Iconografie

de ROMEO BLAJ

Asemenea altor scrieri aparţinând lui Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie atestă că eseistul este
unul dintre gânditorii marcanţi ai secolului al XX-lea.
Scrisul îl ajută, aşa cum mărturiseşte Cioran, să-şi depăşească angoasele, să se vindece şi să
scape de neajunsurile lui, pentru a elimina prin arta cuvântului, taine sau suferinţe. Absolutul
poate fi „atins prin cuvânt, prin însuşi simbolul fragilităţii!” 1), consideră eseistul. Exprimarea
„te salvează” 2), ea „este eliberare” 3).
Exerciţii de admiraţie evocă oamenii despre care Emil Cioran monologhează într-un stil
exemplar. Prin intermediul monologului, autorul a transformat singurătatea într-o experienţă
cotidiană, susţinută de râvna certitudinilor.
O carte trebuie să fie un pericol, efectul unei stări explozive, consideră Cioran. „A scrie este o
provocare” 4), constituie o concurenţă chiar în Dumnezeu, realizată într-un stil marcant,
deoarece scrisul poate echivala cu „un exerciţiu de asceză” 5).
Mai întâi, admiraţia lui Cioran se îndreaptă, în această carte, spre Joseph de Maistre, plasându-l
printre gânditorii care au avut „geniul provocării” 6). Prin caracterul reacţionar al spiritului său,
Maistre a impus unele interpretări atât războiului şi răului, cât şi ideii de Divinitate sau de
Providenţă.
Cioran îl consideră pe Valéry o victimă a iluziei sau, dimpotrivă, a unei excesive clarviziuni.
Nutrind speranţa să creeze o operă menită „să concureze lumea” 7), Valéry este „un salahor al
Nuanţei” 8), un truditor până la descoperirea esenţei, chiar dacă, întotdeauna, el „a confundat
cunoaşterea cu clarviziunea” 9).
Pentru Beckett, singurul rost al gânditorului ar fi acela de a se cunoaşte pe sine. „Simboluri ale
fragilităţii preschimbate în temelii indestructibile” 10) sunt cuvintele pentru el.
Saint-John Perse a înlocuit „de câte ori a fost cu putinţă, pe Eu cu Străinul” 11). Poemul, în
viziunea lui, „aparţine în egală măsură cosmogoniei şi literaturii” 12), fiind considerat, de
asemenea, o „variantă senină a Apocalipsei” 13). Vădind afinităţi cu fiinţele şi cu lucrurile,
poetul „nu regretă şi nici nu condamnă ruptura originară ce le-a scos în afara unităţii, înşiruindu-
le într-o procesiune deloc funestă, după el, ci dimpotrivă, binecuvântată, de vreme ce-a provocat
această defilare a multiplului” 14).
Emil Cioran l-a întâlnit pe Mircea Eliade pentru prima dată la Bucureşti, în 1932. Eliade
devenise deja un idol al „noii generaţii” 15) din cultura română interbelică. Istoric al religiilor,
Eliade se află, după opinia lui Cioran, „printre reprezentaţii cei mai străluciţi ai unui nou
alexandrinism” 16). Prin modalitatea de a descrie şi de a compara zeii, Mircea Eliade a
demonstrat că sacrul are virtuţi inepuizabile, fiind un element al conştiinţei.
Reproşul pe care Emil Cioran i-l adresează lui Eliade tânăr se concretizează în articolul intitulat
Omul fără destin 17). Doar destinul „este steaua care călăuzeşte pe orice adevărat gânditor” 18),
precizează Nicolae Manolescu. Omul fără destin aparţine unui moment bine marcat în biografia
lui Cioran, cel ce „se revoltă, într-un şir de articole, împotriva lui Eliade. Nu era suficient de
radical, nu era omul opţiunilor categorice!” 19). Imaginea actriţei Sorana Ţopa, care, „într-un fel,
inspirase articolul” 20), este mutată „în altă secţiune a Panteonului cioranian” 21).
Cu volumul Pietre, Roger Caillois impune o fascinaţie mineralului, „căutarea şi nostalgia
primordialului”22), evocând misterul iniţial al lumii de dinaintea oamenilor. Haosul începe să
capete formă când pietrele devin „ordine” 23), în special memorie originară a existenţei. Prin
reflecţiile despre clipa generei pietrelor, „Caillois se apropiase de o iluminare, de un gen insolit
de stare mistică, de un abis în care să-şi topească fiinţa” 24).
O căutare a „stărilor extreme” 25) reprezintă, pentru Michaux, luciditatea similară misticii.
