Sunteți pe pagina 1din 42

1

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”


FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM
Catedra de Filosofie
Titular curs: prof. univ. dr. Cornel Popa

SINTEZĂ
DISCIPLINA: SISTEME LOGICE
I. SISTEME AXIOMATICE DE LOGICA PROPOZIŢIILOR ŞI DE
LOGICA PREDICATELOR. TEORIA CONCEPTULUI.
II SISTEME MODALE: ALETICE, TEMPORALE, DINAMICE,
DEONTICE, AXIOLOGICE.

™.Introducere în problematica cursului


Logica este o disciplină clasică cu o istorie de peste 2400 de ani şi totodată o disciplină
modernă legată de teoria fundamentelor matematicii, de întemeierea disciplinelor
experimentale şi de fundamentarea disciplinelor socio-umane. Prin teoria bazelor de
cunoştinţe şi a demonstraţiei automatizate, logica predicatelor şi logicile modale au astăzi
aplicaţii în construirea unor sisteme expert şi de inteligenţă artificială.
Mai recent, prin progresele făcute în logica asertării, în logica epistemică, în logica
opiniilor şi în teoria argumentării, sistemele logice moderne dau seama de aspecte majore ale
actelor de comunicare în viaţa publică. Aceste aspecte privesc: asertarea, înţelegerea,
evaluarea declaraţiilor, acceptarea sau respingerea acestora, argumentarea, convingerea,
sinceritatea, minciuna, argumentele valide şi cele invalide, paralogismele, sofismele,
autoconsistenţa şi consistenţa mutuală a declaraţiilor, metodele de verificare a conflictelor de
opinie şi căile de soluţionare a acestora.
Apariţia sistemelor modale de ramură cum sunt logica deontică, teleologica, logica
dinamică, performantica sau teoria actelor de execuţie şi logica acceptării au permis analiza
sistemelor de norme, juridice, morale etc, ca şi a relaţiilor dintre stări iniţiale, scopuri şi
programe.
Suntem acum în faţa realizării unor sisteme modale cu agenţi înzestrate cu baze de
cunoştinţe cu mecanisme inductive de actualizare a bazelor de cunoştinţe, a datelor şi
duratelor întemeiate pe logici dinamice cu semantici pe arbori sau automate nedeterministe.
Logica este o disciplină intelectual formativă. Ea îl învaţă pe tânăr să-şi ordoneze şi
armonizeze ideile, să definească şi să clasifice obiecte, acte, conduite şi concepte, să deducă
şi să argumenteze, dar şi să descopere viciile de structură şi de conţinut in gândirea
interlocutorilor săi.
Tematica manualului tipărit la Editura Fundaţiei noastre , Logică şi metalogică, vol1.,
2000 şi Logică şi metalogică, volumul 2, 2002 acopere deopotrivă tematica cursului de
Introducere in logică pentru anul 1 şi a cursului de teoria sistemelor logice prevăzut pentru
anul 2 de studii.
În ultimii trei ani am elaborat peste 400 de slaiduri sau diapozitive în Power Point, alb
negru sau color care pot fi prezentate la cursurile la zi sub forma unui Show în Power Point,
dacă sala va fi înzestrată cu un calculator dotat cu soft-ul corespunzător. În lipsa acestuia,
folosesc curent la curs proiecţia unor slaiduri prin retroproiector.
Toate slaidurile elaborate sunt de 6 luni predate la serviciul de tehnoredactare
computerizată. Acestea pot fi deopotrivă tipărite parţial şi făcute accesibile publicului larg
printr-o dischetă anexată la fiecare volum. Slaidurile de logică modernă pot interesa un
public destul de larg: ingineri şi informaticieni, studenţi ce studiază logica, profesori de liceu
ce predau logica, utilizatorii de calculatoare.
De ce nu îndrăznim să inovăm cartea didactică universitară printr-un dublu acces la
înţelegere ?.
2

Consideraţiile metodologice, definirea obiectivelor, sfaturile şi instrucţiunile date,


listele de referate şi indicaţiile bibliografice, subiectele enumerate şi ilustrările grafice
prezentate în paginile de Sinteză nu sunt un înlocuitor al cursului în două volume publicat în
editura Fundaţiei “România de Mâine” în 2000 şi în 2002.

š.Scopul cursului
Cursul are deopotrivă obiective de instrucţie logică modernă, de cunoaştere a
direcţiilor majore din cercetarea logică în legătură indisolubilă cu teoria filosofică, cu ceea ce
colegii din Facultatea de Filosofie de la Universitatea Bucureşti numesc “filosofie teoretică”,
cum ar fi epistemologia, filosofia limbajului, teoria sistemului social, dar şi cu axiologia sau
filosofia moralei, cu politologia, cu teoria personalităţii şi a educaţiei, cu teoria discursului
public.
Cursul are în viziunea noastră şi un rol intelectual formativ, îl ajută pe student să
definească în termenii logicii predicatelor de ordinul întâi, modern şi cu posibilităţi de
aplicaţie, o casă largă de concepte de interes pentru viitoarea sa activitate.
Noţiunile însuşite îi vor putea fi de folos în alcătuirea unor documentare, în ordonarea
şi clasificarea informaţiei, ca şi în organizarea ei în articolele pe care le va redacta.

›.1. Obiectivele primei părţi a cursului de Teoria sistemelor logice Sisteme


axiomatice de logica propoziţiilor şi de logica predicatelor. Teoria conceptului :
1.Asimilarea sintaxei şi semanticii logicii predicatelor, înţelegerea raporturilor acestei
teorii cu limbile naturale, cu limbajele ştiinţelor particulare, naturale sau sociale, dobândirea
deprinderilor de a formaliza raţionamente, date ale unor probleme şi baze cunoştinţe în
limbajul logicii predicatelor de ordinul întâi, precum şi asimilarea tehnicilor şi metodelor de
verificare a validităţii şi realizabilităţii formulelor obţinute, a procedeelor de demonstrare,
definire, clasificare, interpretare şi argumentare.
2. Prezentarea rolului metodei axiomatice în evaluarea teoriilor logice şi în analiza
proprietăţilor oricărei teorii ştiinţifice. În principal vom prezenta axiomatizarea logicii
propoziţiilor şi a logicii predicatelor.
3. Relevarea rolului metodelor logice în analiza teoriilor filosofice, sociologice,
juridice sau economice, precum şi evidenţierea rolului acestor metode în documentarea şi
informarea viitorului jurnalist precum şi în argumentarea punctelor de vedere exprimate în
articolele pe care le scrie.
4. Deschiderea interesului viitorului absolvent pentru alcătuirea unor baze de
cunoştinţe relaţionale şi demonstraţia automatizată.
›. 2 . Obiectivele părţii a doua a cursului de Teoria sistemelor logice .
Sisteme modale: aletice, temporale, dinamice, deontice, axiologice.

1. Asimilarea sintaxei şi semanticii logicilor modale, dinamice, temporale, epistemice,


deontice şi axiologice; înţelegerea raporturilor acestor teorii cu limbile naturale şi cu
activităţile umane, cu limbajele ştiinţelor particulare, dobândirea deprinderilor de a descrie
deciziile, scopurile, programele, sistemele de norme şi conduitele umane, precum şi
rezultatele obţinute, în termenii acestor teorii.
2. Definirea sistemelor modale normale, a axiomaticii şi semanticii acestora;
3. Asimilarea tehnicilor şi metodelor de verificare a validităţii şi realizabilităţii
formulelor modale.
4. Relevarea rolului logicilor modale în deosebi a sistemelor modale mixte cu
operatori iteraţi e.g. sistemul asertorico-axiologic cu agenţi în evaluarea discursului public şi
a conduitelor asertorice.
5. Dezvăluirea semnificaţiilor filosofice, sociologice, juridice sau economice ale
acestor teorii pentru înţelegerea organizaţiilor şi instituţiilor sociale.
3

œ. Cerinţe, precizării şi instrucţiuni asupra disciplinei


Particularitatea oricărui curs modern de logică constă în faptul că utilizează limbaje
formale alcătuite din mai multe mulţimi de simboluri care servesc la definirea categoriilor
sintactice ale limbajului cu ajutorul unor reguli de bine formare.
Limbajele formale au fost construite de către logicieni pentru a evita imprecizia şi
ambiguitatea limbilor naturale. De aceea studentul obişnuit să-şi pregătească examenele pe
bază de memorie mecanică va fi, probabil, dezamăgit şi va trebui să se deprindă cu un alt stil
de învăţare. În primul rând va trebui să se deprindă cu “gramatica” limbajelor formale, cu
regulile de formare a termenilor, a atomilor, a formulelor bine formate “moleculare” sau
complexe. La logică se învaţă cu pixul în mână, construind formule bine formate care
descriu anumite propoziţii din limbile naturale, formalizând şi trecând de la formulele unui
limbaj logic la propoziţiile dintr-o limbă naturală sau din limbajul unei ştiinţe sociale,
matematice sau empirice.
Ca şi limbile naturale limbajele simbolice se învaţă “ traducând “ sau codificând în ele
informaţia din limbile naturale sau din limbajele particulare ale ştiinţelor şi “decodificând”
sau traducând sau interpretând un limbaj formal într-un domeniu din realitate descris în
termenii unei limbi naturale.
Munca pe parcurs, adoptarea unei atitudini active, de exersare, în Caietul de teme şi
exerciţii, citirea cu regularitate din cursul tipărit, participarea la cursul oral şi la seminarii va
face disciplina logică accesibilă şi plăcută.
La seminarele de logică nici un student nu va fi notat negativ pentru că întreabă pe
asistent sau profesor o chestiune pe care, în principiu, ar fi trebuit să o cunoască. Se răspunde
cu bunăvoinţă la orice întrebare din seminarul la ordinea zilei sau din cele din urmă.
Notele se iau la testele sau extemporalele date de conducătorul de seminar, ca şi pe
baza solicitării unuia sau altuia dintre studenţi să răspundă.
Este apreciată rezolvarea de probleme, lectura bibliografiei recomandate pe parcurs sau
stipulată de la început în programele de curs.
Nu apreciem referatele construite pe baza copierii unor pasaje din alte cărţi sau reviste,
dar apreciem perspicacitatea studenţilor care fac observaţii critice judicioase pe marginea
unor texte din bibliografie, fac uz de tehnicile şi metodele învăţate la curs pentru a degaja
unele concluzii de interes pentru viitoarea lor profesiune.
Apreciem seriozitatea, munca sistematică, stăruinţa şi pasiunea în muncă. Ne fac
fericiţi întrebările inteligente. Detestăm tentativele de fraudă şi le sancţionăm conform
prevederilor legale. Ne întristează notele mediocre şi suntem gata să sprijinim ieşirea prin
muncă din mediocritate.
Formulăm în fiecare am multe teme de referate ştiinţifice sau subiecte de cercetare
ştiinţifică de specialitate.
Încurajăm elaborarea de către studenţi a unor exerciţii şi probleme de logică.

. Lista de titluri de eseuri (referate).


1. Este logica aristotelică o teorie logică generală ?.
2. Scop, program şi eficacitate.
3. Sistemele de norme şi conduitele agenţilor într-un spaţiu normat.
4. Legalitate şi ilegalitate.
5. Geneza şi natura operaţiilor logice.
6. Operaţiile logice şi limbile naturale.
7. Virtuţile intelectual formative ale logicii moderne.
8. Logica simbolică şi teoria definiţiilor.
9. regândire a teoriei diviziunii şi clasificărilor.
10. Întrebare, problemă, soluţie.
11. Teoria demonstraţiei în logica actuală. Demonstraţia automatizată.
4

12. Logică şi programare logică


13. Comunicare, argumentare şi convingere.
14. Semantica logică şi teoria înţelegerii.
15. Logica epistemică şi teoria actelor de înţelegere.
16. Logica acceptării şi contractele mutuale dintre agenţi.
17. Logica acceptării şi teoria valorilor.
18. Tendinţe în cercetarea logică actuală. Logica şi activităţile umane.
19. Pragmatizarea logicii
20. Rolul logicii în modernizarea învăţământului. Învăţarea mecanică şi învăţarea logică
21. Logica epistemică cu agenţi, comunicarea şi teoria învăţării.
22. Logica deontică dinamică cu operatori iteraţi şi structurile ierarhice.
23. Conceptul de putere şi teoria sistemelor de norme.
24. Scopuri şi obligaţii. Din nou despre sistemele teleo-deontice.
25. Sistemele teleo-dinamice şi conceptul de eficacitate.
26. Logica deontică pe stări şi pe acte. Obligaţia de a atinge o stare şi obligaţia de a
executa o conduită.
27. Valori, scopuri, abilităţi şi programe.
28. A vrea, a ştii şi a putea să faci.
29. Logica acţiunii şi evaluarea calităţii actelor politice.
30. Praxiologia, agenţii şi teoria instituţiilor.
31. Sistemele modale cu agenţi înzestraţi cu baze de cunoştinţe.
32. Limitele logicii deontice standard şi logica deontică dinamică.
33. Semantici pe arbori în dezvoltare, logica dinamică şi teoria deciziilor.
34. Logica dinamică şi teoria conduitelor eficace.
35. Logica deontică standard şi comutativitatea conjuncţiei. Un nou paradox.
36. Pragmatizarea logicii o tendinţă şi un program.
37. Logica deontică temporală. Obligaţii, date şi durate.
38. Arborii, automatele nedeterministe şi semantica logicii acţiunii.
39. Nivelele gândirii logice şi ştiinţele cognitive.
40. Teoria directivelor practice şi conceptul de metodă.
41. Logica acceptării, gândirea critică şi teoria personalităţii.
42. Idiolect, stil şi personalitate.
43. Comunicare, dialog, opinie şi cunoaştere din perspectiva sistemelor modale cu
agenţi.
44. perspectivă acţionalistă asupra teoriei personalităţii
45. Decizia între dezirabilitate şi fezabilitate.
46. Logica acţiunii pe arbori. Date şi durate. O inducţie simultană.
47. Analiza şi sinteză în teoriile logice.
48. Agenţii, comunicarea şi acţiunea umană raţională.
49. “Deci “ şi “deoarece”. Demonstraţie şi argumentare.
50. Statutul logico-semantic şi pragmatic al sinonimiei
51. Egalitatea şi echivalenţa ca relaţii logice.
52. Implicaţia şi echivalenţa strictă din logicile modale şi relaţiile lor cu implicaţia
materială, echivalenţa şi cu relaţiile de consecinţa logică şi echivalenţa deductivă.
53. Agenţii şi teoria sistemelor instituţionale.
54. Sincronie şi diacronie în logica dinamică a acţiunilor
55. Metoda inducţiei simultane în calcularea datelor şi duratelor.
56. Compunerea în serie, în paralel, iterată şi alegerea în logica deontică dinamică.
57. Logica dinamică a acţiunilor şi modelarea deciziilor şi conduitelor economice
58. Perspectivă pluridimensională asupra teoriei agenţilor( praxiologie, management,
inteligenţă artificială şi argumentare)
59. Demersurile cognitive în metodele logice de decizie.
60. Metodele logice, bazele de cunoştinţe şi operaţionalizarea teoriilor ştiinţifice.
61. Despre dinamica model, experiment şi teorie ştiinţifică.
5

