romano-bizantine, aparuta din ordinul imparatilor Vasile I
Macedoneanul si Leon VI Filosoful.
7. Novelele lui Leon al VI-lea Filosoful.
8. Hexabiblos (al juristului Harmenopulos) a aparut la 1345. Acest cod s-a aplicat in Tarile
Romane pana la Cuza.

Codicii şi colecţiile Legiuirilor B.O.R.


Codici si colectii in manuscris

Aceşti codici, la români, sunt cunoscuţi sub denumirea de pravile.


a) Pravila lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Este un extras din
Vasilicale.

b) Sintagma lui Matei Vlastare (datand din 1335). Se crede ca a circulat pe vremea lui
Alexandru cel Bun (sec. XV).

Manuscrise slavo-romane

1. Pravila de la Targoviste, 1451, scrisa de gramaticul Dragomir din porunca lui Vladislav
II.
2. Copia Sinopsei Sintagmei de la M-rea Bistrita-Oltenia. Facuta tot sub Vladislav II (1446-
1456), intre anii 1449-1454 sau intre 1449-1480.
3. Pravila de la Manastirea Neamtu, din 1472 sau 1474 (Pravila Mare). A fost copiata de
ieromonahul Ghervasie de la Manastirea Neamt.
4. Pravila de la Putna, 1475 : scrisa de ieromonahul Iacob.
5. Copia manuscris a lui Damian, 1495. Alcatuita din porunca lui Stefan cel Mare(1457-1504)
pentru Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iasi. 6. Pravilei din sec. XV-XVI, in Biblioteca
Universitara din Cluj, D/59, provenind, se pare, din Bucovina.
7. Pravila de la Manastirea Bistrita-Oltenia, sec. XVI.
8. Copia manuscris a Sintagmei Alfabetice a episcopului Macarie al Romanului
(1531-1550 ; 1551-1558).
9. Pravila domneasca,manuscrisul nr. 116, sec. XVI, Biblioteca Academiei Teologice din Kiev.
Este prima treapta de romanizare a textelor juridice de la noi, manuscrisul fiind socotit mai vechi
decat Pravila lui Coresi (1563 ; 1570-1580 si a ritorului Lucaci (1581).
10. Manuscrisul de Pravila nr. 446 de la manastirea Sucevita sec. XVI.
11. Pravila copiata la 1 mai 7114 (1606) in manastirea Sucevita. Alcatuita la dorinta lui Ieremia
Movila si la porunca mitropolitului Teodosie Barnovschi.

12
458776117.doc

12. Pravila de la Dragomirna. Manuscrisul Sintagmei, copiat la 1611, prin grija mitropolitului
Anastasie Crimca.
13. Pravila cea Mare sau Sintagma lui Matei-Vlastare, manuscris slav din sec. XVII. A fost
scris de logofatul Radu.
14. Sintagma lui Matei Vlastare, manuscris slav al lui Paisie Velicicovschi (1732-1794),
egumen la manastirea Neamtu (1779-1794).
15. Sintagma lui Matei Vlastare in trad. rusa a protoiereului M.
Ilinschi .
In sec. al XVII-lea pravilele slavone s-au tradus fragmentar in romaneste. In instantele de judecata
bisericesti s-a utilizat Sintagma lui M. Vlastare, in cele trei principate romanesti. A fost folosita si
in instantele civile.

Nomocanoane cuprinzand Pravila Sf. Parinti, cu extrase din legile de stat bizantine
privitoare la Biserica, in limba slavona si in limba romana.

1. Pravila de la Bisericani din anul 1512. A fost scrisa in Moldova, la dorinta lui Bogdan Voda
(1504-1527), de un anonim de la manastirea Neamtu, pentru manastirea Neamtu. O parte
(fragment) de la sfarsit a fost scris de ieromonahul Nicodim, pe vremea egumenului Partenie.
2. Pravila de la manastirea Neamtu, din 1557. S-a scris din porunca mitropolitului Grigorie.
3. Pravila de la manastirea Putna, (1581). S-a daruit manastirii Putna de catre episcopul
Eustratie. Este munca " ritorului si scholasticului Lucaci".
4. Pravila de la manastirea Bisirita-Moldova, 1618. S-a scris pe cheltuiala mitropolitului
Teofan al Moldovei, cand domnea Radu Mihnea (1616-1619).

V) Codici şi Colecţii de legiuiri bisericeşti în limba română în manuscris

1. Pravila ritorului si scholasticului Lucaci (sau Pravila de la Putna, 1581).


2. Un fragment de Pravila, probabil sec. XVI. Exista la 1910. Azi pierdut. Pravila popii Toader
din Rapa de Jos, 1610. Publicata in Analele Bistritei de A.Rosetti.
3. Pravila din Codex Neagoianus sau Pravila Sfintilor Parinti 318 si dupa invatatura
marelui Vasilie.
4. Pravila de isprava oamenilor - Manuscris rom. de pe la inceputul sec. XVII.
5. Pravila aleasa (inainte de 1632).
6. Zaconiconul lui Sava Brancovici (1656-1680). Se considera ca alcatuit la 1680 sau anterior.
S-a pastrat un fragment manuscris. Era o lege de organizare a Mitropoliei Ardealului.
7. Statutul Tarii Fagarasului (1508). Alcatuit in limba latina. Cuprinde norme de drept
cutumiar.

VI) Codici si colectii canonico-juridice tipărite in limba română


1. Pravila diaconului Coresi, Brasov, 1563 sau 1570-1580.
2. Dreptatoriu de leage. Pravila Bisericeasca sau Pravila cea Mica de la Govora (1640-1641).
Este prima colectie de legi civile si bisericesti tiparita in limba romana. A servit la formarea
viitorilor preoti, ca manual.
3. Sapte Taine a Bisericii sau Pravila pe scurt aleasa, Iasi, 1644. Este indrumator practic
destinat preotilor si slujitorilor bisericesti, o pravila bisericeasca, prima de acest fel tiparita in
Moldova.

13
458776117.doc

4. Carte romaneasca de invatatura de la Pravilele imparatesti sau Pravila lui Vasile Lupu,
Iasi, 1646.
A fost inclusa integral in Indreptarea Legii din 1652.
5. Indreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila Mare sau Pravila lui Matei Basarab,
Targoviste, 1652.
Pravila este socotita si indreptar de credinta, datorita continutului ei dogmatic si cultic, fiind un
mijloc de aparare impotriva atacurilor calvine si catolice.
Se distinge prin abordarea drepturilor si obligatiilor clerului de mir, ale calugarilor, problemelor
referitoare la familie, casatorie, judecata bisericeasca, a chestiunilor teologice, liturgice,
obiceiurile de drept.
6. Randuieli sau pravile duhovnicesti si de obste prin care s-a incercat sa se completeze
Pravilele secolului XVII
- Invatatura bisericeasca, 1710, Bucuresti (a lui Antim Ivireanul)
- Capete de porunca, 1714, Bucuresti (a lui Antim Ivireanul)
- Adunare a celor Sapte Taine, 1751, Iasi
- Adunare de multe invataturi a mitropolitului Iacob, 1757, Iasi
- Pravilioara de Taina Spovedaniei, 1781, Bucuresti
- Pravilioara, 1784, Iasi
- Scurta invatatura a parintilor bisericesti, Viena, 1787
- Pravila de obste, Viena, 1788
- Datoria si stapanirea blagocinilor si a protopopilor, Iasi, 1791, 1808
- Pravila pentru judecata canonica, Mitrop. Veniamin Costachi
- Carte de pravila, Cernauti, 1807.
7. Carte foarte folositoare de suflet; tradusa din greceste de monahii Gherontie si Grigorie ; ed.
I - Bucuresti, 1799.
8. Pidalionul, Tradus din greceste si tiparit de Veniamin Costachi in anul 1844.
9. Enchiridion, sau carte de canoane. Tiparita la Sibiu, 1871, de A. Saguna.
10. Sintagma alfabetica a canoanelor, cuprinsa in vol. I din Dreptul bisericesc, al lui D.
Boroianu, Iasi 1899.
11. Dreptul canonic oriental, publicat de Marin Theodorian-Carada, Bucuresti, 1905-1907.
12. Colectiunea de legi, regulamente, canoane etc. a lui Chiru C. Costescu, Bucuresti, I (1916);
II (1925); III (1931).
13. Canoanele Bisericii Ortodoxe insotite de comentarii, 2 volume in 4 parti, editia lui Nicodim
Milas, trad. de N. Popovici si Uros Kovincici, Arad - 1930, 1931, 1934, 1936.
14. Canoanele, edit. de C. Dron, in 2 vol. I - Bucuresti, 1932 ; II - Bucuresti, 1935.
15. Pidalionul, 1933 de Haralambie Popescu si Zosima Tarila, Bucuresti.
16. Legiuiri bisericesti vechi : Statutul organic al lui Saguna, Sibiu, 1868.
17. Legiuirile Bisericii Ortodoxe Romane, Statutul si Regulamentele Bisericii Ortodoxe
Romane, sub patriarhul Justinian (1948-1953), Buc, 1953.
18. Legea si Statutele Cultelor din Republica Populara Romana, Bucuresti, 1954.
19. Hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane.
20. Deciziile patriarhale.
21. Instructiunile episcopale si ale organelor colegiale.

VII. Legile de stat ale Statului român privind Biserica


a) Hrisoavele domnesti privind Biserica
b) Legiuiri de drept de stat bizantine utilizate in Principatele Romane, indeosebi in epoca fanariota
:

14
458776117.doc

- Hexabiblosul lui Armenopoulos (1345)


- Synopsis Nomike
- Nomos Gheorghikos
- Vasilicalele
c) Operele juridice alcatuite in Principatele Romane in limba greaca moderna, dupa porunca
domnitorilor fanarioti sau din proprie initiativa de catre carturarii cunoscatori de legi:
- Manualul de legi al lui Mihail Fotino, in 3 parti bazat pe Vasilicale.
- Arta judecatoreasca, de Dumitru Panaiotache, 1779.
- Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, tradus de acesta din porunca lui Nicolae
Mavrocordat.
- Pandectele lui Toma Carra, 1806 (manual juridic, grec incomplet).
- Nomocanonul lui Teofil.
- Indemănoasa adunare, 1804, traducerea manualului lui C. Armenopoulos, efectuata de
Toma Carra, la porunca lui Moruzi la 1804.

d) Legi romanesti alcatuite din material bizantin si obicei Legiuiri civile :

1. Hotarari ale Sfatului de obste al Moldovei, 1785


2. Pravilniceasca Condica a lui Ipsilanti, 1780. S-a aplicat in Tara Romaneasca pana la 1 sept.
1818, cand e abrogata de Codul lui Caragea.
3. Manualul lui Donici, 1814. Aplicat in Moldova, intre 1814-1817 si chiar pana la 1823, fiind
abrogat de codul lui Calimachi.
4. Legiuirea lui Caragea (1818-1865). Sub influenta Codului lui Napoleon.
Legiuiri penale :
- Condica penala a lui Sutu-Sturza, Moldova (1820-1826)
- Codul penal al lui Ghica-Stirbei, Muntenia (1841-1851)

e. Alte legiuiri de stat :


- Codul comercial francez, 1840, tradus de Simion Marcovici (pentru Muntenia) si Emanuel
Draghici in 595 articole pentru Moldova.
- Procedura Civila pentru Valahia si Moldova (1859 si 1861).
- Manual Administrativ al Principatului Moldovei din 1855-1856.

f. Legile Principatelor Unite :


- Proiectul de Constitutie al lui Cuza Voda, 1863.
- Constitutia din 1886.
Codurile : Civil (1864), Penal (1864); Comercial (1864).
Codurile de procedura : civila (1865); penala (1864); comerciala (1864).
- Legi ordinare : Legea rurala (1864) ; Legea privind centralizarea tezaurului cu casa centrala de
la Ministerul Cultelor, 1861.
- Legea privind obligatia de a folosi limba romana in cult, 1863.
-Legea pentru secularizarea averilor manastiresti, 1863.
- Legea pentru inmormantari.
- Legea sinodala din 1864.
- Regulamentul interior al Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice.
- Decretul organic pentru infiintarea unei autoritati sinodale centrale (1864).
- Decretul pentru regularea schismei monahale, 1864.
- Legea pentru numirea de mitropoliti si episcopi eparhioti din Romania (1865).

