1.

Să se explice ce este Metoda elementului finit şi care este

scopul utilizării metodei în ingineria mecanică.

Este o metodă matematică de integrare numerică a ecuaţiilor cu

derivate parţiale puse sub formă variaţională. Adică, toate
problemele de calcul ale structurilor elastice se vor reduce la un
sistem de ecuaţii cu derivate parţiale, care, frecvent nu se poate
rezolva analitic. Metoda elementului finit trebuie privit ca un
instrument de lucru generalizat în domeniul ingineriei. Trebuie
remarcat faptul că metoda elementului finit are o largă aplicabilitate
în studiul calitativ al algoritmilor de calcul numeric. Prin algoritm de
calcul se înţelege un sistem de reguli care aplicat la o anumită clasă
de probleme de acelaşi tip conduce la obţinerea soluţiei problemei
pornind de la condiţiile iniţiale ale clasei din care face parte cu
ajutorul unor operaţii succesive, unic determinate. Rezultă concluzia
că un algoritm trebuie să aibă un caracter de generalitate, de
finitudine şi unicitate.

Aplicarea metodei elementelor finite sub forma actuală îşi are începuturile în
fundamentarea următoarelor metode şi teorii cu aplicaţii deosebite în
inginerie: • reziduurilor ponderate (Gauss 1795, Galerkin 1915, Biezeno-Koch
1923); • metode variaţionale (Rayleigh 1870, Ritz 1909); • diferenţe finite
(Richardson 1910, Liebman 1918, Southwell 1940); • diferenţe finite
variaţionale (Varga 1962); • testarea continuităţii funcţiilor pe subdomenii
(Courant 1947, Prager - Synger 1947); • rezoluţia prin anologie structurală
(Hreikoff 1941 McHenry1943, Mewark 1949); • Discretizarea în elemente finite
a mediilor continue (Argyris 1959, Turner Clough, Martin şi Topp 1956); •
Introducerea noţiunii de element finit (Clough 1960).
2. Enumeraţi etapele care trebuie parcurse în rezolvarea unei probleme
utilizând calculatorul

Utilizarea calculatorului în rezolvarea unei probleme presupune parcurgerea

următoarelor etape:
a. Enunţarea problemei şi formularea datelor de intrare.
b. Elaborarea modelului de calcul care pornind de la un ansamblu coerent de
ipoteze stabileşte o schemă de calcul care descrie atât cantitativ cât şi calitativ
fenomenul.
c. Alegerea celei mai potrivite metode numerice de calcul, pornind de la
elaborarea algoritmului. Câteva din criteriile care stau la baza alegerii metodei
numerice de calcul: simplitatea, precizia, viteza de calcul.
d. Elaborarea schemei logice pentru descrierea algoritmului metodei
numerice. Schema logică reprezintă de fapt o prezentare grafică a algoritmului
de calcul, prin punerea în evidenţă a succesiunii etapelor principale de calcul
precum şi deciziile logice necesare obţinerii soluţiei.
e. Elaborarea programului de calcul. În această etapă algoritmul de calcul pus
în evidenţă de schema logică se transcrie într-un limbaj de programare.
f. Verificarea corectitudinii rezultatelor se face de obicei aplicând metoda
numerică elaborată pentru probleme simple a căror soluţie analitică
(considerată exactă) este cunoscută.
g. Prelucrarea datelor şi interpretarea rezultatelor pentru problema studiată.

