Piesa de teatru „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali”,

scrisă de Matei Vișniec, este o dramă existențialistă care pune în

discuție relația dintre personal și politic, adevăr și minciună, real și
deziluzie. În interacțiunea exasperantă dintre reflexii și proiecții din
cadrul piesei, toate personajele devin pacienți bolnavi mintal, spioni, sau
lideri, în timp ce fiecare nouă revoluție devine o altă capcană ideologică.
Misiune: Directorul artistic, Beata Pilch, a înființat compania Trap Door,
luându-și angajamentul să caute opere provocatoare și obscure și să le
dea viață. Fie că este vorba despre o piesă de teatru clasică europeană,
rareori montată în Statele Unite, sau despre o operă sclipitoare din
literatura americană, sau despre dramaturgul neexperimentat, compania
Trap Door va descoperi aceste voci și le va prezenta publicului, folosind
o formă de expresie inovatoare. Compania se folosește de vechile tradiții
și le îmbină cu noile metode pentru a ilustra absurditatea traiului în
societatea de astăzi. Înființată în 1990, compania Trap Door a început ca
trupă ambulantă, încântând publicul din Europa prin expresionismul său
avangardist. Pe aceste scene s-a cristalizat inițial stilul nostru original
care îmbină mitul, ritualul și revoluția.
"Utopie", "culaci", "colhoz", "a merge până la capăt"... Dezghiocate, repetate până
la intoxicare, cuvintele acestea sună ca tot atâtea palme desprinse în rafală din
lungile monoloage ale lui Iuri Petrovski, autor mediocru (şi deci recompensat cu
premiul Stalin) trimis de Uniunea Scriitorilor pentru a povesti istoria comunismului
şi a Marii Revoluţii din Octombrie bolnavilor mintal internaţi în spitalul central din
Moscova.

Şi apoi este FORMULA tragico-magică: "o nouă ţară în care nimeni nu va mai putea
niciodată să vâre pe nimeni în căcat". Aici, în această traducere literală şi repetitivă
a procesului de îndoctrinare, se află concentrat tot geniul piesei lui Matei Vişniec, o
metaforă evidentă (azilul psihiatric ca loc al oricărei ideologii), dar mai ales o
reflexie asupra puterii, asupra utopiei şi asupra cultului veninos al personalităţii,
ilustrat de Katia Ezova, infirmiera şefă nimfomană care se năpusteşte asupra
tuturor celor care l-au cunoscut, de aproape sau de departe, pe Stalinul ei iubit.

Matei Vişniec a scris, în stilul său caracteristic, un text de o subtilitate

înfricoşătoare.

(Dennis Boneville)
 "Am scris mereu pentru a nelinişti şi nu pentru a calma"
 "Noi, românii, am fost maeştrii umorului macabru. Se practica autoderiziunea fără teamă şi
fără limite. La noi rîsul a fost un mod de a supravieţui"
 "Pentru mine umorul are două feţe - cea înaintea căreia rîzi şi o faţă ascunsă, cea care te face
să plîngi. În piesele mele eu propun un zbor deasupra umorului trist."
 "Rîsul are efectul unui bumerang şi trebuie să ai curajul să ţi-l asumi. Căci, foarte adesea, cînd
rîdem de altul, nu înţelegem că rîdem de noi înşine."
 "Trebuie să ştim să ne acceptăm cu calm şi rănile şi incapacitatea de a fi conştienţi de iluzia în
care trăim uneori"
(Fragmente dintr-un interviu acordat de Matei Vişniec la Festivalul de la
Avignon, 1992)

Una din cele mai mari drame ale secolului XX şi a istoriei umanităţii a fost eşecul
comunismului. Utopia cea mai generoasă concepută şi pusă în practică vreodată de
oameni a lăsat în urmă un tablou terifiant. În această piesă de Matei Vişniec,
oroarea extremă a totalitarismului e pusă sub acuzaţie prin recurs la o cale a
derizoriului aparent, de un autor la fel de lucid, pe cît şi de inventiv.

