Despre Emil Cioran

,,La vest de Eden”

Cornel Ungureanu
Cornel Ungureanu , în cartea sa depre Emil Cioran, începe cu o frază uluitoare ,,Trebuie
să ne păzim,când vorbim despre Cioran, de afirmații categorice. Propozițiile drastice pe care el le
repetă când e vorba de România,de sfinți, de omul secolului XX nu trebuie izolate de altele,în
care își evocă tinerețea extraordinară,prietenii ,,geniali”, scriitorii preferați”.1 Această frază face
referire la imaginea de "stilist al disperării", care obişnuia să spună că preferă "să moară decât să
se întindă şi să caşte" și care a alcătuit un sistem filosofic marcat de mult umor negru.După
multe opinii și cuvinte de admirație eseistul s-a dovedit a fi unul dintre gânditorii marcanți ai
secolului al XX-lea.
La vârsta de 26 de ani, Cioran a fost cuprins de febra naționalismului, pledând pentru
Hitlerism, apoi pentru Garda de Fier, mișcarea fascist apărută în România. Afirmă mai târziu cu
propriile cuvinte că a fost o mare greșeală, a plecat din România în altă cultură pe care n-a mai
părăsit-o niciodată, care devine baza operelor sale din viitor: "Mi-am urât ţara, i-am urât pe toţi
oamenii şi tot universul. Îmi rămânea doar să mă urăsc pe mine: ceea ce am şi făcut, odată cu
revenirea disperării"2. După ce haosul s-a instalat în ţara lui, Cioran a părăsit România, graţie
unei burse de studii, iar apoi s-a stabilit definitiv în Franţa. Operele sale au fost interzise de
regimul comunist din România,dupa acest motiv, Cioran a renunţat la limba lui maternă şi a
decis să scrie doar în franceză, într-o limbă cizelată, în care gustul său pentru aforism se aliază cu
un anumit lirism. "Stilul, care m-a interesat atât de mult, l-am adoptat pentru că am văzut în el o
sfidare a neantului"3.
Adept al libertăţii totale, Cioran nu se simte condiţionat de cutumele sociale, nu-şi
doreşte o bunăstare materială, ci un confort care să-i asigure condiţiile de lucru. Era convins că „
…un scriitor nu poate trăi decât sărac, fără putinţa de a purta de grijă unei familii”, drept
pentru care a trăit la limita bunului simţ, în mansardele unor impunătoare clădiri din Cartierul
Latin: „Parisul era singurul oraş din lume unde puteai să fii sărac fără să-ţi fie ruşine, fără
complicaţii, fără drame. Parisul a fost oraşul ideal pentru un falit…”4
Cioran a declarant că scrisul îl ajută, aşa cum, să-şi depăşească angoasele, să se vindece şi
să scape de neajunsurile lui, pentru a elimina prin arta cuvântului, taine sau suferinţe. De
asemenea afirmă că absolutul poate fi „atins prin cuvânt, prin însuşi simbolul fragilităţii!”5,