62. Logicile modale epistemice şi doxastice, opiniile creatoare şi geneza teoriilor


ştiinţifice.
63. Teoria bazelor de cunoştinţe şi cercetarea opiniilor
64. Teoria modelelor şi consistenţa opiniilor.
65. Consens de opinii şi conflicte de opinii.
66. Modelarea demersului argumentativ pe automate nedeterministe.
67. Formele normale conjunctive şi o metodă algoritmică de construire a arborilor de
derivare.
68. Teoria argumentării pe arbori de întemeiere.
69. Semantica logică şi relaţiile dintre cunoştinţe şi opinii.
70. Teoria judecăţilor de valoare şi logica acceptării.
71. Despre relaţiile dintre scop şi mijloc şi directivele practice. O modelare în Prolog.
72. Logica acţiunii, directivele practice şi instrucţiunile Prolog.
73. Structuri gramaticale şi structuri logice.
74. Gramatica clasică, gramaticile generative şi programarea logică.
75. Pronumele indiciale sau de instanţiere şi pragmatica logică.
76. Statutul logic al promisiunilor
77. Teoria logică a propunerilor.
78. Argumentare şi negociere.
79. Teoria propoziţiilor prescriptive: ordine, sfaturi şi rugăminţi.
80. Logica modală a acţiunilor şi statutul puterii politice.
81. Logica modală clasică şi teoria modalităţilor acţionale.
82. Nivelele discursului logic şi comunicarea interumană.
83. Semantica şi pragmatica logică şi teoria actelor de înţelegere.
84. Tipologia eşecurilor în actele de comunicare interumană.
85. Argumente elementare şi argumente complexe.
86. Operatorii argumentării şi speciile de argumente elementare.
87. Modelarea argumentelor complexe pe arbori.
88. Exigenţele logice ale unui argument elementar
89. Logica epistemică dinamică şi modelarea dinamicii opiniilor.
90. Logica dinamică şi evoluţia stărilor de opinie.
91. Argumentarea, procedeele de decizie şi tipologia paralogismelor.
92. Stările de opinie la nivel individual şi la nivel de grup.
93. Logica opiniilor şi anchetele sociologice.
94. Tehnicile de manipulare şi teoria argumentării.
95. Clasificări elementare şi clasificări compuse.
96. Alternative în reprezentarea pe arbori a clasificărilor complexe.
97. Partiţie şi clasificare, asemănări şi deosebiri.
98. Problema operaţionalizării criteriilor de clasificare.
99. Diviziune şi clasificare. Teorema reducerii.
100. Diviziunea, formele normale şi rezoluţia duală.
101. Logica acceptării, criteriile şi evaluarea calităţii produselor.
102. 100. Logica acceptării, normele, criteriile şi standard-urile tehnice.
103. Conceptul de calitatea, criteriile calităţii şi producerea calităţii.
104. Asemănare şi deosebire. Raţionamentele prin analogie.
105. Operatori de asemănare şi de deosebire în limbile naturale.
106. Baze de cunoştinţe, predicate, întrebări şi răspunsuri.
107. Locul întrebărilor în actele de comunicare.
108. Logica erotetică şi teoria întrebărilor.
109. Logica acceptării şi conceptul european de calitate.
110. Modelarea logico-dinamică a tehnologiilor.
111. Modelarea logico-dinamică a activităţilor umane.
112. Logica dinamică şi programarea acţiunilor umane.
113. Sistemele ierarhice şi logica deontică cu agenţi şi operatori iteraţi.
6

114. Logica modală cu agenţi şi teoria instituţiilor.


115. Logica deontică cu agenţi şi conceptul de putere.
116. Teoria întrebărilor, bazele de cunoştinţe şi programele de tip test din logica
dinamică.
117. Directivele practice şi logica lui C. A. R. Hoare.
118. Semantica pe arbori a logicii dinamice şi logica programelor de calculator la C.
A. R. Hoare.
119. Metoda diagramelor de decizie în logica acceptării.
120. Sisteme modale de logica acceptării.
121. Sisteme teleologice dinamice.
122. Sistemele teleologice dinamice, logica epistemică şi noţiunea de Know-How
123. Tipologia sistemelor modale mixte cu functori iteraţi.
124. Axioma de tip S5 a sistemului deontic cu agenţi şi garantarea drepturilor
cetăţeanului
125. Sisteme dinamice teleoperformative.
126. Axioma O(Op ⊃p) din sistemele Smiley –Hanson şi conceptele de abilitate şi
performanţă.
127. Principiul autorităţii în logica acceptării şi în teoria argumentării.
128. Logica acceptării şi teoria actelor de convingere.
129. Demonstraţie, argumentare şi convingere.
130. Logica acceptării şi definirea conceptelor de conflict doxastic.
131. Logica acceptării şi teoria actelor de critică.
132. Semantica logicilor modale cu agenţi.
133. Semantica logicilor modale cu operatori modali iteraţi.
134. Sisteme temporale de logica acceptării.
135. Logica dinamică a acceptării cu operatori dinamici şi operatori de stări.
136. Logica acceptării şi modurile de dictum şi de res
137. Logica acceptării, stările de fapt, opiniile şi aserţiunile. Sinceritatea, adevărul şi
minciuna.
138. Formele normale conjunctive, situaţiile acţionale, demonstraţia automatizată şi
argumentarea validă.
139. Corelaţia dinamică dintre evaluarea aserţiunilor şi evaluarea asertantului.
140. Judecăţile de valoare, logica acceptării şi prestigiu.
141. Mass-media, manipularea şi distorsiunile imaginii şi prestigiului persoanelor
publice.
142. Metoda diagramelor semantice în logica acceptării cu operatori iteraţi.
143. Logica acceptării, opiniile şi geneza teoriilor ştiinţifice.
144. Logica acceptării şi relaţiile magistru-discipol, mentor-îndrumat
145. Logica acceptării , modelarea opiniilor şi anchetele de opinie.
146. Logica acceptării, argumentarea şi negocierea.
147. Bazele de cunoştinţe întrebările şi logica dinamică.
148. Operatorul indecizie sau dubiu din logica acceptării şi noţiunea aristotelică de
problemă.
149. Logica acceptării şi teoria atitudinilor propoziţionale.
150. Logica dinamică a acceptărilor şi teoria propunerilor şi sfaturilor.
151. Acceptare şi acceptabilitate.
152. Managementul de personal, logica acceptării şi evaluarea nivelului de
performanţă al agenţilor.
153. Logica dinamică a acceptării
154. Gândirea logică, dogmatismul şi spiritul critic
155. Logica acceptării ca teorie a opiniilor
156. Principiul autorităţii şi molipsirea doxastică. Lideri de opinie şi adepţi
157. Sisteme de logica acceptării cu agenţi veridici.
158. Sistemele asertorico-axiologice şi tipologia declaraţiilor
7

159. Sistemul asertorico-axiologic A5VS şi detectarea automatizată a declaraţiilor


mincinoase.
160. Sistemele asertorico-axiologice şi verificarea consistenţei mutuale a depoziţiilor
martorilor.
161. Logica acceptării, acordul şi conflictul de opinii şi teoria negocierii.
162. Logica deontic-axiologică, suprarogaţia şi ofensa
163. Logica dinamico-axiologică şi teoria agenţilor eficienţi.

Temele de referate propuse pot fi, în marea lor majoritate, realizate pe baza celor două
volume ale cursului de Sisteme logice, publicat de noi la Editura Fundaţiei “România de
mâine” în 2000 şi respectiv în 2002 sau a bibliografiei specificată în Programa analitică.
Redactarea referatelor, unele dintre ele cu subiecte inedite, presupune asimilarea de către
autor a unor cunoştinţe de specialitate şi desigur a unor tehnici şi metode.
Titularul cursului şi colaboratorii lui sunt gată să sprijine pe studenţii înscrişi să
realizeze referate şi să susţină comunicări la sesiunea ştiinţifică anuală a Facultăţii cu
bibliografie suplimentară, cu asistenţă de specialitate.
Elaborarea unor comunicări de calitate poate duce la creşterea notei finale la disciplina
Sisteme logice cu 2 sau trei puncte.

ž. Bibliografie
a) Obligatorie

1. Cornel Popa, Logică şi Metalogică, vol I, Editura Fundaţiei România de Mâine,


2000
2. Cornel Popa, Logică şi Metalogică, vol II, Editura Fundaţiei România de Mâine,
2002
1. Hughes, G.H., Cresswell, M. J., A New Introduction to Modal Logic, Routledge,
London, New-York 1996
2. Cornel Popa, Teoria acţiunii şi logica formală, 1984
3. Cornel Popa, Logica simbolică şi bazele de cunoştinţe, vol. II, Universitatea
Politehnică Bucureşti, Partea V-a 1998
4. Mircea Dumitru, Modalitate şi incompletitudine. Logica modală ca logică de
ordin superior., Paideia, 2001

b) Suplimentară

1. Cornel Popa, Logica predicatelor, Editura Hyperion, 1992


2. Cornel Popa, Teoria definiţiilor, Editura Ştiinţifică, 1972
3. Cornel Popa, Logica simbolică şi bazele de cunoştinţe, vol. I , Universitatea
Politehnică Bucureşti, 1998
4. Gh. Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică, 1985
5. Gh. Enescu, Teoria sistemelor logice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976
6. Gh. Enescu, Tratat de Logică, Editura Lider, 1977
7. C. Popa, Asemănare şi deosebire la nivel filosofic şi la nivel logic, Analele
Universităţii Spiru Haret, Seria de Filosofie, nr. 2, 2000, pp 23-33
8. Logica acceptării, opiniile şi argumentarea, Analele Universităţii “Spiru Haret”,
Seria studii de Filosofie, nr. 3, 2001, pp 61-78
8

9. An Axiomatic System for the Logic of Acceptance, Noesis, Travaux de Comité


Roumain d’ Histoire et de Philosophie des Sciences, XXV, Editura Academiei
Române, Bucureşti 2000, pp 57-72.

