Sunteți pe pagina 1din 303

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SINTEZE
Anul I Învăţământ la distanţă

Autori: Prof.univ.dr. Mihai Ielenicz


Prof.univ.dr. Anton Năstase
Prof.univ.dr. Gheorghe Popescu
Prof.univ.dr. Marin Şeclăman
Prof.univ.dr. Ion Zăvoianu (coordonator)
Conf.univ.dr. Nicu Aur
Conf.univ.dr. Aurora Posea
Conf.univ.dr. Rodica Povară
Lector dr. Cornelia Marin

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003


ISBN 973-582-742-5 general
ISBN 973-582-753-0 Vol. I

Descrierea CIP A Bibliotecii Naţionale a României


Geografie: Sinteze: anul I - învăţământ la distanţă.
Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003
Bibliogr.
288p. 23,5 cm.
ISBN 973-582-742-5 general
ISBN 973-582-753-0 Vol. I

913(100)(075.8)

Redactor: Andreea Gabriela DINU


Tehnoredactori: Vasilichia IONESCU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 10.07.2003; Coli tipar: 18
Format: 16/70×100
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, Sector 6, O. P. 83
Telefon/fax.: 410 43 80; www.SpiruHaret.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SINTEZE
Anul I
Învăţământ la distanţă

Coordonator
Prof. univ. dr. ION ZĂVOIANU

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


BUCUREŞTI, 2003
CUPRINS

DISCIPLINE OBLIGATORII
SEMESTRUL I

Prefaţă ……………………………………………………………………... 11
GEOGRAFIE GLOBALĂ (GENERALĂ) (Prof.univ.dr. Mihai Ielenicz)
Geografia ca ştiinţă ………………………………………………… 13
Definiţie, obiect de studiu …………………………..……….. 13
Conţinutul obiectului geografiei ………………..…………… 15
Învelişul geografic – sistem global ………………..……………….. 17
Limitele sistemului ………………..………………..………... 18
Alcătuirea şi structura Sistemului geografic ………………… 19
Caracteristicile sistemului geografic ……………..………….. 19
Sistemul ştiinţelor geografice ……………..……………..………… 25
Locul geografiei fizice în cadrul sistemului geografic global .. 25
Metode folosite în studierea mediului geografic …………….. 26
Legăturile Geografiei cu alte ştiinţe ……………..…………... 30
Pământul şi sistemul geografic global ……………..………………. 32
Formarea planetei, etapele individualizării
principalelor geosfere ……………..……………..…………... 32
Forma pământului şi consecinţele geografice ……………….. 34
Mişcările Pământului ……………..……………..…………... 37
Proprietăţile fizice ale Pământului ……………..…………………... 42
Gravitaţia ……………..……………..……………..………… 42
Căldura internă (telurică) ……………..……………..………. 42
Magnetismul terestru ……………..……………..…………… 43
Electricitatea terestră ……………..……………..…………… 44
Densitatea ……………..……………..……………..………... 44
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 44

TOPOGRAFIE – CARTOGRAFIE (Prof.univ.dr. Anton Năstase)


Noţiuni introductive ……………..……………..……………. 45
Erorile în topografie ……………..……………..……………. 48
Planimetria ……………..……………..……………..………. 50
Altimetria ……………..……………..……………..………... 51
Planuri, hărţi şi atlase ……………..……………..…………... 52
Elementele planurilor şi hărţilor topografice ………………... 54
Elementele hărţilor geografice la scări mici ………………… 61
Atlasele şi clasificarea lor ……………..……………..……… 62
Sisteme de proiecţii şi clasificarea lor ……………………….. 63
Metode de reprezentare utilizate la întocmirea
hărţilor tematice ……………..……………..………………... 66
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 66
METEOROLOGIE (Conf.univ.dr. Rodica Povară)
Introducere în meteorologie ……………..……………..…………... 67
Definiţia şi obiectul de studiu ……………..………………… 67
Atmosfera terestră ……………..……………..…………………….. 70
Procese radiative ……………..……………..……………..……….. 73
Procese termice ……………..……………..……………..………… 75
Procese hidrice ……………..……………..……………..…………. 78
Procese dinamice ……………..……………..……………………... 81
Noţiuni de meteorologie sinoptică ……………..…………………... 82
Masele de aer ……………..……………..…………………... 82
Fronturile atmosferice ……………..……………..………….. 83
Ciclonii şi anticiclonii ……………..……………..………….. 85
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 86

HIDROLOGIE (Prof.univ.dr. Ion Zăvoianu)


Noţiuni introductive ……………..……………..…………………... 87
Hidrologia ca ştiinţă ……………..……………..……………. 87
Apa ca element al vieţii ……………..……………..………… 87
Noţiuni de hidrogeologie ……………..……………..……………... 90
Apele subterane ……………..……………..………………… 90
Apa în scoarţa pământului ……………..……………..……… 91
Hidrologia râurilor (potamologia) ……………..…………………... 98
Bazinul hidrografic ……………..……………..…………….. 99
Reţeaua hidrografică ……………..……………..…………… 101
Configuraţia planică a reţelei hidrografice …………………... 103
Văile râurilor ……………..……………..…………………… 105
Dinamica şi hidrometria fluvială ……………..……………… 108
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 115

GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ (Conf.univ.dr. Nicu Aur)


Obiectul, principiile şi metodele geografiei economice …………… 116
Formarea hărţii politice a lumii contemporane …………………….. 118
Resursele umane ale Terrei ……………..……………..…………… 120
Geografia agriculturii ……………..……………..…………………. 123
Industria uşoară şi alimentară ……………..……………..………… 126
Resursele energetice ……………..……………..………………….. 128
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 131

GEOLOGIE GENERALĂ (Prof.univ.dr. Marin Şeclăman,


Lector dr. Cornelia Marin, Anca Luca)
Mineralogie ……………..……………..……………..…………….. 132
Mineralogie sistematică ……………..……………..………………. 133
Clasa elementelor native ……………..……………..………. 133
Clasa sulfurilor şi sulfosărurilor ……………..………………. 133
Clasa oxizilor şi a hidroxizilor ……………..……………….. 134
Clasa compuşilor halogenaţi (halogenuri) …………………... 135
Săruri oxigenate ……………..……………..………………... 136
Silicaţi ……………..……………..………………………….. 138
Petrologie ……………..……………..……………..………………. 140
Roci magmatice ……………..……………..………………… 141
Roci sedimentare ……………..……………..……………….. 144
Roci metamorfice ……………..……………..………………. 146
Vârsta rocilor ……………..……………..……………..…………... 149
Deformarea corpurilor petrografice ……………..……………..…... 150
Elemente de geotectonică ……………..……………..…………….. 152
Tipuri de mişcări geotectonice ……………..………………... 152
Orogeneza ……………..……………..……………..……….. 155
Structura divizată a litosferei ……………..…………………. 155
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 157

SEMESTRUL II

GEOGRAFIE GLOBALĂ (GENERALĂ) (Prof.univ.dr. Mihai Ielenicz)


Geosferele terestre. Locul învelişului geografic …………………… 158
Endosferele terestre (Învelişurile interne ale Pământului) …... 158
Tectonosfera, mişcările materiei în cadrul ei;
consecinţele geografice ……………..……………………….. 160
Exosferele (Învelişurile externe ale Pământului şi limitele
învelişului geografic) ……………..……………..…………... 164
Reliefosfera ……………..……………..……………..……… 165
Învelişul de apă al Pământului ……………..………………... 172
Climatosfera ……………..……………..……………..……... 176
Biosfera ……………..……………..……………..………….. 180
Învelişul de sol al Pământului ……………..………………… 181
Legile învelişului natural geografic ……………..…………... 182
Zonă, regiune, tip, peisaj ……………..……………..………. 186
Peisajul geografic – reflectare de sistem …………………….. 191
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 194

CLIMATOLOGIE (Conf.univ.dr. Rodica Povară)


Introducere în climatologie ……………..……………..…………… 195
Definiţie şi obiect de studiu ……………..…………………... 195
Clima şi climatul ……………..……………..……………….. 195
Direcţii şi metode de cercetare în climatologie ……………… 196
Ramurile climatologiei ……………..……………..…………. 196
Istoricul climatologiei în România ……………..……………. 197
Factorii generatori ai climei ……………..……………..…………... 197
Procesele cosmice (astronomice) ……………..……………... 198
Procesele radiativ-calorice ……………..……………..……... 199
Procesele dinamice ……………..……………..……………... 200
Structura suprafeţei subiacente active ……………..………… 203
Factorii modificatori ai climei ……………..……………..………... 203
Clasificări climatice ……………..……………..…………………... 205
Caracteristicile zonelor climatice ale globului ……………………... 207
Zonele de climă caldă ……………..……………..………….. 207
Zonele de climă temperată ……………..……………..……... 211
Zonele de climă rece ……………..……………..…………… 214
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 216

HIDROLOGIE (Prof.univ.dr. Ion Zăvoianu)


Regimul hidrologic al râurilor ……………..……………..………... 217
Factorii care determină scurgerea râurilor ……………..……. 217
Sursele de alimentare a scurgerii râurilor …………………… 219
Caracteristicile generale ale scurgerii râurilor din România ….. 220
Scurgerea medie ……………..……………..………………... 222
Scurgerea maximă ……………..……………..……………… 223
Scurgerea minimă ……………..……………..……………… 224
Tipurile de regim ……………..……………..……………….. 225
Scurgerea de aluviuni ……………..……………..…………... 225
Regimul termic al apei ……………..……………..…………. 230
Chimismul apei râurilor ……………..……………..………... 232
Glaciologia ……………..……………..……………..…………….. 235
Limnologie ……………..……………..……………..……………... 239
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 245

GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ (Conf.univ.dr. Nicu Aur)


Industria energiei electrice ……………..……………..……………. 246
Industria metalurgică şi de echipamente ……………..…………….. 247
Industria chimică ……………..……………..……………..……….. 250
Repartiţia geografică a pădurilor şi industria lemnului ……………. 251
Industria materialelor de construcţii ……………..………………… 252
Geografia serviciilor ……………..……………..………………….. 252
Geografia transporturilor ……………..……………..……………... 252
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 254

OCEANOGRAFIE (Conf.univ.dr. Aurora Posea)


Obiect şi importanţă ……………..……………..……………. 255
Geneza oceanelor şi a mărilor ……………..………………… 256
Întinderea Oceanului Planetar şi subdiviziuni ………………. 256
Proprietăţile fizice şi chimice ale apelor oceanice …………... 256
Masele de ape ……………..……………..……………..……. 260
Dinamica apelor oceanice ……………..……………..……… 261
Sedimentele marine ……………..……………..…………….. 262
Viaţa în mări şi oceane ……………..……………..…………. 263
Resursele Oceanului Planetar ……………..……………..…... 264
Poluarea Oceanului Planetar ……………..………………….. 265
Cuplul ocean – atmosferă ……………..……………..………. 266
Statele oceanice ale lumii ……………..……………..……… 267
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 267

GEOLOGIA ROMÂNIEI (Prof.univ.dr. Gheorghe Popescu,


Lector dr. Cornelia Marin)
Domeniul precarpatic ……………..……………..…………………. 268
Platforma moldovenească ……………..……………..……… 268
Platforma Valahă ……………..……………..……………….. 270
Stratigrafie ……………..……………..……………..……….. 270
Orogenul nord – dobrogean ……………..…………………... 273
Domeniul carpatic ……………..……………..…………………….. 277
Carpaţii Meridionali ……………..……………..……………. 277
Autohtonul Danubian ……………..…………………... 278
Pânza Getică ……………..……………..……………... 279
Pânza de Severin ……………..……………..………… 280
Unităţile supragetice ……………..……………………. 280
Depresiuni intramontane ……………..……………….. 280
Depresiunea Getică ……………..……………..……… 280
Munţii Apuseni ……………..……………..………………… 281
Munţii Apuseni de Nord ……………..……………..…. 281
Munţii Apuseni de Sud ……………..…………………. 283
Carpaţii Orientali ……………..……………..……………….. 285
Zona cristalino-mezozoică ……………..……………... 285
Zona flişului carpatic ……………..……………..……. 285
Zona de molasă ……………..……………..………….. 287
Zona magmatismului neogen ……………..…………... 287
Depresiuni intramontane ……………..……………….. 287
Bazinul Transilvaniei ……………..…………………... 287
Bibliografie selectivă ……………..……………..…………………. 288
PREFAŢĂ

În condiţiile eforturilor României de integrare în Uniunea Europeană şi de


realizare a unei economii care să corespundă cerinţelor dezvoltării durabile,
sarcinile învăţământului geografic superior sunt din ce în ce mai importante
pentru pregătirea temeinică a viitorilor specialişti licenţiaţi în Geografie.
Pe parcursul procesului de învăţământ studenţii Facultăţii de Geografie
asimilează gradat cunoştinţe din disciplinele geografice generale, cu pondere mare
în anii I şi II de studiu, completate apoi, în anii următori, cu disciplinele care
asigură cunoştinţele geografice specializate.
În Editura Fundaţiei „România de Mâine” sunt publicate „in extenso”
cursuri universitare pentru toate materiile incluse în Planul de învăţământ al
primului an de studii, precum şi caiete de lucrări practice.
Pentru a uşura procesul de asimilare şi înţelegere a cunoştinţelor, cadrele
didactice ale Facultăţii de Geografie au realizat rezumatele disciplinelor. Acestea
respectă în totalitate structura generală a cursurilor tipărite şi conţin volumul
minim de cunoştinţe care trebuie asimilate. Rezumatele devin astfel un instrument
de lucru necesar dar nu suficient. Pornind de la acestea, studentul trebuie să-şi
completeze cunoştinţele prin parcurgerea şi/sau audierea cursurilor şi prin
realizarea activităţilor practice şi de seminar.
În primul an de studii, studenţii au ca discipline obligatorii o serie de
cursuri care le asigură pregătirea fundamentală, absolut necesară pentru a putea
înţelege şi aprofunda disciplinele din anii superiori:
Geografia globală (generală) asigură o primă iniţiere în tainele geografiei,
în definirea ei ca ştiinţă a Pământului cu precizarea locului Geografiei fizice în
sistemul ştiinţelor geografice. Este apoi analizat Pământul ca sistem geografic
global cu proprietăţile fizice şi cu etapele individualizării învelişurilor interne şi
externe. O atenţie deosebită se acordă acestora din urmă fiind succint prezentate
reliefosfera, climatosfera, hidrosfera, biosfera şi pedosfera, legile învelişului
natural geografic şi definirea corectă a termenilor de zonă, regiune, tip şi peisaj.
Topografia-cartografia asigură noţiunile de bază prin care studenţii sunt
iniţiaţi în modul cum se poate măsura şi reda corect pe planuri şi hărţi suprafaţa
terestră cu principalele detalii de planimetrie, cu accent pe metodele folosite la
întocmirea hărţilor tematice.
Meteorologia prezintă atmosfera terestră cu gama complexă de procese
radiative, termice, hidrice şi dinamice, cu efectele acestora la nivel local şi global
şi noţiunile de bază folosite în meteorologia sinoptică.
Climatologia aprofundează factorii genetici ai climei, clasificările climatice,
principalele caracteristici ale zonelor climatice ale globului, individualizate ca
urmare a fluxului energetic recepţionat de Pământ.
Hidrologia prezintă apa ca element al vieţii, apele subterane şi cele de
suprafaţă definind bazinul hidrografic ca element sistemic de bază, reţeaua
hidrografică, văile râurilor, dinamica şi hidrometria fluvială. În cel de al doilea
semestru se pune accent pe regimul de variaţie în timp şi în spaţiu a resurselor de
apă, incluzând aici şi studiul lacurilor şi al apei sub formă de gheaţă.
Oceanografia, vine să întregească imaginea hidrosferei cu descrierea
principalelor bazine oceanice, cu proprietăţile şi dinamica apelor marine (valuri,
maree, curenţi) şi cu rolul acestora ca moderatori climatici. Se au apoi în vedere
resursele Oceanului Planetar, considerat cămara omenirii, exploatarea acestora,
consecinţele poluării şi protecţia mediului marin.
Geografia economică mondială dă imaginea de ansamblu asupra
activităţilor umane care au efecte şi asupra întregului planetar, cu accent pe
resursele umane şi naturale ale Terrei şi pe activităţile de exploatare şi
valorificare a acestora, până la geografia transporturilor, serviciilor, turismului şi
comerţului.
Geologia generală iniţiază studenţii în tainele mineralogiei şi petrologiei,
insistând asupra tipurilor de roci din care este alcătuită scoarţa terestră şi asupra
elementelor de geotectonică, pentru a înţelege orogeneza şi structura litosferei.
Geologia României se focalizează pe analiza a două mari domenii. Cel
precarpatic care prezintă geologia Platformei Moldoveneşti, a platformei Valahe
şi orogenul nord-dobrogean şi cel carpatic, cu geologia Carpaţilor Meridionali,
Apuseni şi Orientali.
Organizarea excursiilor geografice, curs facultativ, este util pentru viitoarele
cadre didactice, deoarece reuşita unei astfel de activităţi depinde de modul ei de
organizare. Pe lângă elementele legate de planificare, documentare, echipamente
şi materiale necesare, este abordată şi desfăşurarea excursiilor cu instrumentele
şi metodele de orientare în teren. Se acordă apoi atenţie pericolelor potenţiale,
accidentelor şi prevenirii lor, ca şi noţiunilor legate de folosirea unei alimentaţii
raţionale şi de organizare a taberelor şcolare.
Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” doreşte ca
prin prezenta lucrare, prin modul cum este structurată şi prin volumul de
informaţii oferite să vină în sprijinul studenţilor de la învăţământul la distanţă,
pentru a le uşura efortul depus în aprofundarea noţiunilor de bază absolut
necesare pentru promovarea primului an de studii.
Subliniem, în încheiere, că sintezele nu pot suplini, în nici un caz, cursurile
şi manualele elaborate la disciplinele respective, şi nici celelalte lucrări incluse în
bibliografia selectivă prevăzută.