Portretul pe care i-l realizează Cioran accentuează, în cazul lui Michaux, aceste „culmi de
obictivitate şi de rigoare” 26).
Despre Benjamin Fondane se precizează că avea o gândire deschisă „spre toate orizonturile” 27).
Borges are propensiunea „de a vorbi cu egală subtilitate despre Veşnica reîntoarcere şi despre
Tangou” 28). Pentru Borges „toate sunt echivalente, de vreme ce el e centrul totului” 29).
Scriitorul argentinian impresionează prin jocul său, amintind „de ironia romantică, de explorarea
metafizică a iluziei, de jongleria cu Nelimitatul” 30).
Pentru Cioran, o prezenţă decisivă este Maria Zambrano, fiindcă ea „nu şi-a vândut sufletul Ideii,
ci şi-a păstrat esenţa unică punând trăirea Insolubilului mai presus de meditaţia asupra lui – într-
un cuvânt, a depăşit filosofia” 31).
În Exerciţii de admiraţie există un singur personaj al Imperiului austro-ungar: Otto Weininger,
idolul adolescenţei cioraniene. „La Weininger mă fascinau exagerarea ameţitoare, negarea fără
margini, refuzul bunului-simţ, intransigenţa ucigaşă, căutarea unei poziţii absolute, mania de a
dezvolta un raţionament până în punctul unde se autodistruge şi ruinează edificiul din care face
parte” 32). Tânărul Cioran „e vindecat de iubire prin lectura lui Weininger” 33).
Împărăteasa Elisabeta 34) se află „mai aproape de moarte decât mulţi morţi” 35), iar Weininger,
„cel care trăieşte ura de sine, autodistrugerea” 36), reprezintă „filosoful care experimentează
negaţia în toate formele, la toate nivelele existenţei” 37). Deoarece „era un sinucigaş potenţial”
38), împărăteasa Elisabeta evocă „un Imperiu crepuscular” 39). Weininger „e un sinucigaş real.
Ura de sine nu-i, pentru el, o teoremă abstractă, un obiect de studiu” 40). La toţi intelectualii, la
artiştii micilor naţiuni ce ratează, într-un fel sau altul, raiul, apare ura de sine. „Poţi fi acolo sus
alături de cei ce urăsc, dispreţuiesc, ignoră neamul tău. Te identifici cu cei care te dispreţuiesc.
Faci parte din ei. Te-ai convertit la viziunea lor despre lume” 41).
Deoarece scriitorul a fost izgonit „din celălat paradis, din paradisul potenţial, din România
posibilă, din ţara care refuzase ” 42), Cioran „trăieşte la maximă intensitate ura de sine pe care o
trăise şi idolul adolescenţei sale, Otto Weininger” 43).
Romancireul american Francis Scott Fitzgerald „face o experienţă pascaliană fără spirit
pascalian” 44).
Fiindcă are gust pentru „infernul trupului” 45), Guido Ceronetti „lasă impresia unui om rănit, la
fel ca toţi cei cărora le-a fost refuzat darul amăgirii” 46).
În Scurtă confesiune, Cioran pledează pentru redempţiunea prin scris:
„Când ataci un subiect, fie chiar unul banal, încerci un sentiment de plinătate însoţit de un dram
de orgoliu. Fenomen şi mai ciudat: senzaţia de superioritate atunci când evoci o figură pe care-o
admiri. A scrie şi a venera nu fac casă-mpreună: vrei, nu vrei, a vorbi despre Dumnezeu
înseamnă a-l privi de sus. Scrisul este revanşa creaturii şi replica ei la o Creaţie de mântuială”
47).
Exerciţii de admiraţie „se încheie, strategic, cu câteva fraze bine temperate. Dacă există ceva
care te restituie plenitudinii, acesta este scrisul. Într-un fel, te reîntorci, scriind, în Paradisul
pierdut. Dar acolo, în Paradisul în care te întorci graţie scrisului, tu îi iei locul lui Dumnezeu! În
locul creaţiei de odinioară (în lumea arhaică, Dumnezeu cu imagini, bătrânul ţăran citea
imaginile lumii, stelele şi şcoarţa copacilor), scrisul pune o alta. E replică la o Creaţie de
mântuială. Cel ce scrie e mai mult decât Dumnezeul străbunicilor” 48).
Transfigurate în monolog, Exerciţii de admiraţie portretizează acele prezenţe ce au determinat
reflecţiile specifice pentru eseistica lui Emil Cioran. Această carte reliefează atât luciditatea
neliniştilor autorului, cât şi o înlocuire a singurătăţii cu solidarizarea prin scris.