c).Facultativă

1. Åqvist, Lennart, Deontic Logic, in D Gabbay and F. Guethner(eds) Handbook of


Philosophical Logic, vol II, 1984, pp 6o5-714;
2. Bieltz, Petre, Gheorghiu, Dumitru, Logică Juridică, Editura ProTransilvania, Bucureşti,
1998
3. Bratko, Ivan, Programming in Prolog for Artificial Intelligence, Addison-Weslwy, 1986.
4. Copy, M Irving Gödel’ Proof, Scientific American, 1959, reprodus ]n Contemporary
Readings in Logical Theory, The Macmillan Company, New Yorck, 1967
5. Ellis, B.Rational Belief Systems. Oxford: Blackwell, 1979.
6. Fitting, Melvin, Basic Modal Logic, pp 365-447
7. Gabbay,D. Kurucz, Wolter,F.,Zakharyaschev, Many/Dimensional Modal Logic> Theory
and Applications Internet http://www.dcs.kcl.ac.uk/staff/mz/GKWZ/gkwz.html
8. Genesereth, M.R., Nilsson, Nils, Logical Foundation of Artificial Intelligence, Morgan
Kaufmann Publ., 1987.
9. Gardenfors, Peter, Knowledge in Flux, Modelind the Dynamics of Epistemic States, The
MIT Press, Cambridge, Massashusetts, London , England, 1988.
10. Hintikka, J.K.K., Knowledge and Belief, Ithaca, N.Y.: Cornell University Press, 1962.
11. G.E. Hughes, M.J.Cressewell, An Introduction to Modal Logic, Metuen and Co lTD,
London
12. Ioan, Petru, Logică şi metalogică, Junimea 1983, pp. 93-155.
13. Kalinowski, George, Introduction a la Logique Juridique, LCDY, Paris, 1965.
14. Kleene, S. C. Introduction to Metamathematics, D. van Nostrand Company 1952, v. rusă
1957din 1955 pp 332-340
15. Levi, Isaac, For the Sake of the Argument, Ramsey Test Conditionals, Introductive
Inference, and Nonmanotonic Reasoning, Cambridge University Press, 1996.
16. Lewis, C.I., Survey of Symbolic Logic, 1918
17. Lewis, C.I., Langford, C.H. Symbolic Logic, Dover Publications,Second edition,1959.
18. Meyer, Michel, Logique et argumentation, Bruxelles, 1991.
19. Mihai, Gheorghe, Papaghiuc, Gheorghe, Încercări asupra argumentării, Editura Junimea,
Iaşi, 1985.
20. *Plantin, Cristiana, Essais sur l’Argumentation, Introduction linguistique a l’tude de la
parole argumentative, Edition Kime, 1990.
21. Prior, Arthur, Time and Modality, Oxford at theClarendon Press,1957
22. Prior, Arthur, Past, Present and Future, Oxford at the Clarendon Press,1967
23. Toulmin, S. The Use of Argument, Cambridge University Press, 1958.
24. Turner, Raymond, Logic for Artificial Intelligence, 1984.
25. * Von Wright, Georg, Henrik, Explanation and Understanding, Routledge and Kegan
Paul, 1971, vezi şi Explicaţie şi înţelegere, Humanitas, 1995.
26. Ziembinski, Z., Practical Logic, D.Reidel Publ. Comp. Dordrecht, Holland, 1976.
27. Meyer, J.-J. Ch. A Different Approach to Deontic Logic: Deontic Logic Viewed as
Variant of Dynanic Logic. Notre Dame Journal of Formal Logic, 1991, 29 (1)109-136,
28. Wright, von, Georg H, An Essay in Modal Logic , North Holand Publishing Company,
Amsterdam 1951.
29. Wright, von, Georg H, Norm and Action , Routledge and Kegan Paul, London, 1963
30. Wright, von, Georg H. An Essay in Deontic Logic and General Theory of Action, in
Acta Fhilosophica Fennica, fasc. XXI, North Holand Publishing Company,1968
9

31. Wright, von, Georg H A New System of Deontic Logic în Deontic Logic : Introductory
and Systematic Readings (Ed) R. Hilpinen, D. Reidel Publishing Company, Dordrecht,
Holland 1970.

Ÿ. Note de curs
În această parte a sintezei noastre dorim să prezentăm iconografic scheletul conceptual al
unor capitole de curs prezentate în cele două volume. Vom folosi pentru aceasta rezumatele
şi schemele incluse slaidurile sau diapozitivele pregătite pentru a fi prezentate în Power
Point.

OBIECTUL LOGICII. DEFINIŢII ALE LOGICII


• Ştiinţa legilor formale ale gândirii corecte;
• Ştiinţa adevărurilor analitice sau a enunţurilor adevărate în virtutea
formei lor;
• Ştiinţa regulilor gândirii corecte;
• Teoria discursului raţional;
• Teoria inferenţelor valide;
• Teoria operaţiilor sintactice şi semantice prin care se conservă
validitatea, veridicitatea şi semnificaţia expresiilor;
• Teorie logică este o mulţime de formule care include un set de
axiome şi este închisă faţă de regulile de inferenţă;
• Un sistem logic sau o teoria logică se defineşte printr-un limbaj
formal, o construcţie semantică şi un sistem axiomatic.

CARACTERISTICI ALE LOGICII

v disciplină clasică, umanistă;


v disciplină modernă;
v disciplină matematică legată de fundamentele aritmeticii şi
ale teoriei mulţimilor;
v disciplină legată de construirea bazelor de cunoştinţe, a
sistemelor expert şi de inteligenţă artificială;
v disciplină intelectual formativă despre legile gândirii şi
schemele de inferenţe care îl ajută pe tânăr să adopte o
atitudine activă faţă de cunoştinţele pe care le deţine.
10

LOCUL LOGICII. RELAŢIILE EI CU ŞTIINŢELE ŞI


ACTELE UMANE

vLogica şi limbile naturale vLogica şi textele scrise


vLogica şi filosofia vLogica şi gramatica
vLogica şi psihologia vLogica şi pedagogia
vLogica şi matematica vLogica şi actele de înţelegere
vLogica şi ştiinţele empirice vLogica şi actele intenţionale
vLogica şi programarea logică vLogica şi planificarea actelor
umane

vLogica şi actele de vorbire vLogica şi relaţia scop mijloc


vLogica şi comunicarea vLogica, criteriile şi actele de
alegere

LIMBAJUL LOGICII PROPOZIŢIILOR. SINTAXA

S Alfabet A=A1∪A2 ∪A3;


S A1=p,q,r,…; A2=  -, ∧,∨, ∨ ⊃, ≡ ; A3 = (,),[,] 
S R1 Dacă α∈ A1, atunci α∈ L (limbajul logicii propoz.)
S R2..Dacă α∈ A10, atunci - α∈ L
S R3. Dacă α,β∈L, atunci α ∧ β∈L,α ∨ β∈L,
α ⊃ β∈L, α ≡ β∈L.
S Def.Numim limbaj al logicii propoziţiilor mulţimea formulelor
scrise în alfabetul A obţinute prin aplicarea de un număr finit a
regulilor R1, R2 şi R3.
11

LIMBAJUL LOGICII PROPOZIŢIILOR. SEMAMTICA

Simbolul “⇔” se citeşte: “dacă şi numai dacă” şi descrie o


echivalenţă semantică, adică două expresii ce semnifică acelaşi obiect.
S Definim funcţia de valorizare: v: L →B =0,1
S R1. Dacă α∈A1= p,q,r,.., atunci v(α)=1 sau v(α)=0;
S R2.Dacă α = -β, atunci v(α)=1, dacă v(β)=0 şi v(α)=0, dacă v(β)=1.
Negaţia inversează valoarea propoziţiilor negate.
S R3. Dacă α = (β∧γ), atunci v(α) =1⇔ v(β)=1 şi v(γ)=1;
S R4. Dacă α = (β∨γ), atunci v(α) =1 ⇔ v(β)=1 sau v(γ)=1;
S R5. Dacă α = (β⊃γ), atunci v(α) = 0 ⇔ v(β)=1 şi v(γ)=0;
altfel v(α) = 1;
S R6. Dacă α = (β≡γ), atunci v(α) = 1 ⇔ v(β)=v(γ); altfel v(α) = 0.

VALIDITATE ŞI CONSECINŢĂ LOGICĂ SEMANTICĂ

¸ O formulă α este realizabilă dacă există o valorizare v dată


variabilelor propoziţionale astfel ca v(α) = 1;
¸ O formulă α este infirmabilă dacă există o valorizare v dată
variabilelor propoziţionale astfel ca v(α) = 0;
¸ O formulă α este validă dacă α este adevărată în orice valorizare
dată variabilelor propoziţionale , i.e. v(α) = 1 pentru orice model
sau interpretare;
¸ O formulă este irealirabilă, dacă pentru orice valorizare dată
variabilelor propoziţionale v(α) = 0.
O formulă β este consecinţă logică semantică din mulţimea de formule
α1, α2,…, αn, dacă în orice valorizare sau interpretare v ce face
adevărată pe fiecare dintre formulele din antecedent sau premise αi, n≥ i
≥1,i.e. v(αi) = 1, vom avea, de asemenea, adevărată formula din
consecvent, v(β)=1.

NEGAŢIA

Negaţia este o operaţie logică monadică care schimbă valoarea de adevăr


a propoziţiei iniţiale cu valoarea opusă acesteia.
12

Dacă v(p) = 1, atunci v(-p) = 0 şi invers


Dacă v(p) = 0, atunci v(-p) = 1.
Operaţia negaţiei poate prefixa şi o formulă negată:
-(-p) ≡ p (dublă negaţie).
Negaţia poate viza şi formule compuse cu ajutorul conectivelor logice
conjuncţie, disjuncţie, implicaţie sau echivalenţă ( vezi legile lui De
Morgan şi Tabloul funcţiilor logice).

PRINCIPALELE CONECTIVE LOGICE SAU DEFINIREA


OPERAŢIILOR LOGICE

pq p∧q p∨q p ⊃q p≡q


11 1 1 1 1
10 0 1 0 0
01 0 1 1 0
00 0 0 1 1

PRINCIPII ŞI REGULI DE BAZĂ

· R1. Principiul bivalenţei. Orice propoziţie elementară(dinA1) ia


valoarea 1 ( adevărat) sau 0 ( fals).
· R2.Negaţia unei propoziţii ia o valoare opusă propoziţiei iniţiale.
· R3 Conjuncţia este adevărată, dacă sunt adevărate ambele
propoziţii conectate, altfel este falsă.
· R4. Disjuncţia este falsă, dacă sunt false ambele propoziţii
conectate; altfel este adevărată.
· R5.Implicaţia este falsă dacă antecedentul este adevărat şi
consecventul este fals; altfel est adevărată.
· R6.Echivalenţa este adevărată dacă ambele propoziţii iau aceiaşi
valoare de adevăr; altfel este falsă.

DECIZIA MATRICIALĂ

• O matrice este un tablou. de n linii şi m coloane umplute cu simboluri


sau cifre.
13

• Pentru înţelegerea metodei matriciale trebuie să cunoaştem mai întâi


definiţiile operaţiilor logice.
Pentru a decide prin metoda matricială asupra unei formule
procedăm astfel:
1. Identificăm lista şi numărul n al variabilelor propoziţionale ce apar în
formulă şi identificăm cele 2n atribuiri de valori ;
2. Plasăm variabilele pe prima linie, în stânga, fiecare variabilă fiind
începutul unei coloane;
3. Scriem pe linii distincte, sub variabile, cele 2n atribuiri de valori, câte
una pe fiecare linie;
4. Identificăm operatorul principal al formulei şi descompunem formula
în subformule, până ce ajungem la literali şi conective logice
elementare (conjuncţii, disjuncţii, etc) şi scriem aceste subformule pe
prima linie. Calculăm, pe coloane, potrivit atribuirilor de valori date
variabilelor, valorile ce revin fiecărei subformule şi apoi ascendent,
rând pe rând, valorile ce revin formulelor compuse;
5. Coloana de valori ce revine operatorului principal va coincide cu
coloana de valori a formulei testate.
6. Decidem potrivit definiţiilor din rezumatul anterior despre Principii
şi reguli de bază.
Exemplu:
α = ((p⊃r) ∧ (q⊃r)) ⊃ (( p∨ q) ⊃ r)

Lista de variabile este p, q, r şi n=3. Numărul atribuirilor de valori distincte este 23=8.
Construim plasând variabilele in stânga, pe prima linie şi in ordine, pe aceeaşi linie, agregatele
propoziţionale în ordine ascendentă. În continuare, pe liniile 2---9 scriem atribuirile de valori distincte
date variabilelor şi, corespunzător, valorile calculate pentru subformele.

1 2 3 4 5 6 7 8 9
p q r p⊃r q⊃r p∨q (p⊃r)∧ (p⊃r) (p∨q) ⊃r α
1 1 1 1 1 1 1 1 1
1 1 0 0 0 1 0 0 1
1 0 1 1 1 1 1 1 1
1 0 0 0 1 1 0 0 1
0 1 1 1 1 1 1 1 1
0 1 0 1 0 1 0 0 1
0 0 1 1 1 0 1 1 1
0 0 0 1 1 0 1 1 1

Se observa că valorile coloanelor 4 şi 5 s-au obţinut prin implicaţie între coloanele 1 şi 3 şi 2şi 3
iar valorile coloanei 7 s-au obţinut prin conjuncţia dintre valorile coloanelor 4 şi 5, ale coloanei 8 prin
implicaţie între 6 şi 3 şi ale lui α tot prin implicaţie intre 7 şi 8.
Şi mai simplu putem să scriem valorile din coloanele 4 si 5 in coloana 7, in stânga şi în dreapta
lui Λ , iar valorile lui 6 în coloana 8, în stânga lui ⊃
14

DECIZIA PRIN ARBORI

Regulile metodei Analiza sau excluderea conectivelor logice

A∨B
A ∧B A⊃B A ≡ B
--------
A A B -A B A -A
B B -B

Regulile metodei. Analiza sau excluderea negaţiei conectivelor logice

A ≡ B
-(A ∧ B )
-(A ∨ B) - (A ⊃ B) A -A
-A A -B B
-A -B -B -B

Exemplul 1

1.-{[(p ∧q) ∨ (r ⊃ s)] ⊃ (-s ⊃(-r ∨ q))}


2. (p ∧q) ∨ (r ⊃ s)
3.-(-s ⊃ (-r ∨ q)) -⊃, 1
4. -s
5. -(-r ∨ q) - ⊃, 3
6. r
7. -q -⊃, 5
2

8. p ∧q 9. r ⊃ s ∨, 2

10. p
11. q 12. -r 13. s
# # #

METODA LUI W. O. QUINE

™ Identifică în formulă variabila cu cele mai multe apariţii şi rescrie


formula în două versiuni: una înlocuind variabila prin 1; alta
înlocuind variabila prin 0.Prelucrează apoi cele două versiuni după
regulile:
š Elimină valoarea 1, dacă acesta apare ca element al unei conjuncţii;
15

› Elimină valoarea 0, dacă acesta apare ca element al unei disjuncţii;


œ Dacă valoarea 1 apare ca element al unei disjuncţii, aceasta se
înlocuieşte cu 1;
 Dacă valoarea 0 apare ca element al unei conjuncţii, aceasta se
înlocuieşte cu 0;
ž Dacă valoarea 1 apare ca antecedent al unei implicaţii se reţine
numai consecventul;
Ÿ Dacă valoarea 0 apare ca antecedent al unei implicaţii se înlocuieşte
valoarea implicaţiei cu 1;
  Dacă valoarea 0 apare în consecventul unei implicaţii se reţine doar
negaţia antecedentului.
¢ Se aplică regulile negaţiei.