Conf. univ. dr. Ioan POVARĂ


GEOGRAFIA ECONOMICĂ MONDIALĂ

1. Obiectul, principiile şi metodele geografiei economice

□ Geografia economică aparţine domeniului geografiei umane,


studiază sursele de existenţă şi operează cu modelele spaţiale ale producţiei,
distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. În sens restrâns, geografia
economică studiază relaţiile dintre societate şi mediul înconjurător, în
dinamica lor actuală, modul în care sunt gestionate şi valorificate resursele,
inter-pretează rolul acestora în evoluţia economiei unui teritoriu.
Geografia economică nu numai că evaluează resursele, dar explică
localizarea lor şi diferenţierea valorificării prin activităţile productive în
raport cu compatibilitatea/incompatibilitatea relaţiilor sociale şi economice.
Subramurile geografiei economice sunt: geografia resurselor, geografia
agriculturii, geografia industriei şi geografia serviciilor (transporturilor,
turismului, comerţului).
Cunoscută iniţial ca geografia activităţilor productive, geografia
economică se rezumă la înregistrarea producţiei în diferite părţi ale lumii. O
etapă distinctă în dezvoltarea geografiei economice s-a conturat prin apariţia
teoriilor geografice despre poziţia teritorială a activităţilor agricole,
industriale, transporturilor şi a celorlalte servicii, a locurilor centrale, a
interacţiunii şi opţiunii spaţiale din economie (I. von Tűnen, Launhard Weber,
Cristaller, Palander, Lősch). În a doua jumătate a secolului al XX-lea, pentru
studierea regională a aspectelor economice începe utilizarea metodelor
cercetării operaţionale matematice, sociologice; geografia economică a
evoluat la confluenţa unor importante curente filozofice (pozitivismul,
structuralismul, umanismul), dobândind o nouă perspectivă sub influenţa
cuceririlor din tehnologie şi informatică privind stocarea, transferul şi
manipularea băncilor de date, analiza spaţială prin folosirea teledetecţiei şi a
înregistrărilor satelitare.
Totuşi, din ce în ce mai rar, în geografia economică apar lucrări care
abundă în date statistice, într-o concepţie structuralistă şi deloc procesuală –
reflectând o evidentă defazare faţă de geografia actuală. Alteori, mai ales în
domeniul pregătirii specialiştilor în domeniul economiei, rolul geografiei
economice nu este înţeles. Un specialist în economie are nevoie de
cunoştinţe temeinice în domeniul resurselor Terrei (umane şi naturale) şi a
modului de gestionare, de însuşire a metodelor de analiză şi de soluţionare a
problemelor economice, sociale şi de mediu, de optimizare a organizării, de
modelare a spaţiului geografic, de constituire a unor structuri economice şi
sociale corect proporţionate.
Sub nici o formă geografia economică nu poate fi aşezată în acelaşi
plan cu geografia umană întrucât este o ramură a acesteia aşa cum sunt şi
geografia populaţiei, geografia aşezărilor, geografia socială, geografia
politică, geografia culturală ş.a.
Geografia economică studiază aspectele spaţiale ale resurselor,
producţiei, repartiţiei, schimburilor şi consumului de bunuri materiale,
locali-zarea şi dinamica factorilor economici, conexiunea lor teritorială cu
componentele geografico-fizice şi demografice.
Prin urmare, localizarea resurselor, locul de prelucrare şi distribuire,
examinarea unor activităţi legate de reţeaua mijloacelor de transport şi
comunicaţii, extracţia şi exploatarea resurselor naturale, producţia diverselor
bunuri materiale, comerţul şi serviciile de informatică, cercetare, consultanţă,
acţiunile autorităţilor care au impact cu tipurile de activităţi economice intră
în sfera acestei ramuri a geografiei umane.

□ Principiile şi metodele cercetării geografiei


• Principiul reprezintă totalitatea elementelor teoretice fundamentale
(legi, concepte, noţiuni).
Fiecare ştiinţă se ghidează după anumite principii, iar geografia
economică utilizează: principiul repartiţiei teritoriale (al extensiunii
suprafeţei, arealului), principiul cauzalităţii (introdus de Alexander von
Humboldt), principiul integrării geografice (introdus de Karl Ritter).
Geografia are un caracter integrativ, aspectele locale se inserează în
regional şi global, deci într-un tot unitar. Ca ştiinţă integrativă geografia are
rolul de a evalua starea unor structuri, relaţiile om-teritoriu, diferenţierea
suprafeţei terestre şi organizarea spaţială.
• Metodele reprezintă un ansamblu de reguli, norme şi procedee de
cunoaştere şi depind de natura domeniului cercetat. După academicianul
Vintilă Mihăilescu, „metoda este totalitatea procedeelor care conduc raţiunea
la aflarea sau demonstrarea adevărului, … metoda este o indicaţie abstractă;
tehnica este o indicaţie concretă”. În geografie se utilizează: metoda inductivă
(una din căile principale de abordare geografică), metoda deductivă, metoda
analizei, metoda sintezei, metoda cartografică (Simion Mehedinţi menţiona
că harta este „un al doilea ochi al geografului”, iar „cea dintâi pagină de
geografie a fost un plan sau o hartă”), metoda istorică, metoda comparativă,
metoda statistico-matematică, metoda modelelor ş.a.
2. Formarea hărţii politice a lumii contemporane

□ Definiţia statului şi a naţiunii. În geografie, conceptul de stat are


mai multe accepţiuni unitate politică independentă şi suverană peste un
teritoriu, o unitate politică aflată sub conducerea unui guvern, iar federal
presupune asocierea mai multor state sau unităţi teritoriale care admit o
putere comună, o anumită organizare proprie şi grad de autonomie etc. În
sens strict, statul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să ocupe o
porţiune definită de teritoriu, să aibă o economie organizată, un sistem de
transport al bunurilor, oamenilor şi ideilor, să fie suveran asupra populaţiei
şi teritoriului, să aibă o recunoaştere internaţională. Statul este obiect de
studiu al geografiei politice.
Naţiunea reprezintă o etnie în spaţiul său de geneză, care se bazează pe
comunitatea de teritoriu, origine, limbă şi viaţă spirituală.

□ Caracteristicile geografice ale statelor. Teritoriul statului reprezintă


o entitate geografică, spaţială, concretă, umanizată, având prin ethosul său o
anumită specificitate regională sau mondială. Mărimea teritoriului este o
noţiune relativă, dar mărimea statelor este relevantă. Mărimea teritoriului
statelor influenţează varietatea resurselor, potenţialul de habitat, potenţialul
economic, factorii geostrategici, politici şi de putere.
Mărimea demografică este un criteriu de geografie politică în
ierarhizarea statelor şi relevă existenţa celei mai valoroase resurse – resursa
umană.
Forma statelor (de cerc, alungită, strangulată, apendiculară, fragmentată,
perforată, încorsetată) este dată de conturul spaţial şi este una din
caracteristicile care influenţează funcţionarea interioară şi comportamentul
exterior.
Poziţia, aşezarea şi localizarea teritoriului unui stat definesc sistemul de
relaţii pe trepte de integrare (locală, regională şi mondială), reprezentând cea
mai importantă caracteristică politică, precum şi raporturile de comunicaţie cu
celelalte teritorii, locul particular al fiecărui stat, potenţialul de conflicte şi
problemele de securitate.
Componentele teritoriale ale statelor (ariile centrale, capitalele) definesc
caracteristici geografice distincte, concentrează funcţii politico-
administrative, sociale, economice şi publice.
Frontierele delimitează statele ca entităţi geografice, istorice, politice ori
militare, au funcţii complexe. În procesul de globalizare frontierele se
estompează, dar se vor menţine, întărind ideea de păstrare a identităţii
naţionale şi de diversitate în unitate.
Graniţa desemnează linia care stabileşte limita suveranităţii şi
jurisdicţiei unui stat. Graniţele sunt: funcţionale, genetice, morfologice.
□ Evoluţia hărţii politice
• Harta politică a lumii din antichitate până în 1642. În antichitate se
conturează relativ bine precizate (cu excepţia unor sectoare), o serie de
imperii (chinez, indian, persan, egiptean, roman), care se axau pe bazinele
unor mari fluvii sau în apropierea unor mări.
Migraţiile popoarelor din secolele III-X modifică harta politică a
Europei şi a altor popoare. Marile descoperiri geografice generează
imperiile coloniale. Tendinţe diverse sunt specifice Renaşterii.
• Harta politică a lumii în perioada modernă (1642-1914). În feudalismul
timpuriu, imperiile spaniol, francez, englez şi olandez vor da navigatori
iscusiţi care contribuie la marile descoperiri geografice şi pun bazele statelor
americane. Unele ţări europene devin mari imperii coloniale, au loc numeroase
modificări de graniţe, împărţirea şi conturarea unor ţări, în secolele IV-XVII
se formează şi se extinde Imperiul Otoman, după pacea de la Westfalia (1648)
câteva mari imperii (regate) dominau Europa (Regatul Franţei, Regatul Spaniei,
Regatul Angliei, Imperiul Rusiei, Lituania, Imperiul German). După 1789, în
Europa au loc: expansiunea Imperiului Rus spre Marea Neagră, Europa
Centrală, Asia Centrală şi Caucaz, în nord se formează Regatul Danemarcei şi
Norvegiei, în Europa Centrală, Regatul Prusiei.
Tot în Europa, începutul secolului al XX-lea marchează expansiunea
Imperiului Francez. Congresul de la Viena (1815) consfinţeşte alte realităţi:
expansiunea Rusiei în defavoare Finlandei, Poloniei şi altor state, autonomia
Serbiei faţă de Imperiul Otoman, consolidarea Ţărilor de Jos, desprinderea
Danemarcei din Regatul comun cu Norvegia şi formarea Regatului Suedo-
Norvegian.
Revoluţiile burgheze din 1848-1849 accentuează tendinţele de
dezintegrare a imperiilor Otoman şi Austro-Ungar. În secolul al XIX-lea se
realizează Unirea Principatelor Române (1859) şi se obţine independenţa
faţă de turci (1878), se parcurg etapele unificării Germaniei.
În preajma anului 1700 în Africa erau conturate câteva state: Etiopia,
Benin, Dahomey, Rwanda ş.a., iar în Asia: Persia, Cambodgia, Vietnam,
Imperiul Chinez, Imperiul Nipon.
În America, statele independente apar mai târziu: SUA (1776), Mexic
(1821), Canada (1867), iar în America Latină, după 1800, se formează: Haiti
(1804), Venezuela (1811), Argentina (1810), Chile (1810), Peru (1821),
Brazilia (1822), Cuba (1898).
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Asia Orientală era în sferele de
influenţă rusă, britanică, franceză, germană, japoneză şi olandeză.

• Harta politică a lumii în perioada interbelică


Are loc dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, formarea României,
Austriei, Ungariei (ca state naţionale unitare), Iugoslaviei ţi Cehoslovaciei
(state federale), apare comunismul în Rusia şi se extinde, SUA devine o mare
putere, se reaşează harta politică prin „jocul de interese” al marilor puteri în
Africa, Asia şi America Latină, apare fascismul în Germania, anexarea
Austriei, Cehoslovaciei, invazia Poloniei (împărţirea acesteia între Germania
şi URSS), începe cel de-al doilea război mondial, URSS ocupă Basarabia şi
Bucovina de Nord, iar Ungaria horthistă partea de nord-vest a Transilvaniei.
• Harta politică a lumii după cel de-al doilea război mondial
Vechile imperii coloniale se destramă, numeroase ţări din Africa, Asia
de Est şi Sud-Est, din Caraibe şi Oceania devin independente, apare sistemul
comunist euro-asiatic şi al Cubei, creşte influenţa URSS pe celelalte con-
tinente, România a fost lăsată în sfera de influenţă sovietică şi a pierdut
Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Germania a fost împărţită
între puterile care au câştigat războiul, a crescut influenţa SUA în lume, au
loc conflicte în Indochina, Vietnam, Coreea, Afganistan, între Israel şi ţările
arabe, apare „bipolaritatea mondială”, o puternică ascensiune economică a
Germaniei şi Japoniei.
• Harta politică a lumii după 1989
Are loc dezintegrarea sistemului comunist, reunificarea Germaniei,
dispariţia URSS, dezmembrarea Cehoslovaciei, Iugoslaviei, creşte influenţa
SUA, rolul economic al Germaniei, Japoniei şi Chinei, se mută centrul de
greutate al economiei mondiale în Asia de Est, Sud-Est, America de Nord şi
Australia.
Se menţin focare de tensiune în: Caşmir, Gaza şi Cisiordania,
Transnistria, Cecenia, Afganistan ş.a.

3. Resursele umane ale Terrei

Populaţia umană este privită ca resursă fizică şi intelectuală nemijlocit


prin categoriile de populaţie activă economico-social, populaţie ocupată şi,
indirect, în totalitatea sa.
Dinamica populaţiei. Populaţia umană este un sistem deschis. Populaţia
mondială este o sumă de populaţii naţionale, iar acestea, o sumă de populaţii
aflate în conexiune.
Fluxurile N (natalitate) şi M (mortalitate) schimbă stările populaţiei.
Conceptul de dinamică a populaţiei semnifică procesul general de schimbare
a numărului acesteia ca urmare a naşterilor, a deceselor, sau ca efect al imi-
grărilor (I), ori al emigrărilor (E).
Creşterea (evoluţia)numerică a populaţiei depinde de valoarea unor
indicatori: fecunditatea, nupţialitatea, divorţialitatea, natalitatea, mortalitatea
şi mobilitatea. Repartiţia teritorială a acestora diferă de la o ţară la alta, de la
un continent la altul în funcţie de o serie de factori (structura pe grupe de
vârstă, măsurile de politică demografică, nivelul cultural, religie, mentalităţi,
nivel de dezvoltare economică, asistenţă medicală etc.).
Fazele de creştere intensă a populaţiei sunt în strânsă concordanţă cu
progresele din sistemele de producţie. Numeroase fenomene şi evenimente,
de-a lungul timpului, au avut ca urmare scăderea numărului populaţiei:
bolile (ciuma, variola, ciuma neagră, tifosul, holera, invaziile, migraţiile,
războaiele, unele fenomene precum inundaţiile, cutremurele ş.a.).
Dacă teoriile despre populaţie au fost centrate multă vreme în jurul
raportului dintre numărul locuitorilor şi resursele alimentare, astăzi ele
îmbrăţişează o viziune sistemică. La începutul secolului XXI au apărut alte
aspecte ce nu pot fi explicate nici prin teoria „tranziţiei demografice” şi care
se referă la: capacitatea de susţinere a unei populaţii numeroase, tendinţele
divergente în alimentaţie şi venituri, creşterea numărului celor din mediul
rural lipsiţi de pământ, creşterea populaţiei şi conflictele etc.

□ Mobilitatea teritorială a populaţiei


În conceptul de mobilitate spaţială a populaţiei se includ: nomadismul,
migraţia popoarelor, invaziile, comerţul cu sclavi, deplasările turiştilor, ale
lucrătorilor sezonieri, ale navetişilor, ale persoanelor dintr-o localitate în
alta. În raport cu graniţele unei ţări, migraţia poate fi: migraţie internă,
migraţie internaţională. În cadrul migraţiei interne se folosesc expresiile:
persoane plecate, persoane sosite.
Cauzele mobilităţii teritoriale ale populaţiei sunt: suprapopularea,
războaiele, schimbarea stării civile, segregarea, cataclismele, persecuţiile
religioase, poluarea mediului, restructurarea şi retehnologizarea ş.a.
După cauză şi scop, migraţiile pot fi: migraţii ale refugiaţiilor, migraţii
forţate, migraţii economice; după durată: definitive şi temporare; după nu-
mărul persoanelor: individuale, pe grupe organizate.

□ Repartiţia geografică a populaţiei. Atracţia sau respingerea populaţiei


pot fi cauzate de caracteristicile mediului: relieful (prin altitudine, natura
suprafeţei topografice, expoziţia versanţilor ş.a.), latitudinea, distanţa faţă de
ţărm, condiţiile climatice, apele, vegetaţia, fertilitatea solurilor, resursele
subsolului. Dintre factorii social-economici, tehnologici şi istorici menţionăm:
suprapopularea unor regiuni agrare, urbanizarea şi industrializarea, declinul
unor activităţi, conflictele, asistenţa sanitară, căile de comunicaţie ş.a.
□ Densitatea populaţiei este expresia repartiţiei geografice diferenţiate.
Densitatea generală depăşeşte 45 loc/km2. În organizarea spaţiului geografic
se utilizează: densitatea brută, densitatea netă, densitatea urbană, densitatea
rurală, densitatea agricolă, densitatea economică.
□ Structura populaţiei. • Structura rasială cuprinde: rasa europoidă,
rasa mongoloidă, rasa negroid-australoidă.
• Structura etnolingvistică este rezultatul unui proces complicat; nu-
mărul limbilor naţionale coincide cu numărul statelor, cu deosebirea că, la
nivelul fiecărui stat, limba oficială se diferenţiază de la o regiune la alta prin
dialecte. • Structura pe sexe (genuri) ale populaţiei. La grupa tânără se re-
marcă o uşoară predominare a sexului masculin, iar la vârstnici predomină
sexul feminin. • Structura pe grupe de vârstă. În statele dezvoltate, tineretul
are o pondere sub 30% din totalul populaţiei, adulţii depăşesc media
mondială, iar vârstnicii au o pondere de 15- 20%.
• Structura confesională. Creştinismul, iudaismul, islamismul, hinduismul
şi budismul reprezintă marile religii ale lumii. Cea mai mare pondere revine
creştinismului (48,5%) cu religiile ortodoxă, catolică şi protestantă, urmat de
islamism (14,8%), hinduism (14,8%), budism (8,7%), animism (6,0%).
Recrudescenţa fenomenului religios s-a manifestat, în ultimele decenii prin
nenumărate aspecte: conflicte religioase, creşterea rolului unor partide
religioase, multiplicarea sectelor.
• Structura social-economică. În cadrul populaţiei active se disting:
populaţia ocupată şi populaţia neocupată. Repartiţia pe sectoare a
populaţiei active: sectorul primar, sectorul secundar, sectorul terţiar şi
sectorul cuaternar. În ţările dezvoltate – o pondere redusă a populaţiei în
agricultură, în sectorul secundar depăşeşte 30%, iar în servicii ( în SUA,
Suedia, Franţa) depăşeşte 60%.
• Structura populaţiei pe medii. Ponderea populaţiei urbane este
variabilă: Monaco, Nauru, Singapore cu 100%, Uganda 12%, Burundi 7%,
Rwanda 6%. La nivelul continentelor, Europa de Vest, America de Nord şi
Australia au cele mai ridicate rate de urbanizare.