15
458776117.doc

- Legea sinodala din 1872 ; Regulamentele de aplicare a ei, 1873.


- Legea privind autocefalia Bisericii Romane Ortodoxe, 1885.
- Legea clerului mirean si a Seminariilor, 1895.
- Legea organizarii Ministerului Cultelor si a Instructiunilor Publice, 1906.
- Regulamentul privind invatamantul teologic (internat 1906 ; Seminarii 1911 ; Facultatea de
Teologie 1915).

g. Legile Romaniei 1918-2012


- Constitutia din 1923 (art. 22)
- Constitutia din 1938 (1952 ; 1965)

Legi privind viata religioasa


- Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopesc si mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de
scaun patriarhal, 23 febr. 1925.
- Legea pentni organizarea Bisericii Ortodoxe Romane, 24 martie 1925.
- Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane, (1925, 1948,2008,2011)

16
458776117.doc

Biserica, Instiuţie divino-umană, persoană juridică şi subiect al dreptului

Biserica este definită ca “aşezământ sfânt, întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru
mântuirea credincioşilor”. Ea a fost întemeiată de către Mântuitorul pe Cruce (Fapte, 20,28) şi s-a
organizat în chip de comunitate religioasă la Cincizecime, când a luat fiinţă la Ierusalim prima
comunitate creştină (Fapte 1,8). Capul Bisericii este Hristos (Efeseni 5,23), Biserica este trupul
Lui (Coloseni 1,18), iar credincioşii sunt mădulare ale Bisericii (Romani 12,5; I Corinteni 12,27).
Sub acest aspect de comunitate divino-umană, Biserica se înfăţişează ca un corp comunitar
organizat, format din mai multe categorii de membri, constituiţi în unităţi organizatorice de mai
multe feluri, având organe speciale de conducere şi folosind numeroase mijloace pentru ducerea la
îndeplinire a lucrării sale religioase5.
Ca subiect de drept, Biserica poate fi definită drept comunitatea religioasă, al cărei ţel este
infăptuirea mântuirii membrilor săi, prin folosirea mijloacelor care intră în alcătuirea puterii
bisericeşti.
Pentru determinarea mai precisă a noţiunii de Biserică, în calitate de subiect de drept,
trebuie menţionat că ea trebuie privită doar ca realitatea la care se pot aplica regulile de drept, pe
lângă cele religioase şi morale6.
În limbaj juridic, Biserica mai este denumită şi cult, cuvânt care traduce aspectul social al
Bisericii, care în elementul lui constituie o bază materială a instituţiei juridice a cultului.
Elementele comune ale organizaţiilor religioase care s-au reflectat în conştiinţa juridică a societăţii
şi s-au cristalizat în noţiunea de cult sunt:
a) o mărturisire de credinţă religioasă, publică, unitară, precisă şi statornică;
b) un ceremonial religios care se desfăşoară în mod public, unitar şi statornic;
c) o organizare social juridică corespunzătoare credinţei religioase, publică, unitară şi
statornică, în care se oglindeşte structura interioară a societăţii respective;
d) un scop religios statornic, pe care îl urmăreşte o astfel de societate, precum şi mijloacele
de care ea se serveşte, arătate în mod public şi precis.
În faţa necesităţii de a recurge şi la norme de drept, Biserica şi-a înşusit din tezaurul
normelor de drept existente pe acelea care puteau fi puse în acord cu principiile sale etice. Aceasta
a fost prima operaţie pe care o începe Însuşi Mântuitorul prin cuvintele: "Daţi Cezarului cele ce
sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Matei 22,21; Luca. 20,25).
Curând însă Biserica uzând de tehnica juridică deprinsă de la stat şi-a format ea însăşi legi de
drept din elementele date în condiţiile obiective ale vieţii din veacurile ei de început. De
asemenea, pentru savârşirea numeroaselor acte religioase, Biserica şi-a rânduit şi norme de drept,
care pot fi privite ca veşminte juridice ale respectivelor acte.
Urmând acest procedeu, Biserica şi-a elaborat continuu legile de drept corespunzătoare
vremii şi nevoilor sale7, adaptându-se mereu noilor condiţii impuse de autoritatea civilă.
Din punct de vedere juridic, Biserica este o instituţie juridică. Astfel, toate formele sale de
organizare (Parohia, Mânăstirea, Protopopiatul, Vicariatul, Eparhia, Mitropolia) au personalitate
juridică. Întrebarea care se pune este din care categorie a persoanelor juridice face pate Biserica?
Pr.Prof Liviu Stan arată că Biserica este o „instituţie aparte, care nu se poate confunda cu
instituţiile publice, nici cu instituţiile particulare”8. Ea nu este o instituţie publică deoarece ea „nu
constituie vreuna din piesele aparatului de Stat care îndeplinesc funcţiuni în cadrul acestui

5
Cf. Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie,şi administraţie bisericească, vol.I, Bucureşti,
1990, p.151.
6
Ibidem, p. 231.
7
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Biserica şi Dreptul, în rev."M.O", III (1956), nr.4, p.483-487.
8
Idem, Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în rev.”S.T.”, I, (1949), nr.7-8, p.639.
17
458776117.doc

aparat...ea nu deţine şi nu exercită nici o parte din suveranitatea Statului şi nu îndeplineşte nici o
funcţie proprie Statului”. Ea nu face parte nici din categoria instituţiilor private deoarece „prin
originea, prin natura, prin funcţiunea şi scopul ei se deosebeşte radical de orice instituţie
particulară”. Ea face parte din „categoria instituţiilor de utilitate publică în cadrul Statului”
deoarece „ea desfăşoară o activitate socialmente utilă, şi în felul acesta, facilitează sau asigură
îndeplinirea unui interes public, a unui inters obştesc, fie colaborând cu instituţiile de Stat, fie
acţionând paralel cu ele pentru asigurarea interesului public general pe care-l urmăreşte Statul. Ca
unei instituţii de utilitate publică, Bisericii i s-a recunoscut mereu personalitatea juridică de drept
public, capacitatea de a săvârşi acte juridice, de a fi subiect de drept public, adică acea capacitate
juridică pe care o au de drept numai instituţiile publice propriu-zise, instituţiile de Stat”9. Din acest
motiv, ea nu a fost inclusă în Ordonanţa Guvernului României nr.26 din 30 ianuarie 2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii10, prin care, prin art. 1, al. 3) se face următoarea specificaţie:
„partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intră sub incidenţa prezentei ordonanţe”.
În acest sens, în Răsăritul ortodox personalitatea juridică a Bisericii este considerată „ca
ceva inerent oricărei societăţi, deci inclusiv şi celei religioase (...); în răsărit, când se vorbeşte de
societate religioasă, se are în vedere o societate organizată prin legi de drept, şi fără de astfel de
legi nu se poate organiza de fapt – în condiţiile existente de la apariţia Bisericii încoace – nici un
fel de societate”11. „Formula personalitate juridică exprimă calitateta de subiect de drept al unei
grupări sau al unei instituţii, iar formula subiect de drept exprimă calitatea unei singure persoane
de a fi purtătoare de drepturi şi de obligaţii. În fond însă, fiecare din aceste formule exprimă unul
sau acelaşi lucru, numai că în primul caz se referă la un grup de oameni sau la o instituţie, iar în al
doilea caz la o singură persoană”12.
Personalitatea juridică a Bisericii „poate fi privită dintr-un îndoit punct de vedere: ca
personalitate juridică de fapt şi ca personalitate juridică de drept. Adică, după cum o considerăm,
ca fiindu-i inerentă această personalitate juridică, sau ca recunoscându-i-se formal prin acte de
drept, calitatea respectivă. În ce priveşte faptul că personalitatea juridică îi este inerentă Bisericii,
deosebim iarăşi două aspecte, şi anume: unul teologic şi altul juridic al problemei. După cel dintâi
trebuie să considerăm că personalitatea juridică a Bisericii derivă ca potenţă din însăşi voinţa lui
Dumnezeu, care a destinat-o să îndeplinească rostul său mântuitor între oameni, având
capabilitatea de a folosi toate mijloacele necesare lucrării sale, care apar pe scara dezvoltării vieţi
omeneşti, deci şi dreptul, şi, implicit şi personalitatea juridică.
Sub aspect juridic, personalitatea juridică a Bisericii trebuie considerată ca inerentă naturii
sociale a Bisericii sau simplului fapt al existenţei grupului social religios creştin”13.
Bisericii îi este necesară recunoaşterea personalităţii juridice deoarece „în raporturile cu
Statul această recunoaştere apare ca necesară întrucât respectivele raporturi depăşesc domeniul
propriu al Bisericii”14.
Juridic vorbind, Biserica este un cult. Noţiunea de Biserică şi cult sunt în dreptul public
identice. În cadrul Statului, Biserica apare ca o organizaţie diferită de cea a Statului, avându-şi
norme proprii, ţel aparte. Ca organizaţie socială (ce cuprinde un număr de oameni care se conduce
prin voinţa acestora), Biserica este o instituţie publică, o organizaţie cu caracter public şi nu unul
particular. Juridic vorbind însă, „Biserica nu este o instituţie publică pentru că, prin noţiunea de
instituţie publică se înţelege în drept orice instituţie care face parte din aparatul de Stat, sau se