(Drama Logue, Los Angeles)

„Această piesă se doreşte un act de reîmprospătare a memoriei, o încercare de a radiografia

această formă sofisticată de utopie care a fost comunismul - oroarea travestită în costum
umanist. Sigur, mi-ar fi plăcut să fac în această piesă mai degrabă autopsia comunismului,
numai că bestia nu a murit încă. Cred că este important să ne amintim prin ce am trecut, şi este
important şi să le spunem copiilor noştri care nu au cunoscut comunismul prin ce am trecut.
Este important să nu uităm, chiar dacă sîntem obligaţi să iertăm.“ (Matei Vişniec)

Un dramaturg francez venit din Romania

In toate cele patru piese din volumul lui Matei Visniec*
elementul creator de ambianta teatrala sau de miscare
dramaturgica este moartea. In Istoria comunismului
povestita pentru bolnavii mintal, cum precizeaza chiar
dramaturgul, "actiunea are loc la Spitalul Central de Boli
Mintale de la Moscova, în 1953, cu cateva saptamani
înainte de moartea lui Stalin" (subl. mea). Masinaria
Cehov evoca, daca se poate spune asa, moartea
autorului Livezii cu visini, mai exact ultimele lui clipe de
viata. Frumoasa calatorie a ursilor Panda povestita de un
saxofonist care avea o iubita la Frankfurt înfatiseaza o
sinucidere în doi. In sfarsit, actiunea din Recviem se
petrece integral pe taramul celalalt, toate personajele din
aceasta piesa reprezinta morti, "mortii patriei".
In ciuda omniprezentei mortii, nu e totusi nimic
macabru în aceste piese. Fundamental poetica,
dramaturgia lui Matei Visniec este asa întrucat se
întemeiaza pe viziune, iar viziunile, "vedeniile" lui nu au
nimic lugubru. Sunt mai degraba ironice, de obicei însa
într-un registru crud si glacial, chiar daca nu lipseste o
anume atroce tandrete. Din caracterul acestor "vedenii"
de specie predominant onirica provine în buna parte
puternica originalitate a dramaturgiei lui Matei Visniec,
astazi unul dintre cei mai importanti si mai reprezentati
autori de teatru din lumea francofona.
De altfel, cele patru piese cuprinse în acest volum au
fost scrise în limba franceza, iar doua dintre ele, Istoria
comunismului… si Frumoasa calatorie…, au si fost
publicate mai înainte de edituri din Franta si Belgia,
prima în 2000, cealalta în 1996. Matei Visniec nu si-a
tradus însa acum pur si simplu piesele în romaneste, el
le-a rescris, le-a recreat în limba lui materna, dovada în
plus ca nu s-a convertit la orientarea dupa care
dramaturgia nu ar apartine literaturii, iar dramaturgul nu
ar fi scriitor.
Dintr-un adanc si probabil aristocratic dispret pentru
regulile prozaice, elementare ale profesiunii de editor,
volumul scos de editura Aula nu face însa vreo mentiune
despre autor si opera lui de pana acum. Necesar, poate,
ar fi fost.
Matei Visniec (n. 1956, la Radauti) a debutat cu un
volum de versuri, La noapte va ninge, în 1980. Fara a
renunta la poezie (a mai publicat înca doua carti de
poeme, Orasul cu un singur locuitor, 1982, si Înteleptul la
ora de ceai, 1984), a început sa scrie concomitent si
teatru; din întinsa productie de atunci, neagreata de
oficialitatile vremii, a mai apucat sa-si prezinte o piesa,
pe la jumatatea anilor '80, într-unul din ultimele cenacluri
ale tinerilor scriitori bucuresteni ("Cenaclul din Tei"), dar
curand dupa aceea avea sa ramana în Occident. Stabilit
la Paris din 1987, s-a consacrat exclusiv dramaturgiei,
acum scriind însa în limba tarii de adoptiune. Dupa 1990,
lui Matei Visniec i s-au reprezentat numeroase piese si
în Romania, unde fusese dupa plecare un autor interzis.
La editura Cartea Romaneasca i-au fost tiparite, în 1996,
doua volume continand literatura lui dramatica din anii