□ Populaţia, resursele şi dezvoltarea durabilă. Creşterea numerică a


populaţiei influenţează toate sistemele din societate, generează contraste
sociale, concentrarea masivă a bunurilor în opoziţie cu penuria generală
măreşte presiunea asupra resurselor de apă, de sol, de lemn, produce
poluare. Componenta-nucleu a dezvoltării durabile o constituie interacţiunea
dintre populaţie, progresul economic şi potenţialul de resurse naturale, grija
faţă de generaţiile viitoare.

4. Geografia agriculturii

□ Premisele dezvoltării agriculturii


• Premisele naturale ale agriculturii. Factorii geografico-fizici intervin
direct şi activ asupra agriculturii (climatele, relieful, sursele de apă, vegetaţia
naturală şi fauna sălbatică, dăunătorii).
• Factorii social-economici şi tehnici influenţează dezvoltarea spaţiului
agrar, diversificarea şi creşterea producţiei agricole. Dintre aceşti factori
menţionăm: maşinile şi utilajele, chimizarea, echiparea tehnică, îmbunătăţirile
funciare, biotehnologiile ş.a.
• Culturile vegetale
– Cultura cerealelor. Grâul – principala cereală panificabilă. Tipurile de
cultură: tradiţională, avansată. Marile grânare ale lumii. Principalii exportatori
de grâu: SUA, Canada, Argentina, Australia. Importatorii: Rusia, Japonia şi
China. Orezul – „pâinea” omului galben. Se cultivă prin: plantare şi prin
semănare. China are cea mai mare producţie de orez (1/3 din producţia
mondială), fiind urmată de India, SUA. Dintre exportatori: Thailanda,
Indonezia, Filipine, Brazilia. Importă cantităţi mari de orez: Rusia, Marea
Britanie, Germania, Canada, Polonia. Orzul se cultivă îndeosebi în Suedia,
Rusia, Canada, China, ovăzul în Europa şi America de Nord, secara în Rusia,
Polonia, Germania. Culturile de porumb deţin 15% din suprafaţa cultivată cu
cereale. Se cultivă pe mari suprafeţe în SUA („Corn belt”), China de Nord-
Est şi Est, Brazilia, Mexic, Franţa, Argentina, România, India ş.a.
• Cultura plantelor tehnice
– Plantele oleaginoase. Floarea soarelui. Europa şi partea europeană a
Rusiei deţin 60% din suprafaţa cultivată şi 3/4 din producţia mondială. Se
cultivă şi în pampa argentiniană, Uruguay, Mexic, Africa de Sud. Are
multiple întrebuinţări. Soia se cultivă în China, Japonia, Thailanda, Vietnam,
SUA (Corn-Soi-Belt), Canada, Brazilia, Rusia, Ucraina, România ş.a. Alte
plante oleaginoase: măslinul, arbore specific zonei mediteraneene; principalii
producători de măsline sunt: Spania, Grecia, Turcia; palmierul de ulei creşte
în culturi naturale din Gambia până în Angola şi se cultivă în Malaysia, Sri
Lanka, Mexic, Mozambic, se găseşte în plantaţiile din Nigeria, Sierra Leone,
Benin; palmierul de cocos se găseşte în Filipine, Indonezia, India, Malaysia,
Mexic, Mozambic.
– Plante cultivate pentru zahăr. Trestia de zahăr se cultivă în trei mari
zone geografice: America Centrală, Brazilia şi Asia musonică. Principalele
ţări producătoare de trestie de zahăr sunt: Brazilia, India, China ş.a. Sfecla
de zahăr este o cultură de zonă temperată şi subtropicală. Circa 60% din
producţia de zahăr provine din trestia de zahăr.
– Plante textile. Cele mai extinse plante textile sunt: bumbacul, iuta,
inul şi cânepa. Bumbacul ocupă 80% din totalul suprafeţelor cultivate cu
plante pentru fibre. Statele cu producţii mari de bumbac sunt: SUA, Egipt,
Turcia, Pakistan, Sudan.
• Cultura plantelor pentru cauciuc
Cel mai productiv palmier (arborele de cauciuc) poartă denumirea de
Haevea braziliensis (originar din pădurea braziliană). Aproximativ 90% din
cantitatea de cauciuc natural provine din Asia de Sud-Est, mari producători
din această parte a lumii fiind Malaysia, Indonezia şi Thailanda; în Africa
producătorii sunt: Liberia, Nigeria, Coasta de Fildeş, Camerun, iar în
America Latină, Brazilia, Mexic ş.a.
• Legumicultura şi plantele cultivate pentru tuberculi
– Dintre legume, tomatele se cultivă pe aproximativ 3 mil. ha., iar în
Europa deţine 1/5 din suprafaţă şi 30% din producţia mondială.
– Leguminoasele pentru boabe. Fasolea se cultivă pe mari suprafeţe în
SUA, Spania, Portugalia, Italia, România, Mexic ş.a., iar mazărea în Rusia,
Ucraina, Polonia, Germania, India, China, Canada.
– Cartoful, concurent al cerealelor în multe părţi ale Europei
– Batatul se cultivă în China de Sud-Est (80% din producţia mondială),
pe mari suprafeţe în Coreea de Sud, Japonia, Indonezia, Uganda, Nigeria,
Brazilia.
– Maniocul constituie hrana de bază pentru populaţia din zona
ecuatorială şi are o mare pondere în alimentaţia populaţiei din zonele
tropical-musonice. Brazilia este cea mai mare producătoare de manioc.
• Cultura pomilor fructiferi
În regiunile ecuatoriale şi tropicale sunt specifice culturile de: ananas,
palmier de cocos, avocado, mango, papaya, în cele deşertice se cultivă cur-
malul, iar în cele mediteraneene, citricele, smochinul, iar în cele temperate
sunt caracteristice cele de măr, păr, cais, piersic, vişin, cireş.
• Viticultura şi plantele cultivate pentru băuturi
– Viţa de vie se cultivă cu un randament bun în regiunile
mediteraneene şi în zona temperată. Principalele ţări producătoare de
struguri şi de vin sunt: Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Grecia.
– Dintre plantele cultivate pentru băuturi menţionăm: arbustul de cafea
(în Columbia, Brazilia, Ecuador, Mexic, Uganda, Kenya, Tanzania), arborele
de cacao (în Nigeria, Ghana, Camerun, Brazilia, Ecuador), arbustul de ceai
(în Kenya, Tanzania, Malawi, Mozambic, Armenia, India ş.a.).

□ Creşterea animalelor
– Creşterea bovinelor oferă 90% din cantitatea totală de lapte ce se
consumă pe Glob, 33% din cea de carne şi 90% din totalul pieilor prelucrate
în tăbăcării. Se cunosc trei sisteme de creştere a bovinelor: sistemul nomad şi
seminomad (aflat într-un avansat proces de restrângere), sistemul bazat pe
ferme specializate şi sistemul bazat pe ferme mixte. În SUA, ferme de vaci
de lapte se clasifică astfel: ferme comerciale, ferme de selecţie, ferme de vaci
de lapte cu o activitate suplimentară, ferme gospodăreşti, ferme mixte de
lapte-carne. Mari exportatoare de carne şi produse lactate sunt: Argentina,
SUA, Australia, Noua Zeelandă, Olanda, Danemarca, Franţa.
– Creşterea bubalinelor este specifică Asiei Musonice.
– Creşterea ovinelor şi caprinelor se practică în sisteme tradiţionale,
moderne, intensive. Pe continente, după numărul ovinelor domină Asia
(China locul I, India locul II), urmată de Australia (locul III), iar în Europa –
Marea Britanie (locul VII), Rusia, Portugalia, Italia, România.
– Creşterea porcinelor se practică pe toate continentele (cu excepţia
Antarcticii). China deţine 50,8% din efectivele mondiale, urmată de SUA,
Brazilia, Germania.
– Cămilele se cresc în zonele calde şi aride (Somalia, Sudan, India,
China, Pakistan, Mongolia, Kazahstan).
– Avicultura se face în sistem industrial şi este legată de marile con-
centrări urbane (China, 36,6% din producţia mondială), urmată de SUA,
Japonia, Rusia, India.
– Sericicultura obţine rezultate foarte bune în China, Japonia şi India,
iar apicultura în Asia, Europa şi America de Nord.

□ Peisajele rurale, peisajele agrare şi regiunile agricole


– Peisajul agrar este expresia vizibilă a mediului ce îmbină
caracteristicile de proprietate a terenurilor cu tradiţia, dezvoltarea socială şi
economică şi particularităţile cadrului natural. Baza peisajului agrar o
constituie câmpul cultivat cu diferite plante care trebuie să ocupe un spaţiu
important din teritoriul rural. Permanent sau temporar, peisajul agrar
modifică profund peisajul natural.
– Peisajul rural, spre deosebire de cel agrar, înglobează atributele
acestuia, inclusiv structurile de habitat, amenajările turistice, obiectivele
istorice şi echipările care asigură legătura dintre habitat şi formele
productive, dintre acestea şi pieţele de desfacere.
Progresele ştiinţifice au permis constituirea unor tipuri de peisaje rurale
caracteristice: peisajul câmpurilor închise şi peisajul câmpurilor deschise
– Se cunosc următoarele regiuni agricole: regiunea agricolă aridă,
regiunea agricolă subtropicală (cu subregiunea mediteraneeană şi
subregiunea musonică), regiunea agricolă cerealieră a zonei temperate,
regiunea agricolă subpolară.

5. Industria uşoară şi alimentară

□ Industria uşoară cuprinde următoarele subramuri: industria textilă şi


a confecţiilor, industria pielăriei, încălţămintei, blănăriei şi marochinăriei.
Industria textilă prezintă o evidentă dispersie în teritoriu fiind
dependentă de materiile prime, pieţele de desfacere, tradiţie, forţa de muncă
specializată ş.a.
− Industria bumbacului. China deţine primul loc în lume în producţia
de fire şi de ţesături. Centrele principale: Shanghai, Guangzhou,
Kunming, Tianjin ş.a. SUA are cele mai mari centre la: San Antonio,
El Paso, Atlanta, Dallas, Macon, Knoxville. Străvechi tradiţii în
prelucrarea bumbacului au: India (Ahmedabad, Maduras, Bombay,
Calcutta), Marea Britanie (Manchester), Franţa (Lille), Italia
(Perugia, Ancona), Polonia (Lodz), Belgia, Olanda.
− Industria lânii foloseşte ca materii prime fibrele de origine ani-
mală, precum şi fibre chimice de tip lână. În Australia, princi-
palele centre ale industriei lânii sunt: Sydney, Brisbane, în China
– Harbin, Shenyang, în Rusia – Ivanovo, Vologda, în Marea
Britanie – Manchester, Leeds, în SUA – Boston, New Haven, în
Japonia – Osaka, Tokyo, în Germania – Mőnchengladbach.
− Industria mătăsii naturale – subramură de tradiţie a cunoscut o
puternică concurenţă a fibrelor sintetice şi un reviriment în
ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Mari cantităţi de mătase
se produc în centrele: Shandong, Lüda, Wuhan, Shanghai (China),
Agra (India), Kochi, Komatsushima (Japonia), Como, Milano
(Italia), Lyon (Franţa), New Jersey (SUA).
− Industria inului şi a cînepii este localizată în arealele de cultură a
acestor plante. Producţia de ţesături este concentrată în: Rusia,
China, India, Letonia, Estonia, Polonia, România.
− Industria tricotajelor şi confecţiilor se află în centrele puternic
populate, unele fiind specializate: Boston, New York (SUA),
Paris, Marsilia (Franţa), Napoli (Italia), Manchester (Marea
Britanie), Hamburg (Germania), Moscova, Sankt Petersburg
(Rusia), Varşovia, Lublin (Polonia), Bucureşti (România).
− Industria pielăriei şi încălţămintei. Materiile folosite sunt: pielea
naturală, pielea sintetică, cauciucul, masele plastice ş.a. Ţările cu
un şeptel bogat (China, India, SUA, Argentina ş.a.) au o
dezvoltată industrie a tăbăcăriei şi a încălţămintei. Centrele mari
ale industriei încălţămintei sunt: Chengdu, Qingdao (China),
Belluno, Napoli (Italia), Kurgan, Orenburg (Rusia), Rio Grande
(Brazilia), Calcutta, Kanpur (India), Offenbach (Germania).
− Industria marochinăriei este localizată în centre artizanale şi
semiartizanale (Iran, Siria, Algeria, Mexic ş.a.), sau în centre
specializate (Franţa, Germania, China, Rusia, SUA).
− Industria blănăriei se menţine în multe state la un nivel meşte-
şugăresc. Pentru blănurile superioare şi scumpe se organizează
târguri şi licitaţii internaţionale la Montreal, Edmonton, Paris,
Sankt Petersburg.
□ Industria alimentară. Valorifică în principal materiile prime agri-
cole, localizarea fiind dependentă de repartiţia culturii plantelor, creşterea
animalelor şi de marile centre de consum.
• Industria morăritului, panificaţiei şi pastelor făinoase este puternic
dezvoltată în oraşele mari şi în preria americană: Minneapolis, Oklahoma,
Pittsburg (SUA), oraşele-porturi din Canada: Vancouver, Montreal, în oraşele
Tucuman, La Plata (Argentina), Santa Maria şi Curitiba (Brazilia), în oraşele
europene: Londra, Glasgow, Bordeaux, Paris, Amsterdam, Hamburg, Berlin,
Genova, Bucureşti, Saratov, Odessa, în oraşele din Asia: Beijing, Xian,
Bombay şi la Sydney în Australia.
• Industria zahărului şi a produselor zaharoase utilizează ca materie
primă sfecla de zahăr (în regiunile cu climă temperată) şi trestia de zahăr în
ţinuturile cu climă caldă. Zonele producătoare de zahăr sunt:
− zona intertropicală americană (Brazilia, Mexic, Cuba, Jamaica,
SUA ş.a );
− zona intertropicală asiatico-australiană (India, China, Australia,
Indonezia, Filipine ş a.);
− zona africană, faţada vestică (Nigeria, Ghana, Angola), în nord
Egiptul şi în sud, Republica Africa de Sud;
− zona europeană, în care produsele se obţin din sfecla de zahăr
(Franţa, Germania, Rusia, Ucraina, Polonia, România ş.a.);
− ţări care produc zahăr atât din trestie cât şi din sfeclă (SUA, Iran,
China).
• Industria uleiurilor vegetale comestibile. Principalele ţări producătoare
de ulei din soia sunt: SUA, Brazilia, China, Argentina, India. Ulei din floarea
soarelui se produce în Rusia, Ucraina, SUA, Argentina, Turcia, România ş.a.
Uleiul de palmier este produs în: Malaysia, Indonezia, Nigeria, Columbia,
Thailanda, Camerun, Papua Noua Guinee. Se produce ulei de măsline în ţările
mediteraneene (Italia, Spania, Grecia, Tunisia, Turcia, Maroc, Portugalia).
Cantităţi mari de ulei de arahide se produc în China, India, SUA, Sudan,
Nigeria, Myanmar.
• Industria laptelui şi a produselor lactate este dependentă de creşterea
bovinelor şi ovinelor. În producţia mondială de lapte de vacă SUA se află pe
primul loc (15,06%), urmată de: Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda,
Polonia, Brazilia, Argentina. Cantităţi mari de brânzeturi se produc în Franţa,
Italia, Olanda, SUA ş.a., iar de unt, în Rusia, Marea Britanie, Olanda, SUA.
• Industria preparatelor şi conservelor de carne
Apariţia instalaţiilor, a camioanelor şi navelor maritime frigorifice a
făcut posibilă asigurarea cu carne din Argentina, Brazilia, Noua Zeelandă.
SUA furnizează 25% din producţia mondială de carne (abatoare mari şi centre
de prelucrare a cărnii sunt la Chicago, Cincinnati, Kansas City). China
produce 1/4 din cantitatea de carne de porc (centrele cele mai mari ale
industriei cărnii fiind la: Tianjin, Shanghai, Harbin, Luoyang ş.a.).Dintre
ţările mari producătoare de carne, mai amintim: Rusia, Brazilia, Argentina,
Canada; Australia, Marea Britanie, Germania, Danemarca ş.a.
• Industria peştelui
Ţările cu producţii mari de peşte sunt: China (1/2 din producţia mondială),
Peru, Japonia, Chile, SUA, Rusia, India, Indonezia, Thailanda, Norvegia ş.a.
• Industria băuturilor
Europa are cea mai mare producţie de vinuri. Franţa şi Italia deţin
primele locuri. Europa Vestică şi Centrală produc 1/3 din cantitatea mondială
de bere (Germania, Marea Britanie, Cehia, Polonia). SUA produce 1/4 din
cantitatea mondială de bere.
Băuturile tonifiante (cafea, cacao, ceai) şi băuturile nealcoolice care
includ toată gama sucurilor naturale de fructe şi ape minerale sunt
consumate în cantităţi variabile de la o zonă la alta.