9
Ibidem, p.640.
10
O.G.nr.26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în M.Of. nr.39 din 31 ianuarie 2000.
11
Pr.prof. Liviu Stan, Biserică şi cult în dreptul internaţional, în rev. “O”, VII (1955), nr.4, p.565.
12
Ibidem, p.567.
13
Ibidem, p.568.
14
Ibidem, p.568.
18
458776117.doc

găseşte în subordinea Statului, îndeplinind din mandatul acestuia o funcţie sau o sarcină
oarecare”15. Orice instituţie de Stat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: „să fie creată de
Stat; să fie încadrată ca o piesă în aparatul de Stat, să aibă în cadrul Statului un sector propriu de
activitate; să deţină o parte din puterea Statului; să urmărească în mod permanent scopul
Statului”16. Întrucât nu sunt îndeplinite de către Biserică nici una din aceste condiţii, ea nu poate fi
numită instituţie publică sau de Stat.
Atunci când credinţa religioasă se manifestă şi este organizată în mod public sub numele
de cult, Statul recunoaşte caracterul public al acesteia. „În dreptul public, folosirea noţiunii de cult
implică recunoaşterea printr-o lege de Stat a calităţii de aşezământ public sau de instituţie publică.
Când printr-o lege de Stat i s-a recunoscut unei organizaţii religioase caracterul de cult, prin
aceasta i s-a recunoscut totodată şi credinţei religioase caracterul de instituţie publică, precum şi
caracterul de instituţie publică a organizaţiei religioase respective, şi fireşte, şi calitatea de
persoană juridică de drept public.
Juridic vorbind, cultele religioase sunt instituţii publice aparte deosebite de cele de Stat,
sau de alte instituţii obşteşti. Ele au fost numite în trecut organizaţii sau instituţii de utilitate
publică, dar ele nu au fost şi nu pot fi încadrate în aparatul de Stat. Biserica are calitatea de
instituţie publică, investită cu personalitate juridică de drept public. Ea este o instituţie aparte care
având caracter public nu se confundă cu cele de Stat şi nici cu instituţiile particulare. Din aceste
considerente Biserica este o instituţie publică religioasă”17.
Caracterul autonom al Bisericii Ortodoxe Române i-a conferit acesteia calitatea de subiect
al dreptului internaţional. Datorită acestuia, Biserica a putut să păstreze legăturile sale cu cei din
diaspora.
Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor 18 conferă
tuturor cultelor recunoscute, precum şi părţilor lor componente (deci inclusiv Bisericii Ortodoxe
Române respectiv Parohiilor, Mânăstirilor, Protopopiatelor, Vicariatelor, Eparhiilor şi
Mitropoliilor) statututul de „persoane juridice de utilitate publică” (art.8, al.1-2 din Legea
Cultelor).

15
Ibidem, p.570.
16
Ibidem, p.570.
17
A se vedea pe larg despre această chestiune la ibidem, p.572-573.
18
Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în “M.Of.”,
nr.18/08.01.2006.
19
458776117.doc

PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE DE ORGANIZARE A BISERICII

“Principiul (lat.principium) în ştiinţa dreptului bisericesc înseamnǎ punct de plecare, bazǎ,


temei, concept, tezǎ fundamentalǎ, idee cǎlǎuzitoare, rânduialǎ, normǎ generalǎ, lege de bazǎ pe
temeiul cǎreia se formuleazǎ şi se elaboreazǎ normele sau legile juridice concrete, numite canoane
sau legi bisericeşti, dupǎ care se organizeazǎ şi funcţioneazǎ Biserica, ca societate religioasǎ”19.
Principiile se gǎsesc în cuprinsul Revelaţiei şi derivǎ din ea, dar şi în condiţiile obiective
ale vieţii materiale a societǎţii. Ele trebuie sǎ fie în acord cu învǎţǎtura de credinţǎ a Bisericii, ele
nu pot fi contrare dogmelor şi moralei creştine. Normele generale sau principiile canonice
fundamentale sunt principiile de bazǎ ale întregii Ortodoxii, ele constituind unul din elementele
esenţiale ale unitǎţii ecumenice a Ortodoxiei, care se afirmǎ în chip întreit: ca unitate dogmaticǎ,
culticǎ şi canonicǎ.20
Principiile pot fi împǎrţite în două categorii: principii canonice cu fond dogmatic şi
juridic; şi principii doar cu fond canonic sau juridic.

5.4.1. Principii canonice cu fond dogmatic şi juridic


a) Principiul eclesiologic instituţional precizează caracterul Bisericii de instituţie sau de
aşezământ văzut şi organizat după norme religioase dar şi după norme comune omeneşti de
convieţuire socială. Forma prin care se aduce la expresie acest principiu este cultul, precum şi
întreaga legislaţie canonică. Prin aceasta “se afirmă prezenţa Bisericii în istorie în chip de
instituţie, adică de societate religioasă organizată pe temeiuri de drept”21.

b) Principiul organic (constituţional-bisericesc) reflectă alcătuirea organică a Bisericii în


sensul că unităţile bisericeşti şi organismele de conducere a Bisericii se constituie prin exprimarea
voinţei tuturor membrilor Bisericii. Mai este cunoscut sub denumirea de principiul participării
mirenilor la viaţa Bisericii.

c) principil ierarhic constă în organizarea, lucrarea şi conducerea Bisericii de către ierarhia


clerului de instituire divină sub cele trei trepte. Principiul ierarhic se manifestă şi prin ascultarea
canonică (supunerea treptelor inferioare faţă de cele superioare; ascultarea credincioşilor faşă de
ierarhie; şi a ierarhilor de sinoade – can.39, 55 ap.; can.8, 23 IV Ec.; can.57 Laod.; etc.).
Dreptul de devoluţiune (înscris în can.11, VII Ec.) oferă posibilitatea oricărui organism
superior de conducere din cadrul unei administraţii de a impune organismelor inferioare aplicarea
legii (în caz că acestea nu o aplică), sau aplicarea ei întocmai (în caz că acestea o aplică greşit).

d) principiul sinodal exprimă modul de conducere a Bisericii sub forma colectivităţii


(sinoadelor sau soboarelor): can.34,37 ap.; can.4,5,6, I Ec.; 6 II Ec.

19
Ibidem., p.191-192.
20
Ibidem, p.192.
21
Ibidem, p.193.
20
458776117.doc

e) Principiul iconomiei constă în faptul că autoritatea bisericească, deţinătoare a puterii


bisericeşti, poate să chivernisească această putere în interesul Bisericii şi mântuirii oamenilor.
Iconomia îmbrăţişează două aspecte: 1) al acriviei (aplicarea severă sau exigentă a
mijloacelor mântuirii) şi 2) al pogorământului (îngăduinţei)
Can.8, I Ec.; can.2, I Ec.; can.5, VI Ec.

f) Principiul autonomiei externe a Bisericii


Autonomia constǎ în rânduiala potrivit cǎreia “Biserica (privitǎ ca şi cult) este
independentǎ faţǎ de orice altǎ organizaţie din afara ei, adicǎ se conduce dupǎ legi proprii (auto,
nomi) în treburile ei religioase, fiind supusǎ totuşi supravegherii, îndrumǎrii legale în cele obşteşti
şi controlului din partea Statului, ca putere suveranǎ (art.2, al.5 din Constituţie.; art.8,al.4 din
Legea Cultelor; art 4 Statut B.O.R)”22. Aceasta înseamnǎ cǎ ea se conduce dupǎ de sine în
treburile sale religioase, în mod independent de orice autoritate din afara ei, fiind supusǎ totuşi
supravegherii şi controlului din partea Statului, privind respectarea Satutului sǎu legal. Autonomia
exprimǎ cel mai bine raporturile dintre Biserică şi Stat.
Principiul autonomiei bisericii se gǎseşte reflectat în canoanele 34, 37 Apostolic; 4,5,6, I
Ecumenic; 22 II Ecumenic; III Ecumenic; 12, 19, 28 IV Ecumenic; 8 VI Ecumenic; 3,6, VII
Ecumenic; 9, 22 Antiohia; ş.a.).
Aşadar, prin autonomie este recunoscutǎ starea de independenţǎ a Bisericii faţǎ de orice
organizare din afara ei, respectiv neamestecul din partea Statului în treburile interne ale Bisericii,
el pǎstrându-şi însǎ dreptul de control asupra ei ca de altfel oricărui cult recunoscut.

c) Principiul loialităţii faţǎ de Stat a membrilor Bisericii


Prin loialitate faţǎ de Stat se exprimǎ atitudinea de corectitudine a Bisericii faţǎ de Stat
manifestatǎ prin “obligaţia de a respecta suveranitatea Statului, legalitatea şi obligaţiile cetǎţeneşti
ce privesc atât clerul, cât şi pe credincioşii simpli”23 precum şi cinstirea Statului “dupǎ cuviinţǎ”24.
Normele legale privind principiul loialităţii membrilor unei Biserici faţǎ de Stat au fost
cuprinse în capitolul 2 din vechea Lege a Cultelor care stabilea faptul cǎ credincioşii tuturor
cultelor religioase sunt obligaţi a se supune legilor ţǎrii, a depune jurǎmântul în forma şi în
cazurile prevǎzute de lege, şi a face înscrierea actelor de stare civilǎ la oficiile de stare civilǎ în
termen legal (art.10 din vechea Lege a Cultelor).
Cu toate că în noua Lege a Cultelor nu se prevede explicit acest principiu, el rămâne
fundamentat totuşi pe conţinutul dogmatic al învǎţǎturii cuprinse în paginile Noului Testament:
“Daţi cezarului…”(Mt.22,21); “Tot sufletul sǎ se supunǎ stǎpânirilor mai înalte…”(Rom.12,1);
“Inainte de toate vǎ rog deci pe toţi sǎ faceţi cereri şi rugǎciuni ..(I Tim.2,1-2). Biserica aplicǎ
aceste porunci prin socotirea Statului ca o formǎ de stǎpânire pe care a rânduit-o Dumnezeu; prin
neamestecul Bisericii în treburile Statului; prin supunerea Bisericii faţǎ de legile Statului ca
expresie a suveranitǎţii acestuia şi implicit supravegherii şi controlului din partea autoritǎţilor de
Stat. Dar şi Biserica poate lua mǎsuri pentru pedepsirea acelor membri care sǎvârşesc acte

22
Ioan N. Floca, Sorin Joantǎ, Administraţie bisericeascǎ parohialǎ şi legislaţie, Ediţia a II-a, Editura Universitaţii
Lucian Blaga, Sibiu, 2002, p.8.
23
Arhid.Prof. Dr. Ioan N. Floca, Prof.Dr. Sorin Joantǎ, op.cit., p.9.
24
Pr.Lect.Dr. Constantin Rus, op.cit., p.84-85.
21
458776117.doc

potrivnice Statului (can 84 ap; 18 IV. Ec.; 34 VI ec.) având obligaţia de a îndruma credincioşii sǎi
la îndeplinirea îndatoririle cetǎţeneşti (can.4 IV ec.; 9 I-II Constantinopol).