3. Care sunt problemele care pot fi abordate în aplicaţiile inginereşti ale Metodei
elementului finit (MEF) în domeniul ingineriei mecanice
Aplicaţiile inginereşti ale Metodei Elementului Finit (MEF) în domeniul
ingineriei mecanice:
  probleme de echilibru - probleme de analiza tensiunilor şi deformaţiilor din
carcasele transmisiilor mecanice, roţi dinţate, concentratori de tensiune;
analiza tensiunilor din vasele sub presiune, organelor de maşini, materialelor
compozite, mecanismelor cu pârghii şi angrenajelor, etc.
 probleme de valori proprii - frecvenţele naturale şi stabilitatea
mecanismelor cu pârghii, angrenajelor şi maşinilor unelte.
 probleme de propagare - Probleme de mecanica ruperii şi fisurări sub sarcini
dinamice. Aplicaţiile inginereşti ale Metodei Elementului Finit (MEF) în
domeniul structurilor de construcţii civile şi industriale:
 probleme de echilibru - analiza statică a structurilor de bare articulate, a
cadrelor, a plăcilor ondulate, a învelitoarelor pentru acoperişuri, pereţi de
forfecare, poduri, structuri de beton pretensionate.
 probleme de valori proprii - frecvenţele naturale modurile proprii ale
structurilor şi stabilitatea structurilor.
 probleme de propagare - propagarea undelor de tensiune, răspunsul
structurilor la sarcinile aperiodice

4. Enumeraţi etapele care trebuie parcurse în aplicarea metodei elementelor

finite

Aplicarea metodei elementelor finite presupune parcurgerea următoarelor

etape:

1. Studiul structurii în vederea alegerii unui model de calcul şi a tipurilor de

elemente finite adecvate care să reproducă cât mai fidel starea reală de
tensiune şi deformaţie. Alegerea tipurilor de elemente finite trebuie să se facă
în concordanţă cu precizia şi calitatea rezultatelor pe care dorim să le obţinem.

2. Discretizarea structurii trebuie să se facă în aşa fel încât în zonele de interes

cum sunt de exemplu zonele cu concentratori de tensiune sau în alte zone în
care dorim un calcul cât mai exact, dimensiunile elementelor finite să fie cât
mai mici. Trecerea de la zonele cu elementele finite de dimensiuni mici la
elementele finite de dimensiuni mari trebuie să se facă prin intermediul
elementelor finite de trecere progresive în scopul eliminării distorsiunilor care
se produc la trecerile bruşte. La alegerea modului de discretizare se va avea în
vedere ca elementele finite să nu fie distorsionate. Distorsiunile care intervin
în geometria elementelor finite pot conduce la distorsiuni severe ale
rezultatelor obţinute. Menţionăm că pentru majoritatea programelor
profesionale de analiză cu elemente finite există module de preprocesare a
datelor de intrare cu ajutorul cărora se pot face discretizări parametrice sau
automate. Şi în aceste cazuri verificarea configuraţiei elementelor finite
folosite reprezintă o etapă importantă în rezolvarea cu erori minime a analizei
propuse.

3. Studiul elementelor finite în vederea constituirii ecuaţiilor elementelor

finite. Aceste ecuaţii care descriu comportarea mediului în cuprinsul unui
element poartă denumirea de ecuaţii elementale. Necunoscute în aceste
ecuaţii sunt gradele de libertate impuse pentru tipul de element utilizat.
Constituirea ecuaţiilor elementale se poate face în mai multe moduri în funcţie
de categoria din care face parte problema studiată.

3.1. Metoda directă a cărei aplicare este sugerată de metoda

deplasărilor. Este o metodă simplă intuitivă şi uşor de aplicat, dar utilizarea ei
se poate face doar la calculul structurilor alcătuite din bare. În cazul
structurilor de rezistenţă se ajunge la un sistem de ecuaţii de forma: {Pe}= [Ke]
{U(e)} (1) unde: [Ke] reprezintă matricea caracteristicilor fizico-geometrice a
elementului finit, cunoscută sub denumirea de matricea de rigiditate a
elementului. Această matrice se bucură de proprietăţi speciale dintre care
amintim faptul că este matrice pătrată, simetrică în raport cu diagonala
principală. Diagonala principală conţine numai elemente pozitive; {Ue} este o
matrice coloană şi reprezintă vectorul deplasărilor nodale necunoscute pentru
elementul finit; {Pe} este o matrice coloană şi reprezintă vectorul forţelor
nodale generalizate ale elementului finit.
3.2. Metode variaţionale - sunt cele mai utilizate în analiza cu elemente
finite a problemelor mecanice şi termice. Dintre acestea amintim principiul
lucrului mecanic virtual şi teorema minimului energiei interne de deformaţie.
3.3. Metoda reziduurilor este o metodă generală care se foloseşte în cazul în
care metodele variaţionale nu pot fi aplicate. Această metodă permite o
abordare unitară a problemelor liniare şi neliniare, de propagare şi de valori
proprii. În cadrul acestei metode se înlocuieşte criteriul de minimizare a
energiei interne de deformaţie cu minimizarea reziduului.
3.4. Formularea pe baza bilanţului energetic prin utilizarea primei legi a
termodinamicii - permite abordarea problemelor specifice mecanicii mediilor
continue în domeniul liniar şi neliniar, ale câmpurilor electromagnetice, ale
câmpurilor termice, etc.