'80 scrisa în romaneste (Paianjenul în rana; Groapa din
tavan). La aceeasi editura a aparut, în 1998, o prima
culegere de piese scrise de Matei Visniec mai întai în
franceza si apoi traduse pe romaneste de autor (Teatru
descompus). Cartea publicata acum la editura Aula
apartine aceleiasi serii: dramaturgul francez venit din
Romania îsi repatriaza el însusi scrierile, cum facuse,
candva, si Panait Istrati.
Libertatea de a fi un spectru
Poetica, dramaturgia lui Matei Visniec e însa despuiata
de orice forma de lirism. O rigoare taioasa si eficienta
însufleteste universul de vis delirant al acestor piese,
unde absurdul capata o stranie consistenta. Situarea în
proximitatea mortii sau chiar direct pe taram funerar
confera miscarii dramatice o neobisnuita libertate. Intr-un
chip doar superficial metaforic, despre multe dintre
personajele lui Matei Visniec se poate chiar spune ca
experimenteaza libertatea de a fi un spectru sau aproape
un spectru.
Acesta e, de pilda, cazul scriitorului Iuri Petrovski, din
piesa care da titlul culegerii publicate la editura Aula.
Acesta primeste o misiune întrucatva ciudata, sa
povesteasca prin scurte naratiuni istoria comunismului
pentru internatii dintr-un spital moscovit de boli mintale.
Explicatia acestei însarcinari, fiindca el fusese trimis
acolo de Uniunea Scriitorilor Sovietici, este totusi cat se
poate de logica: de vreme ce socialismul nu poate fi
construit fara transformarea omului, iar literatura si arta
"au un rol imens în transformarea omului", este normal
ca un scriitor sa contribuie la vindecarea bolnavilor
mintal, facandu-i "sa beneficieze si ei de binefacerile
artei, ale literaturii", cum zice directorul stabilimentului.
Care nu este un ospiciu banal, oarecare, ci chiar Spitalul
Central de Boli Mintale de la Moscova. Trimisul Uniunii
Scriitorilor este primit cu protocolul cuvenit, cu discursuri
si cantece mobilizatoare cantate de corul institutiei, in
cazul de fata corul bolnavilor mintal, unii dintre acestia
fiind, nimic neasteptat pentru conditia lor, în camasa de
forta. Directorul, ca buna gazda, îl prezinta pe trimis,
face o scurta informare despre preocuparile, activitatea
si realizarile unitatii, fara a omite sa-i precizeze
oaspetelui ca detine o anumita pricepere în materie de
scriitori. El vorbeste de altfel în numele unui impersonal
noi, care nu se refera neaparat la lumea spitalului, ci mai
curand la aceea din afara. "Noi, spune Directorul cu
tovaraseasca gentilete aratandu-i camera în care va fi
parcat, stim ca scriitorii iubesc natura. Dumneavoastra
aveti nevoie sa vedeti arbori, sa vedeti cerul, sa vedeti
pasarile care canta în arbori... Noi stim, draga Iuri
Petrovski, cum e plamadit sufletul scriitorului, noi stim
tot". Noi stim tot: un avertisment?! Spitalul, care
seamana mai mult cu o puscarie decat cu un asezamant
medical, este în orice caz o lume de umbre, o lume de
dincolo, ce o reflecta însa în dimensiunile esentiale pe
cea reala, de nu chiar i se substituie. Lumea concreta
este oricum aici, unde directorul adjunct este convins ca
scriitorul a fost trimis cu o misiune speciala si secreta, în
urma unui raport facut de el prin care semnala ca "sub
masca alienarii si a deficientelor mintale se ascund
redutabili contra-revolutionari". Cum "povestirile scurte"
prin care scriitorul înfatiseaza "istoria comunismului" asa
cum îi ceruse Directorul, "la nivelul pacientilor", sunt
socotite de Adjunct "reactionare, subversive si
contrarevolutionare", el e sigur ca literatul nu e decat un
agent provocator ce foloseste o ingenioasa solutie