5.4.2. Principii canonice cu fond juridic


a) Principiul autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Prin autocefalie înţelegem rânduiala canonicǎ potrivit cǎreia o unitate bisericeascǎ,
ierarhic, sinodal şi teritorial determinatǎ, se conduce în mod independent faţǎ de alte unitǎţi de
acelaşi fel, cu care pǎstreazǎ, în mod obligatoriu, unitatea dogmaticǎ, culticǎ şi canonicǎ.
Autocefalia “reprezintǎ o autoritate a vieţii bisericeşti, datând chiar din timpul Sfinţilor Apostoli.
Ea s-a dezvoltat şi s-a conturat în forme mereu noi, în epoca în care s-a desǎvârşit organizarea
teritorialǎ şi ierarhicǎ a Bisericii”25. Acest drept la independenţă bisericească “a fost consacrat
printr-o practică îndelungată, transformată în rânduială cu caracter juridic, adică în obicei cu
putere de lege”26.
Sfânta Tradiţie face şi ea referire la acest principiu prin textele canoanelor apostolice
(34,35 şi 37); ale canoanele sinoadelor ecumenice (can.7, I ec.; 2;8 III Ec.; 9, 12, 17, 28 IV Ec.; 8,
36, 38, VI Ec.) şi sinoadelor locale (can. 9, 14 Ant.; 3, 6 Sard.; 13, 18 Cart.). Din conţinutul
acestor canoane, dar şi din istoria Bisericii reiese cǎ “diversele unitǎţi bisericeşti şi-au dobândit
autocefalia în mai multe chipuri, şi anume: prin înfiinţarea lor de cǎtre Sfinţii Apostoli, prin
introducerea sistemului mitropolitan, prin organizarea unei unitǎţi în cadrul etnic pe temeiul
canoanelor 34 şi 37 ap., prin organizarea unitǎţilor diecezane, prin consacrarea şi organizarea
unitǎţilor autocefale de cǎtre sinoadele ecumenice în temeiul canoanelor de mai sus, prin
organizarea patriarhatelor, prin intervenţia puterii de Stat, prin hotǎrârea Bisericilor autocefale,
prin consimţǎmântul tacit sau expres al tuturor Bisericilor autocefale”27.

b) principiul autonomiei interne reprezintă particularitatea că anumite unităţi ale Bisericii


se conduc de sine, prin organisme proprii, fiind însă supuse supravegherii, controlului şi
îndrumării din partea autorităţilor superioare bisericeşti. Acest principiu are aplicabilitate în două
moduri:
1) raporturile dintre două unităţi teritoriale aflate la distanţă unele de altele (Biserica
Ortodoxă a Finlandei subordonată direct Patriarhiei Ecumenice sau Mitropoliile autonome ale
B.O.R din afara graniţelor ţării subordonate B.O.R. autocefală)
2) raporturile dintre unităţile componente ale unei Biserici (parohii, protopopiate, vicariate,
episcopii, mitropolii) din cuprinsul unei biserici locale autonome sau autocefale în care ele sunt
organizate.
Can.34,35,37 ap.; 2, II Ec.; 8 III Ec.; 20 VI ec.; 22 Ant.)

c) Principiul etnic

25
Pr. Lector Dumitru Gh. Radu, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române – la a 90-a aniversare, în rev. “B.O.R.”
XCIV (1976), nr.3-4, p.390.
26
Pr.prof.dr. Nicolae V.Dură, Forme şi stări de manifestare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul
secolelor. Mărturii istorice şi canonice, în “Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1985)”, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p.285.
27
Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Drept canonic ortodox…, Vol II, p.320-321.
22
458776117.doc

În strânsă legătură cu principiul autocefaliei stă principiul etnic. În baza acestuia, “fiecare
Biserică Ortodoxă autocefală este îndreptăţită să-şi exercite jurisdicţia asupra diasporei proprii” 28.
Acestui principiu îi dă expresie cel mai bine canonul 34 apostolic. De asemenea, primul articol din
Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române preciza că Biserica noastră îi
cuprinde şi pe cei din „diaspora ortodoxă română” 29; iar în noua formă acelaşi articol 1 (modificat)
face referire la diasporă prin expresia „în afara graniţelor României”.
Astăzi, prin termenul de „diasporă” se înţeleg „unităţile bisericeşti organizate în afara
Bisericilor autocefale şi autonome, care din punct de vedere canonic depind de Bisericile mame,
din care s-au desprins, dar care continuă să rămână sub totala jurisdicţie a acestora” 30. Diaspora nu
poate fi constituită în cadrul Statului în care îşi are reşedinţa Biserica-mamă, ci în graniţele altui
stat, fiind organizată pe temei etnic. Organizată în baza canoanelor 2 II ecumenic; 8 III
ecumenic; şi 28 IV ecumenic31, creştinii diasporei Bisericii Ortodoxe Române care se află
constituiţi în unităţi bisericeşti în afara graniţelor Statului Român fac parte integrantă din această
Biserică, ca membri ai aceleiaşi Biserici-mame.
Constituţia României permite prin art.7 ca Statul să sprijine întărirea legăturilor cu românii
din afara frontierelor ţării, iar Legea Cultelor îngăduie Statului român să sprijine „activitatea
spiritual-culturală şi socială în străinătate a cultelor recunoscute în România”.

d) Principiul nomocanonic sau pravilnic


Principiul nomocanonic constǎ în rânduiala potrivit cǎreia Biserica se conduce atât dupǎ
legile sale proprii, cât şi dupǎ legile Statului. Prin aceasta, “Biserica noastrǎ îşi potriveşte şi azi
rânduielile sale canonice cu normele pe care le cuprinde în cadrul legal creat de Stat pentru
activitatea religioasǎ de pe teritoriul sǎu”32.
Acestui principiu i s-a dat expresie încă din veacul al IV-lea prin practica Sinoadelor
Ecumenice, prin aplicarea în viaţa Bisericii a unor legi fundamentale ale Statului, impunându-se
definitiv din secolul al V-lea când s-au alcătuit primele nomocanoane. Cel mai cunoscut
nomocanon este Nomocanonul lui Fotie în XIV titluri acceptat de Biserica Ortodoxǎ în anul 920
drept Cod oficial al sǎu.
În ţara noastră, nomocanoanele s-au numit pravile. Îndreptarea Legii sau Pravila lui Matei
Basarab (1652) “a rămas în vigoare pânǎ în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, aplicându-se
deopotrivǎ atât în chestiunile bisericeşti, cât şi în cele de Stat”33.

e) Principiul teritorial al Bisericii


Principiul teritorial exprimǎ rânduiala potrivit cǎreia “formele organizaţiei bisericeşti
teritoriale se acomodeazǎ dupǎ tiparele organizǎrii teritoriale a unitǎţilor de Stat”34.

28
Pr.Prof.Dr.Nicolae V.Dură, op.cit.,p.287.
29
Art. modificat prin Hotărârea A.N.B. nr.9084/26.09.1991.
30
Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Drept canonic ortodox…, Vol.II, p.326.
31
A se vedea textele acestor canoane la idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1991;
Nicodim Milas, Canaonele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, Vol.I, Partea I, Arad, 1930; Vol.I, Partea II,
Arad, 1931; Vol. II, Partea I, Arad, 1934 ; Vol.II, Partea II, Arad, 1936.
32
Arhid.Prof.Univ.Dr.Ioan N.Floca, Prof.Sorin Joantâ, , op cit., p.10.
33
Arhid.Prof.Univ.Dr.Ioan N.Floca , Drept canonic…, volI, p.203; a se vedea şi Ioan N.Floca, Originile dreptului
scris în Biserica Ortodoxǎ Românǎ, …p.121.
34
Arhid.Prof.Univ.Dr.Ioan N.Floca, Prof.Sorin Joantă, op.cit., p.10.
23
458776117.doc

Rânduielile referitoare la acest principiu le gǎsim exprimate în can 17 IV Ecumenic:


”alcǎtuirilor politice şi obşteşti, sǎ le urmeze şi orânduirea parohiilor bisericeşti”. Aceleaşi
recomandări le gǎsim cuprinse şi în canoanele 38 V-VI Ecumenic; 34 ap.; 35-37 ap; 4-6, 8 I Ec.;
11 IV Ecumenic.
În art.6 din Statutul pentru Organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române se
poate foarte uşor sesiza faptul cǎ unitǎţile administrative bisericeşti mari (mitropoliile,
arhiepiscopiile şi episcopiile), cât şi cele mai mici (protopopiaele şi parohiile) funcţioneazǎ dupǎ
întinderea unitǎţilor administrative ale organizǎrii de stat (judeţe, oraşe, comune, sate) – art.43;
44; art.69, al.2-3 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române.
Pe temeiul acestor prevederi, Biserica şi-a potrivit aşadar, organizarea sa administrativǎ
dupǎ tiparele vieţii de Stat, fiecare parte componentǎ a sa urmând organizarea administrativǎ a
unitǎţilor Statului.

AUTORITATEA SAU PUTEREA BISERICEASCĂ

1. Definiţie
Prin putere bisericească se înţelege suma mijloacelor religioase, morale şi materiale de
care se serveşte Biserica pentru săvârşirea lucrărilor sale mântuitoare.

2. Împărţirea puterii bisericeşti


Puterea bisericească se împarte în trei părţi:
a) putere învăţătorească (sau propovăduitoare);
b) putere sfinţitoare (preoţească sau sacramentală);
c) putere pastorală (cârmuitoare, conducătoare sau jurisdicţională).

Prin putere învăţătorească se înţelege totalitatea mijloacelor de care dispune şi pe care le


foloseşte Biserica în scopul propovăduirii neîntrerupte a adevărului revelat, aşa cum a propovăduit
Mântuitorul, aşa cum i-au transmis-o Bisericii ucenicii, Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora
(Mergând, învăţaţi toate neamurile…Mt.28,19). Biserica a organizat în acest sens şcoli teologice
şi religioase de diferite tipuri.
Puterea sfinţitoare reprezintă totalitatea mijloacelor prin care se poate sfinţi viaţa
credincioşilor administrându-li-se harul sfinţitor. Mijloacele care constituie puterea sfinţitoare le
deţin şi le întrebuinţează membrii clerului ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli: „Cel ce va crede şi se va
boteza se va mântui” (Mc.16,16). Întreaga putere sfinţitoare este deţinută de episcopi, parţial de
preoţi şi în mică măsură de diaconi.
Puterea jurisdicţională constă în totalitatea mijloacelor pe care le folososeşte autoritatea
bisericească pentru mântuirea credincioşilor. Ea se exercită în mod individual de fiecare membru
al clerului şi în mod colectiv(sau sinodal) de către episcopi întruniţi cu ceilalţi clerici în sinoade
(particulare sau ecumneice). „Şi iată, Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor….” (Mt.28,20).
Acestă putere conducătoare se împarte la rândul ei în trei ramuri sau funcţii:
a. puterea legislativă;
b. puterea judecătorească;
c. puterea executivă.
Puterea bisericească unitară în ansamblul ei este deţinută şi exercitată de diverse persoane,
cărora li se încredinţează câte o parte din aceasta sub formă de drepturi şi obligaţii. Totalitatea

24
458776117.doc

drepturilor şi obligaţiilor care definesc funcţiunea unei persoane purtătoare a puterii bisericeşti se
numeşte oficiu bisericesc.

