Cotul jucătorului de golf

Cotul jucătorului de golf este o stare provocatoare de durere în partea interioară a cotului.
Acesta este locul în care tendoanele muşchilor antebraţului se prind de cucuiul osos în interiorul
cotului. Durerea se poate răspândi la antebraţ şi încheietură.
Cotul jucătorului de golf este asemănător cu cotul jucătorului de tenis; aşadar, nu se
limitează doar la jucătorii de golf.
Şi jucătorii de tenis pot dezvolta cotul jucătorului de golf.
Odihna şi tratamentul adecvat pot ameliora durerea asociată cotului jucătorului de golf şi
pot reduce interferenţa sa cu activităţile.

Simptome
Simptomele cotului jucătorului de golf sunt:
 Durere şi sensibilitate în partea interioară a cotului
 Înţepenire
 Slăbire a mâinilor şi încheieturilor
 Amorţeală sau furnicături la unul sau mai multe degete.
 Durerea asociată cu cotul jucătorului de golf poate apărea subit sau gradual. Durerea se
poate înrăutăţi în următoarele situaţii:
 Schimbarea crosei de golf sau a rachetei
  Mâini care tremură
 Strângerea sau ciupirea unei mingi
 Ridicarea de greutăţi
 Flexarea încheieturilor
 Răsucirea unei clanţe
 Ridicarea a ceva cu palma în jos