4. Transformarea matricelor de rigiditate a elementelor din sistemul de

coordonate local în sistemul de coordonate global al structurii.

5. Asamblarea ecuaţiilor elementale în sistemul de ecuaţii ataşat structurii sau

asamblarea elementelor finite. În cadrul acestei etape se impune condiţia ca
funcţiile necunoscute ale problemei să aibă aceleaşi valori în nodurile comune.
Asamblarea ecuaţiilor elementale constă de fapt în asamblarea matricelor de
rigiditate [Ke] ale elementelor finite în matricea de rigiditate [Kg] a structurii şi
a vectorilor forţelor nodale generalizate {Pe} în vectorul forţelor nodale
generalizate {Pg} pentru întreaga structură. În urma operaţiei de asamblare se
obţine un sistem de ecuaţii de forma: {Pg}=[Kg]{Ug} (2) unde {Ug} reprezintă
vectorul funcţiilor necunoscute pentru întreaga structură. Rezolvarea
problemei se face luându-se în considerare condiţiile pe contur. Cum anumite
deplasări sunt cunoscute în conformitate cu modul de rezemare al structurii şi
de asemenea anumite forţe din noduri sunt date, numărul total de
necunoscute ale problemei se vor reduce corespunzător. Rezultă un sistem
redus de ecuaţii de forma: {Pr }=[Kr ]{Ur } (3) Trebuie menţionat că în acest
sistem de ecuaţii matricea de rigiditate redusă [Kr ] se obţine prin suprimarea
în matricea de rigiditate [Kg] a acelor linii şi coloane corespunzătoare gradelor
de libertate pentru care deplasările sunt nule, în conformitate cu modul de
rezemare al întregii structuri. Matricea de rigiditate [Kr ] a structurii se bucură
de aceleaşi proprietăţi ca şi matricea de rigiditate [Ke] şi în plus este o matrice
a căror elemente sunt dispuse în jurul diagonalei principale, celelalte elemente
fiind nule. Această ultimă proprietate facilitează operaţia de inversare a ei cu
necesităţi minime de memorie.
 6. Rezolvarea sistemului de ecuaţii (3) se face prin unul din procedeele
numerice cunoscute (metoda Gauss, metoda iterativă Jacobi, metoda Gauss-
Siedel şi metoda relaxării). În acest mod se determină necunoscutele principale
ale problemei care sunt de fapt valorile gradelor de libertate din noduri.

7. Calculul necunoscutelor secundare ale problemei care în cazul structurilor

de rezistenţă sunt deformaţiile specifice ε, γ şi componentele σ, τ ale
tensorului tensiune. Programele profesionale moderne de analiză cu elemente
finite sunt prevăzute cu module de postprocesare a datelor de ieşire, etapă în
care se realizează o prelucrare superioară a mărimilor care caracterizează
starea de tensiune şi deformaţie a corpului.

5. Clasificaţi elementele finite după configuraţia geometrică şi daţi exemple

După configuraţia geometrică elementele finite se împart în următoarele

categorii:

1) Elemente finite unidimensionale, sunt cele mai simple şi au o configuraţie

rectilinie sau curbilinie pentru care la capete sunt plasate nodurile externe
sau principale prin intermediul cărora elementele finite se conectează cu
elementele finite învecinate, fig.3. Elementele finite unidimensionale pot
avea unul sau două noduri suplimentare numite noduri secundare plasate
echidistant faţă de extremităţile elementului, fig.3b).

