Sunteți pe pagina 1din 6

ZAMOLXE — Piesa de teatru in trei acte de Lucian Blaga.

Subintitulata „Mister pagan", ea a fost scrisa intre 1920 si 1921, deschizand seria celor zece piese care
alcatuiesc opera dramatica blagiana. Tabloul I din actul 1 (Monologul lui Zamolxe) si tabloul I din actul
III au fost publicate initial in revista „Gandirea", in nr. 11, 1 octombrie si nr. 13, 1 noiembrie .

Volumul apare in cursul aceluiasi an, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul" din Cluj, insotit
de sase desene de G. Serban.

In 1922, piesa a fost incununata cu un premiu instituit de Ministerul Artelor pentru „cea mai valoroasa
opera de arta" aparuta in anul anterior. A fost pusa pentru prima oara in scena la 28 februarie 1924,
la Teatrul Maghiar din Cluj, in traducerea lui Bard Oscar. Desi a debutat cu volume de poezie bine
primite de critica, Lucian Blaga a simtit de timpuriu nevoia de a-si diversifica mijloacele de expresie.
Un prim exercitiu dramatic facuse inca in 1911, cand scrisese o sceneta umoristica, avandu-i drept
protagonisti pe membrii familiei si adresata mamei, pentru a o convinge sa-i cumpere un costum nou
de haine. Lecturi din marea dramaturgie universala si din teoreticieni ai artei teatrale, vizionarea de
spectacole, precum si contactul vienez cu drama expresionista, i-au format gustul si instrumentele
dramatice. Dar „pricina launtrica" a scrierii piesei este marturisita in Hronicul si cantecul varstelor.
„Autocritica, simtitor intetita tocmai in acele zile, imi spunea ca va trebui sa ma despart chiar si de
poezia mea de pana atunci. Aspiram parca la alte moduri, vag intrezarite, ale expresiei si spre o
adancire a albiei poetice.

Evitam, prin urmare, sa dau grai starilor nude de cari eram invadat si pe cari nu ma simteam capabil
sa le ridic pana la sublima lor lamura.

In fata freneziilor de-o clipa gata sa ma consume sau a violentelor sfasieri launtrice, lirismul direct
putea sa duca la un exhibitionism ce mi-ar ii inspirat oroare a doua zi. Sa evadez intr-un gen mai
obiectiv? intr-o zi am inchipuit mitul lui Zamolxe." inlocuind genul liric cu cel dramatic, Lucian Blaga
invata mai mult decat camuflarea sau obiectivarea sentimentelor; el experimenteaza o modalitate mai
complexa decat poezia de a exprima, prin vocile mai multor personaje, tendintele sale launtrice
contradictorii sau divergente. Scena de teatru se transforma intr-un urias corelativ obiectiv al
sufletului autorului, iar actorii inceteaza sa mai reprezinte lumea la modul rcalist-comportamentist,
devenind purtatorii unor idei si tensiuni spirituale.

Originile interculturale ale piesei Zamolxe sunt de cautat in mai multe directii. Pe de o parte, este
vorba de influenta modelatoare pe care o exercita asupra lui Lucian Blaga „noul stil" al
expresionismului german; ea se manifesta nu atat la nivelul expresiei, cat al dorintei de sondare a
abisalului si a originarului.

Pe de alta parte, Nietzsche si morfologi ai culturii precum Spengler, Frobenius, Wollflin sau Worringer
i-au indus nazuinta de a surprinde trasaturile arhetipale ale imaginarului individual si colectiv.

In sfarsit, poetul a rezonat in mod inevitabil si la curentul dominant in ideologiile nationale de


dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, si anume la proiectul de cautare a originilor de substrat ale
neamurilor. Germanii erau preocupatii de recuperarea componentei ariene, sarbii si croatii isi cercetau
radacinile ilirice, polonezii pe cele sarmatice, maghiarii se revendicau de la populatiile siberiene,
albanezii dezvoltau mitul Tarii promise, slovacii pe cel al Marelui Imperiu al Moraviei, iar romanii
doreau sa reconstituie, de sub componenta latina, „fondul nostru nelatin", traco-getic sau slav.
Modelul acestor cautari il oferise Nietzsche, care aratase in Nasterea tragediei ca, in lumea moderna,
are loc o reintoarcere a elementelor de cultura pagana, indo-europeana, pre-crestina, cenzurate timp
de aproape doua milenii de catre cultura crestina.

