Masterand: Yeremitsa Kristina

Specializarea: IIMLRE, anul II

Idelogia Politică anilor 60'-70'

Exilul a însoţit omenire de-a lungul timpului întregii sale existenţe. Privit în general o
pedeapsă, exilul poate avea şi valoarea unei iniţieri. Lunga istorie a exilului se reflectă şi înbagata
termenologie ce s-a format de-a lungul timpului pentru a desemna această experienţă: azil politic,
refugiu, exil, diaspora. Utilizarea acestor termeni este descriere unei acţiuni drastice pentru orice
om , fiind exilat simte dorul şi dorinţa de a se întoarce pe meleagurile natale.Unii descriu exilul ca
o pedeapsă, alţii văd în exil o oportunitatea de a construi ceva nou şi a fi uniţi ca nici cînd pentru
ca oamenii şi statul să înţelegă pierderea unei valori, unui nume , unei cărţi.
Cum stim exilul în România este cuprins de trei valuri anii 40'-50', 60'-70' şi 80'. A fost
agreată această împărţire aproximativă pe decenii sau pe generaţii, acceptabilă în principiu, deşi
suferă de o bună doză de imprecizie. Criteriul de periodizare a exilului literar românesc nu poate
fi, în mod obiectiv, decât unul politic, în funcţie de epoci, de interdicţii şi, bineînţeles, de
sinuozităţile dictaturii comuniste.
Al doilea val al exilului scriitoresc, din anii 60'-70', după principiul cronologic, primii
părăsesc ţara unii dintre supravieţuitorii progoanei politice dintre anii 50'-60', printre ei
numerându-se Ion Ioanid şi Nicholas Catanoy. Anii 60'-70' sunt marcaţi de câteva evenimente-
amnistieri ale condamnaţilor politici, venirea la putere în anul 1965 a lui N. Ceauşescu, refuzul
intrării în Praga în 1969, în iuda aparenţei pactului din Varşovia , O oarecare deschidere în plan
cultural – ce putea reprezenta o speranţă scriitorilor într-o democratizare de durată a societăţii.
Spreranţele acestea oricum au foar distruse din nou când, în 1971 după o călătorie în China şi
Coreea, Ceauşescu proclamă aşa numită „Mica Revoluţie Culturală”,concretizată prin
reintensificarea presiunilor şi constrângerilor în toatea domeniile. Consecinţa acestor restricţii va
fi emigrarea altor valori ale culturii române: Dumitru Ţepeneag, Ilie Constantin, Petru Popescu,
Paul Goma, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu,Virgil Tănase, Ion Negoiţescu, Virgil
Nemoianu, Sandala Galopenţia, Ion Petru Culianu, Samz Damian şi un caz aparte rămâne cel al
lui Petru Dumitriu, emigrat în anul 1960.
Ulterior, în perioada Ceauşescu, în anii '70, va exista o legătură directă între disidenţă,
închisoare şi exil. Nu ştiu alte cazuri de disidenţă literară din această perioadă şi nici de exil literar.
Nu mă refer la cazurile strict politice, cum a fost, de pildă, acela al lui Ion Ioanid. Arestat în 1952
sub acuzaţia de a fi făcut parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară, este condamnat la 20 de ani
de muncă silnică, evadează în 1953, este prins şi închis din nou, cu o pedeapsă suplimentară, iar
în 1964 este graţiat. În 1969 primeşte aprobarea de a face o călătorie turistică în Elveţia şi obţine
azil politic în Germania, unde în 1970, la München, devine angajat al postului de radio "Europa
liberă".
Florin Manolescu citează în dicţionarul său prezentarea pe care i-o face "Buletinul de
Infirmaţii al Românilor din Exil", o întâmpinare total negativă şi ostilă: "În luna martie, Petre
Dumitriu a prezentat Comitetului Central al partidului comunist din ţară, ultima lucare ce i-a fost
comandată: "Biografii contemporane". Lucrarea era scrisă - ca de altfel toate romanele acestui
slugoi comunist - pe linia partidului. Petru Dumitriu predând romanul său, a cerut ca partidul să-i
acorde o favoare: să-i elibereze un paşaport, atât lui cât şi soţiei şi copilului său, pentru a pleca să
se odihnească în Cehoslovacia şi Germania, întrucât era surmenat. În plus a cerut să i se cumpere
o maşină, ce era de vânzare la consulatul iugoslav, pentru a face această călătorie în automobil.
Partidul i-a admis toate aceste cereri, minus aceea de a lua copilul cu el în această vacanţă. Petre
Dumitriu s-a resemnat şi a plecat la sfârşitul lunii martie din ţară. Ajungând în Germania
comunistă, într-o zi a trecut în Berlinul occidental, unde împreună cu soţia s-a prezentat
autorităţilor germane, cerând azil politic, ceea ce i-a fost acordat. Cu maşina sa, Petre Dumitriu
luase cu el covoare de preţ din ţară. Cazul Petru Dumitriu a devenit destul de cunoscut după 1990
pentru a nu mai fi nevoie să insist asupra lui, ajungând chiar să fie binişor supralicitat. L-am invocat
mai ales pentru a semnala câteva caracteristici ale situaţiei lui.
Exilul lui Petru Dumitriu nu a fost precedat de un minim conflict cu cenzura sau de
manifestarea unei nemulţumiri. De acord că, în 1959, nici nu putea fi precedat de prefigurarea unei
opoziţii sau a unei disidenţe faţă de regimul comunist: întâi, pentru că Petru Dumitriu, total
obedient, nu era omul care să aibă un asemenea curaj; în al doilea rând, pentru că schiţarea unui
act de opoziţie i-ar fi adus interdicţia de a părăsi ţara şi poate chiar mai mult.
Anii 60-70 au implimentat o aprentă a ideologiei totalitare conduse de către partidul
Bolşevik, având marea contrebuire la cenzura şi stricteţea în care putea fi reprezentată ţara ,
Ceauşescu ţinea imaginea şi cenzura sun contrulul său. Cărţile scrise în perioada comunismului
erau trecute de cenzură nu putea să îţi exprimi gândurile revoluţionare doar să te încânţi de
conducerea prezentă care era în stat, să descrii viaţa ideală după părerea lor.
 Bibliografie

1. https://www.revistasinteza.ro/franzela-exilului
2. http://pravaliaculturala.com/article/drumul-spre-casa-teoretizare-asupra-exilului-literar-
din-si-dupa-perioada-comunista/
3.https://www.gazetaromaneasca.com/societate/cultura/securitatea-si-exilul-
intelectualilor-romani-in-italia-intre-unitate-si-dezbinare/
4. https://prezi.com/p/_jyn2lencddd/diaspora-si-exilul-romanesc/