3. Transmiterea puterii bisericeşti. Succesiunea apostolică


Mântuitorul a încredinţat întreagă această putere Sfinţilor Apostoli, iar aceştia Bisericii. În
puterea apostolică, ca mijloace ce formau conţinutul acestei puteri intrau: calitatea de apostol
(caracterizată prin preoţia deplină sau apostolică; deplina putere de a învăţa şi deplina putere
conducătoare cu jurisdicţie universală nelimitată teritorial de jurisdicţia altui apostol) şi harismele
(daruri personale: al profeţiei, al facerii de minuni, harisma sfinţeniei, darul de a scrie şi a grăi ca
organe ale Revelaţiei).
Din totalitatea acestor daruri, Apostolii nu au putut transmite următoarele însuşiri:
apostolatul, preoţia apostolică, jurisdicţia universală, toate harismele. Au lăsat însă moştenire
Bisericii întreaga putere pe care aceasta o deţine în mod infailibil. Tote cele trei trepte ale preoţiei
de instituire divină sunt părtaşe la moştenirea apostolică pe care o deţin în mod solidar în Biserică.
Treapta episcopatului reprezintă sinteza preoţiei prin care se deţine starea harică deplină
prevederile canoanelor 46, 47, 68 apostolice, 7 Sin.II ec., 95 Trulan.

4. Autoritatea bisericească
Autoritatea bisericească este expresia legală a puterii bisericeşti. Ea este de natură divină,
fiind cunoscută sub numele de putere bisericească unitară. Cei care urmează să primească puterea
dumnezeiască pentru a deveni cârmuitori bisericeşti reprezintă elementul natural al puterii
bisericeşti, iar puterea dumnezeiască reprezintă elementul supranatural al acesteia. Astfel, prin
natura ei, autoritatea bisericească se deosebeşte de orice autoritate civilă; iar după modul de
constituire se evidenţiază prin diferite mijloace specifice Bisericii, unul dintre acestea fiind actul
hirotoniei prin care se transmite puterea sacramentală. De asemenea, actul trimiterii canonice este
o continuare a actelor prin care Mântuitorul a trimis pe Sfinţii Apostoli la propovăduire,
transminţându-le puterea învăţătorească şi jurisdicţională.

5. Oficiile bisericeşti
Puterea bisericească, pentru a se aplica, se împarte în unităţi mai mici sau mai mari, care se
încredinţează unor persoane individuale sau unor grupuri de persoane. Acestea deţin un cuantum
din această putere, respectiv o cantitate absolut necesară pentru a se putea conduce o unitate
bisericească sau pentru a se putea săvârşi o anumită lucrare bisericească.
O astfel de unitate se numeşte oficiu. El însumează o seamă de drepturi şi obligaţii prin
exerciţiul cărora se satisface o necesitate importantă a unei vieţi bisericeşti.
Oficiile bisericeşti se împart în oficii pastorale, oficii didactice şi oficii administrative,
fiind înfiiinţate şi administrate de către autoritatea bisericească.
Ocuparea oficiilor vacante se face prin două acte:
a) numire, alegere, hirotonie (care îndreptăţesc persoanele la conducerea oficiilor);
b) instituirea formală prin care se conferă persoanelor respective însăşi oficiul. În
cazul preoţilor şi diaconilor acest act se numeşte singhelie, iar în cel al arhiereilor- gramată. Prin
învestire (sau investitură) arhiereul este „înveşmântat” cu putere din partea autorităţilor bisericeşti
şi de stat, care îi conferă cârja pastorală sau alte însemne. În cazul preoţilor, introducerea în oficiu
se numeşte instalare, iar în cazul arhiereilor înscăunare sau întronizare.
Doar după instituirea formală în oficiu persoana în cauză poate să-şi exercite drepturile şi
obligaţiile în mod legal. Exercitarea lor înainte de ocuparea formală a oficiului nu produce efecte
juridice, actele fiind lovite de nulitate.

25
458776117.doc

MEMBRII (PERSOANELE) BISERICII

Biserica cunoaşte trei categorii de membri: clerici, mireni şi monahi. Acestea formează tot
atâtea stări: starea clericală, starea laică şi starea moahală.

1. Clerul
Prin cler (o xliros, ou) se înţelege totalitatea slujitorilor bisericeşti care sunt instituiţi prin
hirotonie. Numită şi preoţie, această stare reprezintă o categorie de membri ai Bisericii care e
formată prin conferirea harului sfinţitor în una din cele trei trepte de slujitori bisericeşti de
instituire divină (episcop, preot şi diacon).
Preoţia fiind un mijloc prin care însuşi Mântuitorul Hristos, prin Sfinţii Apostoli a înzestrat
Biserica, aceasta reprezintă un element al puterii bisericeşti care face posibilă continuarea lucrării
mântuitoare pregătită de Iisus Hristos.
Preoţia există doar în Biserică, fiind mijlocul principal prin care se lucrează mântuirea.
Preoţia în totalitatea ei este purtătoarea succesiunii apostolice.
În epoca apostolică au existat, pe lângă Sfinţii Apostoli, mai multe categorii de slujitori:
episcopii, presbiterii, diaconii sacramentali şi diaconii destinaţi să slujească trebuinţele practice
ale vieţii bisericeşti (asistenţa socială). Pe lângă aceştia, în aceeşi perioadă şi-au desfăşurat
activitatea harismaticii (persoane înzestrate direct de Dumnezeu cu diferite daruri suprafireşti):
apostolii, profeţii, învăţătorii (sau didascalii), evangheliştii, exorciştii, precum şi slujitorii
nesacramentali: cei 70 (72) de ucenici ai Sfinţilor Apostoli, diaconiţele, văduvele şi presbiterele.

2. Mirenii
Prin mireni (slav. mirean – om care face parte din lumea mare) se înţelege totalitatea
credincioşilor creştini membri ai Bisericii care nu au starea preoţească în nici una din treptele sale
şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii, instituiţi prin hirotesie. Mirenii se mai numesc şi
laici (gr. Laikos – om profan, neiniţiat).
Laicii se caracterizează totuşi printr-o stare harică care începe prin Taina Botezului şi
continuă prin administrarea celorlalte Taine, făcând astfel parte din „preoţia sfântă” (I Petru II, 5-
9).
În virtutea acestei preoţii, mirenii pot săvârşi Taina Botezului în caz de necesitate; devin
colaboratori a stării preoţeşti la săvârşirea eficientă a Sfintelor Taine; iar în calitatea de membri ai
Bisericii sunt păstrători ai adevărului revelat, şi subiecte de drepturi şi obligaţii.
Elementul mirean este un element constitutiv al Bisericii, fără de care aceasta nu poate să
existe.

3. Monahii
Monahii reprezintă a treia stare în care se pot găsi membrii Bisericii. Aceştia nu reprezintă
un element esenţial al Bisericii fără de care aceasta poate să existe, ea constituindu-se iniţial doar
din clerici şi laici.
Prin canonul 4 al Sinodului IV ecumenic, monahismul a fost pus sub oblăduirea oficială a
autorităţii bisericeşti, chiar dacă începuturile vieţii monahale se situează în veacul al III-lea, fiind
iniţial o iniţiativă cu caracter particular.
Cele tri voturi depuse de candidat la intrarea în rândul monahilor sunt: votul ascultării
necondiţionate, al sărăciei de bună-voie şi al castităţii.
Există două moduri de vieţuire monahală: idioritmică (sau de sine) şi chinovială (sau de
obşte).

26
458776117.doc

Se disting două forme de depunere a voturilor monahale: în chip simplu prin care monahul
îşi ia asupră-şi schima mică (adică un mod mai blând de vieţuire) şi în chip solemn prin care
monahul îmbrăţişează schima mare (chipul călugăresc deplin sau mai aspru).
ORGANISMELE ŞI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII

1. Organismele individuale de conducere


Puterea de conducere a Bisericii se încredinţează atât organismelorlor individuale, cât
şi celor colegiale (colective sau sinodale).
Organismele individuale sunt acele persoane cărora li se încredinţează câte o parte din
mijloacele ce formează puterea bisericească. Aceste organisme individuale sunt grupate în două
categorii: organisme individuale principale (care fac parte din una din treptele de instituire divină)
şi organisme auxiliare sau ajutătoare.

1.1. Ierarhia bisericească


Ierarhia bisericească se împarte în ierarhie sacramentală (sau a hirotoniei de instituire
divină) şi ierarhie jurisdicţională (sau de instituire bisericească).
Din ierarhia bisericească fac parte episcopii, preoţii şi diaconii; iar din ierarhia
jurisdicţională fac parte treptele superioare şi inferioare clerului. Acestea au fost create pentru o
mai bună organizare a vieţii bisericeşti, din această categorie făcând parte în biserica primară
inclusiv diaconiţele.

Alegerea şi instituirea clerului


Pentru ca o persoană să intre în cler trebuie să îndeplinească o seamă de condiţii:
Sf.Apostol Pavel vorbeşte despre unele dintre ele: „să fie fără de prihană, bărbat al unei singure
femei, treaz, întreg la minte, cuvios, iubitor de străini, destoinic a învăţa pe alţii, să nu fie beţiv,
bătăuş, lacom de dobândă urâtă, ci blând, nesfadnic, neiubitor de argint…” (I Tim.3, 1-13).
Canoanele prevăd şi alte condiţii care se grupează în condiţii fundamentale şi speciale.

Condiţii fundamentale
a) vocaţia sau chemarea spre slujirea preoţească
b) botezul valid
c) sexul masculin
d) libertatea individuală (can.10 Vasile cel Mare)
e) cetăţenia
f) viaţa curată (fără incidente de natură penală)

Condiţii speciale
1) Condiţii fizice
a. Constituţia sănătoasă a trupului. Candidatul nu trebuie să fie orb, surd, ori să
aibă vreun alt defect fizic. Sunt excluşi cei care nu ar putea săvârşi regulat
serviciile divine sau cei care prin defectele lor ar prejudicia aspectul estetic al
serviciului divin
b. Vârsta pentru canditatul la una din treptele ierarhice a variat în timp. Astfel,
Constituţiile Apostolice prevedeau pentru candidatul la episcopat vârsta
minimă de 50 de ani; Justinian a redus această vârstă la 35 şi apoi la 30 de ani.
Pentru presbiter se cerea vârsta de 30 de ani (can. 14 Trulan; can.11
Neocezareea); pentru diacon 25 de ani (can.14 Trulan, can.16 Cartagina);

27
458776117.doc

pentru subdiacon 20 de ani (Can.11 Neocezareea). În Bisericile locale s-a


îndătinat ca vârsta pentru episcop să fie de 30 de ani, iar pentru preot şi diacon
se cere majoratul care oferă pe linie civilă exercitarea capacităţii de exerciţiu a
persoanei.