Opera lui Lucian Blaga se inscrie si ea in acest curent. Pasii profetului, articolul programatic Revolta
fondului nostru nelatin si Zamolxe, toate din 1921, isi propun sa exploreze substratul tracic al
romanismului, imprumutand categoriile lui Nietzsche, ganditorul roman asimileaza stratul latin unui
principiu apolinic, iar pe cel dacic unui principiu dionysiac:

„Se poate spune ca, in spiritul romanesc e dominanta latinitatea, | linistita si prin excelenta culturala.
Avem insa si un bogat fond slavo-trac, exuberant si vital, care, oricat ne-am impotrivi, se desprinde
uneori din corola necunoscutului rasarind puternic in constiinte. Simetria si armonia latina nee
adeseori sfartecata de furtuna care fulgera molcom in adancurile oarecum metafizice ale Setului
romanesc. E revolta fondului nostru nelatin".

„Misterul pagan" Zamolxe pune in scena un asemenea conflict abisal, care tine de mecanismele
psihoistorice ale civilizatiei.

In fundalul filosofic al piesei se infrunta doua principii divine, doua religii: politeismul clasic
propovaduit de catre Magul-Preot si henotcismul panteist profetizat de catre Zamolxe. Din nou, marile
modele pentru acest conflict nu lipsesc, de la Bacantele lui Euripide, unde venirea lui Dionysos in
Theba distruge tragic ordinea preexistenta reprezentata de Penteu, pana la Asa grait-a Zarathustra a
lui Nietzsche, unde profetul „supra-omului" vine sa zdruncine temeliile civilizatiei burgheze moderne.
Opozitia dintre panteonul clasic al dacilor si Marele Orb 2amolxian reflecta in plus si alte scheme ale
filosofiei „irationaliste" din prima jumatate a secolului XX.

In spiritul distinctiilor facute de Bergson, zeii poliadici sunt asimilati cu ceea ce filosoful francez definea
drept „notiuni moarte", idei osificate, concepte sterile, in timp ce Marele Orb aminteste de conceptul
de durata vitala, de energie creatoare, de elan vital.

De asemenea, opozitia se lumineaza si prin conceptele psihanalizei freudiene, zeii apolinici si preotii lor
trimitand la dimensiunea constienta a psihicului uman, in timp ce divinitatea dionysiaca pe cale de a
se trezi in cultura dacilor prin revelatiile lui Zamolxe simbolizeaza impulsurile inconstiente refulate.
Marele Orb din Zamolxe, zeul Pan din Pasii profetului, divinitati ce premerg Marelui Anonim din
sistemul filosofic de mai tarziu, sunt personificariale unui principiu primordial al universului. In opozitie
cu teologia si filosofia traditionala, care considerau principiul ultim ca fiind de natura rationala,
intelectiva, hiperconstienta, dar in acord cu filosofia irationalista de la Schopenhauer si Nietzsche la
Bergson si Ludwig Klagcs, Lucian Blaga considera ca divinitatea arc o natura instinctuala, vitalista,
inconstienta. Marele Orb este marele principiu vital care anima lumea, care da viata tuturor fapturilor,
care insufla oamenilor energia frenetica a dorintei de a trai, de a simti, de a se implica afectiv in ceea
ce ii inconjoara.

El functioneaza ca un suflet orb al lumii, o anima mundi, sau ca Duhul Pamantului din Faustul lui
Goethe. intr-un eseu intitulat Minciunile lui Dumnezeu, Lucian Blaga da drept sursa a divinitatii sale
panteiste o legenda romaneasca culeasa de Tudor Pamfile, in care Dumnezeu „greseste" planurile
arhitectonice dupa care creeaza lumea si are nevoie de sfatul ariciului pentru a indrepta lucrurile.