Cauze
Cotul jucătorului de golf, cunoscut şi sub numele de epicondilită medială, este provocată
de afectarea muşchilor şi tendoanelor care controlează încheietura şi degetele. Afecţiunea este
deseori asociată cu excesul sau repetitivitatea presiunii.
Activităţile care pot conduce la apariţia cotului jucătorului de golf sunt:
 Golful: prinderea sau răsucirea crosei de golf incorect
 Sporturile cu rachetă: ridicarea excesivă sau o rachetă care este prea mică sau prea grea
 Sporturile de aruncare: tehnici nepotrivite de apucare
 Antrenament al greutăţii: tehnică nepotrivită de ridicare
Alte activităţi: activităţi care cer aplecare repetitivă şi încordarea cotului (pictura, greblatul,
ciocănitul, găritul)
Factori de risc
Cotul jucătorului de golf este mai des întâlnit la oamenii de peste 35 de ani. Nu există
factori semnificativi care să crească riscul cotului jucătorului de golf; totuşi, poate afecta pe oricine
care presează în mod repetat încheieturile şi degetele.
Complicaţii
 Netratarea cotului jucătorului de golf poate produce următoarele complicaţii:
 Durere cronică de cot
 Îndoitură fixă (contractare) şi se durată la cot
Prevenire
 Întărirea muşchilor antebraţului
 Întinderea înainte de activităţile fizice
 Îmbunătăţirea tehnicii sportive
 Antrenament pentru ridicare corectă, pentru a reduce forţa transmisă cotului
De asemenea, este foarte importantă odihna şi pauzele de la activităţile fizice care provoacă
presiune asupra muşchilor şi tendoanelor.
TRATAMENT:
La momentul actual nu este disponibil un protocol terapeutic specific pentru aceasta patologie,
care sa aiba la baza studii stiintifice cu rezultate de succes. Terapia prin miscare, terapia prin repaus
sau tratamentul chirurgical sunt manopere care implica beneficii minore, nici una dintre acestea
nefiind verificata din punct de vedere stiintific. In general, echipele implicate in tratarea
epicondilitei sunt formate dintr-un medic ortoped si un medic fizio - kinetoterapeut.
Terapia non-invaziva non-chirurgicala este frecvent recomandata si acceptata. In urma
adoptarii curei terapeutice non-invazive se poate recapata functionalitatea pe deplin a tendoanelor
si a musculaturii.
Protocolul terapeutic recomandat consta in punerea in repaus a zonei implicate si in evitarea
desfasurarii de activitati care pot exacerba patologia. Utilizarea de benzi de contraforta care pot
micsora intensitatea fortelor transmise la nivelul cotului de-a lungul efectuarii de eforturi, nu
constituie alternatica repausului. Aceste benzi de contraforta se poarta in regiunea distala a cotului,
peste regiunea cea mai voluminoasa de la nivelul musculaturii antebrahiale.
Tratamentul medicamentos consta in administrarea antiinflamatoarelor nesteroidiene si este
eficient in cazuri usoare de tendinita. O terapie de succes este dependenta in mare parte de procesul
de vindecare. Absenta resimitirii durerii atat in urma solicitatii musculaturii si a tendoanelor, cat
si in repaus, caracterizeaza integritatea structurilor neuronale, functionalitatea corespunzatoare a
circulatiei sangvine in aceasta regiune si stabilitatea structurala a fibrelor colagenice.
O simptomatologie persistenta pentru o perioada mai lunga de doua saptamani in urma
instituirii unui tratament conservator va raspunde administrarii de infiltratii cu corticosteroizi si cu
lidocaina in zona epicondiliana afectata.
In urma remisiei durerilor pacientului se poate incepe fizioterapia, executand zilnic intinderea
tendoanelor musculaturii extensoare si flexatoare. Electrostimularea si utilizarea ultrasunetelor
sunt metode indicate in caz de epicondilita laterala, unii pacienti descriind ameliorari in urma
acestor proceduri. Se mai poate folosi si termoterapia sau incalzirea zonei afectate, inaintea
efectuarii de exercitii de stretching sau inaintea initierii crioterapiei, care consta in racirea zonei
afectate si care se executa dupa efectuarea unui set de exercitii fizice solicitante.
Rezultatul scontat in urma procesului de vindecare se obtine crescand treptat tensiunea si
incordarea. In acest fel, exercitiile fizice trebuie sa consta in miscari care au ca si rol imbunatatirea
flexiei, puterii si a indoirii adecvate a articulatiei radio-carpiene, a umarului, cotului si antebratului.
Exercitiile fizice se efectueaza pana in momnetul aparitiei durerii, care reprezinta un indicator
important al cresterii si scaderii progresive al stretchingului.
Miscarea cea mai solicitanta pentru tendoane este reprezentata de intinderea excentrica. Unele
exercitii fizice necesare desfasurarii procesului de vindecare sunt:
 Asezarea cotului in extensie si efectuarea flexiei sau a extensiei pumnului.
  Exercitiile de forta, care se efectueaza cu rezistenta mica a musculaturii flexatoare,
pronatoare, extensoare si supinatoare a antebratului. Initial, exercitiile se executa fara
folosirea greutatilot, ca ulterior, sa se sporeasca numarul repetarilor si greutatile folosite.
Greutatile maxime recomandate nu trebuie sa depaseasca cinci kilograme, iar numarul
repetarilor efectuate nu trebuie sa depaseasca 15 sau 20 de ori. Initial, este recomandata
contractia concentrica sau apropierea segmentelor, pentru ca ulterior sa se treaca rapid la
contractii excentrice care si-au dovedit eficacitatea in epicondilita laterala.
 Exercitiile pumnului pot fi efectuate cu ajutorul mingilor de cauciuc.
 Pentru a se restabili coordonarea segmentelor musculo - tendinoase afectate, este
recomandata imbunatatirea proprioceptiei. Exercitiile aerobice ce includ lantul kinetic
complet, inclusiv musculatura umerilor si a muschilor rotatori.
Acupunctura reprezinta o alta metoda complementara de tratament, implicand rezultate bune
in cazul a 60 % dintre pacienti. Totodata, metoda implica efecte analgezice la 0 % dintre pacienti.
Tratamentul conservator sau non - chirurgical are o rata de vindecare aproximativa de 50 % -
80 %, putine efecte adverse si este preferat in locul tratamentului chirurgical. Tratamentul pe cale
chirurgicala este recomandat rareori, mai exact in aproximativ 5 % dintre cazurile inregistrate,
durerea cu caracter persistent asociata cu atrofia musculara si slabiciunea constituind indicatori
importanti in acest caz.
Recomandarea tratamentului chirurgical depinde de factori multipli precum cauzele leziunii,
starea generala de sanatate si nevoile persoanele ale pacientului. Medicul ortoped va prezenta
pacientului optiunile sale si ii va descrie rezultatele si riscurile asociate cu fiecare procedura
disponibila.