2) Condiţii religios-morale
a) credinţa neclintită în adevărurile de credinţă şi implicit
să nu se fi abătut de la credinţa ortodoxă.
b) moralitatea ireproşabilă reflectată în viaţa de familie a
candidatului. Candidatului la hirotonie i se cere să nu se fi făcut vinovat de
următoarele păcate: să nu se ocupe cu vrăjitoria (can.2 Grigore de Nyssa); să nu fi
săvârşit vreun omor (can.5 Grigore de Nyssa); şă nu-şi fi însuşit bunuri străine
(can.24 ap.; can.64 Vasile cel Mare); să nu fie învinuit de sperjur, cămătărie,
negustorie (can.44 ap.; can.17 Sin. I ec.); să nu se fi mutilat singur (can.22,23 ap.);
să nu se fi făcut vinovat de vreun păcat ce ar scandaliza pe alţii. De asemenea,
Biserica îngăduie ca şi cei născuţi nelegitim să poată intra în cler (can.8 Nichifor
Mărturisitorul);
Nu este îngăduit a intra în cler cei care: s-au căsătorit sau s-au logodit de două ori
(can.17 ap.; can.3 Trulan; can.12 Vasile cel Mare); sunt căsătoriţi cu o văduvă sau cu o
soţie divorţată (can.18 ap.); trăiesc în concubinaj (can.17 ap.); au contractat o căsătorie
într-un grad de rudenie oprit (ca.19 ap.); ori s-au căsătorit cu o adulteră (can.8
Neocezareea) sau cu o eterodoxă (can.14 Trulan).
Clericii care au contractat o căsătorie oprită de canoane se depun din treaptă, iar în
cazul că o astfel de căsătorie s-ar fi încheiat din neştiinţă clericul-vinovat este lăsat în cler,
dar va fi exclus de la administrarea Sf.Taine (can.26 Trulan).
Canoanele lasă la aprecierea candidatului libertatea de a alege căsătoria sau
celibatul înainte de hirotonie. Celui intrat în cler căsătorit i se interzice desfacerea
căsătoriei pentru motiv de evlavie (can.5 ap.; can.13, 30 Trulan), iar celui necăsătorit i se
interzice a se căsători după hirotonie (can.26 ap.; can.14 Calcedon; can.3,6 Trulan).
Canoanele 12 şi 48 ale Sinodului Trulan interzic episcopilor căsătoria şi dispun ca
unii ca aceştia să se despartă de soţiile lor care vor trebui să se retragă la o mănăstire
situată într-o altă eparhie, episcopii în cauză urmând a se îngriji de întreţinerea lor.
Începând cu acest sinod căsătoria a devenit impediment la hirotonia în trepta de episcop.
În Apus prin Sinodul de la Elvira s-a impus prin canonul 33 ca ierarhia
sacramentală să fie necăsătorită.
Problema recăsătoririi clericilor este pusă pe ordinea de zi a viitorului Sinod
panortodox. În Biserica Ortodoxă Română ultima măsură privitoare la această chestiune s-
a luat în 2010. Prevederile ei sunt cuprinse în anexă.

3) Condiţii intelectuale
Pe lângă cunoaşterea Sfintei Scripturi (can.2 sin. I Ec.) se cer candidaţilor şi alte
cunoştinţe vaste, canoanele oprindu-i de la slujire pe cei care nu dau dovadă de o astfel de
pregătire culturală (can.8, 10 ap.; 2 Sin I ec.; 12 Laodiceea; 18 Cartagina). Pregătirea lor s-
a făcut în timp în şcoli de diferite grade precum: seminarii, academii teologice de rang
universitar, iar azi facultăţi de teologie.

4) Aprecierea calităţilor candidaţilor la căsătorie

28
458776117.doc

Candidatul la hirotonie se supune unei examinări de către un duhovnic ales al


arhiereului care va înainta un raport amănunţit acestuia înainte de actul hirotoniei (can.2
Sin.I ec.; can.22 Trulan). Se iau în vedere toate aspctele amintite mai sus cu precizarea că
acestea sunt valabile doar din momentul în care a devenit membru real al Bisericii prin
Taina Botezului. Autoritatea bisericească poate da dispensă când interesul Bisericii cere
acest lucru şi când nu sunt lezate legile fundamentale în această chestiune.

I.2. Actele primirii în cler


a) Tunderea se bazeată pe rânduielile Sfinţilor Apostoli (Fapte 22,21), care însă nu dă
candidatului nici un drept ierarhic (can.14 Sin VII ec.), ci oferă posibilitatea dobândirii gradelor
ierarhice.
b) Hirotonia este actul prin care unei persoane de gen masculin i se împărtăşeşte în chip
nevăzut harul dumnezeiesc necesar săvârşirii Sfintelor Taine după gradul primit. Odată cu acest
act persoana în speţă intră în ierarhie şi primeşte puterea bisericească.
Hirotonia se săvârşeşte de către arhiereu în Sfântul Altar, în cadrul Sfintei Liturghii, în
mod public, de regulă Duminica sau în zile de sărbătoare. Ea trebuie făcută pentru o anumită
destinaţie (can.6 Calcedon). Hirotonia nu se repetă pentru aceeaşi treaptă ierarhică.
Dreptul exclusiv de a hirotoni îl are arhiereul instituit legal într-o eparhie (can.28 ap.; can
10 Sin. I ec.). El îşi exercită acest drept asupra candidaţilor din propria sa eparhie, dar poate
hirotoni şi alte persoane din alte eparhii, dar numai cu aprobarea episcopului titular respectiv.
Hirotonia săvârşită înafara eparhiei este interzisă (can. 15, 16 ap.; 15, 16 Sin. I ec.; can.13, 20
Sin.IV ec.; can. 17 Trulan, can.98 Cartagina). De asemenea, clericii şi candidaţii la hirotonie se
află sub jurisdicţia eparhiotului lor. Nici unul din aceştia nu pot părăsi eparhia fără carte canonică
(can.12 ap; 17 Trulan).
Episcopul are dreptul exclusiv de a hirotoni singur în treptele de preot şi diacon. Pentru
hirotonia în treapta de episcop sunt necesari trei sau doi arhierei (can.1,2 ap.; can 4 Sin.I ec.; can 3
Sin. VII ec.).
Hirotonia făcută pentru bani este interzisă, fiind considerată simonie (can.29 ap.; can. 2
Sin IV ec.; can. 22-23 Trulan; can. 2 Sardica; 88, 90 Vasile cel Mare).
De asemenea, hirotonia săvârşită de episcopii depuşi, caterisiţi, afurisiţi, anatematizaţi şi
eretici este nulă.
Hirotesia este ierurgia care se oficiază în afara Sfântului altar pentru gradele inferioare ale
ierarhiei bisericeşti.

c) Incompatibilităţi
Clericilor din cele trei trepte de instituire divină sunt opriţi de Sfintele canoane de la unele
activităţi incompatobile cu slujba lor: serviciul militar cu arma (can 7 Sin.IV Ec.); avocatura (can.
6, 20, 81 ap.; can. 3, 30 Sin IV Ec.; can. 7 Sardica); negoţul şi cămătăria (can. 10 Trulan; can.19
Sin. VII Ec.; can. 16 Cartagina); vizitarea femeilor fără martori şi locuirea în case cu femei, cu
excepţia rudelor apropiate (can.3 Sin. I Ec.; can 5 Trulan); conducerea şi vizitarea hotelurilor şi
cârciumilor sau cluburilor (can.42, 43, 54 ap.; 19, 24, 51, 62, Trulan; 40, 60 Cartagina); vânatul,
jocul de noroc (can.43 ap.); ocuparea cu slujbe lumeşti şi participarea la luptele politice (can.6, 81
ap.; 3, 7 Sin. IV ec.); adulterul, desfrâul, traiul împreună cu soţia vinovată de adulter (can.8
Neocezareea).

d) Raporturile dintre membrii ierarhiei

29
458776117.doc

Episcopului îi sunt supuşi toţi membrii clerului (can.39 ap.; can.59 Laod.); diaconii sunt
supuşi presbiterilor (can.18 Sin.I Ec.; can.7 Trulan); gradele inferioare sunt supuse diaconilor
(can.20 Laodiceea).
În ceea ce priveşte întâietatea clericilor din acelaşi grad, ea se determină ţănând seama de
vechimea hirotoniei sau hirotesiei (can.6 Sin. I Ec.; can. 39 Trulan; can. 9 Antiohia; can.86
Cartagina).

1) Ierarhia sacramentală
a) Episcopul sau chiriarhul este cel mai înalt grad din ierarhia bisericească. Întâietatea
acestei trepte se bazează pe realitatea că puterea episcopală este moştenită de la Sfinţii Apostoli,
aceştia deţinând întreaga putere spirituală. Episcopul are cea mai înaltă administraţie în Biserică.
Toţi episcopii formează împreună cel mai important colegiu numit episcopat.
Potrivit art. 89 din Statutul B.O.R., Chiriarhul exercitã drepturile şi îndeplineşte
îndatoririle prevãzute de Sfintele canoane, statutul B.O.R. şi de regulamentele bisericeşti.

b) Preotul sau presbiterul, ca delegat al chiriarhului este păstorul sufletesc al


credincioşilor dintr-o parohie, iar în activitatea administrativă este conducătorul administraţiei
parohiale şi preşedinte al Adunării Parohiale, Consiliului Parohial, şi Comitetului Parohial (art.49
Statut B.O.R.). În acelaşi timp este şi organism executiv al Adunării Parohiale şi Consiliului
Parohial, ducând la îndeplinire hotărârile acestor două structuri colegiale (art.50, lit.h).

c) diaconul
Diaconii au avut şi au păstrat poziţia de membri ai preoţiei de instituire divină, deţinând
următoarele drepturi: de a colabora cu episcopii şi preoţii în vederea săvârşirii tainelor şi
ierurgiilor; de a participa alături de aceste două trepte la exercitarea actelor ce ţin de puterea
jurisdicţională şi pastorală prin participarea la lucrările organismelor colegiale, inclusiv la
şedinţele sinoadelor ecumenice.

B) Treptele ierarhiei de instituire bisericească


Penrtu o mai bună organizare a vieţii bisericeşti, s-au creat în timp mai multe trepte ale
clerului. Acestea se împart în două grupe:
a) trepte ale clerului inferior, respectiv totalitatea treptelor de instituire divină şi
bisericească inferioare treptei episcopale.
b) trepte ale clerului superior, adică treptele care au starea harică e arhieriei

a) Treptele clerului inferior sunt:


a. subdiacon sau ipodiacon (asistent-ajutător al diaconului, care nu pot fi
hirotesiţi înainte de împlinirea vârstei de 20 de ani - can.15 Sin.VI ec.) ;
b. citeţul, lectorul sau anagnostul (avea îndatorirea de a citi din cărţile sfinte);
c. psalt, cântăreţ, cantor sau dascăl (duce la îndeplinire cântările bisericeşti)
d. exorcistul (avea îndatorirea de a citi unele rugăciuni de liniştire sufletească);
e. acolutul (însoţea pe episcop în cadrul cultului);
f. uşierii sau ostiarii (sau paznicii uşilor bisericilor);
g. cateheţii (cu rol de a cetehiza).
h. diaconiţele, presbiterele (cu rol în asistenţa socială – can.11 Laodiceea).