Bibilografie:

1. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale

Romane, Bucureşti, 1991;

2. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti 1990;

3. Constantin Noica, Sentimentul romanesc al fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978;

4. Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011;

5. Emil Cioran, Ispita de a exista, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;

6. Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

1) Cf. Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete. Traducere de Emanoil Marcu. Ediţia a doua,
revăzută, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 196.
2) Ibidem, p. 204.
3) Ibidem.
4) Ibidem, p. 196.
5) Ibidem, p. 206.
6) Ibidem, p. 7.
7) Ibidem, p. 71.
8) Ibidem, p. 84.
9) Ibidem, p. 88.
10) Ibidem, p. 95.
11) Ibidem, p. 106.
12) Ibidem.
13) Ibidem, p. 112.
14) Ibidem, p. 111.
15) Ibidem, p. 115.
16) Ibidem, p. 124.
17) Ibidem, p. 120.
18) Apud Pro şi contra Emil Cioran. Între idolatrie şi pamflet. Antologie, cuvânt înainte şi note de Marin
Diaconu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 354.
19) Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Timişoara, Editura Amarcord,
1995, p. 94.
20) Cf. Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie, ed. cit., p. 122.
21) Cornel Ungureanu, op.cit., p. 94.
22) Cf. Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie, ed. cit., p. 131.
23) Ibidem, p. 132.
24) Ibidem, p. 133.
25) Ibidem, p. 141.
26) Ibidem, p. 137.
27) Ibidem, p. 150.
28) Ibidem, p. 157.
29) Ibidem.
30) Ibidem, p. 158.
31) Ibidem, p. 161.
32) Ibidem, p. 165.
33) Cornel Ungureanu, op.cit., p. 100.
34) Dialogul lui Emil Cioran cu Verena van der Heyden-Rynsch, dedicat împărătesei, se intitulează
Elisabeta sau vulnerabilitatea. Cf. Convorbiri cu Cioran, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, pp. 98-113.
35) Ibidem, p. 109.
36) Cornel Ungureanu, op.cit., p. 100.
37) Ibidem.
38) Ibidem.
39) Ibidem.
40) Ibidem.
41) Ibidem, p. 101.
42) Ibidem.
43) Ibidem.
44) Cf. Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie, ed. cit., p. 176.
45) Ibidem, p. 186.
46) Ibidem, p. 188.
47) Ibidem, p. 197.
48) Cornel Ungureanu, op. cit., p. 102.