1
Ungureanu Cornel, La Vest de Eden:o introducere în literatura exilului:,Editura AMARCORD,1995,pag 89.
2
Cioran Emil, Pe culmile disperării,Ed. Humanitas.1993.
3
Citat din renumitele sale ,,Caiete”.
4
http://www.tvr.ro/de-vorba-cu-cioran-filosoful-disperarii_16163.html#view
5
Cf. Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete. Traducere de Emanoil Marcu. Ediţia a doua, revăzută,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 196.
consideră eseistul. Exprimarea „te salvează” 6, ea „este eliberare”7.Exerciţii de admiraţie evocă
oamenii despre care Emil Cioran monologhează într-un stil exemplar. Prin intermediul
monologului, autorul a transformat singurătatea într-o experienţă cotidiană, susţinută de râvna
certitudinilor. O carte trebuie să fie un pericol, efectul unei stări explozive, consideră Cioran. „A
scrie este o provocare”8, constituie o concurenţă chiar în Dumnezeu, realizată într-un stil
marcant, deoarece scrisul poate echivala cu „un exerciţiu de asceză” 9.Mai întâi, admiraţia lui
Cioran se îndreaptă, în această carte, spre Joseph de Maistre, plasându-l printre gânditorii care au
avut „geniul provocării”10. Prin caracterul reacţionar al spiritului său, Maistre a impus unele
interpretări atât războiului şi răului, cât şi ideii de Divinitate sau de Providenţă.
Cioran este încă un străin, pentru români, aşa cum a fost, în mare măsură, înainte de
1989. Matei Vişniec însuşi admite că nu a cunoscut, efectiv, opera lui Cioran, decât după 1987,
anul emigrării în Franţa. Nici nu e de mirare, câtă vreme primul volum conţinând o antologie
selectivă din textele scrise în limba franceză de E.M.Cioran a apărut, la noi, abia în 1988, la
Editura Cartea Românească, sub titlul „Eseuri”, în traducerea excelentă a lui Modest Morariu.
Proiectul asumat, după 1989, de Editura Humanitas, acela al traducerii complete, în limba
română, a operelor franceze ale lui E.M.Cioran, nu a produs încă, se pare, roadele scontate: auto-
exilul autorului continuă, la nivelul mentalului românesc. Nu doar francezii, aşadar, au dificultăţi
în a-l asimila pe Emil Cioran; şi noi, românii, trebuie să le admitem pe ale noastre, deşi motivele
diferă, de fiecare parte. Dacă francezilor nu le este deloc comod să accepte că E.M.Cioran, unul
dintre cei mai iscusiţi mânuitori ai limbii franceze în genul eseistic, nu aparţine, prin originile,
formarea şi începuturile operei sale, culturii franceze, românilor le vine dificil să înţeleagă în ce
măsură E.M.Cioran poate fi asimilat culturii române, după o absenţă atât de lungă într-o perioadă
– epoca comunistă – în care cultura română a avut atât de mult de suferit.
Mircea Vulcănescu afirmă că „un neam nu e niciodată o realitate închisă, sfârşită;ci o
realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci şi o realitate etică; destinul unui neam nu e dat
odată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare
om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins şi sunt şi neamuri care şi-au trădat destinul. Pentru
fiecare din cei care avem temeiuri să ne simţim români, neamul se-nfăţişează ca o chemare”11.
Fiind adusă în discuţie ideea de destin, să aflăm şi care este părerea lui Cioran cu privire la
destinul romanilor: „-În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub
care omul geme, incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra”12.
După opinia lui Vulcănescu, Cioran şi-ar fi dorit „o Românie cu populaţia Chinei şi
destinul Franţei (...) deşi România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim, însă,

6
Ibidem, p. 204.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 196.
9
Ibidem, p. 206.
10
Ibidem, p. 7.
11
Vulcănescu, Mircea, Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Romane, Bucureşti,
1991.p.16
12
Cioran ,Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti 1990.p.90.
necruţători şi cu singura noastră speranţă” 13iar Vulcănescu încearcă să-i taie elanul:„ei vor un
român de mâine, creat după chipul şi asemănarea japonezului, a neamţului sau a neantului, care
să nu mai fie aşa de decăzut cum e astăzi, ci să fie altfel, mai bun, mai tare. Eu arăt aici pe român
aşa cum e, chiar când se crede cel de mâine”14
Sub același aspect, al opiniei lui Cioran despre semenii săi, românii, amintim o atitudine
exprimată de acesta,ân ceea cei priveşte pe străbunii români care erau adepţii pământului, fapt
evident şi în replicile :„Străbunii noştri, cocârjaţi la pământ, de-abia se distingeau de ţărână.
Deloc grăbiţi – unde să se fi dus?-, înaintau cu viteza plugarului:viteza veşniciei (...).
Detestându-i pe ai mei, detestându-mi ţara, cu ţăranii ei atemporali, îmbătaţi de toropeală lor şi
parcă plesnind de buimăceală, roşeam pentru aceasta ascendenţă, îi renegam, refuzam veşnicia
lor de mâna a doua (...)O mare idee îi stăpânea:ideea destinului;eu o respingeam din toate
puterile, vedeam în ea doar viclenia laşului, o scuză pentru toate renunţările, o expresie a
bunului-simţ şi a funebrei sale filozofii”15. Slăbiciunea firii bărbăteşti predispuse la ambigen este
considerată de Cioran slăbiciunea romanilor în general: „Lipsa de mister a românului îl face
indiscret dincolo de orice margini;spune totdeauna tot ce are pe inimă. Ce-i mai rămâne atunci în
ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ în niciun caz. Românul nu scapă
nicio ocazie de a-şi deşerta inima. Nu pleacă de aici un anumit pustiu al nostru? Există un mare
deşert în România. Orice complexitate sufletească presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse
ale sufletului, timidităţi durabile şi taine îngropate. Ascunzişurile sufleteşti se alimentează din
cadavrele propriului nostru trecut. (...) Nu există popor în lume care să facă o virtute din faptul
de a nu munci. (...) Niciun român nu se simte personal vinovat. Toate ratările şi golurile şi le
explică prin vidurile României, dezertând astfel de la responsabilitatea individuală.”16
Tot în privința românilor Vălcănescu afirma că soarta românului este în permanență
legătură cu Dumnezeu, devenind o dependență ce duce la regres. Cioran nu neagă această
reprezentare a lui Dumnezeu în sufletul românului, însă, o asemenea viziune îl
revolta:„Dumnezeu este lipsă de progres”17 merge chiar mai departe şi vorbeşte despre o dorită
„umilinţă” a lui Dumnezeu:„O cultură nu atinge culmi, decât în măsura în care individualităţile
ei simt tentaţia demiurgiei. Marii creatori au ţintit o umilire a lui Dumnezeu. Orgoliul infinit este
cea mai productivă salvare din mizeria condiţiei omeneşti”.18„Pentru a-l concepe exterior nouă,
atotputernic şi suveran, un foarte vast ciclu de dezastre devine necesar. Condiţie pe care ţara mea
o-ndeplineşte cu asupra de măsură. Ar fi o necuviinţă să creadă în efort, în utilitatea actului. Aşa
că nici nu crede în ele şi, din respect pentru datină, se supune inevitabilului. Îi sunt recunoscător
că mi-a dat ca zestre, odată cu codul disperării, acest tact, aceasta dezinvoltură în faţa Necesităţii,
precum şi numărate situaţii fără ieşire şi arta de a mă deprinde cu ele.(...) Îi datorez nu numai