In rolul acestui Dumnezeu pagan care bajbaie parca in intuneric, piesa il distribuie pe Marele Orb, iar
in rolul sfetnicului, care il duce de mana si ii arata calea, pe profetul sau Zamolxe. De fapt, ni se
sugereaza, in fiecare din noi se afla un „orb" si un „sfetnic", un inconstient magic si un intelect
luminator. Arunci cand omul este dominat de intelect, cand traieste excesiv in lumea ideilor, el sufera
o devitalizare, o pierdere a energiei de viata.

Acesta este stadiul societatii dacilor atunci cand Zamolxe isi aduce mesajul. Credinta s-a stins, zeii au
murit, sunt „mucegaiti de vesnicie", au devenit simpli idoli pe care Magul ii foloseste pentru a domina
multimea. Zamolxe propovaduieste o reforma prin care dacii sa redescopere, prin figura Marelui Orb,
forta nezagazuita a vietii.

In fapt, Zamolxe aduce, la un interval mare de timp, nu doar o revelatie asupra Marelui Orb, ci doua.
De fiecare data, propovaduirea sa sfarseste tragic, prima oara el este alungat din cetate, iar a doua
oara este ucis, dar de fiecare dala samanta sadita de el ramane sa lucreze in suflete si sa-i
metamorfozeze interior pe oameni. „Sunt deci doua posibilitati de a reda artistic «absolutul»:
«liniste», «miscare». Se stie ca extazul se exprima fiziologic si fizionomie fie in absoluta nemiscare
contemplativa, fie in invartire, joc, goana, strigate dionisice.

Aceste efecte si expresii ale extazului, in aparenta opuse, au in fond acelasi raport cu absolutul", scrie
Lucian Blaga intr-un eseu din Probleme estetice.

Acestea sunt si cele doua moduri prin care Zamolxe, in cele doua veniri ale sale, propune refacerea
contactului mistic dintre individ si divinitate.

Primul Zamolxe este un profet dionysiac, care se manifesta stihial:

„A fost o vreme cand urlam. Voiam sa razvratesc si muntii impotriva ta si le strigam: rostogoliti-va
cerurile, nebunia si apele".

Adeptii sai, „orbii", se comporta ca menadele care intra in starea de enthusiasmos in cadrul ritualurilor
orgiastice ale lui Dionysos. Zemora seamana si ea cu bacantele decrise de Homer, alergand singura pe
munte, prin padure, cu ciulini in parul despletit. Figura cea mai emblematica pentru hieromania
(nebunia sacra) pe care zeul o induce oamenilor este Ciobanul. Asemeni lui Penleu, acesta se vrea
reprezentantul ordinii civice si il refuza pe zeu, alungandu-I pe profet cu pietre. Dar pedeapsa pe care
o aplica Dionysos lui Pcnteu, in piesa lui Euripide, si Marele Orb Ciobanului, in cea a lui Lucian Blaga,
este ca acesta sa devina un bacant fara de voie, un posedat, un epileptic. Noaptea, el se simte locuit
de catre un altul si se transforma in lup, semn ca viata instinctelor propovaduita de Zamolxe, dar
refuzata de Cioban, se razbuna si il transforma intr-o bestie. Cel de-al doilea Zamolxe este un profet
orfic. Dupa ce a fost alungat din cetate, el se inchide intr-o pestera in munte, unde intra intr-o stare
de meditatie cataleptica. El experimenteaza astfel cealalta forma de invocare a sacrului, extazul
mistic.

Asemeni zeului Pan din Pasii profetului, personajul se identifica ritmurilor naturii, se confunda cu firea
insasi. Asa cum nebunia dionysiaca fusese intrupata de Cioban, si contopirea panteista cu universul
are un corelativ intr-un alt personaj, Ghebosul. Acesta, singurul care il recunoaste pe Zamolxe la a
doua sa venire, ingroapa cadavre la radacina vitei de vie, sustinand ca mortii „isi incalzesc la soare
sangele
urcandu-se-n lastarii viei mele".