Putem reformula metoda lui Quine sub forma unor reguli de inferenţă al
căror antecedent conţine valori logice: 1,0:

v R1. A ∧1⇒Α; R2. A∨ 0 ⇒Α;

v R3. A∨ 1 ⇒1; R4. A∧0⇒0;

v R5. 1⊃A ⇒Α; R6. A ⊃ 0 ⇒-A

v R7. -1⇒ 0; R8. -0 ⇒ 1

Aplicarea metodei lui Quine. Un exemplu

F = ((p∨q) ⊃r) ⊃ ( p ⊃r)


Pas1. p = 1 Substituim în F variabila p cu 1:
((1∨q)⊃r) ⊃ ( 1 ⊃r) Obţinem:
(1 ⊃r) ⊃ ( 1 ⊃r)
r ⊃r = 1
Pas2. p = 0
((0∨ q) ⊃r) ⊃ ( 0 ⊃r)
(q ⊃r) ⊃ 1 ≡ 1
F= 1. Formula testată este lege logică.

Citiţi despre celelalte metode de decizie din vol 1 !!!


16

AXIOMATIZAREA LOGICII PROPOZIŢIILOR

Etapele construirii unui sistem axiomatic

Principalele momente ale introducerii unui sistem formal axiomatic


pentru o teorie logică sunt:
l. definirea alfabetului sau a vocabularului limbajului;
2. prezentarea regulilor de formare a formulelor;
3. introducerea definiţiilor sau a regulilor de prescurtare;
4. enunţarea axiomelor sau a formulelor admise iniţial;
5. prezentarea regulilor de inferenţă sau a regulilor de derivare;
6. demonstrarea teoremelor.

Limbajul sistemului Hilbert Ackermann


Q Alfabetul A = {p, q, r, p1,p2…, -, ∨, (, )} variabile prop., conective
logice, semne de grupare.
Q Reguli de formare:
Q Daca α este o variabilă propoziţională, atunci α este o formulă.
Q Daca α este o formula, atunci -α este şi ea formulă.
Q Daca α şi β sunt formule, atunci α ∨ β va fi formulă.

Axiomele şi definiţiile sistemului


Q 2.3. Definiţii

Q 2.3.1. p ∧ q := - (- p ∨ - q)
Q 2.3.2. p ⊃q:= - p ∨ q
Q 2.3.3. p ≡ q := (p ⊃q) ∧ (q ⊃ p)

Q 2.4. Axiome
Q 2.4.1. (p ∨ p) ⊃p Ax1
Q 2.4.2. p ⊃ (p ∨ q) Ax2
Q 2.4.3. (p ∨ q) ⊃ (q ∨ p) Ax3
Q 2.4.4. (p ⊃ q) ⊃ ((r ∨ p) ⊃ (r ∨ q)) Ax4
17

Regulile de inferenţă

2.5.l. Regula substituţiei RS Daca A este o teorema din limbajul sistemului


axiomatic în care apare variabila p şi B este o formula bine formată în acest
limbaj, atunci dacă substituim fiecare apariţie a lui p în A prin B obţinem o
formula A’, de asemenea teoremă.
Q 2.5.2. Modus ponens MP Daca A ⊃ B este teoremă şi A este teoremă, atunci şi
B este teoremă. Simbolic: A ⊃ B, A f B
Q 2.5.3. Regula substituirii echivalentelor RE Dacă A este o axiomă în care apare
subformula B şi B ≡ C este o definiţie sau o teoremă anterior demonstrată,
atunci este teoremă formula obţinută din A prin substituirea lui B prin
echivalenta sa C.
Teoreme
Vom numi teoreme formulele bine formate care sunt axiome în sistem sau sunt
obţinute din axiome cu ajutorul regulilor de inferenţă.

T1 (p⊃q) ⊃ ((r ⊃ p) ⊃ (r ⊃ q))

1. (p ⊃ q) ⊃ ((- r ∨ p) ⊃ (- r ∨ q)) (RS, 2.4.4., r/ - r)


2. (p⊃ q) ⊃ (( r ⊃ p) ⊃ ( r ⊃ p)) (RE, 1), 2.3.2)

T2 p ⊃ p

1) (( p ∨ p) ⊃ p) ⊃ (( p ⊃ (p ∨ p)) ⊃ ( p ⊃ p)) (RS, T1, p/p ∨ p,q/p, r/p)

T2. p ⊃ p

2) (p ⊃ ( p∨ p )) ⊃ (p ⊃ p ) (MP, 1), 2.4.1)

3) ( p ⊃ (p ∨ p) (RS, 2.4.2. q/p)

4) p ⊃ p (MP, 2),3))

T3 - p ∨ p (RE, T2, Def 3..2)

T4 p ∨ - p

1) (- p ∨ p) ⊃ (p ∨ - p) (RS, 2.4.3.,p/-p, q/p)

2) p ∨ - p (MP, 1), T3)

T5 p ⊃ - - p
18

1) – p ∨ - - p (RS, T4, p/ - p)

2) p ⊃ - - p (RE, l), 2.3.2.)

(A se citi din vol. 2 Axiomatizarea logicii propoziţiilor pp 34-77)

Noncontradicţia sistemului Hilbert Ackermann

 Un sistem axiomatic este contradictoriu, daca şi numai dacă, putem demonstra


în cadrul lui doua teze de forma A şi –A.
 Un sistem axiomatic este necontradictoriu, dacă şi numai dacă, prin nici o
secvenţă de aplicaţii a regulilor de inferenţă nu se pot produce doua teze de
forma A si –A.
 Pentru a demonstra că un sistem axiomatic este necontradictoriu este suficient
să arătăm că:
 1) toate axiomele sale sunt formule valide;
 2) că această proprietate se conservă prin regulile de inferenţă admise.
 Propunem ca exerciţii banale testarea prin procedeele de decizie cunoscute
axiomele A1-A4.
Un sistem axiomatic este necontradictorii dacă şi numai dacă toate axiomele
sale testate prin metode de decizie se dovedesc a fi tautologii sau legi logice şi apoi
putem face proba că prin toate regulile de inferenţă admise în sistem se conservă de
la axiome la teoreme caracterul tautologic al formulelor derivate.
Testarea prin metoda respingerii rezolutive a axiomei Ax4
Obţinem clauzele din negaţia lui Ax4.
Axioma Ax4 sau 2.4.4 este: (p ⊃ q) ⊃ ((r ∨ p) ⊃ (r ∨ q))
Negaţia ei este: -((p ⊃ q) ⊃ ((r ∨ p) ⊃ (r ∨ q)) )
Prin aplicarea de mai multe ori a regulii negării unei implicaţii ca şi a regulii
excluderii implicaţiei obţinem clauzele: 1.-p ∨ q, 2.r ∨ p, 3. -r, 4. -q.
Aplicând la acestea metoda respingerii rezolutive, strategia rezoluţiei liniare
obţinem:
1. -p ∨ q 4. -q.

5.-p 2.r ∨ p,

6.r 3.-r

7. [ ]

Sugestie. Verificaţi Dv. că şi celorlalte axiome, axiomele Ax1 – Ax3, sunt tautologii.
Decideţi una prin metoda lui Quine, alta prin metoda matricială şi ultima prin
metoda arborilor de decizie.
19

Trecem la verificarea celei de a doua cerinţă specificată mai sus. Să arătăm că


fiecare dintre regulile de inferenţă conservă validitatea sau caracterul tautologic al
Formulelor derivate.
2a) Regula substituţiei, RS conservă caracterul tautologic:
Demonstrăm prin reducere la absurd că axiomele cu două variabile (Ax2 şi Ax3)
conservă caracterul tautologic al formulelor derivate prin substituţie.

1) A(p, q)= tautologie ip.


respectiv că:
2) A (0, 0) = 1
3) A (0, 1) = 1
4) A (1, 0) = 1
5) A (1, 1) = 1
şi că prin substituţia, p/r, q/s, formulele derivate ar putea deveni infirmabile:
6) A (r, s) = 0 ip.
Dar pentru ca A(r,s) să devină infirmabile trebuie să existe o atribuire de
valori dată variabilelor r, s astfel formula A(r, s) să ia valoarea 0. Dar aceasta
înseamnă că:
7) A (0, 0) ∨ A (0, 1) ∨ A (1, 0) ∨ A (1, 1) = 0.
Dar 7 contravine lui 1 ) şi respectiv lui 2) – 5).
Prin urmare, substituţia uniformă conservă peste tot, în orice atribuire
veridicitatea şi în consecinţă conservă caracterul tautologic.
2a) Regula modus Ponens, MP, conservă caracterul tautologic
 Admitem, prin absurd, că A şi A ⊃ B sunt formule valide şi că B, dimpotrivă,
este o formulă infirmabilă.

 1) A = 1 ip.
 2) A ⊃ B = 1 ip.
 3) B = 0 ip. dem. indirecte
 Substituind în expresia 2) pe A şi pe B prin valorile lor de adevăr stipulate la
1) şi la 3 obţinem:
 4) 1 ⊃ 0 = 1,
ceea ce contravine definiţiei implicaţiei materiale. În consecinţă, 4) nu poate fi
admisă şi deci nu putem admite că B = 0, când A =1 şi A ⊃ B = 1. În mod necesar,
B = 1.
 Conchidem că regula de inferenţă Modus Ponens, MP, conservă caracterul
tautologic.

2c) Regula substituirii într-o formulă dată a unei subformule printr-o subformulă
echivalentă cu ea, i.e. regula substituirii echivalentelor, RE, conservă caracterul
tautologic.
20

Într-o echivalenţă termenul din dreapta ia pentru o valorizare dată aceiaşi


valoare ca şi termenul din stânga. Prin urmare, substituirea termenului din stânga
prin cel din dreapta sau invers nu schimbă cu nimic valoarea formulei în care se face
substituţia.
Putem acum conchide că orice teoremă demonstrată este o formulă identic
adevărată, tautologică, căci axiomele sunt toate tautologii iar regulile de inferenţă
prin care se obţin teoremele conservă veridicitatea.

Completitudinea sistemului Hilbert Ackermann

Teoremă. Orice formula validă în logica propoziţiilor este teoremă în sistemul


axiomatic Hilbert–Ackermann, altfel spus, sistemul este complet.
 Demonstraţie. Fie A o formulă validă în logica propoziţiilor. Atunci A poate fi
adusă printr-o serie de transformări echivalente la o formă normală conjunctivă
A’ = A1 ∧… ∧ An, unde un termen al conjuncţiei Ai, cu 1 ≤ i ≤ n conţine o
pereche complementară de literali l ∨-l, -l ∨ l, l fiind o variabila
propoziţională. Un termen al conjuncţiei Ai are in mod necesar una dintre
formule, l ∨-l -l ∨l, l ∨-l ∨ k, , k ∨ l ∨-l , k ∨ l ∨-l ∨ m. Este uşor de
observat că l ∨-l sau -l ∨ l sunt derivabile din T4 sau T3.
 Pe de alta parte, l ∨-l ∨ k, poate fi obţinută ca teorema din T4 şi axioma
2.4.2 prin substituţie şi modus ponens. Forma k ∨ l ∨-l poate fi obţinută din l
∨-l ∨k prin axioma 2.4.3
 Forma k ∨ -l ∨ l ∨ m poate fi adusă prin axioma 2.4.3 la -l ∨ l ∨ m ∨ k, iar
aceasta poate fi obţinută printr-o substituţie in axioma 2.4.2 şi aplicarea regulii
MP.
 Pe acesta cale orice termen al formei normale conjunctive A’ poate fi
demonstrat ca teorema in sistemul Hilbert – Ackermann. În sfârşit, prin
substituţii in T14 sau prin regula derivată a introducerii conjuncţiei, I&, putem
obţine ca teoremă forma normală conjunctivă A’.
 Întrucât A’ este echivalentă cu expresia iniţială A, prin regula extensionalităţii
sau a substituirii echivalentelor putem obţine direct pe A.

 Concluzii
 1. Orice tautologie este demonstrabilă ca teoremă. Sistemul HA este complet,
lui nu-i scapă nici o formulă validă pe care să nu o poată capta, cu arcanul, în
sistem !
 2. Demonstraţia de completitudine ne furnizează şi o tehnică de a căuta textul
demonstrativ pentru o teoremă nedemonstrată de noi, dar demonstrabilă.
Aceasta constă din următorii paşi: a) Aducem formula pe care vrem să o
demonstrăm la F.N.C; b) Dacă aceasta este o tautologie, atunci demonstrăm, pe
rând, fiecare termen al FNC, exact după procedura descrisă în teorema de
completitudine, făcând uz de T3, T4, Ax3, Ax2 şi Ax4; c) Pentru “asamblarea”
21

termenilor FNC în în FNC, facem uz de T14 p ⊃ (q ⊃ (p∧q)); d) Pentru


demonstrarea căTFNC este echivalentă cu T iniţial, folosim regula substituirii
echivalentelor, RE.