Elementele finite unidimensionale pot aparţine unor structuri plane sau

tridimensionale. Acestor elemente finite li se asociază ca şi constante reale
caracteristicile geometrice care intervin în funcţie de numărul gradelor de
libertate pe nod. Numărul gradelor de libertate poate varia de la 1 la 6 în
funcţie de solicitările care intervin sau de care se ţine seama.

2) Elemente finite bidimensionale, sunt elemente la care configuraţia

geometrică şi parametrii asociaţi se definesc în funcţie de două coordonate
independente. Dintre elementele finite bidimensionale cel mai simplu este
elementul finit triunghiular, fig.4, pentru care sunt prezentate următoarele
cazuri:
a) element finit triunghiular cu trei noduri pe element;
b) element finit triunghiular cu un secundar interior;
c) element finit triunghiular cu noduri secundare externe, plasate pe
laturile elementului finit;
d) element finit triunghiular curbiliniu, cu noduri secundare externe şi un
nod secundar intern. Conexiunile acestor tipuri de elemente finite cu
elementele finite învecinate se realizează prin intermediul nodurilor
externe. Nodurile secundare sunt necesare atunci când numărul
coordonatelor generalizate depăşeşte numărul gradelor de libertate ale
elementului finit. Figura 4

3) Elemente finite axial simetrice, fac parte din categoria elementelor finite
uni sau bidimensionale şi prezintă un interes practic deosebit întrucât
atunci când utilizarea lor devine posibilă se reduce considerabil volumul
calculelor. Structurile tridimensionale axial simetrice se reduc la studiul
unor probleme unidimensionale sau bidimensionale. Simetria axială trebuie
satisfăcută din toate punctele de vedere şi anume geometric, al rigidităţii şi
al condiţiilor pe contur. În figura 5, se prezintă câteva cazuri de încărcări
axial simetrice. METODA ELEMENTULUI FINIT 06.10.2012 11 Figura 5 Pentru
ca o structură să fie încadrată în această categorie este necesar ca
materialul din care este realizată structura să fie izotrop. Cazurile de
anizotropie generală nu pot fi încadrate în categoria structurilor axial
simetrice. În cazul în care structura de rezistenţă este un vas de revoluţie cu
pereţi subţiri şi satisface şi celelalte condiţii de axial simetrie atunci studiul
stării de tensiune şi deformaţie se poate face utilizând elemente finite
unidimensionale, Fig.6. Figura 6 În cazul în care structura de rezistenţă este
un vas de revoluţie cu pereţi groşi, problema se reduce la studiul unei
secţiuni plane a structurii, fig.7. Figura 7

4) Elementele finite tridimensionale reprezintă categoria elementelor finite

utilizate pentru studiul structurilor de tip masiv sau altor structuri cu pereţi
groşi care nu pot fi modelate cu elementele finite enumerate anterior.
 Elementele finite tridimensionale pot fi tetraedrale sau hexaedrale, Fig.8.
Figura 8 În cazul utilizării unor elemente finite pătratice sau cubice pe
laturile muchiile tetraedrului sau hexaedrului mai apar câte un nod sau
două noduri suplimentare plasate la mijlocul sau la o treime pe aceste
muchii.

6. Care sunt entităţile cu care operează metoda elementului finit şi care sunt
mărimile urmărite în calculul structurilor mecanice

Entităţile cu care operează Metoda elementului finit sunt nodurile şi

elementele.

7. Să se explice următoarele noţiuni:

- discretizare
Discretizarea este funcţia care descrie comportarea structurii se defineşte pentru domenii mici.
aceasta permite ca în interiorul domeniului să se poată alege funcţii de formă simple, de ordin
inferior.

- elemente
Domeniile individuale sunt denumite elemente

- noduri
Punctele în care se realizează legătura dintre elemente sunt denumite noduri.