La finalul perioadei de recluziune, trei aparitii vizionare (care aduc aminte de Socrate, de Isus si de
Giordano Bruno) ii sugereaza lui Zamolxe ca trebuie sa duca revelatia in cetate, chiar daca va plati cu
viata pentru aceasta. Intr-adevar, intre timp Magul si Vrajitorul, speriati ca doctrina lui Zamolxe se
propaga lot mai mult intre daci, pun la calc un plan diabolic, si anume acela de a-l diviniza pe Zamolxe
insusi, de a-l transforma intr-o statuie de asezai intre toate celelalte statui din templu. Simbolismul
este transparent, prin zeificare Zamolxe ar fi metamorfozat, dintr-un profet al elanului vital, al
principiului inconstient, intr-o imagine abstracta, intr-o idee moarta. Aceasta i-ar ucide mesajul si ar
stinge puterea de fascinatie pe care predicile sale despre Marelui Orb cosmic le exercita asupra dacilor.
intelegand acestea, Zamolxe, intors incognito in cetate, sparge statuia care il reprezinta ca zeu in
chiar ceremonialul consacrarii, si este ucis ca profanator de multimea furioasa. El devine astfel un
simbol al iluminatului care se sacrifica pe sine pentru a-si transmite nepervertit revelatia.
Prima dintre piesele de teatru ale lui Blaga, Zamolxe , este un
poem dramatizat. Regasim aici poezia “panica” din Pasii profetului ,
expresie a comunicarii mereu nazuite ca natura: “ Ma-mpartasesc cu
cite-un strop din tot ce creste/ si se pierde./ Nimic nu mi-e strein […]/
Duhul meu - al meu sau al pamintului e tot atit -/ si-a asternut aici
cojocul sau de muschi si-asteapta ./ […] … de mult uitat-am sa mai fac
deosebire / intre mine si-ntre lucruri / […] impletindu-te cu taina lor, te
piezi in stinca / si te scurgi in unde si-n pamint. / Nu stiu : / ma-ntorc in
mine, ori cucernic imi indrept / urechea spre paduri?” cu acest monolog
al lui Zamolxe se deschide piesa. Cintecul e inlocuit insa cu meditatia,
sentimental e transformat in idee, sau, mai exact, ideea poetica devine
idee filozifica, teoretica, pastrind forma poetica, adica fiind comunicata
prin imagine: viata inepuizabila si “oarba” a naturii e divinizata si
numita “Marele Orb”, comuniunea cu ea e, de asemenea, personificata.
“Caci nu esti tu, dumnezeire, ne-ntelesul orb, ? ce-si pipaie cararea
printer spini? / Nu stii nici tu de unde vii si unde mergi. / […] Te
zbuciumi vesnic dibuind / sa faci minuni cum n-au mai fost […]/ Atit de
des tu cazi infrint / si nici nu banuiesti furtuna de lumina ce-ai creat-o…
[…] Iata, sint faptura ta, si-aici sunt ochii mei; ii vrei? / Nu suntem oare
pentru ca fara de sila / sa luam pe micii nostri umeri / soarta ta,
puternicule Orb?” Apropierea de natura, trairea in intimitatea ei a
devenit prin urmare tema de meditatie si punct de plecare al unei
“religii” , mai précis al unei reprezentari a naturii si a raporturilor cu ea.
Zamolxe, profetul, n-a facut decit sa-si ridice in constiinta felul de viata
al neamului din care face parte si care apare unui strain ca “putere
smulsa din uriasei firi” : “Esti ispitit sa crezi ca dacii nu nasc om din om.
/ Natura-I plasmuieste singura, ea insasi, dintr-o data / cum isi face
muntii ori izvoarele. / Adu-ti aminte de Zamolxe, / […] el a fost un dac
de bastina. [..] Si oare dumnezeul orb al sau e altceva / decit ast fel al
firei si al dacilur- / salbatic, chinuit, orb, straniu si vesnic framintat? / O,
nu. Aicea nu ma simt imprejmuit de oameni / ci asa de mult in mijlocul
naturii / incit ma mir ca ei nu au manunchi de muschi pe cap / in loc de
par – ca stincile”. Acesti oameni ai naturii sint infatisati intr-un décor
caracteristic (“O livada inconjurata de vii imprastiate pe dealuri. Padure
la dreapta. In livada vase mari de pamint pline cu must. Culegatori vin si
trec cu hirdaie”), participind la procesiuni dionisiace, cu jocul de
bacante, manifestari ale unei vitalitati neingradite, libera ca si cea a
naturii: Zamolxe o transforma in principiu al unei religii. Conflictul
dramatic se constituie prin opozitia pe care “Magul”, marele preot al
dacilor, o arata noii credinte: “ Dac-ar rtai cum a rivnit Zamolxe, / ei s-ar
mistui ca focul. / Copiilor le trebuie vis blind sa-I linisteasca- / si lumina
sa le tie-n friu pornirea, / ragaz puterilor ce colaie-n pamintul lor / prea
rodnic in izvoarele tulburi”. Ii va face sa creada ca Zamolxe n-a fost un
om ca ei, ci un zeu (“Oamenii divinizind pe Zamolxe / ii vor uita
invatatura”), caruia I se cuvine o statuie in templu, alaturi de ale
celorlalti zei. Si cind Zamolxe incearca sa-I impiedice, il vor ucide cu
bucati din statuia sfarimata de el. Ostilitatea lor e insa trecatoare , isi
lapideaza “profetul” numai pentru ca nu pricep ca-I indeamna la un
mod de viata pe care il traiesc permanent, dar a avea constiinta lui.
Intelegerea, desi tirzie, se produce totusi.