13
Ibidem, p.99
14
Vulcanescu, Mircea, op.cit., pp. 20-21.
15
Cioran, Emil ,Ispita de a exista, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, pp. 46-49
16
Cioran ,Emil, Schimbarea la față a României, pp. 72-73
17
Ibidemp.98.
18
Ibidem.
cele mai strălucite, cele mai categorice eşecuri ale mele, dar şi priciperea de a-mi ascunde
laşităţile şi de a-mi tezauriza recumuşcările”.19
De asemenea, Cioran a vorbit despre postura de profeți, cu privire la predilecţia
românilor de a intercepta semnele naturii și considera că „România este o ţară fără profeţi, adică
o ţară în care nimeni n-a trăit realităţi viitoare ca prezente efective, ca actualităţi vii şi imediate,
în care nimeni n-a vibrat de obsesia unei meniri. Şi ar trebui ca în aces gând solemn să jurăm a fi
altfel, să ardem într-un fanatism orb, să ne înflăcărăm într-o altă viziune şi în noi gândul unei alte
Românii să fie singurul nostru gând”20.Cioran dă însă o altă interpretare „vechilor vorbe
româneşti”:„Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi este o catastrofă pentru neam. Şi
când te gândeşti ca acesta maximă este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb,
orice reflecţie populară românească exprimă aceeaşi timiditatea în faţa vieţii, aceeaşi nehotărâre
şi resemnare. Va trebui să nu mai fie jignit acest neam laudându-i-se atât înţelepciunea!
Adevărurile izvorâte din resemnare nu sunt un titlu de glorie.”21
Pentru a demonstra și mai clar neromânitatea lui Cioran, atitudinea de indiferență și
critică, Vulcănescu adaugă o trăsătură a poporului român și anume lipsa de teamă în fața morții:
sunt unele popoare, mai ales cele nordice, care trăiesc cu intensitate dramatică grija morţii ca
isprăvit absolut, spaima în fata neantului, a nimicirii. Şi sunt şi unii gânditori contemporani care
au făcut din acest sentiment rădăcina esenţială şi caracteristica tragică a fiinţei”22. Potrivit acestor
spuse, putem fi sigur că Cioran a fost departe de o identitate românească, apropiindu-se de cea
nordică.
Însuşi faptul că el a ales să publice, în limba franceză, folosind doar iniţialele
prenumelor sale (E.M.), arată că nu a dorit să i se franţuzească numele (în loc de Emil ar fi
devenit Émile, în loc de Mihai ar fi devenit Michel), cu toate că nu a spus-o niciodată în mod
răspicat, lăsând a se înţelege că decizia aceasta nu ar fi decât o manie oarecare, după cum
sugerează, într-o scrisoare, prietenului şi traducătorului său în limba italiană, Mario Andrea
Rignoni: “am renunţat la numele meu de botez şi în locul său pun întotdeauna iniţialele E.M.;
fiecare are propriile sale manii“.
Faptele sugerează că M.Cioran este mai curând un autor european decât unul aparţinând
spaţiului cultural românesc, realitate pe care, de altfel, şi-a dorit-o şi a pregătit-o. Curios este nu
acest aspect, ci faptul că noi, românii, prin slaba asimilare a operei sale, prin lipsa realului interes
în direcţia receptării mesajului ei profund, ne dovedim proasta poziţionare faţă de cultura
europeană.
În Exerciţii de admiraţie există un singur personaj al Imperiului austro-ungar: Otto
Weininger, idolul adolescenţei cioraniene. „La Weininger mă fascinau exagerarea ameţitoare,
negarea fără margini, refuzul bunului-simţ, intransigenţa ucigaşă, căutarea unei poziţii absolute,
mania de a dezvolta un raţionament până în punctul unde se autodistruge şi ruinează edificiul din