6. Resursele energetice

□ Clasificarea resurselor energetice


Marea diversitate a resurselor de energie le face susceptibile de a fi
clasificate după o serie de criterii. Din punct de vedere fizic, sursele de
energie primară se împart în:
– surse regenerabile,
– surse neregenerabile;
– după gradul de stăpânire a tehnologiei de valorificare:
– convenţionale,
– neconvenţionale;
– alte surse de energie (aflate în stadiu de laborator).
Producţia şi consumul de energie impun o altă clasificare:
– surse comerciale,
– surse necomerciale.
□ Industria carboniferă
Cărbunii se clasifică după numeroase criterii: geneză, proprietăţi fizico-
chimice, vârste etc.
– După conţinutul în carbon şi puterea calorică:
– cărbuni superiori (antracitul, huila);
– cărbuni inferiori (cărbunele brun, lignitul şi turba).
– După criteriul genetic:
– cărbuni humici;
– cărbuni sapropelici sau bituminoşi;
– cărbuni liptobiologici.
Rezervele mondiale de cărbuni sunt estimate la peste 14 800 miliarde
tone. Repartiţia geografică a zăcămintelor de cărbuni. Circa 90% din
zăcămintele de cărbuni sunt concentrate în emisfera nordică. R.P. Chineză are
cele mai mari rezerve de cărbuni în provinciile Shanxi, Xinjiang (situate în
nordul ţării). Exploatările principale se efectuează în marile bazine: Fushun,
Benxi, Taiyuan; bazinul Daqing din Câmpia de Nord-Est asigură 50% din
producţie. Cărbunii se exploatează şi în provinciile Shandong (la Ziba),
Jaingxu (la Yangzhou), bazinele Kailuan şi Beijing.
În SUA, circa 50% din producţia de cărbuni se obţine din vestul
Munţilor Appalachi (statele Ohio, Tennessee, Kentucky, Alabama,
Pennsylvania, Virginia de Vest, pe valea Damodarului).
Australia are mari rezerve de huilă pe coasta estică (New Castle), statul
Noua Galie de Sud şi de lignit în statul Victoria.
În Rusia principalele exploatări de cărbuni sunt în Siberia, la Kuzneţk,
Novokuzneţk, Kansk-Acinsk, Bureia, Anadâr, Taimâr, Irkutsk, iar în partea
europeană, în bazinele Peciora, Vorkuta şi Moscova.
În Kazahstan, principalul bazin este Karaganda, în Ucraina bazinul
Donbass, iar în Germania, bazinele Saar, Ruhr, Aachen.
Cantităţi mari de cărbuni se extrag din Africa de Sud (provinciile Natal,
Orange Transvaal), Polonia (Silezia Superioară, Silezia Inferioară şi Lublin),
Canada (sudul Munţilor Stâncoşi canadieni, statele Columbia Britanică şi
Saskatchewan) ş.a. Doar 11% din producţia mondială de cărbuni face obiectul
comercializării. Cele mai mari cantităţi sunt importate de Japonia, Coreea de
Sud, ţările U.E.
□ Industria petrolului
Rezervele de petrol au o repartiţie mult mai neuniformă decât cele de
cărbune. Orientul Apropiat deţine 2/3 din rezervele mondiale, america
Latină 12,8%, iar ţările cu cele mai mari rezerve sunt: Arabia Saudită 25,7%,
Irak 9,8%, Kuweit 9,5%, Iran 9,3% şi Venezuela cu 6,6%.
Exploatările petroliere cuprind două regiuni foarte bogate, numite „poli
ai petrolului”:
– un „pol” este situat în sudul şi sud-estul platformei euro-asiatice, în
regiunea cuprinsă între Caucaz, Golful Persic şi nordul Africii;
– al doilea „pol” se află în sudul platformei nordamericane, Golful
Mexic, Marea Caraibilor şi nordul Americii de Sud.
Arabia Saudită extrage 13% din cantitatea mondială de petrol (în veci-
nătatea şi pe lioralul Golfului Persic). SUA deţine locul II mondial (cu 12%).
Extracţia se efectuează în regiunea Golfului Mexic, în zona Middlecontinent,
în statele Colorado, Utah, New Mexico, Colorado, pe litoralul sud-vest pacific
şi în Alaska.
În partea europeană a Rusiei cele mai mari zăcăminte se găsesc pe cur-
sul superior al Kamei, dar prima zonă de extracţie se află în Siberia de Vest
(Ust Balik, Saim, Sosmino), iar prospecţiunile recente au evidenţiat structuri
petroliere în bazinul fluviului Lena, Insula Sahalin, Peninsula Kamceatka.
Cantităţi mari de petrol se extrag din Kazahstan (pe litoralul Mării Caspice, pe
văile Emba şi Ural), în Azerbaidjan (Baku, Naftalan, Artem ş.a.), Iran (în
apropierea oraşului Qom, la sud de Isfahan, în teritoriul dintre Munţii Zagros
şi Golful Persic), China (Manciuria, platforma continentală a Golfului Bohai,
regiunea deltei fluviului Huang- He, în vestul ţării la Karamai, Yumen, Kucha
şi la est de oraşul Chengdu), Norvegia (Marea Nordului), Marea Britanie
(Marea Nordului), Mexic (zona litorală a Golfului Campeche, statele Chiapas,
Tabasco, Peninsula Yucatan), Venezuela (laguna Maracaibo, platforma
continentală la vest de delta fluviului Orinoco), Emiratele Arabe Unite,
Indonezia, Libia, Egipt, Algeria, Canada (provinciile Alberta, Saskatchewan).
Transportul petrolului pentru prelucrare şi export se efectuează prin
conducte, cu nave petroliere. Rafinăriile sunt amplasate în oraşele-port. Mari
capacităţi de rafinare se găsesc în SUA, Canada, ţările UE, Japonia, China,
Rusia.
Datele recente indică operaţiuni de comerţ anual cu petrol de
aproximativ un miliard de tone. Europa Occidentală este prima zonă
importatoare, iar America de Nord importă 25% din totalul mondial.
□ Industria gazelor naturale
Gazele naturale sunt de două categorii: gaz metan şi gaz de sondă. Ţările
cu cele mai mari rezerve de gaze naturale sunt: Rusia (Siberia de Vest, Siberia
Centrală, nord-estul Lacului Baikal, Insula Sahalin, zona Volga- Ural, Podişul
Volgăi, platforma continentală a Mării Kara), Ucraina, SUA (Pennsylvania,
Virginia de Vest, zona Marilor Lacuri, a Golfului Mexic, California, Peninsula
Alaska), Canada (provinciile Alberta, Columbia Britanică), Marea Britanie
(platforma continentală a Mării Nordului), Indonezia, Olanda, Argentina,
Malaysia, Germania, România, China, Egiptul, Algeria. Lungimea
gazoductelor depăşeşte 2 mil. km. Comerţul cu gaze naturale se derulează
prin conducte, metaniere şi sub formă de gaze lichefiate.
Bibliografie selectivă

Aur I. Nicu, Gherasim C. Cezar, Geografie economică mondială,


Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Erdeli George, Braghină Cristian, Frăsineanu Dragoş, Geografie
economică mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
Cocean Pompei, Geografia turismului, Editura CARRO, Bucureşti, 1996.
Negoescu Bebe, Gh. Vlăsceanu, Geografie economică, Editura Meteora
Press, Bucureşti, 2001.
Neguţ Silviu şi colab., Geografie economică mondială, Editura
Independenţa Economică, Bucureşti, 1997.
GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ

7. Industria energiei electrice

□ Producţia de energie electrică bazată pe combustibili


• Termocentralele folosesc drept combustibili cărbunii, petrolul, păcura
şi gazele naturale; în alte locuri există termocentrale care folosesc turbă, deşe-
uri de lemn, paie, biogaz, bagasă. Repartiţia geografică a termocentralelor este
în strânsă legătură cu sursa de combustibil, de marile oraşe şi de oraşele-port.
• Hidrocentralele prezintă numeroase avantaje; în prezent produc 20-
25% din energia electrică a lumii. În Europa, hidrocentrale mari se găsesc pe
Volga, Dunăre, în America de Nord pe Columbia, Colorado, Sf. Laurenţiu,
în Asia pe Enisei, Chang Jiang. Un mare potenţial hidroenergetic au fluviile
Zair, Brahmaputra, Yantze, Parana, Nil, Zambezi.
• Centralele nuclearo-electrice. Materia primă o constituie uraniul,
plutoniul şi toriul. Energia electrică în astfel de centrale este produsă prin
fisiune nucleară. Cele mai mari capacităţi instalate sunt în SUA, Franţa,
Japonia, Marea Britanie, Rusia, Canada, Ucraina, Coreea de Sud.
□ Producţia de energie electrică bazată pe sursele reînnoibile
• Centralele electrice solare. Specific acestui tip de energie este
caracterul său dispers. În zonele tropicale aride potenţialul energetic este de
1800-2600 kwh/m2/anual, iar în zona temperată de 1100-1800 kwh/m2/anual.
Diferenţele sezoniere ale radiaţiei solare şi nebulozitatea explică rezultatele
modeste ale utilizării ei pe scară largă. În mai multe ţări energia solară este
utilizată în instalaţii de încălzire (Israel, Japonia, SUA, Australia, Germania,
Franţa, Italia).
• Centralele eoliene. În acest domeniu, experimente şi realizări sunt în
Franţa, Irlanda, Spania, Italia, Olanda, Suedia, Ucraina, Canada, India.
• Centralele mareomotrice. Puterea mareelor este estimată la circa 3
miliarde kw, din care 33% se pierde de-a lungul ţărmurilor. Cea mai mare
centrală se află în estuarul fluviului Rance din nord-vestul Franţei. Alte
centrale sunt în Golful Kislaia, în estuarul Annapolis ş.a.
Alte centrale folosesc conversia termomarină, captează energia valurilor
marine, a curenţilor marini sau căldura internă a Pământului.
Repartiţia geografică a producţiei de energie electrică relevă dispro-
porţii în raport cu nivelul de dezvoltare economică al fiecărei ţări. Peste 50%
din producţia mondială de electricitate este furnizată de SUA, CSI, Japonia şi
China, iar ţările industrializate folosesc circa 70% din cantitatea mondială de
energie electrică. SUA deţine locul I în producţia mondială de energie
electrică (28%); termocentralele furnizează 72%, centralele electronucleare
18%, iar hidrocentralele 10% din producţia naţională. China produce peste
80% din energia electrică în termocentrale. În Franţa, 3/4 din energia electrică
este produsă în centralele electro-nucleare. În structura electro-energetică a
Marii Britanii, termocentralele produc 70% din energia electrică, iar în
Japonia, termocentralele furnizează 3/5 din producţia de energie electrică,
centralele electronucleare 30%, iar hidrocentralele aproape 10%.

8. Industria metalurgică şi de echipamente

Materiile prime şi ajutătoare: minereurile de fier, metalele neferoase


folosite la alierea oţelurilor, cocsul, fondanţii, gazele naturale, energia
electrică.
Rezervele sigure de minereu de fier sunt estimate la circa 150 mil.
tone, iar rezervele potenţiale la 230 miliarde tone. Brazilia se află în fruntea
ierarhiei mondiale în producţia de minereu de fier (extrage în statele Minas
Gerais, Bahia, São Paulo, Matto Grosso). Australia deţine locul al doilea
(zăcăminte uriaşe sunt în vestul ţării), în China principalele exploatări sunt
în Manciuria, bazinul mijlociu al fluviului Huang He, Munţii Shenxi,
Podişul Yunnan, Munţii Chinei de Sud, Insula Hainan.
Rusia se află pe locul IV; pe fundamentul precambrian al Platformei Ruse
se găsesc mari rezerve de minereu de fier, în sudul Munţilor Ural, în Peninsula
Kola, bazinul Angarei, Extremul Orient. Mari zăcăminte de minereu de fier
sunt în SUA (zona Lacului Superior, a Munţilor Appalachi, statele Nw York,
Utah, California), în Africa de Sud, Liberia, Canada, Ucraina, Suedia ş.a.
Materiile prime ajutătoare servesc la producerea feroaliajelor şi la
înnobilarea oţelurilor. Frecvent sunt utilizate ca materii prime ajutătoare:
manganul, nichelul, wolframul, vanadiul, titanul, zirconiul, cobaltul ş.a.
Rezervele şi producţiile cele mai mari de mangan se află în Africa de Sud,
Rusia, Ucraina, Georgia, Brazilia, Australia, India ş.a. Cele mai mari rezerve şi
producţii de nichel sunt în Canada, Africa de Sud, Rusia, Noua Caledonie,
Cuba, Brazilia, SUA. Principalele rezerve de crom sunt cantonate în Republica
Africa de Sud, Rusia, Azerbaidjan, Armenia, Turcia ş.a.
Localizarea siderurgiei este determinată de următorii factori:
– la începutul siderurgiei moderne, de zonele împădurite;
– în lungul cursurilor de apă;
– în bazinele huilifere;
– în zona zăcămintelor de fier;
– în zonele litorale, în porturi; în marile centre ale construcţiei de maşini.
China produce 15% din cantitatea mondială de oţel (combinatele cele
mai mari fiind la Anshan, Fushun, Baotou, Shenyang, Shanghai), Japonia de-
ţine locul III în lume (după China şi SUA), cu centre siderurgice în regiunea
industrial-urbană, portuară Tokyo- Yokohama, în jurul Golfului Osaka; SUA
are o pondere de 12,6% în producţia mondială de oţel (centrele mai importante
sunt la Birmingham, Pittsburg, Huntington, Duluth, Gari, Takoma, Oklahoma.
Cantităţi mari de oţel se produc în Coreea de Sud, India, Canada, Brazilia,
Rusia (locul V), Italia, Ucraina, Germania, Franţa, Marea Britanie, Suedia,
Australia ş.a.

Dintre metalele colorate, cuprul, datorită calităţilor sale, este folosit în


electrotehnică, industria de armament, în aliaje ş.a.; principalele ţări
producătoare sunt: Chile, SUA, Canada, Zair, Zambia, Rusia, Australia.
Plumbul se găseşte frecvent sub formă de galenă, în SUA, Rusia, Australia,
Canada, Peru, China, iar zincul este produs, în principal, în Canada, Australia,
China, Peru, SUA ş.a. Cositorul se extrage din cositorit; principalele ţări
producătoare sunt: China, Indonezia, Peru, Brazilia.
Dintre metalele uşoare, aluminiul este unul dintre cele mai răspândite
elemente din scoarţa terestră (8,1%). Producţia mondială de bauxită este de
100-110 mil tone anual. Autralia produce 1/3 din cantitatea mondială de
bauxită (în Peninsula York, Australia de Vest); mai produc: Guineea,
Camerun, Mali, Sierra Leone, Jamaica, Surinam, Rusia, China, Croaţia,
Grecia, Serbia ş.a. În producţia mondială de aluminiu (25 mil. tone anual)
domină: SUA, Canada, Australia, China, Rusia, Germania, Norvegia.
Zăcămintele de magneziu sunt exploatate în Austria, Rusia, China, SUA.
Dintre metalele preţioase, aurul are o largă utilizare în aliaje, tehnică
dentară, bijuterii, lingouri şi piese pentru tezaurizare, industrie. Dintre
producătorii de aur, menţionăm: Africa de Sud, SUA, Canada, Australia,
Rusia. Argintul este produs în cantităţi mai mari în: Mexic, SUA, Canada,
Peru, Chile, Argentina, Rusia, Australia ş.a., iar platina (metal extrem de rar)
se utilizează în industria chimică, tehnica dentară, bijuterii, tehnica
aerospaţială. Pe piaţa mondială sunt doar două ţări furnizoare: Rusia şi
Columbia.
Metalele radioactive (energetice). Ţările care exploatează cantităţi mari
de uraniu sunt: SUA, Rusia, Canada, Republica Africa de Sud, Australia,
China, Franţa, Germania ş.a.

