România – „un admirabil amfiteatru agricol”

Călători străini din secolul XIX, despre agricultura românească (3)

Din pricina formației sale de economist ori poate datorită sentimentelor de simpatie pentru
agricultorul român – mijlocite de prietenia lui cu Petre S. Aurelian (fost ministru al agriculturii și
director al școlii superioare de profil din România) –, Émile de Laveleye are adesea, în paginile de
jurnal dedicate țării noastre, cuvinte de laudă pentru acest domeniu. „România este țara cea mai
bine așezată din toată Europa pentru a servi drept teatru celei mai bogate agriculturi” (La péninsule
des Balkans : Vienne, Croatie, Bosnie, Serbie, Bulgarie, Roumélie, Turquie, Roumanie; vol. 2, p.
309), scrie el, la un moment dat, neezitând să o asemuiască apoi cu Lombardia, „dar cu proporții
duble”.

„Singurul inconvenient: crivățul care bate 155 de zile pe an”

Iată cum descrie Laveleye, în jurnalul său, acest „admirabil amfiteatru”, cu un potențial agricol
important: „În nord, se ridică, în locul Alpilor, bariera înaltă a Carpaților de unde ies, coborând pe o
infinitate de văi, un număr egal de cursuri de apă care, de la Nord la Sud, se varsă în Dunăre, fluviu
care ține, aici, locul râului Po. La poalele Carpaților, se întinde, de la Est la Vest, regiunea colinelor:
ele coboară în pantă dulce pentru ca, apoi, să se piardă în marea câmpie danubiană. Solul se
compune dintr-o argilă gălbuie, foarte fertilă, iar în regiunea care mărginește fluviul, dintr-o fâșie de
pământ negru, faimos pentru calitățile sale, în special în Rusia meridională. Teritoriul cuprins în
cotul pe care îl face Dunărea pentru a se vărsa în Marea Neagră amintește de câmpiile joase ale
Veneției; dar, în locul admirabilelor culturi care se întind între Padova și lagune, aici găsim stepa
pustie a Bărăganului. Singurul inconvenient al acestui admirabil amfiteatru este că are deschidere
spre Orient, adică spre stepele Rusiei de unde bate crivățul 155 de zile pe an, aducând seceta și
frigul, ale căror efecte nefaste nu pot fi oprite, pentru că, în calea lor, nu se află nici un masiv
forestier important” (Op. Cit., p. 309-310).

Asocierea țăranilor, pentru exploatare a pământului

Cu un pământ atât de fertil, scria Laveleye, e de mirare că țăranul român nu reușește să iasă din
sărăcie. „Loturile țăranilor au fost declarate inalienabile, dar numai pentru 30 de ani” (Op. Cit., p.
307), dar asta era greu de ținut în frâu, câtă vreme țăranul nu reușise, în 15 ani, să înapoieze suma
primită pentru achiziționarea celor câtorva hectare de pământ, la prețul de 120 de franci hectarul,
reglementate prin Reforma agrară din 1864. 360 până la 720 de franci – la atât se ridica datoria unui
țăran agricultor. Dar cum poți reuși când n-ai făcut, până atunci, decât să muncești pământul altora?
„Ministrul instrucțiunii publice, Dl. Petre S. Aurelian crede că dacă țăranii ar ajunge să cultive
proprietățile pe care le dețin în mod intensiv, n-ar avea nevoie să-și mai vândă forța de muncă
pentru un câștig de nimic. El mai crede că, prin asociere - metoda pe care ei o înțeleg foarte bine -
ar putea să cumpere, în comun, mașini de arat, îngrășăminte și chiar loturi de pământ scoase la
vânzare de proprietarii ruinați. Deja, unii locuitori din comune se asociază pentru a închiria sau a
arenda, în parte, o fermă mai mare. Ei o repartizează între ei, plătind, fiecare, în raport cu întinderea
cultivată și cu numărul de animale pe care le pășunează” (Op. Cit., p. 308), scrie Laveleye.

Traducere

Simona Lazăr și Valentin Țigău

_________
În anii 1883-1885, baronul belgian Émile de Laveleye (1822-1892; economist, jurist și profesor)
făcea o călătorie în Orientul Europei, în urma căreia avea să scrie un amplu jurnal pe care îl va
publica în două tomuri sub numele La péninsule des Balkans : Vienne, Croatie, Bosnie, Serbie,
Bulgarie, Roumélie, Turquie, Roumanie. 55 de pagini din volumul al doilea sunt dedicate României.