Logica predicatelor. Sintaxa sau limbajul formal


Alfabetul

• Alfabetul logicii predicatelor conţine 8 subalfabete

• Ac =a,b,c, a1, a2... constante individuale;

• Av = x, y, z, x1,x2... variabile individuale;

• AF = f,g, h, f1,f2,... simboluri funcţionale;

• AP = P,Q,R... simboluri predicative

• AI = = egalitatea

• AQ = ∀, ∃ cuantificatori

• ACL = -, ∧, ∨,⊃, ≡ conective logice

• AG = (, ), [,] semne de grupare

Termenii

• Termenii sunt instrumente de desemnare a obiectelor despre care


vorbim.Definim inductiv termenii:

• T1.Dacă α∈Ac, atunci α∈Term;

• T2. Dacă α∈Av, atunci α∈Term;

• T3. Dacă f∈AF şi δ(f) = n şi t1, t2, . . . , tn sunt termeni, atunci f(t1,t2,. .
,tn)∈Term

Exemple; a, a1, b, x, z, t, f(x), g(x,y), h(t), f(g(x,y)), g(h(t),f(z)), f(g(h(t),f(z)) )

Atomii

• Atomii sunt cele mai simple formule ce pot exprima propoziţii.Lor li se pot
atribui valori de adevăr, 1,0.Definim atomii:

• D1. Dacă P este un simbol predicativ, i.e. P∈AP, δ(P) = n, (adică P are n
argumente) şi t1,t2,. . . ,tn sunt termeni, atunci P(t1, t2,. . .,tn) este un atom sau
formulă elementară in logica predicatelor
22

• D2. Dacă t1 şi t2 sunt termeni, atunci t1 = t2 este un atom.


Prin legarea atomilor prin operaţiile logice ¬, ∧,∨, ⊃, ≡ formăm formule compuse în
logica predicatelor.

Limbajul formal al logicii predicatelor

• P1.Dacă α este un atom, atunci α∈L unde L este limbajul logicii predicatelor.

• P2. Dacă α∈L şi x∈Av, atunci∀x(α(x))∈L;

• P3. Dacă α∈L şi x∈Av, atunci ∃x(α(x))∈L;

• P4. Dacă α∈L şi “-” este simbolul negaţiei, atunci -α ∈L;

• P5. Dacă α, β ∈L, * este un conectiv logic binar, i.e. ∧,∨,⊃,≡, atunci α * β ∈L.

• Limbajul logicii predicatelor este mulţimea formulelor scrise în alfabetul A


obţinute prin aplicarea finită a regulilor P1 -P5.

Logica predicatelor. Semantica


Conceptul de interpretare. Interpretarea termenilor
• Numim interpretare o tripletă v = (D, Ic, Iv), unde Ic este funcţie care asociază
oricărui simbol funcţional din AF o funcţie de aceiaşi aritate definită pe D şi
oricărui simbol predicativ din AP mulţimi sau relaţii definite pe D cu valori în 0
şi 1. Similar, Iv asociază oricărei variabile individuale din Av un obiect din D.

• I1.Dacă a∈Ac (i.e.δ(f) = 0), atunci v(a) = d∈D;

• I2. Dacă x∈Av, atunci v(x) = Iv(x);

• I3. Dacă f∈AF, δ(f) = n , t1,. . ,tn sunt termeni, atunci: v(f(t1,. . ,tn )) =
Ic(f)(v(t1),. . . ,v(tn))

Conceptul de interpretare. Interpretarea formulelor


• I4.Dacă P∈AP sau alfabetului de simboluri predicative, δ(P) = m, t1,t2,. . .,tm
sunt termeni, atunci v(P(t1,t2,. . .,tm)) = Ic(P)(v(t1),v(t2),…,v(tm));

• I5. Dacă t1 şi t2 sunt termeni, atunci v(t1 = t2) = 1⇔ v(t1) = v(t2) şi v(t1 =
t2) = 0 ⇔ v(t1) ≠ v(t2) ;

• I6. Dacă α, β∈LProp, atunci operaţiile ¬ α, α∧β, α∨β, α⊃β şi α≡β se definesc
ca în Lprop.

• I7. Dacă α∈Lpred, x∈Av atunci v(∀xα(x)) = 1 ⇔ v(x/d(α)) = 1 pentru orice d


din D;
23

• I8. Dacă α∈Lpred, x∈Av atunci v(∃xα(x)) = 1 ⇔ v(x/d(α)) = 1 pentru cel


puţin un d din D.

Conceptul de interpretare. Formule adevărate, realizabile,


infirmabile, valide şi irealizabile

• I9. O formulă α∈Lpred este adevărată in interpretarea v ⇔ v(α) = 1. Se mai


scrie: v α

• I10. O formula α este validă în interpretarea v sau v-validă ⇔ este adevărată în


orice atribuire de valori Iv dată variabilelor din α.
I11. O formula α este realizabilă în interpretarea v sau v-realizabilă ⇔ există în Iv
cel puţin o atribuire de valori dată variabilelor din α în care α devine adevărată. În
mod analog, definim infirmabilitatea şi irealizabilitatea

Interpretarea conceptelor de validitate, realizabilitate,


infirmabilitate şi contradicţie din logica predicatelor
în pătratul logic
v-validă(α) / v-irealizabilă(α)

v-realizabilă(α) ∨ v-irealizabilă(α)

Exemplul 1. ∀x(p(x) ∨ q(x)) ⊃ ( ∀xp(x) ∨ ∀xq(x)),

1. - (∀x(p(x) ∨ q(x)) ⊃ (∀x p(x) ∨ ∀x q(x)))


2. {∀x(p(x) ∨ q(x)), -(∀x p(x) ∨ ∀x q(x))}
3. {∀x(p(x) ∨ q(x)), -∀x p(x), -∀xq(x)}
4. {∀x(p(x) ∨ q(x)), ∃x-p(x), ∃x-q(x)}
5. {∀x(p(x) ∨ q(x)), ∃x -p(x), -q(a)} (E∃, 4)
6. {∀x(p(x) ∨ q(x)), -p(b), -q(a)} (E∃, 5)
7. {∀x(p(x)∨q(x), p(a)∨q(a), p(b)∨q(b), -p(b), -q(a)} (R∀, 6)

8. {∀x (p(x)∨q(x)), p(a), p(b)∨q(b), -p(b), -q(a)} 9.{∀x(p(x)∨q(x)), q(a),


p(b)∨q(b), -p(b), -q(a)}

10. {∀x(p(x)∨q(x)), p(a), p(b), -p(b), -q(a)} 11. {∀x (p(x)∨q(x)), q(b), -p(b), –q(a)}
# Ο
24

Exemplul 2

1. (∀xp(x) ⊃ ∀xq(x)) ⊃∀x(p(x) ⊃ q(x))


2. {∀xp(x) ⊃ ∀xq(x)), -∀x(p(x) ⊃ q(x))}
3. {∀xp(x) ⊃ ∀xq(x)), ∃x -(p(x) ⊃ q(x))}
4. {∀x p(x) ⊃ ∀x q(x)), ∃x (p(x) ∧ -q(x))}
5. {∀x p(x) ⊃ ∀x q(x), (p(a), -q(a)}

6. {-∀x p(x), (p(a), -q(a)} 7. {∀xq(x), (p(a), -q(a)}


8. {∃x -p(x), (p(a), -q(a)} 9. {q(a), -(p(a), -q(a)}
10. {-p(b), (p(a), -q(a)}
#
O

Formula nu este validă, deoarece are un contramodel CM={-p(b), p(a), -q(a)}.

a) -p(b) ⇒ -∀x p(x) ⇒ -∀x p(x)∨ ∀x q(x) ⇒ ∀x p(x) ⊃ ∀x q(x)


Exemplul 3. ∀x(A(x) ⊃B(x)) ⊃ (∀xA(x) ⊃ ∃xB(x)).

1. -(∀x(A(x) ⊃ B(x)) ⊃ (∀xA(x) ⊃ ∃xB(x))


2. {∀x(A(x) ⊃ B(x)), -(∀xA(x) ⊃ ∃xB(x))} (-⊃, 1)
3.{ ∀x(A(x) ⊃ B(x)), ∀xA(x), -∃xB(x)} (-⊃, 2)
4. {∀x(A(x) ⊃ B(x)), ∀xA(x), ∀x-B(x)} (∃, 3)
5. {∀x(A(x) ⊃ B(x)), ∀xA(x), -B(a), ∀x-B(x)} (E∀, 4, III)
6. {∀x(A(x) ⊃ B(x)), A(a), ∀x A(x), -B(a), ∀x -B(x)} (E∀, 5, II)
7.{A(a) ⊃B(a), ∀x(A(x) ⊃ B(x)), A(a), ∀x A(x), -B(a), ∀x -B(x)} (E∀, 6)

8. {-A(a), ∀x(A(x) ⊃ B(x)), A(a), ∀xA(x), 9. {B(a), ∀x(A(x) ⊃ B(x)), A(a),


-B(a), ∀x -B(x)} ∀xA(x), -B(a), ∀x-B(x)}(E⊃, 7)

# #

Axiomatizarea logicii predicatelor. Axiome şi definiţii


Presupunem definit limbajul logicii predicatelor

3. Definiţii
D1. p ∧ q := - (- p ∨ - q)
D2. p ⊃q:= - p ∨ q
D3. p ≡ q := (p ⊃q) ∧ (q ⊃ p)
D4. ∃xP(x) = -∀-P(x)

4. Axiome
Ax1. (p ∨ p) ⊃p
Ax2. p ⊃ (p ∨ q)
Ax3. (p ∨ q) ⊃ (q ∨ p)
Ax4. (p ⊃ q) ⊃ ((r ∨ p) ⊃ (r ∨ q))
25

Ax5. ∀xP(x) ⊃ P(t)


Ax6. P(t) ⊃∃xP(x)

4. Reguli de inferenţă

a. Reguli ale substituţiei


a1. RS variabilelor propoziţionale. Dacă α∈Lpred şi p este o variabilă propoziţională
ce apare în α iar β∈Lpred, atunci putem substitui pe p prin formula β în toate
apariţiile sale în α, dacă în α şi în β nu există nici o variabilă individuală comună.
a2. RS variabilelor individuale. Dacă α∈Lpred şi în α apare o variabilă individuală
liberă x, atunci x poate fi substituită de orice termen t, dacă aceasta este operată în
toate apariţiile lui x în α şi dacă în termenul t nu apare nici o variabilă ce apare
legată în α.
a3. RS variabilelor predicative. Dacă α∈Lpred şi în α apare o variabilă predicativă
F astfel că δ(F) = n, atunci putem substitui pe F printr-o formulă bine formată β cu
cel puţin n variabile libere, având grijă să respectăm următoarele cerinţe: Dacă
variabilele libere din formula substituitoare β sunt y1,…,yn+ r, cu r ≥ 0 şi dintre
acestea au fost selectate un şir y1,…,y n şi dacă F(v1,…, vn) este o apariţie oarecare a
lui F în α, atunci noi vom substitui apariţia F(v1,…, vn) prin β( v1,…, vn, yn+1. . .,
yn+r ). Substituţia trebuie efectuată în toate apariţiile lui F din α şi numai dacă β şi α
nu au nici o variabilă în comun
Reguli ale cuantificatorilor
b1. A⊃ B(x) ⇒ A ⊃ ∀yB(y), dacă x este liber în B şi nu apare în A
(Regula cuantificării universale a consecventului, notată ∀C)
b2. B(x) ⊃ A ⇒ ∃yB(y) ⊃ A, dacă x este liber in B şi nu apare în A, şi y nu
apare liber deloc în B
(Regula cuantificării existenţiale a antecedentului notată prin ∃A) .
b3. Q1xP(x)⊗Q2xR(x) Q1xP(x)⊗Q2yR(y),
unde Q1 şi Q2 sunt metavariabile pentru cuantificatori distincţi iar ⊗ este o
metavariabilă pentru ∧ sau ∨. (Regula redenumirii unei variabile care apare legată de
doi cuantificatori diferiţi. O vom prescurta prin RV).
b. Modus ponens, MP, Daca A ⊃ B este teoremă şi A este teoremă, atunci şi
B este teoremă.
Prescurtat: (A ⊃ B) , A___
B
c. Regula substituirii echivalentelor. Dacă A este o axiomă în care apare
subformula B şi B ≡ C este o definiţie sau o teoremă anterior demonstrată,
atunci este teoremă formula obţinută din A prin substituirea lui B prin
echivalenta sa C.
Regulile de inferenţă din axiomatica logicii predicatelor sunt mai numeroase şi
mai complicate decât cele din axiomatica logicii propoziţiilor. Logica predicatelor
este şi ea, într-un anumit sens o logică a propoziţiilor: o logică a propoziţiilor în care
apar cuantificatori.
26

Teoreme
T1. ∀x(P(x) ∨ -P(x))
1. p ∨ - p (vezi T4 în Cap.2,)
2. P(x) ∨ -P(x) (RS, 1), p/ P(x) )
3. (p ∨ - p ) ├ (P(x) ∨ -P(x)) (1, 2)
4. (p ∨ - p ) ⊃(P(x) ∨ -P(x)) (TD, 3)
5. (p ∨ - p ) ⊃ ∀x(P(x) ∨ -P(x)) (QC, 4)
6. ∀x(P(x) ∨ -P(x)) (MP, 5, 1 )

T2 ∀xP(x) ⊃ ∃xP(x)
1. ∀xP(x) ⊃ P(t) (Ax5)
2. P(t) ⊃ ∃xP(x) (Ax6)
3. ∀xP(x) ⊃ ∃xP(x) (Tranz, 1, 2)

T3.∀x(A ∨ P(x)) ⊃ (A ∨ ∀xP(x)) (x nu apare în A)


1. ∀x(A ∨ P(x)) ⊃( A ∨ P(t) ) (RS a3, P/ A∨ P(x),)
2. ∀x(--A ∨ P(x)) ⊃( --A ∨ P(t) ) (RS, A/--A, 1)
3. ∀x(-A ⊃ P(x)) ⊃( -A ⊃ P(t) ) (RE, D2, 2 )
4. ∀x(((-A ⊃ P(x)) ∧ -A) ⊃ P(t) ) (Legea importaţiei,3)
5. ∀x(((-A ⊃ P(x)) ∧ -A) ⊃ ∀tP(t) ) (QC, 4)
6. ∀x(((-A ⊃ P(x)) ∧ -A) ⊃ ∀x P(x) ) (RR, 5)
7. ∀x(((-A ⊃ P(x)) ⊃ (-A ⊃ ∀x P(x) ) (Leg. exportaţ.,6)
8. ∀x(A ∨ P(x)) ⊃ (A ∨ ∀xP(x)) (RE, 7, D2 )

Dăm o demonstraţie alternativă a lui T3. Din ipoteză şi mai intuitivă.