Dupa cum se poate usor observa, conflictul dramatic nu e intre


personaje individualizate si nici intre idei religioase. Personajele sint de
fapt simboluri, reprezentind atitudini diferite fata de viata ce strabate
deopotriva natura si omul : abandonare in voia ei sau, dimpotriva,
infrinare si sublimare a ei. Blaga atragea atentia, intr-o “lamurire pentru
cititor”, ca “istoria ne-a pastrat aproape numai numele acestui profet
trac. Religia lui Zamolxe si anecdota in jurul careia se tese actiunea
acestui mister nu sint prin urmare decit o creatiune a autorului “.
Informatia istorica in legatura cu viata spirituala a tracilor (dacii erau si
ei de neam tracic) era totusi, chiar la data scrierii piesei, mai bogata;
Blaga o cunostea, caci analiza identifica in piesa reflexul mai tuturor
datelor. Sursa principala este Psyche. Seelenkult und
Unsterblichkeitssglaube der Griechen, de Erwin Rohde. Asezind in
fruntea piesei lamurirea citata , Blaga vrea, probabil, sa sublinieze
lirismul ei fundamental : material istorica si mitologica ofera poetului
posibilitatea de a se obiectiva, e folosita asadar ca mijloc al comunicarii
de sine. Alegerea “temei” avea, pe linga aceasta, inca o justificare:
regasirea in imaginea vietii spirituale a dacilor a propriilor sale aspiratii
ii dadea lui Blaga constiinta legaturii lui cu fondul ancestral. Zamolxe
este, intre altele, afirmarea acestei constiinte.
Definirea din subtitlu – “mister pagin “ –trimite la un teatru cultivat
in Evul Mediu si “redescoperit” la inceputul secolului nostru, de
inspiratie religioasa si cu subiecte imprumutate scrierilor sacre sau
hagiografiilor : teatrul de mistere. Esenta lui e ideea interventiei posibile
a divinului in ordinea umana. Zamoxe e un “mister pagin”, construit
asadar cu materie imprumutata altei mitologii decit era biblica; sensul
fundamental e afirmarea participarii la viata naturii, transformata in
valoare absoluta.