Sintagma industria de echipamente este sugestivă şi cuprinzătoare. În


etapa postindustrială industria de echipamente are un rol esenţial, având şi o
pondere mare în volumul producţiei industriale (în Japonia 45%, în
Germania 37%).
Subramurile cele mai importante sunt:
• industria utilajelor industriale, localizată în arealele siderurgice, pro-
duce: utilaj minier, utilaj petrolier, utilaje pentru industriile chimică, textilă,
confecţiilor ş.a.; în SUA această industrie se concentrează în megalopolisurile
Bosnywash, Chipitts, în oraşele San Francisco, Cincinnati, Albany ş.a., în
China (Beijing, Shenyang, Shanghai, Nankin), în Japonia (importantele
grupări Tokyo-Yokohama, Kobe-Osaka, Kitakyushu ş.a.), în Germania
(bazinul Ruhr, pe valea Rinului, în porturile de la Marea Nordului), în Marea
Britanie, Franţa, Italia, Olanda ş.a.;
• industria mijloacelor de transport este o subramură complexă, cu o
largă răspândire şi de mare însemnătate în economia statelor:
− industria mijloacelor de transport auto este concentrată în
următoarele regiuni: Europa Occidentală, Asia de Est, America de
Nord;
− industria de material feroviar este localizată în apropierea
centrelor siderurgice şi a marilor noduri feroviare;
− industria mijloacelor de transport naval produce o gamă largă de
nave destinate transportului de mărfuri (petroliere, mineraliere,
metaniere, nave de pescuit, pentru cereale şi produse alimentare,
nave cargo, nave transcontainer ş.a.) şi nave pentru transportul de
pasageri. Japonia, după volumul şi complexitatea tonajului deţine
43% din producţia mondială (cu şantiere navale moderne:
Yokohama, Nagoya, Osaka, Shimonoseki, Yokosuka, Kobe ş.a.),
Coreea de Sud (şantierele navale Pusan şi Ulsan), China (Qingdao,
Shanghai, Shantou), Germania, Polonia, Italia, Rusia, SUA ş.a.;
− industria aeronautică şi spaţială este caracteristică ţărilor puternic
dezvoltate. În SUA, principalele centre ale construcţiei de avioane
sunt la: Seatle, Tacoma, Los Angeles, San Diego, Atlanta, Boston,
iar industria aeropaţială este controlată de peste 70 de firme care
au 1400 de uzine. În Rusia, principalele centre ale industriei aero-
nautice sunt: Moscova, Kazan, Krasnoiarsk, Volgograd. Franţa are
principalele uzine în regiunea pariziană, la Toulouse, Tarbes,
Chateauroux, Bordeaux ş.a. Avioane produc: Marea Britanie,
Germania, Olanda, Italia, Spania, Japonia;
− industria electrotehnică, electronică şi tehnică de calcul, uti-
lizează tehnologii performante, materiale compozite şi cuprinde
următoarele produse: echipamente de telecomunicaţii, componente
şi microcomponente electronice, bunuri audio-video, echipamente
informatice, tehnică de calcul, roboţi industriali ş.a. Japonia se
situează pe primul loc în domeniul aparaturii electrotehnice şi
electronice-principalele centre de producţie fiind la Tokyo, Osaka,
Nagoya, Hamamatsu. În SUA se produc: tehnologie informatică,
bunuri de larg consum electrotehnice şi electronice, echipamente
pentru telefonia mobilă în centrele: Chicago, Detroit, Atlanta, St.
Louis, Tucson, Slicon Valley ş.a. Industria electrotehnică şi
electronică este bine reprezentată şi în Rusia, Germania, Olanda,
Coreea de Sud, China, Franţa, Suedia.
− industria de utilaj agricol s-a diversificat. Cele mai mari produ-
cătoare sunt: SUA, Japonia, Italia, Germania, Franţa, Rusia ş.a.

9. Industria chimică

Această ramură industrială utilizează materii prime extrem de


diversificate.
• Industria petrochimică prelucrează petrolul şi gazele naturale.
− Masele plastice şi răşinile sintetice. Dintre produsele acestei
grupe enumerăm: polietilena, policlorura de vinil, polistirenul,
polipropilena, răşinile termorezistente, poliuretanul, siliconul ş.a.
Cele mai mari şi mai diversificate producţii au: SUA, Japonia,
Germania, Franţa ş.a.
− Firele şi fibrele sintetice reprezintă grupa de polimeri care
înlocuieşte o serie de produse naturale. Principalele ţări
producătoare de fire şi fibre poliamidice şi poliacrilonitrilice
sunt: SUA, Coreea de Sud, Germania, Japonia ş.a.
− Cauciucul sintetic se produce pe baza elastomerilor de tipul
butadienei, la care se adaugă negrul de fum şi cantităţi variabile
de cauciuc natural. Producţii mari de cauciuc sintetic se obţin în
SUA, Japonia, Rusia, Franţa, Germania, China, Marea Britanie,
Italia, Canada.
• Industria carbochimică. Materia primă o reprezintă cărbunii superiori.
Se obţin: cocs, gudroane, benzoli ş.a. Principalele centre ale industriei
carbochimice sunt situate în Germania (Saar, Ruhr), Ucraina (Krivoi Rog),
Rusia (Kursk, Lugansk), Franţa (bazinul Lorena), China (Fushun).
• Industria produselor clorosodice. Materia primă o constituie sarea de
bucătărie. Din prelucrarea industrială a sării rezultă: clorul, soda caustică,
soda calcinată. Ţările care produc mari cantităţi de sodă caustică sunt: SUA,
China, Japonia, Germania, Rusia.
• Industria acidului sulfuric. Sulful este materia primă. Cantităţile cele
mai mari de acid sulfuric se produc în SUA, China, Maroc, Japonia, Rusia,
Noua Zeelandă, Spania, Italia.
• Industria îngrăşămintelor chimice:
− îngrăşămintele azotoase. Unităţile de producţie sunt amplasate în
apropierea materiilor prime: rafinării de petrol, conducte de gaze
naturale, zăcăminte de petrol, oraşe-port, bazine huilifere etc.
Cantităţi mari de îngrăşăminte azotoase produc: SUA, Canada,
Franţa, Olanda, Marea Britanie, Germania, Rusia, China, India;
− îngrăşăminte chimice potasice se obţin pe baza sărurilor de pota-
siu (în SUA, Canada, Israel, Tunisia, Rusia, Spania, Germania);
− îngrăşăminte fosfatice se produc pe baza fosfaţilor naturali.
Principalele ţări producătoare sunt: China, Rusia, Maroc,
Tunisia, Africa de Sud.
• Industria celulozei şi hârtiei. Materiile prime: lemnul de răşinoase şi
de foioase, stuful, iarba alfa, trestia de zahăr, iuta, bambusul, paiele. În
SUA, principalele centre sunt: Seatle, Charleston, Savannah, New Orleans,
în Canada: Vancouver, Quebec, în Japonia, Kushiro.
• Industria de medicamente. Materiile prime o reprezintă plantele, mediul
marin, produsele industriei chimice şi alimentare. Principalele producătoare:
SUA, Germania, Elveţia, Suedia, Franţa, Italia ş.a.

10. Repartiţia geografică a pădurilor şi industria lemnului

Repartiţia geografică a pădurilor. Fondul forestier este repartizat în


funcţie de treptele de relief, zonele climatice, sol. Din totalul suprafeţelor
împădurite, 54% revine pădurilor din zona intertropicală, 25% pădurilor de
conifere din zona temperată şi 21% pădurilor de foioase (din zona temperată).
Dintre subramurile industriei prelucrării lemnului fac parte:
− Industria cherestelei. Cele mai mari centre de producţie sunt în
SUA (Seatle, Coulle, Detroit), în Rusia (Arhanghelsk, Murmansk,
Serov, Igarka), Canada (Vancouver, Winnipeg). Alte producătoare
de cherestea sunt: China, Suedia, Brazilia, Indonezia ş.a.
− Industria semifabricatelor furnizează placaje, furnire, plăci lemnoase,
plăci fibrolemnoase. SUA deţine primul loc la producţia de PAL,
Canada la producţia de PFL.
− Industria mobilei este dominată de SUA, Canada, Franţa, Italia,
Japonia.
− Producţia de instrumente muzicale are vechi tradiţii în Italia,
Austria, Germania, Cehia, Franţa.
11. Industria materialelor de construcţii

• Rocile folosite în construcţii, genetic, cuprind:


− roci eruptive (granit, bazalt, andezit, sienit);
− roci metamorfice (marmura).
• Prelucrarea industrială a materialelor de construcţii
Industria lianţilor foloseşte ca materii prime calcarele, dolomitele,
marnele şi argilele:
− industria cimentului (China, SUA, Japonia, India, Coreea de Sud,
Thailanda, Brazilia)
− Industria ceramicii foloseşte ca materie primă argila comună şi
caolinul: industria porţelanului (Japonia, China, Franţa, Germania,
Cehia, Coreea de Sud); industria faianţei (China, Japonia, Franţa);
− Industria prefabricatelor are o producţie diversificată în ţările
dezvoltate.

12. Geografia serviciilor

În structura serviciilor sunt cuprinse următoarele categorii:


− serviciile cu scop comercial (transport, comerţ, bănci, asigurări etc.);
− serviciile profesionale (consultanţă juridică, financiară, medicale,
de învăţământ);
− serviciile pentru consumul personal (reparaţii, curăţenie etc.).
Ponderea mare a serviciilor este specifică societăţilor postindustriale.

• Geografia transporturilor
Clasificarea transporturilor:
A. Transporturile feroviare. Lungimea căilor ferate este de 1 600 000
km. Deosebirile în privinţa dotării cu căi ferate ies în evidenţă din analiza
densităţii (Germania 114.4 km la 1 000 km2, Luxemburg 106,3, SUA 20, iar
Asia, America de Sud, Africa şi Australia au densităţi reduse). Căile ferate se
clasifică după: particularităţile mediului geografic, ecartament, intensitatea
traficului de călători şi mărfuri. Curenţii de transport mărfuri sunt orientaţi pe
linii magistrale;
B. Transporturile rutiere. Lungimea drumurilor modernizate depăşeşte
15 milioane km, iar al autostrăzilor 85 000 km. După destinaţia traficului,
căile rutiere se clasifică în: autostrăzi, şosele continentale şi transcontinentale,
drumuri naţionale, regionale şi de interes local. America de Nord (SUA şi
Canada) deţin cea mai mare reţea de autostrăzi, urmată de Europa.
C. Transporturile navale: – transporturile fluviale. În Europa, navigaţia
fluvială se face pe: Sena, Tamisa, Rhin, Dunăre, Volga ş.a., precum şi pe
canale. În America de Nord, pe Mississippi şi afluenţii acestuia, canalul Erie,
canalul Welland. – transporturile maritime. Densitatea maximă a rutelor
maritime este în Atlanticul de Nord, urmată de Pacificul de Nord. După
specificul lor, porturile se încadrează în două mari categorii: porturi cu trafic
complex şi porturi specializate în traficul anumitor mărfuri (petroliere,
carbonifere, mineraliere ş.a.).
D. Transporturile aeriene sunt cele mai rapide şi folosesc rutele cele
mai scurte. Aeroporturile se clasifică după volumul traficului, destinaţie,
tipul operaţiilor. SUA deţine o vată reţea de linii aeriene.
E. Transporturile speciale şi telecomunicaţiile:
Transportul petrolului prin conducte;
Gazoductele;
Transportul energiei electrice;
Transportul prin cablu;
Reţele telefonice;
Emisiunile de radiodifuziune;
Emisiunile de televiziune;
Societăţile WWW.

• Geografia turismului
Fenomenul turismului ca element principal al mediului geografic este
amplu şi complex (deşi unii economişti reduc turismul la serviciile oferite şi
la profitul realizat)
În esenţă, turismul este nemijlocit influenţat de: factorii de atracţie,
factorii economici, factorul demografic, factorii psihosociali, factorii politici
interni şi externi, factorii de natură geoecologică.
Tipurile de turism se pot clasifica după scop, durată, zona de
provenienţă, numărul participanţilor, după gradul de pregătire a activităţii,
după modul în care se desfăşoară , după regiunea de destinaţie, după
mijlocul de transport, după vârsta turiştilor, după criteriul social, după
potenţialul şi serviciile turistice.
Unităţile taxonomice sunt: regiunile turistice, zonele turistice, centrele
turistice, obiectivele şi punctele turistice amenajate.
Marile regiuni turistice ale lumii sunt: Europa Central-Nordică, Litoralul
mediteranean european şi al Atlanticului de Est, America de Nord, America
Centrală şi de Sud, Extremul Orient, China şi Indochina, India şi ţările din
zona Golfului, CSI, Africa, Australia, Noua Zeelandă şi Insulele Oceaniei.
Regiunile turistice ale României sunt: Munţii Apuseni, Munţii Banatului,
Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Litoralul Mării Negre şi Delta Dunării.
Circulaţia turistică. După fluxurile şi veniturile din turism, ţările se
clasifică în: ţări de recepţie, ţări emitente şi de recepţie, ţări de tranzit, ţări
de tranzit şi de recepţie.

Bibliografie selectivă

Aur I. Nicu, Gherasim C. Cezar, Geografie economică mondială,


Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Erdeli George, Braghină Cristian, Frăsineanu Dragoş, Geografie
economică mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
Cocean Pompei, Geografia turismului, Editura CARRO, Bucureşti, 1996.
Negoescu Bebe, Gh. Vlăsceanu, Geografie economică, Editura Meteora
Press, Bucureşti, 2001.
Neguţ Silviu şi colab., Geografie economică mondială, Editura
Independenţa Economică, Bucureşti, 1997.

DISCIPLINE OBLIGATORII

SEMESTRUL I

GEOGRAFIE GLOBALĂ (GENERALĂ)

GEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ

Definiţie, obiect de studiu


Orice ştiinţă este definită de cel puţin trei cerinţe: să aibă obiectul său de
studiu, să se bazeze, în afara legilor generale, pe legi proprii şi să dispună de
metode proprii de investigaţie. Stabilirea şi delimitarea acestor cerinţe nu se
realizează de la început şi nici concomitent. Începuturile Geografiei se
identifică cu lumea antică, dar între cunoştinţele ce se includ în sfera geografiei
antichităţii şi ceea ce i se raportează astăzi acestei ştiinţe există mari deosebiri,
impuse şi explicate de imensul fond de date rezultate din observaţii, înregistrări,
cartări, analize dobândite în aproape două milenii şi jumătate.
În antichitatea greacă s-au manifestat două direcţii: una axată pe
descrierea unor regiuni, numită chorografie, iar alta, bazată pe relaţii
matematice, fizice şi astronomice, avea ca obiect de studiu Pământul luat ca
întreg şi analizat, în principal, ca formă, dimensiuni, alcătuire etc. şi căreia
Eratostene (cca. 276-194 î. Hr.) i-a zis Geografie.
Până la epoca marilor descoperiri geografice (secolele XV-XVII),
accentul se punea pe cunoaşterea Pământului şi, în special, pe regiunile
locuite, datele de ansamblu teoretic fiind subordonate, ca volum şi
importanţă, celor de detaliu la nivelul unor zone ale suprafeţei Terrei.
Epoca marilor descoperiri geografice a însemnat începutul Renaşterii
Geografiei, a acumulării unui fond imens de date, epocă ce a pregătit
schimbări esenţiale în gândirea geografică şi în definirea obiectului
Geografiei.
Pe această bază s-a putut ajunge în secolele XVIII-XIX la studii
geografice, în care detaliile privind relieful, apele, clima, vegetaţia, omul şi
activităţile sale au condus la sinteze ştiinţifice şi la îmbogăţirea
vocabularului prin introducerea şi explicarea de noţiuni geografice. Din
cantitatea de informaţii două ies în evidenţă şi anume: sensul noţiunii de
Geografie şi ramurile Geografiei care se impun treptat ca ştiinţe moderne
bine definite.
Un loc aparte pentru dezvoltarea Geografiei ca ştiinţă l-au avut câteva
personalităţi: B. Varenius, Alexander von Humboldt, Karl Ritter, Friedrich
Ratzel, F. von Richtofen, Paul Vidal de la Blache şi alţii.
Alexander von Humboldt (1769-1859), naturalist şi mare călător, în
lucrarea Cosmos extrapola geografia la un Weltkunde, o ştiinţă a lumii, a
Universului, în care Pământul este doar o componentă; este o ştiinţă fizică
care studiază legăturile dintre fenomenele de pe faţa Pământului,
dezvoltarea lor. Humboldt arată că „un scop al geografiei este cunoaşterea
unităţii în pluritate, studierea legilor generale şi legăturilor interne ale
fenomenelor telurice” De asemenea, a relevat rolul observaţiei ca metodă în
cercetarea geografică şi a elaborat câteva principii din care două sunt
esenţiale: cauzalitatea (orice fenomen nu poate fi înţeles în sine dacă nu-i
sunt căutate cauzele ce l-au generat şi consecinţele producerii sale) şi cel al
geografiei comparate – orice fenomen trebuie privit şi analizat în
comparaţie cu fenomene similare (din alte regiuni). Acestea sunt în acord cu
principiul evoluţionist că „natura este în continuă transformare, dezvoltare
şi că prezentul nu poate fi separat de trecut”, ele interferându-se în
imaginea naturii terestre.
F. von Richtofen, în cursul de geografie din 1883, dă o definiţie mult mai
completă: „Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului şi despre lucrurile şi
fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. După el, Geografia trebuie să
studieze suprafaţa terestră solidă în legătură cu hidrosfera şi atmosfera, să
analizeze învelişul vegetal şi fauna după relaţiile lor cu suprafaţa terestră, să
cerceteze omul şi cultura sa materială şi spirituală după aceleaşi puncte de
vedere adică în raport cu natura înconjurătoare. Pentru a face o separare clară
faţă de Geologie, care are şi ea ca obiect de studiu suprafaţa terestră, Richtofen
precizează că geologul o priveşte ca pe ceva trecut (ca o rezultantă a unor
procese din trecut), iar geograful ca pe ceva actual.
Analiza problemelor de geografie teoretică va fi amplificată în secolele
XIX-XX pe măsura acumulării de noi date din teren şi verificări
experimentale, fapt care conduce la conturarea definiţiei acestui domeniu
ştiinţific pentru care, treptat şi definitiv, la finele secolului XIX, s-a impus
termenul de geografie. De asemenea, se dau primele denumiri ale obiectului
de studiu al Geografiei, între care de reţinut cel de mediu geografic –
aparţine lui E. Reclus (1876) – ce ar conţine componenţii fizici, dar şi
omenirea, între acestea fiind relaţii de reciprocitate.
Tot în această perioadă se ajunge la individualizarea unor ramuri ale
ştiinţei geografice care au ca obiect de studiu învelişuri ale Pământului
Secolul XX, pe fondul general exploziv al ştiinţei şi tehnicii, coincide cu
crearea geografiei moderne. Pentru această etapă, sub raport teoretic,
semnificative sunt câteva preocupări şi anume:
- stabilirea unei definiţii a Geografiei cât mai cuprinzătoare prin
care se încearcă, cât mai exact, delimitarea obiectului de studiu faţă de alte
ştiinţe şi, în primul rând, de ştiinţele apropiate, de contact, respectiv
Biologia, Geologia, Sociologia etc.
- stabilirea denumirii obiectului de studiu al Geografiei;
- precizarea domeniului de studiu al unor discipline geografice ce s-au
impus prin amplificarea cercetărilor în diferitele direcţii ale Geografiei.
De-a lungul timpului s-au formulat mai multe definiţii ale Geografiei,
încercându-se totodată precizări asupra obiectului de studiu, limitelor
acestuia în sistemul ştiinţelor şi metodelor specifice de investigaţie.
Simion Mehedinţi (1869-1962), creatorul geografiei moderne în
România, exprimă, în perioada interbelică, una din cele mai complete
definiţii în opera sa principală Terra, unde arată că „Geografia este ştiinţa
care cercetează relaţia dintre masele celor patru învelişuri planetare atât
din punct de vedere static, cât şi din punct de vedere dinamic” sau, pe scurt,
„Geografia este ştiinţa care descrie legăturile dintre cele patru învelişuri
ale planetei”. Omul este „o părticică între celelalte care compun totul
geografic. Omul, locuitor al întregului Pământ şi unul dintre agenţii cei mai
activi în modificarea sferelor şi, prin urmare, unul din factorii geografici de
căpetenie, trebuie analizat ca atare în geografie”.
Una din cele mai noi definiţii ce reflectă, în prezent, nivelul cunoaşterii
din acest domeniu aparţine Prof. Gr. Posea (1986): „Geografia studiază
organizarea lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a mediului de la
exteriorul solid al Terrei, sau spaţiul terestru ca un sistem dinamic şi unitar
(Geografia generală), dar şi diversificat local şi regional (Geografia
regională)”… „Ea studiază relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale)
dintre geosfere (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera) având ca obiect
specific de studiu mediul geografic în varietatea, complexitatea lui locală şi
regională, dar şi unitatea lui de sistem, inclusiv sub aspectul utilizării şi
transformării de către om” .
Rezultă că Geografia ca ştiinţă are drept obiect de studiu mediul
geografic (spaţiul terestru, mediul de la exteriorul solid al Pământului) care
este un sistem dinamic, unitar, dar şi diversificat local şi regional. Studiază
alcătuirea lui naturală, relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre
componenţi (atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă) şi influenţele
activităţii omului asupra lui.
Conţinutul obiectului Geografiei
La fel ca şi în cazul altor ştiinţe, a fost diferit de la o etapă de dezvoltare a
societăţii la alta şi în funcţie de nevoile sociale. Treptat s-a ajuns la amplificarea
obiectului Geografiei, fiind considerat în prezent un spaţiu tridimensional ale
cărui limite au fost şi sunt în discuţie. În acest spaţiu, se includ părţi din scoarţă
şi atmosferă, hidrosfera, biosfera şi societatea umană. În cadrul lui, procesele,
fenomenele, toate formele rezultate se condiţionează reciproc şi se află
înlănţuite în sisteme bine definite.
În timp s-au dat mai multe denumiri obiectului geografiei: mediu
geografic (È. Reclus, 1876), înveliş geografic ( I.P. Braunov, 1910), înveliş
teritorial, înveliş terestru, iar în ultimul timp se tinde spre geosistem,
sociogeosistem, înveliş landşaftic, mediu înconjurător etc. Se impune
precizarea sferei de cuprindere a fiecăreia întrucât există diferenţe sensibile.
• Învelişul terestru implică un spaţiu mai larg decât cel strict al obiectului
de studiu al Geografiei. Astfel, limita exterioară, dată de marginea superioară a
atmosferei, s-ar afla la peste 65.000 km, dar numai pe o grosime de 30-40 km
(la nivelul stratosferei) se realizează procese ce influenţează ansamblul relaţiilor
din sistem. De asemenea, limita lui nu poate fi coborâtă nici până în centrul
Pământului.
• Landşaft este o noţiune introdusă de A. Hommeir (1805) şi definită pe larg
de S. Passarge (1920). Noţiunea este asociată de cei mai mulţi geografi cu o
unitate teritorială (porţiune a suprafeţei terestre), cu întindere diferită în care
există o anumită omogenitate genetică, funcţională a componentelor naturale de
mediu. Aceasta a condus spre o sinonimie cu geosistemul natural de la un anumit
nivel (treaptă ierarhică). Termenul este sinonim cu cel de peisaj, definit ca
porţiune omogenă a spaţiului de la suprafaţa terestră, care reflectă o anumită
îmbinare în sistem a componentelor geografice (relief, climă, ape, vegetaţie, sol
etc.), din care cel puţin unul sau două sunt dominante şi dau caracteristica
acestuia. Peisajul reflectă starea actuală a evoluţiei raporturilor dintre
componenţii naturali, dar şi un anumit nivel al intervenţiei antropice. Învelişul
landşaftic ar reprezenta o însumare de peisaje şi nu de sisteme geografice
regionale.
• Mediul geografic reprezintă noţiunea cu sfera cea mai largă, în care se
regăsesc cele şase subsisteme (relief, apă, aer, sol, viaţă şi societatea umană)
cuprinse într-un angrenaj de relaţii structurale şi funcţionale ce pleacă de la
(1) macrosistemul planetar (Învelişul geografic) la (2) mezosisteme care
implică învelişurile (geosferele) şi la (3) microsisteme locale şi regionale de
mediu care se reflectă în anumite peisaje.
Deci, mediul geografic constituie obiectul de studiu al geografiei urmărit
fie la scară globală, fie regională sau locală. În ultimii ani, unii geografi
atribuie acelaşi sens termenului de geosistem (sistem geografic).
• Mediul natural are caracter limitativ constituind o parte însemnată din
mediul geografic. El implică primele cinci componente ale acestuia, cu tot
ansamblul de legături şi exclude mai mult sau mai puţin relaţiile (implicaţiile)
activităţii antropice. Pe măsura evoluţiei societăţii umane, mediile naturale, în
sens strict, au rămas tot mai restrânse ca areal. În prezent, doar suprafeţele
acoperite de gheţari, etajele alpine din munţii foarte înalţi, interiorul
deşerturilor, pădurile virgine ecuatoriale, adâncul bazinelor oceanice şi marine
etc. mai constituie suprafeţe în care amprenta prezenţei umane este restrânsă. În
regiunile temperate, subpolare, mediteraneene, tropical-umede etc., mediul
natural a fost puternic modificat de om (vegetaţia spontană a fost înlocuită de
culturi, s-au realizat aşezări cu echipare edilitară, cu grad de complexitate
deosebit de la sat la marile centre urbane, excavaţii, construcţii, arii industriale
etc.), încât aici se poate vorbi de un „mediu umanizat”, mediu antropizat.
• Mediul înconjurător este folosit de geografi, ecologi, dar şi de alţi
specialişti cu sensul de spaţiu, în care omul este componentul principal, în
care elementele naturale se întrepătrund cu cele construite şi modificate de
el. Este spaţiul pe care omul, ca parte a mediului, îl studiază şi îl modifică
mai mult sau mai puţin în conformitate cu interesele de moment sau de
viitor. Gr. Posea (1986) îl considera ca „ambianţa omului localizată la
suprafaţa Pământului într-un spaţiu tridimensional. El are o anumită
alcătuire, organizare, structură şi funcţionare rezultate din fluxurile
energetice şi substanţiale naturale şi antropice ce leagă cele trei subsisteme
principale – neviu, viu şi uman”. Deci termenul este restrictiv, în raport cu
cel de mediu geografic, fiind axat pe relaţiile dintre om şi toate celelalte
componente care se află în prim plan.
Frecvent, mediul geografic este înlocuit forţat şi cu alte noţiuni. Unii
preferă mediu de viaţă, cu o sferă mai largă decât mediul înconjurător,
întrucât se referă şi la alte spaţii unde există animale, plante, iar influenţa
omului lipseşte. Alţii se opresc la environnement care, după S. Parent, este
„un ansamblu la un moment dat de condiţii fizice, chimice şi biologice care
asigură viaţa unui organism, a unei populaţii”, deci un sens similar cu mediu
de viaţă. Mai rar se folosesc noţiunile de sit, ce s-ar referi la un „spaţiu
unitar, în care ceea ce este natural se întrepătrunde cu ceea ce este construit”
(Ed. Bonnefous), mediu antropic şi mediu urban, ca părţi din mediul natural
modificate antropic aproape în totalitate, mediu ambiant, cu un sens mai larg
întrucât include unele condiţii ale mediului geografic, dar şi elemente de
ordin psihologic, artistic, social, deci un cadru complex pentru viaţa omului.
• Geosistem, sociosistem, sociogeosistem, geocomplex. sunt patru
termeni cu semnificaţie deosebită deşi, uneori, diferenţele sunt mult
simplificate.
Geosistemul a fost folosit ca termen pentru prima dată de către V.
Soceava (1963) pentru a defini obiectul de studiu al Geografiei fizice.
Ulterior, sfera noţiunii a căpătat, în accepţiunea unor geografi, un conţinut
mai larg, incluzând şi tot ansamblul de legături ale antroposferei şi, ca
urmare, el a fost raportat la Geografie pe ansamblu. Alţi geografi (I. Donisă,
1977), acceptând punctul de vedere a lui V.B. Soceava, consideră ca obiect
al Geografiei umane şi economice sociosistemul, cu două componente: baza
materială (condiţii pentru viaţă) şi conştiinţa socială (înglobează fondul de
ideii, concepţii, teorii etc.), fiecare cu numeroase elemente, între toate
stabilindu-se un complex de relaţii ce îi asigură unitatea , dezvoltarea,
ritmicitatea, diferenţierea spaţială etc. Geografia, care înglobează cele două
ramuri, ar avea la bază un sistem mult mai complex – sociogeosistemul –
rezultat din combinarea acestora (fig.1).

Fig.1. Structura şi legăturile


în geosistem.
R – Reliefosferă;
C – Climatosferă;
P – Pedosferă;
B – Biosferă;
A – Antroposferă;
H – Hidrosfera
Geosistemul a fost uneori considerat ca sinonim cu geocomplexul. Ultimul
însă este un sistem cu sens mult mai îngust, echivalent unui geosistem de rang
ierarhic inferior, în care există doar relaţii între elementele sale cu caracter
genetic, funcţional.
• Învelişul geografic nu trebuie confundat cu ecosistemul. Cel din
urmă este un sistem alcătuit din: biocenoză (componenta vie formată din
plante şi animale) şi biotop (mediul abiotic reprezentat de sol, apă, aer, rocă
etc. deci condiţii pentru viaţă), in timp ce Învelişul geografic alcătuieşte un
sistem polistructural în care componentele au o importanţă aproape egală,
având multiple legături la nivelul lor, dar şi al elementelor acestora.

ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC – SISTEM GLOBAL


Un sistem reprezintă un complex de componente şi elemente care se găsesc
într-o interacţiune permanentă. El constituie un întreg care are o anumită
alcătuire, structură, funcţionalitate care îi asigură un proces continuu de
evoluţie, dezvoltare, ierarhizare.
Pământul reprezintă un macrosistem în compunerea căruia intră un număr
mare de învelişuri cu grosime, alcătuire şi structură funcţională diferită şi care
constituie obiectul de studiu pentru diverse ştiinţe. Geografiei îi revin câteva
dintre acestea care, pe ansamblul, formează mediul geografic sau Învelişul
geografic. El reprezintă un subsistem terestru bine individualizat, care se află
în relaţii atât cu cele din interiorul Pământului, cât şi cu cele din exterior,
inclusiv spaţiul interplanetar.
Limitele sistemului
Raportat la nivelul suprafeţei terestre, acesta se desfăşoară de la adâncimi
diferite în cadrul litosferei şi până în partea inferioară a stratosferei.
• Limita superioară a Învelişului geografic este plasată, de cei mai
mulţi
geografi, la nivelul superior al troposferei, la o înălţime medie de cca 10-
15 km, întrucât: - până la acest nivel este concentrată cea mai mare parte a
masei atmosferei (peste 90%) (fig. 2);
- în acest spaţiu se produc, preponderent, procesele ce se realizează în
atmosferă (inclusiv curenţii-jeet), cu implicaţii importante în desfăşurarea
spaţială şi temporală a elementelor şi proceselor din celelalte geosfere;
- până la acest nivel se face simţită influenţa suprafeţei active (uscat,
apă) în dezvoltarea proceselor care au loc în atmosferă (îndeosebi cele
calorice cu reflectare în cele dinamice, locale sau regionale);
- viaţa este concentrată la contactul cu celelalte geosfere; totuşi, cam
până la acest nivel ajung şi multe din formele elementare de viaţă (bacterii),
antrenate de mişcarea maselor de aer.
Fig. 2. Limitele învelişului geografic (Geosistem global)

După alţi geografi, limita ar trebui ridicată în stratosferă la nivelul


„stratului de ozon” (25 km), întrucât rolul acestuia de ecran pentru cea mai
mare parte a radiaţiilor ultraviolete este esenţial în desfăşurarea multor
procese terestre şi, în primul rând, pentru viaţă.
• Limita inferioară este, de asemenea, disputată, existând păreri
foarte diferite. Aceasta este plasată la adâncimi de:
- 500-800 m pentru că în acest spaţiu se simte cel mai intens
interferenţa geosferelor;
- 4-5 km pe uscat şi până la 11 km pe fundul oceanelor dacă se ţine cont
de răspândirea vieţuitoarelor;
- 10 km, întrucât până aici se întâlnesc preponderent roci sedimentare
care au rezultat din interferenţa unor procese ce au loc la contactul
învelişurilor;
- 100-120 km, incluzând şi partea superioară a mantalei
(astenosfera) deoarece deplasarea materiei topite de aici produce modificări
însemnate în celelalte învelişuri.
La baza „reliefosferei”, limita are poziţii diferite fiind profundă în dreptul
rifturilor şi zonelor de subducţie, întrucât aici se realizează principalul
schimb de substanţă şi energie cu litosfera şi se generează relieful major la
distanţe mici între cele două extreme (sectoarele de platforme).
Deci limitele Învelişului geografic sunt legate de stratosfera inferioară şi
de baza reliefosferei.
Alcătuirea şi structura Sistemului geografic
În componenţa sistemului intră mai multe învelişuri. În bază se află sfera
reliefului (reliefosfera, morfosfera, geomorfosfera etc.), iar peste aceasta
încă cinci care se interferează – hidrosfera, climatosfera, biosfera,
pedosfera, antroposfera. Ele au grosimi variate, s-au individualizat în
momente diferite ale evoluţiei Pământului şi au suferit modificări importante
în alcătuire, structură, în urma raporturilor de reciprocitate care s-au stabilit
evolutiv între ele.
La scara întregului Înveliş geografic şi chiar la nivelul fiecărui sistem mai
mic (subsistem), datorită multitudinii de relaţii dintre componente şi elemente,
neuniformitatea, ce există ca pondere între o formă sau alta de stare a materiei,
capătă caracter aparent, întrucât totul se constituie într-un sistem bine organizat,
structurat.
Cele şase învelişuri ale macrosistemului geografic (mediu geografic
planetar) reprezintă fiecare câte un sistem alcătuit dintr-o multitudine de
subunităţi (subsisteme), toate având câteva caracteristici: extindere
deosebită, un anumit grad de complexitate ca alcătuire, o dinamică specifică
şi o anumită ierarhizare a lor.
În orice sistem, indiferent de gradul de complexitate, un element sau
câteva au rol hotărâtor şi impun o anume caracteristică. De exemplu, la
nivelul reliefosferei, elementul principal este ansamblul acţiunii factorului
tectonic care determină macroforme, cu o anume alcătuire, structură şi
fizionomie. La nivelul unui lanţ muntos intervin mai multe elemente
(înălţimea, agenţii externi principali care realizează fragmentarea şi creează
forme specifice).
Rezultă că macrosistemul planetar (Învelişul geografic, Mediul geografic
planetar) se divide în sisteme de ordine diferite – şase cu caracter general
(reliefosfera, climatosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera) şi
un număr foarte mare cu caracter regional sau local.
Caracteristicile Sistemului geografic
Pe ansamblu, acestea sunt specifice oricărui sistem, dar cunosc un
anumit mod de manifestare în funcţie de domeniul de referinţă.
Învelişul geografic este un sistem deschis. La exterior, intră în contact
cu atmosfera înaltă (ionosfera-exosfera) şi, prin intermediul ei, cu spaţiul
cosmic, iar la partea internă cu astenosfera. Cu acestea există relaţii de
schimb material şi energetic (fig. 3).