19
Cioran, Emil, Ispita de a exista, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
20
Cioran , Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti 1990, p.49
21
Ibidem, pag.64.
22
Vulcanescu, Mircea, Identitatea românească în viziunile lui Mircea Vulcănescu, Emil Cioran şi Constantin
Noica.pag.124.
care face parte” 23.Tânărul Cioran „e vindecat de iubire prin lectura lui Weininger”24.
Împărăteasa Elisabeta se află „mai aproape de moarte decât mulţi morţi”25, iar Weininger, „cel
care trăieşte ura de sine, autodistrugerea” 26reprezintă „filosoful care experimentează negaţia în
toate formele, la toate nivelele existenţei”27. Deoarece „era un sinucigaş potenţial”28, împărăteasa
Elisabeta evocă „un Imperiu crepuscular”29. Weininger „e un sinucigaş real. Ura de sine nu-i,
pentru el, o teoremă abstractă, un obiect de studiu”30. La toţi intelectualii, la artiştii micilor
naţiuni ce ratează, într-un fel sau altul, raiul, apare ura de sine. „Poţi fi acolo sus alături de cei ce
urăsc, dispreţuiesc, ignoră neamul tău. Te identifici cu cei care te dispreţuiesc. Faci parte din ei.
Te-ai convertit la viziunea lor despre lume” 31.Deoarece scriitorul a fost izgonit „din celălat
paradis, din paradisul potenţial, din România posibilă, din ţara care refuzase ”32, Cioran „trăieşte
la maximă intensitate ura de sine pe care o trăise şi idolul adolescenţei sale, Otto Weininger”33.
Exerciţii de admiraţie „se încheie, strategic, cu câteva fraze bine temperate. Dacă există
ceva care te restituie plenitudinii, acesta este scrisul. Într-un fel, te reîntorci, scriind, în Paradisul
pierdut. Dar acolo, în Paradisul în care te întorci graţie scrisului, tu îi iei locul lui Dumnezeu! În
locul creaţiei de odinioară (în lumea arhaică, Dumnezeu cu imagini, bătrânul ţăran citea
imaginile lumii, stelele şi şcoarţa copacilor), scrisul pune o alta. E replică la o Creaţie de
mântuială. Cel ce scrie e mai mult decât Dumnezeul străbunicilor” 34
Emil Cioran l-a întâlnit pe Mircea Eliade pentru prima dată la Bucureşti, în 1932. Eliade
devenise deja un idol al „noii generaţii” 35din cultura română interbelică. Istoric al religiilor,
Eliade se află, după opinia lui Cioran, „printre reprezentaţii cei mai străluciţi ai unui nou
alexandrinism” 36. Prin modalitatea de a descrie şi de a compara zeii, Mircea Eliade a demonstrat
că sacrul are virtuţi inepuizabile, fiind un element al conştiinţei.
Reproşul pe care Emil Cioran i-l adresează lui Eliade tânăr se concretizează în articolul
intitulat Omul fără destin 37Doar destinul „este steaua care călăuzeşte pe orice adevărat gânditor”
38
precizează Nicolae Manolescu. Omul fără destin aparţine unui moment bine marcat în biografia