1. ∀x(A ∨ P(x)) ip.


2. A ∨ P(a1) (E∀ )
3. A ∨ P(a2) (E∀ )
-----------
4. A ∨ P(an) (E∀ )
5. A ∨ P(a1) ∧ A ∨ P(a2)∧ … ∧A∨ P(an) (I∧,2-4)
6. A ∨ (P(a1)∧P(a2)∧ …∧P(an)) (leg. distrib, 5 )
7. A ∨ ∀xP(x)) ( I∀, 6 )
8. ∀x(A ∨ P(x)) ⇒ A ∨ ∀xP(x)) (1-7 )
9. θ ⇒ ∀x(A ∨ P(x)) ⊃(A ∨ ∀xP(x)) (TD, 8)

D1. Un text demonstrativ pentru demonstrarea consecinţei B este un şir de


formule obţinute din axiome sau ipoteze prin aplicarea regulilor de inferenţă, fiecare
27

aplicare a unei reguli constituind un pas, notat de regulă, prin numere naturale, de
forma 1. sau 1), 2), ultimul pas, să zicem n, fiind chiar teza de demonstrat: n. B sau
n) B.
D2. Fie B o consecinţă dintr-un set de ipoteze Γ şi C o ipoteză din Γ. Spunem
că derivarea consecinţei B depinde de ipoteza C, dacă formula C intră în textul
demonstrativ prin care se obţine din axiome şi ipoteze consecinţa B.
D3. Spunem că derivarea consecinţei B este independentă de ipoteza sau
formula C, dacă demonstrarea lui B nu depinde de C, respectiv ipoteza sau formula C
nu intră în textul demonstrativ al lui B.

Teorema deducţiei. Formulare


Formularea F1. Dacă din Γ, A se deduce B, i.e. Γ, A ⇒ B şi B se deduce numai
din Γ sau dacă deducerea lui B depinde şi de A şi regula introducerii
cuantificatorului universal, I∀, nu se aplică asupra formulelor derivate din A,
atunci Γ ⇒ A ⊃ B.
Formularea F2. Dacă din Γ, A se deduce B , i.e. Γ, A ⇒ B şi putem construi un
text demonstrativ fără să aplicăm regula introducerii cuantificatorului universal la
variabile libere din formula A, atunci din Γ ⇒A ⊃ B.
Formularea 3. Dacă formula A este închisă şi din Γ, A ⇒ B, atunci din Γ ⇒ A
⊃B

Demonstraţie

Dacă Γ = {H1,...,Hn} şi din { Γ, A} ⇒ B, atunci este lege logică: ├ H1⊃(…(Hn-1 ⊃


(Hn ⊃ (A⊃ B)))…). ( unde: ⇒ = “se deduce”)

1. Γ = {H1,...,Hn} ip.
2. Γ, A ⇒B ip.
3. Dacă din H1,...,Hn ⇒ B ≡ (H1∧H2∧...∧Hn) ⊃ B = Τaut. MT
( vol. 1 p68-70)
4. {H1,...,Hn, A} ⇒ B (1, 2)
5. H1 ∧ …∧Hn ∧ A ⇒ B ( I∧ )
6. H1∧H2∧...∧Hn∧ A) ⊃ B = Τ (MP, MT3, 5)
7. H1∧H2∧...∧Hn∧ A) ⊃ B ( luată ca formulă )
8. H1⊃ (H2⊃…⊃( Hn⊃(A ⊃ B)))…)) (MP, ≡IE, 7 )

Utilizarea teoremei deducţiei. Exemple


T13. ∀x(P(x) ⊃ Q(x)) ⊃ (∀xP(x) ⊃∀xQ(x))

1. ∀x(P(x) ⊃ Q(x)) ip.


2. ∀xP(x) ip.
3. P(y) ⊃ Q(y) (E∀, 1)
28

4. P(y) (E∀, 2)
5. Q(y) (MP, 3, 4)
6. ∀y Q(y) (I∀, 5)
7. ∀x Q(x) (RV, 6)
8. ∀x(P(x) ⊃ Q(x)), ∀xP(x) ⇒ ∀x Q(x) (1-6)
9. ∀x(P(x) ⊃ Q(x))  ⇒ (∀xP(x) ⊃∀x Q(x)) (TD, 8)
10. ∅ ⇒ (∀x(P(x) ⊃ Q(x)) ⊃ (∀xP(x) ⊃∀x Q(x)) ( TD, 9)
11. (∀x(P(x) ⊃ Q(x)) ⊃ (∀xP(x) ⊃∀x Q(x))

T14. ∀x(P(x) ⊃ Q(x)) ⊃ (∃xP(x) ⊃ ∃xQ(x))

1. ∀x(P(x) ⊃ Q(x)) ip.


2. ∃xP(x) ip.
3. P(a) (E∃, 2)
4. P(a) ⊃ Q(a) (E∀, 1)
5. Q(a) (MP, 4, 3)
6. ∃xQ(x) (I∃, 5)
7. {∀x(P(x) ⊃ Q(x)), ∃xP(x)} ⇒∃xQ(x) ( 1,2- 6)
8. {∀x(P(x) ⊃ Q(x))} ⇒ (∃xP(x) ⊃ ∃xQ(x) (TD, 7)
9. ∅⇒∀x(P(x) ⊃ Q(x)) ⊃ (∃xP(x) ⊃ ∃xQ(x)) (TD, 8)
10. ∀x(P(x) ⊃ Q(x)) ⊃ (∃xP(x) ⊃ ∃xQ(x))

Logica predicatelor şi teoria definiţiei


Definiţia aristotelică şi limitele ei

• C1. Orice definiţie are un termen de definit (definiendum), o expresie


definitoare (Definiens şi o relaţie de definire ( =df).

• C2.Definiţia trebuie dată prin gen proxim şi diferenţă specifică.

• C3. Definiţia trebuie să fie adecvată sau caracteristică. Definitorul (Dfn)


trebuie să fie extensional echivalent cu termenul de definit(Dfd)

• L1.Orice definiţie trebuie dată prin gen proxim şi diferenţă specifică.


• L2.Vizează cu prioritate predicate monadice ce descriu proprietăţi ale unor clase
de obiecte şi neglijează relaţiile, funcţiile şi constantele individuale.

• limbajul
L3.Nu este elaborată in cadrul unui limbaj logic formal apt de a descrie exact
unei discipline ştiinţifice. Nu este corelată cu teoria ştiinţifică.

• L4.Teoria aristotelică nu dă seama de definiţiile recursive, de cele operaţionale,


stipulative, ostensive, etc.
29

1. Definiţia unei relaţii


D6.1. Definirea unei proprietăţi sau relaţii se face prin introducerea unui
simbol predicativ nou, P(x1,x2,…,xn) pe post de definiendum echivalent cu o formulă
bine formată S, pe post de definiens:
. P(x1,x2,…,xn) =df S, unde formula definiţională S trebuie să satisfacă
restricţiile:
1.. Variabilele x1, x2, …,xn trebuie să fie distincte una de alta;
2. In expresia definitoare S, i.e. în Dfn, nu pot apare alte variabile libere decât cele
care apar în definiendum, i. e. variabilele x1, x2, …, xn;
3. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative, semne
funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în
alfabetul teoriei sau introduse prin definiţiile explicite anterioare.

2.Definiţia unei operaţii


D7.1. O echivalenţă D care introduce un nou simbol funcţional este o definiţie
corectă într-o teorie T, dacă şi numai dacă, este de forma:
D = f (x1, x2, . . . ,xn) = y =df S
şi sunt satisfăcute restricţiile:
1. x1, x2, . . . ,xn sunt variabile distincte;
2. În expresia definitoare S sau în Dfn nu apar alte variabile libere, decât cele din
definiendum, respectiv, x1, x2, . . . ,xn şi y;
3. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative, semne
funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în
alfabetul teoriei sau introduse prin definiţiile explicite anterioare;
4. Formula ∃!yS este derivabilă din axiome şi din definiţiile anterior introduse în
teorie.

3. Definiţia unei constante


D8.1 O echivalenţă D ce introduce o constantă individuală într-o teorie este o
definiţie corectă, dacă şi numai dacă, este de forma:
c = x =df S
şi sunt satisfăcute restricţiile:
1. Singura variabilă liberă în S este x;
2. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative, semne
funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în alfabetul
teoriei sau introduse prin definiţiile explicite anterioare;
3. Formula ∃ !xS este derivabilă din axiome şi din definiţiile anterior introduse în
teorie.

5. Definiţia condiţională
D9.1 O implicaţie C, ce introduce un nou simbol predicativ P, este o definiţie
condiţională într-o teorie, dacă şi numai dacă, C este de forma:
H ⊃ [ P (x1, x2, . . . , xn)≡ S ]
şi sunt satisfăcute restricţiile:
1. Variabilele x1, x2, …,xn trebuie să fie distincte una de alta;
30

2. In expresia definitoare S, i.e. în Dfn, nu pot apare alte variabile libere decât cele
care apar în definiendum, i. e. variabilele x1,, …, xn;
3. În expresia definitoare S şi in ipoteza H nu vor apare alte simboluri predicative,
semne funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în
alfabetul teoriei sau introduse prin definiţiile explicite anterioare;
4. Formula H ⊃ [ P (x1, x2, . . . , xn) S ] este derivabilă din axiomele teoriei şi din
definiţiile şi faptele anterior introduse.

6. Teoria ştiinţifică şi definiţia


Termenii definiţi într-o teorie trebuie să satisfacă proprietăţile:
ireflexivitate, - def(T, T) fără bucle
asimetrie - (def(T1, T2) ∧ def(T2, T1) fără cicluri
tranzitivitate (def(T1, T2)∧ def(T2, T3)) ⊃ def(T1, T3)

7. Definiţia şi realizabilitatea definitorului


Teorema A. Fie S = P (x1, , . . . , xn) ≡ M o definiţie explicită într-o teorie ştiinţifică
sau într-o bază de cunoştinţe, unde M este expresia definitoare sau Dfn. Atunci
predicatul nou introdus P (x1, . . ., xn) este realizabil, dacă şi numai dacă, din
expresia definitoare M putem construi o mulţime Hintikka.