Fig. 3. Învelişul geografic-sistem deschis

Din spaţiul cosmic se primesc: radiaţie solară, radiaţie cosmică, praf şi


particule meteoritice etc. Din Învelişul geografic în spaţiul exterior se pierde o
parte din particulele subatomice din atmosferă, de la nivelul stratului de ozon. O
parte a materiei din atmosferă sau topiturile din unele pungi din scoarţă, prin
sistemul rifturilor şi al fracturilor profunde, ajung la suprafaţă, unde creează
platouri şi munţi vulcanici, dau vapori de apă, gaze, produse solide etc. care se
vor integra în relief, apă, aer etc. Dar are loc şi un proces invers în ariile de
subducţie, unde materia ce alcătuieşte baza reliefosferei coboară în astenosferă,
se topeşte integrându-se cu aceasta.
Un loc aparte îl au energiile tectonice ce se dezvoltă la contactul dintre
astenosferă şi scoarţă sau în bazinele geosinclinale şi care sunt responsabile
de mişcările tectonice ce creează cele mai mari forme de relief. În aceeaşi
măsură, însemnate sunt energia seismică şi mai ales gravitaţia, ele
influenţând direct sau indirect diversele procese ce au loc în spaţiul principal
de interferenţă al geosferelor.
Învelişul geografic este un sistem organizat-structurat. Caracteristica
exprimă modul de aranjare, de grupare a componentelor şi elementelor unui
sistem în baza unor relaţii spaţiale şi temporale şi, de aici, o anumită
structură a acestuia.
Învelişul geografic – ca macrosistem – este format din şase componente,
iar acestea dintr-un număr foarte mare de elemente. Gruparea diferită a
acestora a determinat individualizarea de sisteme geografice, de diferite
ordine, cu alcătuire şi structură deosebită. Astfel, în macrosistemul
geografic planetar se pot separa sisteme de grad inferior care, datorită
modului deosebit de organizare realizat spaţial şi dobândit în timp, pot fi
urmărite pe două coordonate:
• organizarea elementelor în sisteme de ordin diferit în cadrul geosferelor
(reliefosferă, climatosferă, hidrosferă, biosferă, pedosferă, antroposferă),
adică la nivelul fiecărui component (de exemplu: în reliefosferă – formele de
relief de ordinul I, II, III cu subdiviziunile lor; în climatosferă – troposfera,
stratosfera; în hidrosferă – bazinele oceanice şi marine, lacurile, râurile,
gheţarii; în pedosferă – clasele principale şi solurile; în sociosferă, de
exemplu, aşezările umane etc.). La baza acestei organizări stau legile specifice
fiecărei geosfere care impun un anumit sistem de relaţii între elementele
sistemelor şi între acestea şi cele din sistemele cu care sunt în contact;
• organizarea regională, impusă de legile generale ale
macrosistemului geografic, care se reflectă în anumite structuri desfăşurate
în latitudine şi altitudine. Ele solicită un anumit sistem de relaţii care se
stabilesc regional între elementele tuturor componentelor geografice (de
exemplu: zonele şi regiunile naturale, etajele naturale, unităţile teritoriale
azonale – toate reflectând un anumit mod de grupare a formelor de relief, a
asociaţiilor vegetale, a tipurilor de sol, a sistemelor de scurgere şi circulaţie
a apei şi chiar de intervenţie a omului în sens distructiv sau curativ).
Învelişul geografic este un sistem unitar. Unitatea acestuia reflectă
coeziunea lui datorată legăturilor existente, pe de o parte, între elementele
ce-l formează, iar pe de altă parte între sistemele ce se subordonează
ierarhic. Aceasta face ca orice schimbare în alcătuirea, structura unui
element sau subsistem să atragă după sine modificări diferite la alte
elemente sau componente.
De exemplu, creşterea cantităţii de CO2 din atmosferă determină
modificări la alte elemente: mai întâi din climatosferă (încălzirea generală ca
urmare a efectului de seră, modificări în dinamica maselor de aer, în
regimurile proceselor de evaporaţie, deficit de umiditate şi manifestare a
ploilor torenţiale etc.), apoi din celelalte geosfere (în hidrosferă, topirea unei
părţi din calota glaciară urmată de ridicarea nivelului Oceanului Planetar şi
modificări ale suprafeţei uscatului prin inundarea câmpiilor joase şi ridicarea
izostatică a regiunilor eliberate de calota glaciară; scăderi regionale ale
salinităţii apei ce pot condiţiona adaptări ale vieţuitoarelor).
Învelişul geografic este un sistem funcţional. Funcţionalitatea reflectă
capacitatea sistemului de a răspunde diverselor cerinţe din interiorul sau din
afara lui. Realizarea acestui lucru este posibilă întrucât sistemul se bazează,
mai întâi, pe un ansamblu de legături dinamice între componentele sale, dar
şi cu alte sisteme, ceea ce îi asigură unitatea şi structurarea. În al doilea rând,
funcţionarea se produce prin schimbul permanent de materie, energie şi
informaţie în interior (între subsisteme) şi cu exteriorul (în primul rând, cu
sistemele limitrofe). Acest schimb se realizează sub formă de circuite la
niveluri deosebite şi imprimă sistemului caracterul dinamic.
La bază, se află circuitul global de substanţă şi energie care cuprinde
Învelişul geografic în întregime. El este condiţionat, pe de o parte, de
energia solară repartizată neuniform spaţial şi temporal pe suprafaţa terestră,
datorită formei Pământului, înclinării axei terestre, mişcărilor de rotaţie şi
revoluţie, iar pe de altă parte, forţei gravitaţionale şi energiei tectonice
(variabile în timp şi spaţiu). Încălzirea diferenţiată impune indirect circulaţia
maselor de aer, apoi dezvoltarea circuitului apei care, la rândul lui,
determină circuitul substanţelor minerale, crearea şi evoluţia reliefului
(formele de relief de ordinul III). Toate acestea se reflectă într-o mulţime de
circuite locale, în biosferă şi în viaţa omului.
Circuitele pot fi permanente, periodice sau întâmplătoare, în funcţie de
specificul relaţiilor dintre componente sau între subsisteme.
Astfel de circuite se înregistrează la orice sistem geografic indiferent de
mărime. În cele ce urmează prezentăm câteva exemple:
- în climatosferă circulaţia maselor de aer se face la nivel global şi
permanent (alizeele, vânturile de vest, vânturile polare), la nivel regional şi
periodic (musonii), la nivel local (brizele litorale sau de munte) sau
întâmplător (simunul);
- în hidrosferă circulaţia apei se realizează global prin „marele circuit”,
apoi prin circuite regionale (deasupra oceanelor sau a uscatului) şi locale; în
oceane există circuite permanente ale curenţilor de apă, deplasări periodice
sub formă de flux şi reflux, deplasări neprevăzute sub formă de valuri-tsunami;
- în biosferă circuitul major, permanent, comportă preluarea din mediul
înconjurător, de către vieţuitoare, a substanţelor organice necesare vieţii,
încorporarea lor în ţesuturi şi redarea lor, sub diverse forme, în mediul
ambiant; circuitele locale şi de durată variabilă se realizează la nivelul fiecărui
individ, iar cele cu caracter periodic se identifică la formaţiunile vegetale din
regiunile de savană, subtropicale, temperate etc. (deosebit anotimpual);
- în reliefosferă etapa morfogenetică de evoluţie majoră a reliefului este un
circuit general; crearea sistemului de terase fluviatile reclamă circuite periodice
regionale, iar dezvoltarea dunelor în Bărăgan circuite locale şi cu caracter
întâmplător.
Complexul de relaţii dintre elementele sistemului nu este static, ci
dinamic, în sensul că se află într-un proces continuu de transformare, ceea
ce împinge sistemul către caracteristici noi, care, uneori, duc la modificarea
în parte sau chiar în întregime a sistemului.
Un loc însemnat în modificarea traiectoriei normale a mişcării prin
circuite a materiei revine activităţilor omului (industrializarea, tăierea
brutală a pădurilor ecuatoriale, dezvoltarea unei metropole etc.).
Învelişul geografic este un sistem ierarhizat. Integrarea sistemelor de
diferite ordine într-un tot este rezultanta unităţii şi funcţionalităţii lor.
• Sistemul superior este cel care impune modul general de evoluţie a
celor subordonate. Legile sale acţionează ca direcţii ce creează cadrul
general al manifestării sistemelor integrate; acestea transmit în sistemul
superior răspunsurile evoluţiei şi raporturile dintre ele. Ca urmare, în
ansamblul lumii materiale, mulţimea sistemelor – deosebite ca mărime,
organizare şi funcţionare – se distribuie în macrosistemul acesteia pe
diferite niveluri de integrare.
• Sociosfera reprezintă sistemul superior de integrare a populaţiilor
Globului, la baza lui fiind legile sociale generale care impun, pe de o parte,
cadrul existenţei şi manifestării lor, iar pe de alta, detaşarea de subsisteme ca
exprimare a unor moduri variate de grupare a elementelor şi activităţilor. Un
stat reprezintă un oarecare subsistem în sociosferă aflat la un anumit nivel
de ierarhizare, în care populaţia trăieşte şi acţionează pe un spaţiu delimitat
istoric şi care a căpătat un specific de viaţă şi activitate impus de o
multitudine de factori naturali şi sociali.
Mergând în amănunt se pot separa subsisteme inferioare ca poziţie
ierarhică, care au la bază grupări mai mari sau mai mici de indivizi (partide
politice, asociaţii, colective de muncă etc.) ce au comun un anume sistem de
relaţii. Baza ierarhiei într-un ansamblu integrat o reprezintă omul ce
acţionează pe un spaţiu limitat, într-un interval de timp mic în concordanţă cu
nevoile materiale şi spirituale impuse nu numai ca fiinţă, ci şi ca factor social.
Diferenţieri similare se pot face şi în celelalte învelişuri geografice sau în
sistemele naturale zonale şi regionale. Toate apar ierarhizate şi împreună
formează o structură în trepte funcţionale.
Dinamica relaţiilor dintre subsisteme poate produce schimbări, dar ele se
vor integra în ansamblul sistemului în care se află. De exemplu, albia
Buzăului, în cadrul Câmpiei Siretului Inferior, reprezintă un subsistem cu
procese şi relaţii funcţionale şi spaţiale distincte; ca urmare a evoluţiei
acestora, ea poate, la un moment dat (după cum s-a întâmplat de mai multe
ori), să îşi dezvolte un alt drum părăsindu-l pe cel vechi. Apare, astfel, un
sistem nou, iar cel vechi îşi va urma o altă evoluţie, dar toate acestea se vor
integra în sistemul Câmpiei de subsidenţă a Siretului.
Autoreglarea – caracteristică a învelişului geografic. Un sistem poate fi
considerat ca ceva static numai dacă i se urmăresc alcătuirea şi funcţionalitatea
la un moment dat, în unitatea spaţială în care se desfăşoară. Însă relaţiile
dintre elementele lui şi cele dintre sistem şi elementele şi sistemele vecine, ce
au la bază schimbul de materie, energie, informaţie determină o altă caracte-
ristică a lor – dinamica. Frecvent, relaţiile produc schimbări de ordin canti-
tativ, mai mici sau mai mari, care nu modifică structura sistemului; acesta este
stabil într-un anumit interval de timp diferit ca mărime, în funcţie de
complexitate (stabilitatea unei dune de nisip este infinit mai mică decât cea a
unui munte). Stabilitatea se datorează autoreglării, adică capacităţii acestuia
de a reveni sau de a întreţine o structură stabilă sau apropiată de cea iniţială.
De exemplu, o dună de nisip se poate reface, o pădure tăiată se poate reconstitui
natural, un sistem social-economic poate reveni.
Ceea ce este esenţial de reţinut, este faptul că refacerea nu este identică,
întrucât apar acumulări ce impun modalităţi noi de realizare a schimburilor
de materie şi modificări treptate în cadrul relaţiilor din sistem.
Autoreglarea depinde de mărimea sistemului, ea variind de la forme simple
(refacerea unui număr limitat de relaţii) la forme complexe (solicită revenirea
şi chiar adaptarea la situaţiile noi ale unui ansamblu de relaţii sau subsisteme).
Autoreglarea se înfăptuieşte în intervale de timp foarte diferite, întrucât ea
se manifestă de la nivelul relaţiilor fiecărui element (excesul de apă după ploi
bogate se corelează cu o evapotranspiraţie intensă) până la relaţiile de bază ale
sistemului (izostazia constituie o formă de exprimare a realizării echilibrelor
blocurilor continentale în plutirea lor pe masa de topitură din astenosferă).
Autoreglarea depinde de importanţa factorilor care impun modificări în
relaţiile dintre elemente şi de evoluţia elementelor din sistem.
Factorii interni produc modificări limitate ca mărime şi atunci autoreglarea
este rapidă. În schimb, intervenţia factorilor externi este mult mai nuanţată.
Un fulger care provoacă un incendiu în pădure sau răspândirea unui virus în
cadrul unei colectivităţi determină un anumit mod de refacere, pe când crearea
unor platforme industriale, realizarea polderelor în Olanda, introducerea în
atmosferă a unor cantităţi mari de CO2 sau de compuşi ai clorului etc. vor crea
complexe de legături noi în sistem, care vor modifica raporturile normale ale
elementelor acestuia şi de aici o autoreglare întârziată sau deloc.
Deci, se poate ajunge în sistem, în timp îndelungat, la cumularea de
modificări impuse de relaţii evolutive normale sau forţate, create de factori
naturali sau antropici care pot schimba structural sistemul, impunând
apariţia altuia. Aceasta reprezintă o altă faţetă a caracterului evolutiv al
sistemului geografic indiferent de mărime şi complexitate.
Mişcarea – caracteristică a Învelişului geografic. În orice interval de
timp, materia ce compune sistemul (mediul geografic) se află într-o mişcare
generală la care contribuie o mulţime de factori, unii de natură externă
(mişcările Pământului şi ale Sistemului Solar, mişcările materiei din învelişu-
rile interne ale planetei etc.), alţii de natură internă (mişcări mecanice, fizice,
chimice care se înregistrează la nivelul componenţilor abiotici, apoi mişcările
caracteristice materiei organice şi mişcările care se produc la nivelul societăţii
omeneşti – de natură economică, tehnologică, ştiinţifică, socială etc.).
Acestea asigură funcţionalitatea sistemului, marcată de mişcarea materiei
la niveluri diferite ce au nu numai mărimi spaţiale, ci şi perioade de timp
deosebite. Spaţial, se pleacă de la situaţiile elementare existente la nivelul
sistemelor simple ce vizează un anumit tip de mişcare (o alunecare de teren,
scurgerea apei unui râu, circuitul sangvin, deplasarea soluţiei de sol, naveta
forţei de muncă etc.) până la marile circuite ce asociază mişcările multiple
realizate la nivelul unor sisteme de rang superior (reliefosfera, antroposfera
sau chiar Învelişul geografic).
Mărimea sistemului condiţionează durata în care se produce mişcarea, ea
fiind tot mai îndelungată pe măsura trecerii de la un sistem simplu, ce
implică un număr limitat de elemente şi de conexiuni (mişcarea de natură
socială de la nivelul unui sat), la un sistem complex (oraş, regiune, stat etc.).
Mişcarea şi conexiunile stau la baza evoluţiei sistemelor geografice.
Evoluţia implică câteva coordonate:
- spaţială, exprimată prin creşterea şi descreşterea teritorială, uşor de
urmărit la sistemele simple (o alunecare de teren, un sat de deal etc.) şi de
reconstituit la cele mari (evoluţia unui sistem glaciar, a aşezărilor de pe un
teritoriu;
- temporală, în sensul că durata existenţei unui sistem, deci de vârsta
prin care se măsoară evoluţia sistemului, este mai lungă cu cât se trece la un
sistem de rang superior (exemplu: durata existenţei unui lapiez în raport cu a
platoului calcaros sau cu a muntelui din care face parte);
- funcţională, care reflectă dezvoltarea sau evoluţia ansamblului de
relaţii dintre elementele sistemului sau dintre acestea şi cele din exterior.
Mişcarea se transpune în anumite modele de evoluţie, în cadrul cărora pot
fi separate etape şi faze cu caracteristici distincte. În limitele acestora,
procesele şi însuşi modul de evoluţie al sistemului se înfăptuiesc în anumite
ritmuri impuse de cauze interne sau exterioare. Importante pentru sistemele
geografice sunt:
- ritmul diurn, impus de mişcarea de rotaţie a Pământului care se
remarcă mai ales la sistemele mici; aceasta determină alternanţa zi-noapte,
însoţită de modificări de temperatură, de variaţii în dinamica proceselor de
dezagregare, alterare, în pedogeneză, în ciclul biotic, un anumit ritm al
activităţilor umane etc;
- ritmul sezonier, impus de mişcarea de revoluţie şi de înclinarea axei
terestre, are caracter anotimpual şi apare evident în regimul radiaţiei solare,
regimul termic, regimul precipitaţiilor, regimul scurgerii râurilor, în ritmul
biotic al plantelor etc.
Forma Pământului face ca între ritmicitatea diurnă şi cea sezonieră să
existe raporturi diferite, în funcţie de latitudine, situaţie care se reflectă în
manifestarea elementelor sistemelor. Spre Ecuator, ritmicitatea diurnă este
primordială, la latitudini mai mari creşte importanţa celei sezoniere. Dincolo
de cercurile polare, ritmicitatea diurnă tinde să coincidă cu cea sezonieră;
- ritmul activităţii solare (ciclul de 11 ani) determină variaţia cantităţii
de radiaţie solară cu repercusiuni în bilanţul energetic planetar, dar cu
influenţe reduse la sistemele locale şi regionale;
- ritmul sutelor sau miilor de ani, evident mai ales la nivelul
antroposferei, impus de acumulări însemnate în sfera economică şi pe planul
conştiinţei. Dezvoltarea societăţii, creşterea populaţiei determină azonal
schimbări de esenţă ale sistemelor naturale regionale;
- ritmuri de ordinul zecilor de mii de ani caracterizate prin modificări
globale de natură climatică. Astfel, au fost alternanţele perioadelor glaciare
şi interglaciare în cuaternar însoţite de multiple schimbări la nivelul unor
sisteme regionale mari;
- ritmul de 150-200 de milioane de ani impus de mişcările tectonice. De
acestea se leagă succesiunea etapelor de orogeneză şi morfogeneză din
istoria scoarţei terestre din ultimul miliard de ani (crearea de sisteme
montane, includerea lor la ariile continentale, nivelarea până la stadiul de
câmpii de eroziune etc.).
Evoluţia sistemelor face ca în oricare dintre acestea, în orice fază sau
etapă, în alcătuirea lor să se întâlnească, alături de elemente şi complexe de
legături specifice momentului, şi o serie de structuri şi conexiuni moştenite,
precum şi germeni ai altora ce încep să se afirme (de exemplu, o vale are
versanţi dintr-o primă fază de evoluţie, are terase rezultate din alte faze, o
luncă şi o albie din faza actuală, dar între toate există conexiuni ale
prezentului şi elemente care vor impune evoluţia ulterioară).
SISTEMUL ŞTIINŢELOR GEOGRAFICE
Locul Geografiei fizice în cadrul Sistemului geografic global
Geografia prin obiectul său de studiu-mediu geografic – reprezintă una
din ştiinţele cu un înalt grad de complexitate ce include un număr imens de
elemente naturale şi sociale, de relaţii funcţionale. În peste două milenii de
evoluţie, ea şi-a întregit, dar şi diversificat sfera cunoaşterii şi ca urmare, în
cadrul obiectului său de studiu, care se constituie ca un sistem cu un nivel
complex de organizare şi funcţionare, s-au individualizat numeroase
domenii şi direcţii (fig.4).
Începând din secolul XVIII, dar accentuat din secolul XX, mulţi geografi
separă Geografia fizică ca o ramură distinctă ce s-ar axa pe studiul mediului
natural; alături de ea ar fi o Geografie umană, economică, ce ar avea în
vedere fenomene, procese de ordin social; prima, are la bază legile ce
acţionează în natură, iar cealaltă legile sociale. Sunt şi geografi (în ţara
noastră V. Mihăilescu) care au negat această împărţire considerând că
geografia este unică, indivizibilă.
Acest lucru ar fi susţinut de legi comune ce acţionează atât în natură, cât
şi în societate, de relaţiile existente între componentele naturale şi cele
sociale, ca şi de rezultatele interacţiunii dintre ele. După aceştia, diviziunea
este relativă şi nefavorabilă înţelegerii integrării multitudinii de fenomene ce
se petrec pe suprafaţa terestră.
Geografia fizică, la nivel global, este o parte a Geografiei ce are ca obiect
de studiu un înveliş specific (Învelişul natural geografic) ce include părţi din
litosferă şi atmosferă, apoi hidrosfera, pedosfera şi biosfera. Ea îi studiază
limitele, alcătuirea, structura, caracteristicile, legile care-i determină funcţio-
narea, interacţiunea dintre componenţi, evoluţia şi diferenţierile spaţiale.
Analiza Învelişului natural geografic în ansamblul său, la nivel planetar, se
face de către Geografia fizică generală. Realizarea aceluiaşi lucru la nivel de
continent, lanţ montan, câmpie, deci pe un fragment, se face de către Geografia
fizică regională.
Învelişul natural geografic este alcătuit din mai multe componente, ce consti-
tuie subsisteme bine definite (climatosistem, hidrosistem, morfosistem etc.).
Fiecare dintre acestea constituie obiectul de studiu al unei ramuri a geografiei
fizice: climatologie, hidrologie, geomorfologie, pedogeografie, biogeografie.
Unii dintre aceşti componenţi, la rândul lor alcătuiesc sisteme destul de
complexe încât diversele lor subsisteme au creat subramuri geografice noi.
Exemplu: hidrologia cu oceanografia, hidrologia uscatului (potamologia,
limnologia, glaciologia, hidrogeologia etc.), iar din acestea au derivat altele.
În concepţia modernă, plecând de la faptul că mediul fizic nu mai poate fi
separat de cel uman, se pune un accent deosebit pe o concepţie care are în
vedere studierea componentelor fizice ale mediului în strânsă legătură cu
nevoile societăţii, dar care să conducă nu la degradarea lui, ci la menţinerea
sa în concordanţă cu acestea.
Dezvoltarea în acest sens a societăţii impune o gândire ecologică care
solicită o planificare corectă a consumurilor, tehnologii avansate nepoluante,
valorificare raţională a resurselor, folosirea corectă a spaţiului agricol şi al
aşezărilor etc. În acest context, legăturile geografiei fizice, ale subramurilor
sale, cu geografia umană se amplifică şi devin tot mai complexe.
Metode folosite în studierea mediului geografic
Complexitatea obiectului de studiu al Geografiei, legăturile diverse cu
alte ştiinţe şi, în primul rând, cu cele apropiate ei (geologia, biologia,
meteorologia etc.) impun pentru studierea mediului o diversitate de metode.
Prin specificul lor acestea se grupează în trei categorii.
Metode generale aplicate în mai multe ştiinţe:
• Metoda analizei. Mediul geografic reprezintă un sistem complex.
Cunoaşterea acestuia implică urmărirea fiecărui component, a elementelor
specifice lui, a legăturilor dintre componente şi elemente, respectiv dise-
carea întregului în părţi şi studierea în detaliu a lor. Metoda analizei are la
bază două procedee: inductiv şi deductiv.
Prin inducţie se realizează trecerea treptată de la acumulări singulare la ge-
neralizări, abstractizări. Presupune cunoaşterea (în special prin descriere) a pro-
ceselor singulare, compararea lor, separarea de trăsături particulare, dar şi gene-
ralizări (ceea ce le este comun), stabilirea legăturilor dintre ele, ierarhizări etc.
Procedeul deductiv este strâns legat de cel inductiv. Generalizările
rezultate servesc la diverse construcţii deductive; de exemplu, pe baza
cunoaşterii caracteristicilor geografice specifice versanţilor cu alunecări de
teren se va putea stabili pentru orice versant, cel puţin cadrul general al
evoluţiei lui prin acest fenomen, dacă sunt întrunite condiţiile de bază ale
producerii sale. Ceea ce va fi diferit vor fi elementele, dimensiunile, viteza
de manifestare a proceselor şi chiar forma rezultată.
• Metoda sintezei are la bază metoda anterioară ce-i furnizează un bogat
material faptic. Datele din analiza mai multor fenomene similare vor putea fi
grupate în comune şi particulare, primele ducând spre sinteze. Prin acestea
se permite cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a sistemului indiferent
de mărime, apoi a locului şi importanţei fiecărui component al sistemului, al
relaţiilor dintre sisteme. Însăşi Geografia, prin definiţie, este o ştiinţă care
sintetizează tot ce se analizează în diferite domenii ale sale. Sinteza duce la
formularea legilor care stau la baza evoluţiei sistemului, la conturarea de
modele specifice.
Fig. 4. Sistemul ştiinţelor geografice