pentru "identificarea elementelor suspecte". Katia,
asistenta medicala, îl agreseaza sexual pe scriitor,
excitata la culme fiindca aflase ca Stalin îi daduse
acestuia mana. Aceeasi, într-una din cele mai
extraordinare scene ale piesei, cand Directorul îi
reproseaza ca s-a culcat "cu debilii profunzi"
("Comunismul nu poate fi construit cu curve împutite ca
dumneavoastra, Katia... Nu, asa ceva nu se poate, noi n-
o sa reusim niciodata sa construim o societate noua cu
curve împutite care se culca cu debilii profunzi") si ca nu-
i ajung "lejerii" si "debilii medii", se justifica spunand
printre hohote de plans ca vrea sa se culce cu toti cei
care "l-au cunoscut pe Stalin". O face, desigur, din iubire
mistica inevitabil isterica, fiindca altfel iubitul ei este
Directorul însusi; începuta ca un exercitiu de sadism,
scena se încheie luand o turnura masochista, de un
nebun umor negru: cei doi cad în genunchi, plangand
îmbratisati. Iar asta în timp ce nebunii joaca la "ruleta
ferestrei", încercand sa ghiceasca daca prin fata unei
ferestre acoperite va trece sau nu cineva, si cine anume.
Un joc al asteptarii repetat pana cand, la sfarsitul piesei,
apare fantoma lui Stalin, proaspat mort, împlinindu-se
astfel prezicerea celui care paruse pana atunci nebunul
cel mai nebun dintre toti nebunii. Beckett trecut prin filtrul
unui rafinat cinism de sursa est-europeana.
Aceasta verva irezistibila, principal motor al evadarii din
ambiante si împrejurari morbide, nu se exercita însa
mecanic si monoton. In Recviem, unde "mortii patriei" se
aduna pentru a pregati defilarea de dupa încetarea
ostilitatilor, o enigmatica poezie se naste din meticuloasa
inventariere a felurimii de decedati. Ritualul cazon al
prezentarii trupelor ia chiar forma unui poem funerar -
"Noi suntem gazatii, sa traiti!/Noi suntem cei fara mate,
sa traiti!/Noi suntem ciuruitii de gloante, sa traiti!/Noi
suntem calcatii în picioare, sa traiti!/Noi suntem facutii
harcea-parcea, jumatate carne, jumatate srapnel, sa
traiti!/Noi suntem scosii de ochi, ce lustruite sunt orbitele
noastre, he, he, sa traiti!/Noi suntem împuscatii drept în
inima, sa traiti!/Noi suntem înecatii, sa
traiti!/Binecuvantate fie apele Patriei./Noi suntem cazutii
din înalturi, avioane, parasute, ferestre, acoperisuri,
turnuri de paza, sa traiti!/Noi am murit prin îngropare de
viu, sa traiti!/Binecuvantat fie pamantul Patriei!/Noi
suntem executatii, sa traiti!/Noi suntem mortii de frica,
da' nu mai mirosim, sa traiti!/ Noi suntem mancatii de
sobolani, traiasca sobolanii Patriei, sa traiti!/Noi am murit
de beti ce eram, sa traiti, asta-i adevarul!/Noi suntem...".
In Masinaria Cehov sunt introduse date istoriografice
reale, stiute cunoscatorilor, cum ar fi confuzia dintre
trenul mortuar care aducea un general mort în razboiul
din Manciuria si cel în care se afla sicriul lui Cehov, în
realitate trupul scriitorului fiind transportat de un vagon
pe care scria "Stridii" (episodul este evocat în biografia
scrisa de Henri Troyat). Aici accentul este însa pus pe
continuarea existentei personajelor dupa moartea
autorului care le inventase, forma de a-i prelungi de fapt
acestuia existenta. In sfarsit, în Frumoasa calatorie a
ursilor Panda... sinuciderea personajelor este prefacuta
în filigran pentru o sublimata si foarte muzicala,
"mozartiana", poveste de iubire. Matei Visniec, probabil
cel mai important dramaturg roman contemporan,
poseda si un vast registru tematic, nu doar o foarte
personala libertate de vedenii, de viziune.
* Matei Visniec - Istoria comunismului povestita pentru
bolnavii mintal si alte piese, teatru, Editura Aula, 2001