8. Teoria semiotică a definiţiei

SD = [ h1, h2, Sit, L, At, Lh1, Lh2, Dfd, Dfn, Dom,sem(F), cun(H, F) ] unde:
1. h1, h2 sunt agenţii participanţi la procesul definiţional, h1 fiind emitentul
definiţiei iar h2 adresantul sau receptorul definiţiei;
2. Sit este o situaţie actională sau discursiv-comunicaţională în care se dă definiţia;
3. L este limbajul logicii predicatelor de ordinul întâi;
4. At = [A1, A2, …An] este o listă de atomi primitivi ce apar într-o teorie ştiinţifică
sau într-o bază de cunoştinţe, descrisă în limbajul L ;
5. Lh1 şi Lh2 sunt idiolectele sau sublimbajele agentilor h1 şi h2 şi satisfac
condiţiile:
a) (Lh1 ∪ Lh2) ⊂ L;
b) Lh1 ∩ Lh2 ≠ φ ;
c) At ⊂ ( Lh1 ∩ Lh2);
d) Dfd ∈ Lh1 şi este un atom derivat;
e) Dfd ∉ Lh2;
f) Dfn ∈ (Lh1 ∩ Lh2);
Dfd este definiendum-ul definiţiei considerate, iar Dfn este definiens-ul iar
Dfd =df Dfn este formula F ce descrie enunţul definiţional;
6. Dfd = P(x1, x2, . . . ,xn)
7. Dfn = M( A1, …, An, D1, D2,. . . Dm) ;
8. A1, …, An sunt atomi primitivi, cunoscuţi de h1 şi h2, iar
9. D1, D2,. . . Dm sunt termeni anterior introduşi prin definiţie şi deci cunoscuţi
de h2. Definitorul definiţiei curente este D m+1, i.e.,
10. Dfd = D m+1= P(x1, x2, . . . ,xn)
31

11. Dom este un domeniu nevid în care sunt interpretate simbolurile predicative şi
simbolurile funcţionale, constantele individuale, etc
12. Prin funcţia de interpretare sem i se asociază fiecărui atom din At o relaţie de
aceiaşi aritate definită pe D cu valori în B = [0.1] astfel că:
a) sem(Dfd) = sem(Dfn)
b) cun(h1, Dfn) ∧ cun(h1,Dfd)
c) cun(h2, Dfn)

Logica predicatelor şi teoria clasificării

1. Clasificare elementară

Definiţia l. Numim clasificare elementară sau cu un singur nivel o structură:


K=〈 Mo, C, cl 〉 unde:
l) Mo este mulţimea de referinţă sau universul discursului, respectiv obiectele
individuale ce trebuie clasificate;
2) C este o mulţime de simboluri predicative ce desemnează criteriile după care
se face clasificarea ;
3) cl este o operaţie: cl: 2Mo×C→( 2Mo) n
respectiv:
a) cl(Mo,c) = [M1,M2,...Mm]
ce satisface condiţiile:
i=m
b) ∪Mi=Mo 1 ≤ i ≤ m)
i=1
c) Mi∩ Mj=φ 1≤ i,j≤ m
d) nr-cl(cl) = card(cls)=m
4) Apartenenţa la o clasă este condiţionată de satisfacerea unei descripţii
specifice;
a) ∀x(Di(x)→x∈Mi)
b) Di = fb(A1,A2,...Ak)
c) subcl( Mi,Mo)→(int(Mi)⇒int(Mo))
5) Intensiunea clasificandumului este echivalentă cu intersecţia intensiunii
claselor rezultate, iar acestea sunt intensional disjuncte;
i=m
a) int(Mo)= ∩ int(Mi) 1≤i ≤m
i=1
b) (descr(Di,Mi)∧ descr(Dj,Mj))→ (Di/Dj)
32

2. Criteriile de clasificare şi operaţionalizarea lor


Numim criteriu un Atribut (Ind,Val) = 〈 op , S, R 〉 (Cr)
unde:
l) Atribut(Ind,Val) este o schemă predicativă pe post de definiendum ce poate
genera clase de judecăţi de relaţie de forma temperatura (X,Y), i.e. "temperatura
obiectului X este Y"; unde Y este un calificativ, "ridicată");
2) op este o operaţie definită pe Mo cu valori în R, ce corespunde înregistrării
rezultatelor măsurătorilor unei proprietăţi cantitative op : Mo → R
op (X) = Y se citeşte "obiectul X are valoarea Y", iar R este mulţimea
numerelor reale.
3) Definim codomeniul aplicaţiei;
Cop = {y∈R: ∃ x(xεM∧op(x) = y)}
4) Definim o relaţie de ordine parţială S pe mulţimea valorilor codomeniului
operaţiei op ce descrie intervalul sau spectrul valorilor:
S ⊂ Cop× Cop
şi satisface condiţiile:
a) ∀xS(x,x)
b) ∀x∀y∀z[(S(x,y) ∧ S(y,z) ) → S(x,z)]
c) ∀ x∀y[(S(x,y) ∧ S(x,y) ) → x = y]
5) Segmentăm intervalul valorilor într-un număr de m puncte şi obţinem m+1
subintervale ordonate şi disjuncte: I1, I2,...,Im+1.
6) Definim cele m+1 clase rezultate prin operaţia de clasificare în conformitate
cu schema:
Mi = { x∈Mo : op(x)∈Ii } ( l ≤ i ≤ m+1 )
7) Asociem fiecărui subinterval I1,...,Im+l un descriptor specific: D1,
D2,...,Dm+1
Evident, clasele Mi, 1≤ i ≤ m+1 satisfac condiţiile 3a-3d, 4a, 4c, 5a, 5b
stipulate în definiţia l.

Clasificarea elementară ca relaţie ternară


Definiţia 2. Numim clasificare elementară sau clasificare cu un singur nivel o
relaţie ternară:
Kr ⊆ 2Mo × C × (2Mo) m ( 2.l.)
1. a cărei instanţiere: Kr(Mo,c,[M1,...,Mm]) satisface condiţiile :
i=m
a) ∪ Mi = Mo l≤ i≤ m
i=1
b) Mi ∩ Mj = ∅ i ≠ j, 1≤ i, j ≤ m
33

2. Pentru orice clasă Mi, l≤ i ≤ m, există un descriptor Di astfel că:


a) ∀x( Di(x) → x∈M)
b) Di = df fb (Al, A2,...,Ak)
unde fb este o funcţie de adevăr, iar Al,...,Ak sunt atomi predicativi.
3. Dacă Do este descriptorul lui Mo şi Dl,D2,...,Dm sunt descriptorii claselor
M1, M2,...,Mm, atunci:
a) ( Mi ⊂ Mo) → ( Di ⇒ Do)
b) Do = D1 ⊕ D2 ⊕ ,..., ⊕ Dm
unde ⊕ este simbolul disjuncţiei exclusive:
c) A ⊕ B = (A∨B) ∧ (¬A∨¬B) = (A∧¬ B) ∨ (¬ A∧ B)

3.Clasificare multinivelară
Definiţia 3. Numim clasificare multinivelară o structură:
SC = 〈 R, R+, niv, sel, T 〉 unde:
1) R descrie o clasificare elementară cle
a) R(X,Y) =kr (X,Y)
2) R+ este o închidere tranzitivă a lui R
a) R (X,Y) ⊃ R+ (X,Y)
b) (R(X,Y) ∧ R+ (X, Z ) ) ⊃ R+ (X,Z))
3) niv este o relaţie ce defineşte nivelele unei clasificării multinivelare:
niv : 2Mo → N
a) niv (Mo, 0)
b) (niv (X, N) ∧ R (X, Y)) ) ⊃ niv (Y, N+1)
4) sel este funcţia ce selectează criteriul de clasificare pentru clasele nou
obţinute:
sel : cls → C, unde C este mulţimea criteriilor
a) (sel (x) = ci) ) ⊃∀ cj( ( cj < ci ) ) ⊃(ci ≠ cj ))
5) T este mulţimea claselor terminale (specii infime).
a) ∀x(x ∈T → R+ (Mo,x))
b) ∀x (card(x) =1 → x∈T )
c) ∀x∀y( ( x∈T ∧ y∈T ∧ int(x,D) ∧ int(y,E))→ ( D ⇒¬ E ) )
d) ∀x ∀y ((subcl(x, y) ∧ int(x, D) ∧ int(y, E)) → ( D ⇒ E ))
e) ∀x ∀y (( int(x, D) ∧ int(y,E) ∧ R+ ( x,y)) → (E ⇒ D) )
i = card(T)
f) ∪ Xi = Mo
i =1
34

Tipuri de clasificări multinivelare

1. Unicriteriale la un nivel

Complete
Pluricriteriale la un nivel
Clasificări
multinivelare
Unicriteriale la un nivel

Incomplete

Pluricriteriale la un nivel

Logica modală

1 Logica modală aletică descrie relaţia de consecinţă logică sintactică. →


2. Logica modală aletică descrie relaţia de consecinţă logică semantică: ⇒
3. Logica modală aletică este o teorie despre adevărurile logic necesare şi despre
cele logic posibile.
4. Toate formulele valide sunt logic necesare. De aici şi regula necesitării propusă
de Kurt Gödel.
5. Formulele irealizabile sau contradictorii sunt logic imposibile.
6. Toate formulele realizabile sunt formule logic posibile.
7. Formulele realizabile şi infirmabile ( “empirice”) sunt logic contigente, adică nu
sunt nici logic necesare, nici logic imposibile. Ele au şi modele şi contra-modele.
8. Logica modală presupune logica propoziţiilor sau logica predicatelor. Este o
supraetajare a acestora.
9. Logica modală este o logică filosofică semnificativă pentru teoria existenţei a
devenirii, a posibilului şi a necesarului, dar şi pentru teoria cunoaşterii, pentru
teoriile ştiinţifice empirice dar şi pentru teoriile aplicate într-un domeniu sau
altul al lumii reale.

1. Sistemul modal K
Limbajul lui K este limbajul logicii propoziţiilor la care se adaugă un operator
modal primitiv, Lp = “ Propoziţia p este logic necesară “ şi unii operatori derivaţi, de
exemplu, Mp = “Propoziţia p este logic posibilă”, precum şi regula necesitării:
Dacă α este o formulă în logica propoziţiilor , atunci Lα este o formulă de logică
modală.
Axiome
Axo, Axiomele logicii propoziţiilor
Ax1. L(p⊃q) ⊃ (Lp⊃ Lq) (K, axioma specifică)
35

Definiţii
D1. Mp =df -L-p

Reguli de inferenţă
Regula substituţiei, RS: α(p1,…,pn) ⇒ α(β1/p1,…, βn/pn)
Regula modus ponens, MP: α, α ⊃β ⇒ β
Regula substituirii echivalentelor,RE: α(…β…), β ≡ γ ⇒ α(…γ…)
Regula neccesitării, Nec.: ├LP α ⇒ ├M Lα

Teoreme
T1. L(p∧q) ⊃ (Lp∧Lq)
1. (p ∧ q) ⊃ q ( LP),
2. L((p∧q) ⊃ p) (Nec, 1),
3. L((p∧q) ⊃ p) ⊃ (L(p∧q) ⊃ Lp) (RS, K, p∧q /p , p /q )
4. L(p∧q) ⊃ Lp (MP, 2, 3.),
5. (p∧q) ⊃ q ( LP )
6. .L((p ∧ q) ⊃ q) (Nec, 5.),
7. L((p ∧ q) ⊃ q) ⊃ (L(p∧q) ⊃ Lq) (RS,6, p∧q/ p)
8. L(p∧q) ⊃ Lq ( MP, 6. 7.)
9. (p ⊃ q) ⊃ ((p ⊃ r) ⊃ (p ⊃ (q∧r))) (LP)
10. L(p∧q) ⊃ Lp) ⊃ ((L(p∧q) ⊃ Lq) ⊃ (L(p∧q) ⊃ (Lp∧Lq)))
(RS,9, L(p∧q)/p, Lp/q, Lq/r),
11. (L(p∧q ) ⊃ Lq) ⊃ (L(p∧q)⊃(Lp ∧ Lq)) (MP, 4.,10.)
12. L(p∧q) ⊃ (Lp∧Lq) (MP,8., 11.)

T2. (Lp∧Lq) ⊃ L(p∧q))


1. p⊃ (q⊃ (p∧q)) (LP, import.)
2. L( p⊃ (q⊃ (p∧q))) (Nec., 1)
3. L (p⊃ (q⊃ (p∧q))) ⊃ (Lp ⊃ L(q⊃ (p∧q))) (K, 2, RS).
4. Lp ⊃ L(q ⊃ (p∧q)) (MP, 2,3)
5. L(q ⊃ (p∧q)) ⊃ (Lq ⊃ L(p∧q)) (RS, Ax K)
6. Lp ⊃ (Lq ⊃ L(p∧q)) (Tranz., 4,5)
7. (q⊃ (r ⊃ s)) ⊃ (q∧ r) ⊃ s)) (LP)
8. Lp⊃ (Lq ⊃ L(p∧q)) ⊃ (Lp∧Lq) ⊃ L(p∧q)) (LP, RS, 7 )
9. (Lp∧Lq) ⊃ L(p∧q)) (MP, 8, 6 )

T3. L(p∧ q) ≡ (Lp∧Lq)


1. p⊃q) ⊃ ((q ⊃ p) ⊃ (p≡q)) (LP)
2. L(p∧ q)⊃ (Lp∧ Lq) (K1)
3. (Lp∧Lq) ⊃ L(p∧q) (K2)
4 .L(p∧ q) ≡ (Lp∧Lq) (RS,1,MP de 2 ori)

Lista de teoreme in K

K1 L(p ∧ q) ⊃ (Lp ∧ Lq)


K2 (Lp∧Lq) ⊃ L(p∧q)
K3. L(p∧ q) ≡ (Lp∧Lq)
36

α ⊃ β ⇒∗ Lα ⊃ Lα (DR1)
α ≡ β ⇒∗ Lα ≡ Lα (DR1)
K4 (Lp ∨ Lq) ⊃L(p∨ q)
K5. Lp≡ -M-p
K5.1 L-p≡ -Mp
K5.2 -Lp≡ M-p
K6 M(p∨q) ≡ (Mp∨Mq)
D3. α ⊃ β ⇒∗ Mα ⊃ Mα (DR3)
K7 M(p ⊃ q) ≡(Lp ⊃ Mq)
K8. M(p∧ q) ⊃ (Mp ∧ Mq)
K9. L(p∨q) ⊃ (Lp∨ Mq)

2. Sistemul modal T
Axiome
Ax0. Axiomele logicii propoziţiilor
Ax1. L(p⊃q) ⊃(Lp⊃Lq) (Ax. specifică lui K)
Ax2. Lp ⊃ p (Ax. specifică lui T)
Definiţii
D1. Mp =df -L-p
D2. p⇒q =df L(p⊃q)
D3. p = q =df p⇒q ∧ q⇒p
Reguli:
RS, MP, RE, Nec.