23
C f. Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie, ed. cit., p.165.
24
Cornel Ungureanu, op.cit., p. 100.
25
Dialogul lui Emil Cioran cu Verena van der Heyden-Rynsch, dedicat împărătesei, se intitulează Elisabeta sau
vulnerabilitatea. Cf. Convorbiri cu Cioran, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 109.
26
Cornel Ungureanu, op.cit., p. 100.
27
Ibidem.
28
Ibidem.
29
Ibidem.
30
Ibidem.
31
Ibidem, pag 101.
32
Ibidem.
33
Ibidem
34
Ibidem 102.
35
C f. Cioran, Emil , Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete. Traducere de Emanoil Marcu. Ediţia a doua, revăzută,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p.115
36
Ibidem, p.124.
37
Ibidem,p.120.
38
Apud Pro şi contra Emil Cioran. Între idolatrie şi pamflet. Antologie, cuvânt înainte şi note de Marin Diaconu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 354.
lui Cioran, cel ce „se revoltă, într-un şir de articole, împotriva lui Eliade. Nu era suficient de
radical, nu era omul opţiunilor categorice!” 39Imaginea actriţei Sorana Ţopa, care, „într-un fel,
inspirase articolul” 40, este mutată „în altă secţiune a Panteonului cioranian” 41.Afirmă cu tărie de
caracter, dovedindu-se interesat de lumea chineză și hindusă, că și-a dorit de mult să se îndrepte
spre lume de care Mircea Eliade s-a îndepărtat dorind să facă o cale inversă în comparație cu cea
ascriitorului.De asemenea ,Cornel Ungurenu afirmă că este ,, calea inversă,dar nu o cale
neobișnuită pentru mulți scriitori români de seamă: însă universul lui NETI,paradisul neființei
este înțeles doar de cei care au dus până la capăt experiența exilului.”42
Nu doar francezii, aşadar, au dificultăţi în a-l asimila pe Emil Cioran; şi noi, românii,
trebuie să le admitem pe ale noastre, deşi motivele diferă, de fiecare parte. Dacă francezilor nu le
este deloc comod să accepte că E.M.Cioran, unul dintre cei mai iscusiţi mânuitori ai limbii
franceze în genul eseistic, nu aparţine, prin originile, formarea şi începuturile operei sale, culturii
franceze, românilor le vine dificil să înţeleagă în ce măsură E.M.Cioran poate fi asimilat culturii
române, după o absenţă atât de lungă într-o perioadă – epoca comunistă – în care cultura română
a avut atât de mult de suferit. Despre Constantin Brâncuşi francezii pot afirma cu mult mai multă
uşurinţă că este un artist francez, deoarece opera sa nu necesită traducere, ci numai interpretare,
beneficiind de limbajul universal, transfrontalier, al artei plastice şi, nu în ultimă instanţă pentru
că, cu cinci ani înainte de moarte, a solicitat şi dobândit cetăţenia franceză , fără a renunţa la cea
românească , pentru a-şi putea redacta şi înregistra testamentul în condiţii legale.
După ce operele sale au fost interzise de regimul comunist din România, Cioran a renunţat la
limba lui maternă în 1947 şi a decis să scrie doar în franceză, într-o limbă cizelată, în care gustul
său pentru aforism se aliază cu un anumit lirism. "Stilul, care m-a interesat atât de mult, l-am
adoptat pentru că am văzut în el o sfidare a neantului", scria Emil Cioran în renumitele sale
"Caiete".
Amintim de asemenea , atitudinea lui Cioran despre Franța, țara de adopție pe care o
divinizează și o caracterizează în cel mai frumos mod posibil.Cioran caută să o particularizeze
prin orice mic amănunt,care îi oferă caracter de măreție datorită încărcăturii simbolice pe care i-o
dă. Pentru a certifica cele menționate mai sus adăugăm un citat de mare valoare când vorbește
despre Franța și despre ce cultivă ea mai mult: ,, Stiluri, plăcerile inteligenţei,salonul, raţiunea,
micile perfecţiuni. Ceea ce înseamnă: Expresia înaintea Naturii. Suntem în faţa unei culturi a
formei care acoperă forţele elementare şi care peste orice izbucnie pasională întinde poleiala
gândită a rafinamentului.”43
Franța , este considerată de Emil Cioran o țară care o formă internă bine stabilită, în
comparație cu Germania,Anglia sau Rusia.Aceasta ,,s -a desfăşurat ,,regulat de la naştere spre
moarte. Este ţara cea mai împlinită care a dat tot ce putea da, care n-a pierdut niciodată. Despre