30
458776117.doc

b) Treptele clerului superior


i. derivate din treapta de diacon:
a. Ierodiacon (diacon din cinul monahal);
b. Protodiacon (căpeteniile diaconilor de la bisericile parohiale)
c. Arhidiacon (căpeteniile diaconilor de la bisericile eparhiale)

iv. derivate din treapta preoţiei


- trepte ale clerului de mir:
preotul rural (de la sate); urban (de la oraşe); paroh (conducător al oficiului
parohial); ajutător (al parohului); capelanul; protosul (întâiul dintre ceilalţi preoţi
simpli); periodeptul (inspector al preoţilor de la ţară – can.8 Antiohia),
protopopul, protoiereul sau blagocinul; sachelarul (administrator general al
bunurilor bisericeşti), iconomul (administrator şi exarhul mănăstirilor de călugări),
iconomul stavrofor (cu drept de a purta cruce pectorală); protopresbiterul,
arhipresbiterul, arhipresbiterul stavrofor, arhipresbiterul mitrofor, consilieri
eparhiali, mitropolitani şi patriarhali, inspectori eparhiali şi generali, vicar.

- trepte ale clerului monahal:


sincelul (monahii din preajma episcopului); protosincelul (căpetenia sincelilor);
egumenul sau stareţul (conducătorul unei mănăstiri); arhimandritul (conducător
al unor obşti monahale mai mari – lavre- iniţial nefăcând parte din treapta
clericală); exarh al mănăstirilor, eclesiarh al catedralelor, stareţ.

v. derivate din treapta de episcop


a) trepte inferioare episcopului:
- episcopii ajutători (can.24 Antiohia); episcopii vicari (locţiitori
ai episcopilor eparhioţi); horepiscopii (episcopi de ţară); vizitatorii
(suplinitori sau inspectori ai patriarhului Romei); episcopii titulari sau
arhiereii titulari (episcopi vicari cu titlu având o destinaţie inexistentă sau
imposibil de ocupat); periodepţii (episcopi ce rezidau într-o cetate).

b) trepte superiopare episcopului:


- protoierarhii sau întâistătătorii (ierarhii din fruntea unităţilor
bisericeşti mai importante, întemeiate de sfinţii apostoli – ca.34, 37
ap.)
- mitropoliţii (întâistătătorul bisericesc din capitala unei provincii
romane- metropolă – can.34 ap.; can.4, 5, 6 Sin.I. ec.)
- Mitropoliţii primaţi. Această denumire a apărut în secolul al IV-lea în Biserica Africii
romane, desemnând pe întâistătătorii acesteia. Titulatura a fost întrebuinţată în Biserica de Apus.
Mitropolitul Principatelor Române a dobândit această calitate în anul 1859.
- Arhiepiscopii (întâiul între episcopi) sunt inferiori mitropoliţilor (în Bisericile slave şi în
Biserica Română); şi superiori mitropoliţilor în (Bisericile de limbă greacă şi în Biserica de Apus).
- Exarhii (întâiul dintre mitropoliţi). Acest titlu era purtat onorific de mitropolitul din
capitala diecezelor, aceştia dobândind unele drepturi asupra întregii dieceze sau întregului exarhat,
pe care au ajuns să le conducă. Mitropoliţii Ungrovlahiei purtau acest titlu, ei exercitându-şi
drepturile de exarh asupra Mitropoliei Ardealului. În Moldova titlul de exarh era folosit doar în
mod onorific.

31
458776117.doc

Astăzi titlul de exarh desemnează inspectorul mănăstirilor dintr-o eparhie.

- Întâistătătorii Bisericilor autocefale: patriarh ecumenic (Constantinopol), papa (Roma),


papa şi patriarh (Alexandria), patriarh –celelalte bis.autocefale, catolicos.

Patriarhii ecumenici. Episcopii Romei şi Constantinopolului au dobândit în timp titlul de


patriarhi ecumenici. Roma s-a apus ca această titulatură să fie purtată la Patriarhia de
Constantinopol, constituind şi acesta un motiv al schismei celei mari.
Papa (părinte; căpetenie înaltă).Această titulatură a fost purtată de episcopii Romei şi
Alexandriei. În cazul Romei, această titulatură a tins spre o poziţie superioară manifestată în unele
drepturi ca: jurisdicţie universală, suveranitate suprastatală şi infailibilitate. Pentru Alexandria,
acest titlu este doar onorific.
Catolicoşii (căpetenie generală a unei Biserici). Acest titlu este purtat în mod deosebit de
mai multe căpetenii ale unor Biserici astfel: catolicos şi patriarh (Georgia); patriarh catolicos
(Armenia); catolicos (Biserica siriană monofizită).
Raporturile ierarhice dintre treptele clerului şi ascultarea canonică
Raporturile ierarhice dintre persoanele care deţin anumite funcţii, ca şi raporturile dintre
cercurile de competenţă şi cele dintre oficii se numesc raporturi ierarhice. În Biserică ele îmbracă
expresia raorturilor ierarhice dintre treptele clerului.
În funcţie de starea harică, episcopii sunt în fruntea ierarhiei, lor supunându-li-se treptele
inferioare (preoţii şi diaconii). Diaconii se subordonează la rândul lor şi preoţilor.
În funcţie de poziţia onorifică, episcopilor care ocupau scaunele apostolice şi celor care
rezidau în cetăţi mai importante li se acorda o cinstire deosebită.
În funcţie de poziţia jurisdicţională, li s-au stabilit o ierarhie, unii fiind situaţi în frunte,
alţii în urma lor.
Diferenţierile între slujitorii din aceeaşi treaptă a preoţiei sacramentale au dus la crearea
treptelor de instituire bisericească.

Subordonarea impune treptelor inferioare supunere faţă de cele superioare (obedienţă sau
ascultare canonică). Diaconii şi treptele inferioare sunt obligaţi la supunere faţă de episcopi şi
preoţi; preoţii sunt datori de ascultare canonică faţă de episcopi; episcopii faţă de sinoade;
credincioşii au datoria ascultării canonice faţă de clerici.
În viaţa monahală este cunoscut votul ascultării (supunere necondiţionată).

Biserica Ortodoxă recunoaşte un primat de onoare acordat Romei, urmat de scaunul de


Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Toţi cei cinci patriarhi formau pentarhia
(conducerea prin 5 căpetenii).

ORGANISMELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII

Sinoadele şi corporaţiile bisericeşti


Organismeleele colegiale de conducere a Bisericii se numesc sinoade, iar modelul acestui
sistem de conducere poartă numele de sinodalitate.

Tipuri de sinoade:

32
458776117.doc

a) Sinoade ocazionale constituite după modelul sinodului apostolic. După perioada


apostolică, aceste sinoade s-au cristalizat în două categorii: sinoadele episcopilor
vecini (restrânse) şi sinoadele altor unităţi bisericeşti mai mari.
b) Sinoade periodice ca de exemplu: sinoade premitropolitane, mitropolitane, exarhale,
patriarhale.
c) Sinoade permanente au avut ca model sinoadele endemice întrunite în marile centre
bisericeşti
d) Sinoadele ecumenice sunt sinoade mixte la care au participat clerici şi mireni. Ele
reprezintă cea mai înaltă autoritate văzută a Bisericii şi cea mai înaltă formă sinodală
realizată în Biserică.
e) Sinoadele episcopale (sunt formate numai din episcopi şi pot fi ocazionale, periodice
şi permanente)
În B.O.R. există trei feluri de sinoade episcopale:
1. Sfântul Sinod
2. Sinodul Permanent
3. Sinodul Mitropolitan
f) Sinoadele mixte sunt sinoadele la care participă împreună clerici din toate treptele, laici,
precum şi monahi.
În B.O.R. aceste sinoade există sub forma Adunării Naţionale Bisericeşti; Adunării
Eparhiale şi Adunării Parohiale

g) Sinoadele endemice au fost iniţial ocazionale şi apoi au devenit sinoade permanente.


Ele erau alcătuite din episcopii convocaţi şi din episcopii ce se aflau întâmplător în
locul respectiv, participând şi laici (sinoade mixte). Sunt specifice Patriarhiei de
Constantinopol şi Scaunului Romei.

h) Sinoadele permanente îşi au rădăcina în sinoadele endemice.


Potrivit art.17 din Statutul B.O.R., Sinodul permanent al B.O.R. este organismul central
deliberativ care funcţioneazã în timpul dintre şedinţele Sfântului Sinod, când importanţa unor
probleme impune examinarea lor fãrã întârziere. El se compune din Patriarh (ca preşedinte) şi toţi
mitropoliţii în funcţie de la eparhiile din ţarã şi din afara graniţelor României împreună cu alţi trei
ierarhi eparhioţi (un arhiepiscop şi doi episcopi) desemnaţi anual de Sfântul Sinod.
Sinodul Permanent exercitã, în timpul dintre şedinţele Sfântului Sinod, unele din atribuţiile
acestuia ; examineazã şi formuleazã propuneri privind probleme ce urmeazã a fi aduse în
dezbaterea Sfântului Sinod şi aduce la cunoştinţa Sfântului Sinod, pentru ratificare, hotãrârile
luate în timpul dintre şedinţele acestuia (art.18 Statut B.O.R.).

i) Sinoadele locale
Hotărârile canonice şi unele dogmatice ale sinoadelor locale din Răsărit au fost acceptate
şi înscrise în mod oficial în codul canonic al Bisericii. Dintre sinoadele Bisericii Apusene au fost
acceptate doar hotărârile sinoadelor de la Sardica (343) şi Cartagina (419).
În această categorie de sinoade se cuprind şi sinoadele Bisericilor autocefale. Ele au
valabilitate doar pentru biserica respectivă locală.

j) Pentarhia şi Tetrarhia
În Biserică a apărut un organism colectiv restrâns format din principalele cinci căpetenii
mari ale Bisericii (patriarhi), numit pentarhie. Aceştia nu se întâlneau în Sinod, ci luau hotărâri
prin consens. Iniţial celor patru căpetenii ale Bisericii vechi (Roma, Alexandria, Antiohia şi

33
458776117.doc

Ierusalim) li se adaugă prin canonul 3 al Sinodului II ecumenic şi episcopul Constantinopolului.


Astfel, conducerea pentarhică apare ca o garanţie a unităţii Bisericii.
Teoria pentarhiei a fost suplinită de cea a tetrarhiei, fiind înlocuită de aceasta după anul
1054, constituind şi ea un mijloc de asigurare a unităţii Bisericii din Răsărit. După recunoşterea
Patriarhiei Ruse (1589-1593), tetrarhia îşi pierde raţiunea, dar ea continuă să funcţioneze timp
îndelungat cu nesocotirea celui de-al cincilea patriarh.

k) Sinoadele şi consfătuirile panortodoxe


După ultimul sinod ecumenic, prima întâlnire a unui sinod panortodox s-a ţinut la Iaşi
(1642). Au urmat cele de la Moscova (1666-1667); Ierusalim (1672); alte două sinoade la
Constantinopol (1672 şi 1691).
În secolul al XX-lea amintim Congresul panortodox de la Constantinopol (1923); Comisia
de la Vatoped (1930); Congresul de la Atena (1936); Consfătuirea de la Moscova (1948); Prima
Conferinţă panortodoxă de la Rhodos (1961).