- structura
Pentru a avea o eficienţă cât mai ridicată, în FEA se utilizează un concept de structură mai general şi
mai simplu decât în mod obişnuit. Uzual în FEA prin structură (de rezistenţă) se înţelege un
ansamblu de bare, plăci, învelişuri şi volume (solide). De exemplu, o structură poate fi batiul unui
strung paralel, trenul de aterizare al unui avion, braţul unei balanţe, carcasa unui reactor nuclear,
corpul unui submarin, o reţea de conducte etc. Definită astfel, noţiunea de structură implică
acceptarea ipotezei secţiunii plane, a lui Bernoulli, pentru bare şi a ipotezei normalei rectilinii, a lui
Kirchhoff, pentru plăci şi învelişuri. Acceptarea acestor ipoteze face posibilă, în MEF şi FEA – pentru
bare şi plăci - înlocuirea forţelor exterioare reale prin rezultantele interne – eforturile N, T, M – cu
care sunt static echivalente, ceea ce nu este permis în teoria elasticităţii. În analiza structurilor se
poate deci introduce conceptul de forţă concentrată, fără ca prin aceasta să se producă câmpuri de
tensiuni, deformaţii şi (sau) deplasări cu singularităţi, aşa cum se întâmplă în teoria elasticităţii, când
aplicarea unei forţe concentrate într-un punct al semispaţiului elastic (problema lui Boussinesq)
duce la producerea unor tensiuni şi deplasări infinite în punctul respectiv.

- modelul de calcul
Pentru a putea efectua o analiză cu elemente finite a unei structuri, demersul hotărâtor care trebuie
întreprins este elaborarea modelului de calcul al structurii respective. Toate aspectele privind acest
proces se prezintă în detaliu într-un paragraf separat, datorită importanţei subiectului. Modelele
MEF sunt modele matematice aproximative ale structurii care urmează să fie analizată. Pentru
trecerea de la structura reală la modelul ei de calcul nu există algoritmi şi metode generale care să
asigure elaborarea unui model unic, care să aproximeze, cu o eroare prestabilită, cunoscută,
structura care urmează să se aproximeze. În general este posibil ca pentru o structură să se
elaboreze mai multe modele, toate corecte dar cu performanţe diferite. Modelul pentru calculul de
rezistenţă al unei structuri se elaborează pe baza intuiţiei, imaginaţiei şi experienţei anterioare a
celui care face modelarea. Modelul trebuie să sintetizeze eficient toate informaţiile disponibile
referitoare la structura respectivă. Elaborarea unui model de calcul corect şi eficient depinde de
anumiţi factori şi trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În prezent, metoda elementelor finite
(MEF) este aproape generalizată în proiectarea inginerească asistată şi are aplicabilităţi masive în
cercetarea mecanică, transmisia căldurii, electricitate, hidraulică, biomecanică etc.

- forte
Acţiunea unui corp asupra altui corp defineşte o forţă. Întotdeauna forţele apar perechi acţiune-
reacţiune şi trebuie avut în vedere despre ce fel de forţe se discută. În teoria elasticităţi forţele sunt
mărimi vectoriale, cu punctele de aplicaţie fixate (vectori legaţi)

- deplasări
Deplasarea defineşte modificarea poziţiei unui punct în raport cu un sistem de referinţă fix. Ea are o
componentă elastică şi una de corp rigid.

- tensiuni
Gradul de solicitare al unui corp într-un punct (element de volum infinitezimal) se defineşte prin
tensorul tensiunilor care are nouă componente, dintre care şase independente. Starea de tensiune
într-un punct se defineşte în sistemul de referinţă global (fig. 3a), sau în alt sistem de referinţă, prin
vectorul tensiunilor independente (deoarece xy=yx, yz=zy şi zx=xz).

- starea plană de deformaţie

O structură de rezistenţă se află în starea plană de deformaţie, în cazul în care deformaţiile care apar
sub acţiunea încărcărilor exterioare sunt paralele cu un acelaşi plan sau dacă deplasările după o
anumită direcţie sunt împiedicate să se producă.