Teoreme
T1 p ⊃ Mp
L-p ⊃ -p (RS,Lp ⊃ p, -p / p)
1. p⊃-L-p (Contrapoz 1.)
2. p⊃Mp (RE, 2., Def. 1 Mp= -L-p)

T2 M(p⊃Lp)
1. Lp⊃MLp (RS,T1, Lp / p)
2. M(p⊃Lp) ≡ (Lp⊃MLp) (RS, K7, Lp/ q)
3. M(p⊃Lp) (RE, 1., 2., ≡)

Lista de teoreme in T

T1 p ⊃ Mp
T2 M(p⊃Lp)
T2 M(p⊃Lp)
T3. Lp ⊃ Mp
T4. p = q ⊃( Lp=Lq)
T5. ( p⇒q) ⊃ (p⊃q)
T6. (p⇒q) ⊃(Mp⊃Mq)
T7. (-p⇒p) ≡ Lp
T8. (p⇒-p) ≡ L-p
T9. (q⇒p) ∧ (-q⇒p)≡ Lp
37

T10. (p⇒q) ∧ (p⇒-q)≡ L-p


T11. Lp⊃(q⇒p)
T12. L-p ⊃(p⇒ q)

3. Sistemul modal S4
Axiome

Ax0. Axiomele logicii propoziţiilor


Ax1. L(p⊃q) ⊃ (Lp⊃Lq) (K)
Ax2. Lp ⊃ p (T)
Ax3 Lp⊃LLp (S4)

Reguli de inferenţă iniţiale


RS, MP, RE, Nec ( vezi sistemul K)
Se menţin definiţiile sistemului T
Teoreme
T1 MMp ⊃ Mp
1. Lp ⊃ LLp
2. L-p ⊃ LL-p
3. -Mp ⊃ -MMp
4. MMp ⊃ Mp

T2. Lp ≡ LLp
1 Lp ⊃ p
2. LLp ⊃ Lp (RS, 1)
3. Lp⊃ LLp (Ax S4)
4. Lp ≡ LLp (LP )

A4.6 A(p ⊃Tp)


1. A(Ap ⊃ p) (Ax3)
2. A(-p ⊃ -Ap) (LP, ≡, contrapoz, 1)
3. A(--p ⊃ -A-p) (RS, 2, p/-p)
4. A( p ⊃ Tp ) ( RE, 3, LP, D1, D2 )

A4.7. Ap ⊃ ATA p
1. A( p ⊃ Tp ) (A4. 6)
2. Ap ⊃ ATp ) ( R5, 1 )
3. AAp ⊃ ATAp ) (RS, 2, p/Ap)
4. Ap ⊃ ATAp ) (RE, 3, A4.2 )

4. Sistemul modal S5
Axiome
Ax0.Axiomele logicii propoziţiilor
Ax1.L(p⊃ q) ⊃ (Lp ⊃ Lq) (K)
38

x2. Lp ⊃ p (T)
Ax4. Mp ⊃ LMp (E Ax. lui S5)

Reguli
RS, MP,RE, Nec.

S5. 1 MLp ⊃ Lp
1. Mp ⊃ LMp
2. M-p ⊃ LM-p
3. –Lp ⊃ -MLp (LMI 2)
4. MLp ⊃ Lp (lP, contrapoz )

S5.2 Mp ≡ LMp ( de aici R1 din S5 )


1. p ⊃ Mp ( teoremă în T )
2. Lp ⊃ MLp (RS, 1, prin Lp )
4. MLp ⊃ Lp (teorema S5.1 de mai sus )
5. Mp ≡ LMp Regula R1 în S5

Semantica logicii modale


Fie F∈ Fmod o formulă de logică modală s∈W o stare sau o lume posibilă , atunci F
este adevărată în starea s în modelul M” şi scriem prescurtat: (M,s) ½F. ( Simbolul ½
ţine locul semnului asertării la Frege t mare culcat cu linia de sus în stânga ).
(M,s) ½ p ⇔ s∈ v(p) ( unde v este funcţia de valorizare şi p o variabilă
propoziţională )
(M,s) ½ T Tautologiile au model în orice stare sau lume posibilă;.
not((M,s) ½⊥ Contradicţiile nu au model nici într-o stare sau lume posibilă;
(M,s) ½ A∧B ⇔ (M,s) ½ A şi (M,s) ½ B ;
(M,s) ½ A∨B ⇔ (M,s) ½ A sau (M,s) ½ B ;
(M,s) ½ A⊃B ⇔(M,s) ½ A implică (M,s) ½ B ;
(M,s) ½ -A ⇔ nu are loc (M,s) ½ A
(M,s) ½ LA ⇔ (M,v) ½ A, pentru orice v∈W, astfel că R(s,v);
(M,s) ½ MA ⇔ (M,v) ½ A, pentru o stare v, astfel că R(s,v);

Formula (M,s) ½ p ⇔ s∈ v(p) se citeşte. “ formula p este adevărată în modelul


M în situaţia sau lumea posibilă s, dacă şi numai dacă starea s aparţine mulţimii
stărilor în propoziţia p este adevărată. Putem să ne imaginăm pe v(p), ca în
diagramele Euler ca mulţimea punctelor dintr-un plan ce reprezintă cazurile de
adevăr ale propoziţiei p. La fel despre q. Şi atunci vom înţelege intuitiv când într-o
stare s din modelul m va fi adevărată conjuncţia dintre p şi q, respectiv dintre A∧B.
Grafuri şi sisteme logice modale
Formula F este validă în graful G, dacă şi numai dacă –F nu este realizabilă în
graful G.
Spunem pentru un set de formule Γ dintr-un limbaj de logică modală că G este
un cadru (şablon) pentru Γ, dacă toate formulele din Γ sunt valide în G. Scriem:
G Γ.
39

Despre o formulă F spunem că este Γ-realizabilă, dacă şi numai dacă, F este


realizabilă într-un graf pentru Γ.
În lucrarea lui Dov Gabbay se stabileşte o corespondenţă între limbajele
teoriilor logice şi grafurile sau frame-le ce le descriu.
Fie C o clasă arbitrară de grafuri ce descriu semantica unor teorii logic modale.
Atunci putem să asociem clasei de grafic C propria sa logică după cum urmează:
Log C = {F∈LMod|∀G∈C G F}
Logica grupului de grafice C va fi alcătuită din mulţimea formulelor de logică
modală Lmod care sunt valide în în grafurile G din C.

Semantici de lumi posibile pentru logicile modale


Fie G =<W,R>, un graf, R o relaţie de accesibilitate
M = <G,v>, un model
Fie A1 = {p, q, r, p1, p2,. . . , pn} un set de variabile propoziţionale şi W o mulţime de
lumi posibile. Atunci
v: A1 → 2W astfel că v(p) = {L⊆ 2W: w∈L ⊃ p este adevărat în w}.
v(p) = {s∈W|s½ p}
Un model M de tip Kripke va fi o pereche M =<G,v>, unde G este, ca mai sus, o
pereche <W,R> iar v este funcţia de evaluare semantică ce asociază unei variabile
propoziţionale stările sau lumile în care aceasta este adevărată.

Decizia prin diagrame semantice


O formulă modală α este validă în raport cu un graf G = < W, R> şi o
valorizare V, dacă în orice model M = < W, R, V>, bazat pe graful G dintr-o clasă de
grafuri vom avea V(α, w) = 1 în orice lume w din W.
Fiecare clasă de grafuri C asociată unui sistem are cerinţe proprii în privinţa
relaţiei de accesibilitate R.
În metoda diagramelor o formulă α dintr-un sistem S este validă dacă negaţia ei
nu are model în graful G din clasa C de grafuri asociată sistemului S, respectiv se
ajunge in graf la o contradicţie. S poate fi K, T, D, S4, S5, B etc.
Redăm o lume posibilă w printr-un dreptunghi în care scriem formule
valorizate. În primul dreptunghi scriem -α

Regulile diagramelor semantice


1. Postulăm -α în primul dreptunghi.
2. Derivăm potrivit definiţiilor operaţiilor logice consecinţele ce rezultă din ipoteza
de la 1.
Regulile asteriscurilor
3. Plasăm câte un asterisc deasupra oricărui L pe care l-am valorizat cu 1 şi
deasupra oricărui M pe care l-am valorizat cu 0.
4. Plasăm un asterisc sub orice L valorizat cu 0 şi sub orice M pe care l-am valorizat
cu 1.
40

Regulile introducerii unor noi lumi


A. Dacă într-o lume w apare o formulă Lα cu un asterisc sub L, atunci trebuie să fie
sau să apară o lume s accesibilă din w în care să i se atribuie lui α valoarea 0.
B. Dacă într-o lume w apare o formulă Mα cu un 1 sub M, atunci trebuie să fie sau
să apară o lume s accesibilă din w în care să i se atribuie lui α valoarea 1.

Regulile scrierii de formule în lumile nou create


C. Dacă într-o lume w apare un asterisc deasupra lui Lα, atunci α trebuie scris în
orice lume accesibilă din w.
D. Dacă într-o lume w apare un asterisc deasupra lui Mα, atunci îi vom atribui lui α
valoarea 0 în orice lume s accesibilă din w.

Diagrame S4
1. Relaţia de accesibilitate în diagramele S4 este reflexivă şi tranzitivă.
2. Se adaugă regula: Oridecâteori toate formulele valorizate ale unei diagrame (sau
nod) wj dintr-un drum sunt conţinute într-o diagramă sau nod anterior wi din
acelaşi drum, se taie nodul ultim wj şi se orientează arcele care duceau spre el
spre nodul anterior wi.
3. Valorizările atribuite unor părţi din subformule sunt contramodele parţiale ale
formulei iniţiale.
4. Dacă eşuăm, în toate alternativele, să construim un contramodel, formula testată
este validă. Dimpotrivă, dacă reuşim să construim un contramodel, formula este
infirmabilă şi deci invalidă.
5. Metoda diagramelor este o metodă semantică , întemeiată reducerea la absurd.

Diagrame S5
• Relaţia de accesibilitate în diagramele S5 este reflexivă, tranzitivă şi simetrică,
i.e. o relaţie de echivalenţă. În S5 fiecare nod sau diagramă este legată de toate
celelalte şi invers.
• Orice diagramă nou adăugată va fi conectată cu toate celelalte anterior introduse
şi dinspre acestea vom avea drumuri spre noua venită.
• Valorizările atribuite unor părţi din subformule sunt contramodele parţiale ale
formulei iniţiale.
• Dacă eşuăm, în toate alternativele, să construim un contramodel, formula testată
este validă. Dimpotrivă, dacă reuşim să construim un contramodel, formula este
infirmabilă şi deci invalidă.
• Metoda diagramelor este o metodă semantică , întemeiată pe metoda reducerii
la absurd.

Un exemplu de T-diagramă
Fie formula M(p ⊃ Lp). O scriem într-un dreptunghi reprezentând o lume posibilă
iniţială.
41

M(p ⊃ Lp)
0 1 0 01 w1
*

p ⊃Lp p w2
1001 0

O S5-diagrama pentru L(Lp ∨ q) ⊃ (Lp ∨ Lq)

*
w1 L(Lp ∨ q) ⊃ (Lp ∨ Lq)
10 11 0 0 0 0
* *

Lp ∨ q) p *
w2 00 1 1 0 Lp ∨ q q w3
11 1 0 0

 . Teste (întrebări ) de autoevaluare şi eventual, răspunsuri


1. Fiecare dintre titlurile sau subtitlurile capitolului precedent sau dintre titlurile de
capitole, subcapitole sau paragrafe din cuprinsul celor două volume ale cursului nostru
de Logică şi Metalogică. Teoria sistemelor logice pot fi înţelese ca tot atâtea întrebări
sau teste posibile de autoevaluare.
2. La sfârşitul volumului 1 din Logică şi Metalogică, pag. 259-384 puteţi găsi 8 liste cu
clase distincte de întrebări, totalizând 215 întrebări. Toate aceste întrebări sunt şi
subiecte de examen.
3. La sfârşitul fiecărui capitol din volumul 2 din Logică şi Metalogică puteţi găsi liste de
întrebări despre conţinutul acelui capitol.
4. În partea a V-a din cursul nostru în două volume Logica simbolică şi bazele de
cunoştinţe, tipărit la Universitatea “Politehnica” în anul 1998 pag 475-532 găsiţi un
număr de 25 de probleme de logică care reclamă analiză, formalizare şi probleme de
42

decizie pentru a fi rezolvate. Folosiţi problemele propuse acolo ca exerciţii de


formalizare, codificare şi decodificare.
5. Reţineţi clasele de exerciţii rezolvate la seminarii.
6. Revedeţi clasele de probleme rezolvate în caietele de exerciţii şi probleme rezolvate pe
parcurs. Reamintesc că astfel de activităţi pe parcurs v-au fost solicitate din prima oră de
curs.

¡. Subiecte de examen
Subiectele de examen nu au constituit niciodată pentru studenţii noştri un secret. Am
publicat de fiecare dată listele lor. A pregătit multe fişiere cu subiecte. Avem în curs de
pregătire o culegere de probleme, cu ilustrări şi analize de probleme rezolvate.
Din primul volum drept subiecte vor fi cele 215 exerciţii şi probleme.
Problemele teoretice din volumul al doilea vor fi cele enumerate la sfârşitul capitolelor.
Aplicaţiile şi exerciţiile din volumul al doilea privesc: 1 sintaxa limbajelor logice
prezentate; 2 semantica sistemelor logice prezentate; 3. axiomatica acestora; 4. Relaţiile
dintre sisteme, ordinea lor de tărie; 5. Decizia formulelor de logici modale prin metoda
diagramelor semantice.