39
Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Timişoara, Editura Amarcord, 1995, p. 94.
40
Cf. Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie, ed. cit., p. 122
41
Cornel Ungureanu, op.cit., p. 94.
42
Ibidem, pag.102.
43
Cioran,Emil, Despre Franța, Stabilirea textului, prefaţă şi note de CONSTANTIN ZAHARIA,Editura
Humanitas,București,2001,pag. 23.
Franţa căruţa, care a avut un Ev Mediu, o Renaştere, oRevoluţie şi un im pe rialism. Şi o
decadenţă.E ţara care şi-a făcut datoria. E ţara împlinirii. [...]Inteligenţa, filozofia, arta franceză
rămân în lumea Înţe lesului. Iar când pe acesta îl pre simt,nu-l exprimă, aşa cum face poezia
engleză şi muzica germană. Franţa? Refuzul Tainei”44 . Slavii şi germanii sunt fatalităţi: îşi
rostogolesc soarta, răbufnesc în vreme, n-au curs normal, pecând Franţei i-a fost dăruit un destin
măsurat. Ea s-a dezvoltat ca ordine paralelă naturii. Fenomenul om şi-a verificat necontenit
conţinutul lui istoric.Insul însuşi se defineşte ca om, iar nu ca ins. O ţară de oameni, iar nu de
inşi.
Asemănarea Franței cu Grecia antică nu este întâmplătoare, căci grecii ,,uneau jocul
inteligenţei cu suflul metafizic’’45. Această complementaritate face astfel încât ca cele două țări
să fie ,,cele mai inteligente de sub soare’’46.
Secolul cel mai francez este al XVIII-lea, devenit univers, e veacul inteligenţei dantelate, al
fineţii pure, al artificialului plăcut şi frumos. E şi veacul care s-a plictisit mai mult, care a avut
timp peste măsură, care n-a muncit decât pentru petrecerea vremii.Franţa a avut privilegiul
femeilor deştepte, care au introdus cochetăria în duh şi far mecul superficial şi delicios în
abstracţii. De exemplu ne vorbeşte despre doamnă cochetă pe care o admiră foarte mult;;, Cum
m-aş fi răcorit în umbra deşteptăciunii ironice a Doamnei du Deffand, poate cea mai clar –vă
zătoare fiinţă a acelui veac! «Je ne trouve en moi que le néant, et il est aussi mauvais de trouver
le néant en soi qu’il serait heureux d’être restée dans le néant.»Faţă de ea, Voltaire – prietenul ei
– care spunea «je suis né tué , pare un măscărici savant şi harnic. – Neantul într-un salon, ce defi
niţie a prestigiului”47.
Într-un final amintim de o confesiune revelatoare nu numai pentru întreaga sa existenţă
ci şi pentru locul pe care era conştient că îl are în cultura europeană: „Am avut, mai mult ca
oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără
umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt
multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu
cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi
gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în
schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm... [..] Marele succes al vieţii mele e că am
reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost
un eşec. Însă n-a fost”48. Aceasta fiind opinia lui Emil Cioran, asupra vieţii, cu ochii
întredeschişi în faţa orizontului stând pe o bancă dintr-un parc din centrul Parisului.

44
Ibidem,pag23-24.
45
Ibidem. pag.24.
46
Ibidem,pag 25.
47
Ibidem pag. 26.
48
http://www.tvr.ro/de-vorba-cu-cioran-filosoful-disperarii_16163.html#view
 Bibilografie:

1. Ungureanu, Cornel, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, , Editura

Amarcord, Timişoara, 1995.
2. Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti 1990;
3. Cioran, Emil, Demiurgul cel rău, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011;
4. Cioran, Emil, Ispita de a exista, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;
5. Cioran, Emil, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
6. Cioran,Emil, Despre Franța, Stabilirea textului, prefaţă şi note de CONSTANTIN
ZAHARIA,Editura Humanitas,București,2001.
7. Vulcănescu, Mircea Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei
Culturale Romane, Bucureşti, 1991;
8. http://www.tvr.ro/de-vorba-cu-cioran-filosoful-disperarii_16163.html#view