În concluzie, forma de conducere a Bisericii este o formă ierarhică sinodală. În acest sens,
ierarhii şi sinoadele episcopale reprezintă elementul principal şi permanent de conducere a
Bisericii care lucrează împreună cu celelalte elemente (clerici, mireni, monahi), formând astfel un
corp comunitar.

PATRIMONIUL BISERICESC

Patrimoniul reprezintă „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei


persoane fizice sau juridice”. Sau, cu alte cuvinte, „patrimoniul este format din toate bunurile care
aparţin unei persoane, adică din toate drepturile care au o valoare pecuniară şi din toate
obligaţiunile apreciabile în bani cu care el este legat faţă de alţii”35. Aşadar, între bun şi patrimoniu
există corelaţia de tipul „parte”-„întreg”, respectiv bunul poate fi privit în mod singular, dar şi ca
element activ al patrimoniului36.
După destinaţie, bunurile ce formează patrimoniul bisericesc se împart în două categorii:
„bunuri sacre” şi „bunuri comune”. Bunurile sacre, adică „cele care prin sfinţire sau
binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului” sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile. Din această categorie fac parte „lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise,
capele, etc.), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirile, etc.
De asemenea există şi bunuri asimilate celor sacre care se bucură de acelaşi regim juridic
precum „casa parohială, vatra parohială şi mănăstirească, reşedinţele chiriarhale, chiliile
mănăstirilor şi schiturilor, bunurile preţioase cu valoare artistică, istorică sau datorită materialului
din care sunt confecţionate, cum sunt: picturile, sculpturile, ţesăturile artistice, miniaturile, cărţile
rare, documentele, lucrările din materialele scumpe, etc.”.
Bunurile comune, respectiv „cele destinate întreţinerii bisericilor, slujitorilor ei, operelor
culturale, de caritate, de asistenţă socială şi îndeplinirea celorlalte scopuri” sunt: edificiile şcolilor
bisericeşti şi administraţiilor bisericeşti, muzeele religioase, aşezămintele şi instituţiile culturale,
filantropice şi economice, terenurile agricole, pădurile, păşunile, viile, livezile, grădinile,
drepturile patrimoniale, creanţele, părţile sociale, acţiunile, fondurile, hârtiile de valoare, averea în
numerar, etc.”.

35
Arhid. prof. Dr Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox… Vol.I,, p.447.
36
Prof.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., p.91.
34
458776117.doc

Moduri de dobândire a patrimoniului


1) Donaţia şi colecta (în perioada persecuţiilor)
2) Donaţia (darurile credincioşilor)
3) Darurile împăraţilor. Împăraţii romano- bizantini au dispus ca la Constantinopol
venitul cuvenit fiscului de la 950 de magazine să fie lăsat Bisericii;
Averile rămase fără stăpân - la aprecierea puterii de stat - treceau în
proprietatea Bisericii.
4) Cumpărarea (se realiza din banii Bisericii)
5) Moştenirile
1. Moştenirea testamentară (după Constantin cel Mare şi mai cu
seamă în timpul lui Justinian)
2. Moştenirea ab intestas . Acest tip de moştenire (succesiune) are
loc când posesorul unui patrimoniu moare fără a avea însă
moştenitor testamentar. În acest caz beneficiarii moştenirii sunt
stabiliţi de legiuitor în ordinea de preferinţă care ar corespunde
afecţiunii celui decedat. Rudele puteau veni la moştenire până în
gradul al IV-lea, iar bunurile fără moştenitori erau atribuite
Bisericii.

Administrarea averii bisericeşti


a) Episcopul. Episcopul era socotit administratorul şi împărţitorul suprem al
bunurilor bisericeşti de la eparhia sa. Can.24 Antiohia prevede dreptul de
administare a averii bisericeşti, ca să fie separate lucrurile episcopului de cele
ale Bisericii. Averea personală putea fi administrată separat.
b) Preotul este administratorul întregii averi a bisericii pe care o păstoreşte. Este
supus controlului preventive al episcopului.
c) Diaconul a fost administrator al averii bisericeşti ca ajutor al episcopului şi
apoi din secolul al IV-lea al preotului.
d) Economul. După exemplul sfinţilor apostoli, episcopii şi-au ales ajutoare în
ceea ce priveşte administrarea patrimoniului bisericesc. Atribuţiile sale sunt
cuprinse în can.26 al Sin.IV ec. Pe lângă fiecare eparhie ztrebuie să existe un
econom care rămâne în dependenţă faşă de chiriarh.
e) Epitropul nu este altceva într-o parohie decât similarul economului. El este
ales de către parohie şi administrează averea încredinţată sub controlul
preotului, fiind răspunzător pentru chivernisirea defectuoasă.

Întrebuinţarea averii bisericeşti


Clericii nu aveau dreptul să-şi însuşească din veniturile Bisericii mai mult decât le trebuia
pentru întreţinere. Partea care rămânea era rezervată săracilor (can.41 ap.).
După ce darurile nu au mai fost îndestulătoare pentru întreţinerea clerului s-a dat atenţie
veniturilor epitrahilului,însă nici un cleric nu are dreptul să ceară vreo sumă de bani de la
credincioşi pentru vreun serviciu religios.

Înstrăinarea averii bisericeşti


Averea bisericească se administrează doar în folosul Bisericii. Este oprită înstrăinarea
acestei averi. Astfel, can 38 ap. Opreşte ca episcopul să-şi însuşească ceva din lucrurile Bisericii
sau să vândă ceva din acestea; bunurile vândute de preoţi în timpul vacanţei scaunului Episcopal
pot fi cerute înapoi de către Biserică (can. 15 Ancira); averea Bisericii trebuie să fie păstrată cu

35
458776117.doc

toată grija (Can.24 Antiohia). După consacrare, bunurile mănăstireşti trebuie să rămână pentru
totdeauna acesteia (can.24 Sin. IV ec.), iar averile să li se păstreze (can.24 Sin. IV ec. ; can.26-36
şi 33-41 Cartagina ; can.12 Sin.VII ec).
În principiu este oprită înstrăinarea tuturor bunurilor bisericeşti, atât a celor mobile, cât şi a
celor immobile. Totuşi s-a îngăduit înstrăinarea lor prntru anumite motive, astfel:
a) pentru procurarea de vase absolut necesare cultului ;
b) pentru plata datoriilor bisericeşti şi impozitelor către fisc ;
c) pentru construirea de noi imobile şi repararea şi întreţinerea celor existente dar
deteriorate ;
d) pentru înlăturarea pagubelor ce s-ar ivi din întreţinerea imobilelor care nu aduc nici un
venit sau sunt situate departe şi nu pot fi administrate ;
e) pentru răscumpărarea captivilor ;
f) pentru ajutorarea săracilor şi a bisericilor sărace;
g) pentru ajutorarea statului

Ordinea înstrăinării bunurilor bisericeşti este următoarea: prima dată se vând bunurile mai
puţin necesare; cele mobile înaintea celor immobile. Se încearcă să se vândă prima dată altor
instituţii bisericeşti. Este oprită înstrăinarea lor economilor şi administratorilor aşezămintelor cu
scop evlavios, rudelor de sânge şi de cuscrie ale acestora, precum şi dregătorilor politici.
Condiţiile de formă cerute pentru înstrăinarea bunurilor bisericeşti:
a) cercetarea amănunţită în faţa episcopului pentru ca să se vadă că biserica nu este
păgubită;
b) declararea sub prestare de jurământ că prin vânzarea respectivă Biserica nu va fi
împăgubită;
c) consimţământul episcopului pentru înstrăinarea bunurilor parohiale şi al
sinodului mitropolitan pentru cele eparhiale.
Toate înstrăinările făcute fără respectarea cananelor şi legilor bisericeşti sunt nule.

Dreptul ctitoricesc
Ctitorul este creştinul care, cu învoirea episcopului, a zidit cu mijloace proprii o biserică
sau a contribuit cu sume mari de bani ori cu materiale la ridicarea lăcaşului de cult pe proprietatea
sa sau a altuia, înzestrând-o cu cele necesare pentru săvârşirea cultului divin şi pentru întreţinerea
preoţilor şi celorlalţi slujitori bisericeşti. Biserica a recunoscut calitatea de ctitor şi celor care
restaurau în totalitate o biserică.
Orice persoană fizică sau juridică care posedă calităţile legale poate să devină subiect al
dreptului de ctitor. Acest drept poate să-l confere doar autoritatea bisericească, respectiv episcopul
locului.
În actul ctitoricesc sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile ctitorilor. Ele devin valabile după
aprobarea lor de către autoritatea bisericească.
Prin Novela 67 împăratul Justinian prevede că nimeni nu poate construi mănăstire fără
aprobarea episcopului. De asemena se interzice clericilor să slujească în biserică particulară.
Can.31 al Sin.VI ec. dispune pedeapsa caterisirii împotriva clericilor care ar liturghisi fără voia
episcopului în paraclise.
Mai târziu, dreptul real de proprietate recunoscut ctitorilor s-a restrâns la aşa-numitul drept
de patronaj, ca semn de recunoştinţă.
Prin actul de fundaţie ctitorii îşi pierd dreptul recunoscut dacă nesocotesc dispoziţiile autorităţii
bisericeşti şi se dovedesc nedemni de privilegiul acordat de Biserică.

36
458776117.doc

Subiecte Drept Bisericesc,


An III, Sem.I

1. structura normei canonice 2. Principiul organic (constituţional-


 împărţirea puterii bisericeşti bisericesc)
 treptele inferioare episcopului

3. aplicarea normelor canonice 4. principil ierarhic


 principiul nomocanonic sau pravilnic  treptele superioare episcopului

5. clasificarea normelor canonice 6. Principiul sinodal


 ocuparea oficiilor vacante  pentarhia şi tetrarhia

7. autoritatea canoanelor 8. principiul iconomiei


 condiţii fundamentale pentru primirea  sinoadele episcopale
unei persoane în cler

9. sancţiunea normelor canonice 10. principiul autonomiei interne


 condiţii fizice pentru primirea unei  moduri de dobândire a bunurilor
persoane în cler bisericeşti

11. colecţia fundamentală de canoane 12. principiul autonomiei externe


 condiţii religios-morale pentru primirea  administrarea averii bisericeşti
unei persoane în cler

13. cutuma bisericească 14. Principiul loialităţii faţǎ de Stat


 hirotonia şi hirotesia  Regimul bunurilor sacre

15. codici apostolici 16. principiul autocefaliei


 incompatibilităţi privitoare la starea  motivele înstrăinării bunurilor
clericală bisericeşti

17. codici canonici 18. principiul etnic


 treptele clerului inferior  dreptul ctitoricesc

19. pravile (generalităţi) 20. principiul teritorialităţii


 treptele clerului superior derivate din  dreptul de devoluţiune
treapta de diacon

21. Principiul eclesiologic instituţional 22.


 treptele clerului superior derivate din
treapta preoţiei de mir

37

S-ar putea să vă placă și