• Metoda observaţiei are o importanţă deosebită în geografie, ea stând la


baza unui volum mare de informaţie, necesar oricărei lucrări. Se înfăptuieşte
îndeosebi pe teren fie staţionar (urmărirea elementelor diferitelor
componente în timp îndelungat ca, de exemplu, alunecări de teren, regimul
scurgerii apelor, regimul temperaturilor, regimul fenomenelor de iarnă pe un
râu etc.), fie itinerant (presupune alegerea unor puncte, în lungul unui
traseu, de unde se realizează succesiv urmărirea detaliată a componentelor
geografice. Observaţia constă în separarea secvenţială a elementelor
principale asupra cărora se vor face aprecieri calitative şi cantitative.
• Metoda comparativă este legată de metoda observaţiei, pe care o
extrapolează pe un spaţiu larg. Pe baza observaţiei se obţin date privind
procesele, fenomenele, formele din diferite locuri. Compararea lor duce la
stabilirea elementelor comune, dar şi a celor care le diferenţiază. Ea sprijină
analiza şi sinteza.
Metode folosite în ştiinţe apropiate
În diferite domenii de cercetare ale Geografiei sunt utilizate şi metode
folosite în geologie, biologie, pedologie, meteorologie etc.
• Metoda stratigrafico-paleontologică presupune interpretarea alcătuirii
diferitelor formaţiuni geologice acumulate în medii diverse şi care sunt datate
precis pe baze paleontologice (resturi de plante sau animale).Alcătuirea,
structura, caracteristicile morfologice ale elementelor lor, interpretate prin
„metoda depozitelor corelate” facilitează concluzii privind condiţiile de mediu
în care s-au format şi evoluat (specificul modelării uscatului, agenţii şi
procesele importante care au acţionat, condiţiile climatice şi de vegetaţie,
specificul mediului în care s-au acumulat etc.).
• Metoda analizei polenice, îmbinată cu metoda actualismului, constă
mai întâi în stabilirea, în urma unor complexe procedee de separare din
depozite marno-argiloase acumulate în diferite perioade geologice, a
polenului plantelor ce populau regiunile de uscat; în al doilea rând, se
realizează identificarea genurilor şi speciilor de plante cărora le aparţine
polenul stabilind ponderea fiecăruia. Până aici sunt obligaţiile
paleontologilor şi paleobotaniştilor. Datele furnizate de aceştia însă pot fi
folosite de geografi. Ei stabilesc caracteristicile condiţiilor naturale
(îndeosebi paleoclimatice) din acele epoci, urmărind pe cele actuale din
regiunile unde sunt răspândite genuri şi specii similare.
• Pentru stabilirea vârstei diferitelor forme de relief se mai foloseşte
metoda alternanţei de soluri şi depozite loessoide. Se cunoaşte că
loessurile s-au acumulat în pleistocen, în diferite regiuni aflate la marginea
calotelor glaciare, iar solurile fosile cuprinse între diferite orizonturi de loess
s-au format în condiţiile unui climat temperat şi umed interglaciar, situaţii
care au permis acumularea materialului organic. Ca urmare, în funcţie de
numărul de loessuri şi de soluri fosile identificate în depozitele de pe
terasele din unele văi, se apreciază câte faze glaciare şi interglaciare s-au
succedat sau câte alternanţe climatice importante s-au produs.
• Metoda statistico-matematică este importantă pentru obţinerea de
şiruri de valori medii şi extreme necesare realizării de reprezentări spaţiale
ale sistemelor geografice. Se foloseşte aproape în toate domeniile geografiei.
A devenit extrem de utilizată prin programele de calculator.
Metode specifice Geografiei
În funcţie de locul şi specificul cercetării geografice, se pot grupa astfel:
• Metode de cabinet folosite în faza preliminară întocmirii unui studiu
geografic sau în faza de finalizare a acestuia. Ele se bazează pe idei, date,
hărţi aflate în diverse lucrări. Între acestea importante sunt: hărţile
topografice, fotografiile, datele înregistrate şi prelucrate din diverse domenii
(meteorologie, hidrologie, pedogeografie, biologie etc.). Prelucrarea
materialului brut se face prin mai multe metode:
- metoda morfografică, constă în analiză calitativă a reliefului
(reprezentarea şi analiza diferitelor tipuri de interfluvii, văi, versanţi în
funcţie de fizionomia lor);
- metode morfometrice, prin care se realizează aprecieri cantitative pe
baza reprezentării pe cartodiagrame a valorilor diferiţilor indici rezultaţi din
măsurători efectuate pe hărţi topografice (gradul de fragmentare în suprafaţă
sau pe verticală a unei regiuni, înclinarea diferitelor suprafeţe etc.);
- blocdiagrama este o reprezentare tridimensională prin care se stabilesc
corelaţii între diferitele elemente ale reliefului, elemente de natură geologică
(rocă, structură) şi alte componente ale peisajului (de exemplu, suprafeţele
cu pădure, aşezări etc.);
- schiţa panoramică este o reprezentare schematică, de esenţă, a
elementelor specifice unui sistem geografic local (elemente definitorii ale
reliefului, vegetaţiei, aşezărilor etc.);
- metoda diagramelor folosită în reprezentările şirurilor de valori ale
elementelor meteorologice, hidrologice, biogeografice, de sol, relief, etc.,
luate individual sau în sistem;
- metoda profilului geografic complex de redare sintetică pe anumite
direcţii a elementelor principale ale cadrului natural (forme de relief,
alcătuire structurală şi petrografică, principalele tipuri de sol şi formaţiuni
vegetale etc.). Se completează cu diagrame sintetice pentru elementele ce nu
pot fi reprezentate pe profil (date climatice, hidrologice etc. ).
• Metode folosite în cercetarea geografică pe teren sunt diverse, unele
fiind utilizate încă din cele mai vechi timpuri:
- metoda cartării geografice se bazează pe observaţii, măsurători,
comparaţii etc. Constă în localizarea, pe hărţile topografice, a elementelor de
mediu, marcarea prin semne convenţionale (deosebite ca mărime, în funcţie
de scara hărţii) a formei de exprimare a acestora; cartarea este însoţită de
descrieri detaliate. Pe baza cartărilor se realizează hărţi generale sau cu un
anumit specific (harta teraselor, harta proceselor de modelare actuale etc.):
- metoda schiţelor de hartă se aplică pentru relevarea unor caracteristici
de detaliu ale peisajului. Ca urmare, în cadrul lor, vor apărea în afara
limitelor diferitelor elemente de relief, vegetaţie, areal cu tipuri de sol etc. şi
foarte multe amănunte care nu pot fi reprezentate pe hărţi, oricât de mare ar
fi scara acestora. Astfel, pe o schiţă poate fi redată o secţiune din albia unui
râu ce are maluri cu înălţimi deosebite, cursuri cu apă la diferite debite ale
râului, ostroave cu formă, mărime, alcătuire şi grad de acoperire cu vegetaţie
diferită, areale mlăştinoase, renii, praguri etc. Se bazează pe măsurători şi va
fi însoţită de descrieri amănunţite.
- metoda crochiurilor este folosită pentru punerea în evidenţă a unor
trăsături majore ale peisajului. Reprezentarea este schematică, în perspectivă
şi prefigurează schiţa panoramică întocmită pe teren sau cea care se face
ulterior folosind fotografii şi diapozitive.
- metoda profilurilor schematice se aplică pentru înregistrarea unor
situaţii de detaliu în anumite locuri; se foloseşte frecvent pentru câte un
element natural, dar nu este neglijată nici în unele cazuri de geografie
umană. Sunt puse în evidenţă conexiunile, se ajunge la generalizări, la
stabilirea de etape, de faze evolutive.
- metoda de laborator. Sunt în majoritatea situaţiilor preluate din alte
ştiinţe (metoda analizei granulometrice, metoda analizei mineralelor grele
etc.).În laboratorul geografic, se pot realiza modele pentru urmărirea
desfăşurării unor forme de relief, urmărirea diferitelor tipuri de scurgere ale
apei, a eroziunii eoliene, a variaţiilor de nivel lacustru, marin şi influenţele
lor asupra reliefului, rolul îngheţ-dezgheţului în sol etc.). Cu toate că se
creează condiţii apropiate de cele reale, prin folosirea unor parametri
adecvaţi, totuşi unele deformări nu pot fi evitate.
Legăturile Geografiei cu alte ştiinţe
Geografia este o ştiinţă complexă care atât prin obiectul de studiu
(mediul geografic sau Învelişul geografic), cât şi prin metodele de
investigaţie folosite intră în contact cu alte domenii ştiinţifice (fig. 5).Cu
unele, interferenţa este mai mare (geologia, biologia, meteorologia etc.), cu
altele mai mică. De la acestea foloseşte diferenţiat o serie de informaţii
generale sau specifice privind formarea, organizarea şi structura unor
elemente, apoi legi, relaţii etc.

Fig. 5. Legăturile Geografiei cu alte ştiinţe


La rândul lui, domeniul geografic constituie unul din mediile de aplicare
şi verificare a unor idei din celelalte ştiinţe, iar rezultatele reprezintă o bază
în lărgirea acestora.
Astfel, de la filosofie foloseşte: legile generale ce stau la baza evoluţie
proceselor naturale şi sociale, unele metode (analiză şi sinteză) şi o serie de
categorii specifice.
De la matematică introduce diverse relaţii, metoda statistică şi forme de
reprezentări. Însăşi programele pe calculator cu orientare geografică sunt un
rezultat al aplicării matematicii în organizarea tematică a bugetului de date de
care dispune.
Fizica şi chimia oferă baza înţelegerii mecanismului circuitelor materiei şi
energiei atât în fiecare înveliş natural (circuitul apei, alterarea, dizolvarea), cât
şi între acestea, cunoaşterea relaţiilor şi consecinţelor acestora la scara locală,
regională şi globală (mediu carstic, variaţia reliefului dezvoltat pe granite în
funcţie de climat etc.).
Geografia solicită biologiei nu numai date despre plante şi animale, luate
individual sau în colectivităţi (formaţiuni), ci mai ales cunoaşterea
pretenţiilor acestora vizavi de condiţiile de mediu necesare. Geografia fizică
oferă ştiinţelor biologice informaţii, metode necesare cunoaşterii mediului
natural şi structura acestuia pe ansamblu sau pe componente.
Strânse legături are cu geologia, situaţie determinată de însăşi necesitatea
studierii în comun a scoarţei şi a învelişurilor vecine ei. Geografia foloseşte
datele despre litosferă (alcătuire petrografică, structură geologică, tectonică,
vulcanism, seismicitate etc.), metoda identificării mineralelor şi rocilor,
metoda stratigrafico-paleontologică, metoda granulometrică etc. La rândul
ei, geologia preia date despre relief (tip, geneză, evoluţie), circuitul apei
(îndeosebi componentele – subterană şi cele care implică transportul şi
depunerea, caracteristicile mediilor lichide de sedimentare etc.), regimul de
manifestare a principalilor parametri climatici (de exemplu, diferenţierea
condiţiilor în care se realizează alterarea mineralelor, distrugerea mecanică a
rocilor etc.). Din aceste legături au rezultat şi unele discipline de contact –
paleogeografia (evoluţia Învelişului geografic în istoria geologică a
Pământului), geologia tectonostructurală etc.
Legăturile cu astronomia sunt determinate de preocupări comune.
Situaţia s-a perpetuat încă din antichitate. Geografia a folosit informaţii în
descifrarea unor probleme, care se referă nu numai la Pământ ca întreg, ci şi
la un număr mare de procese, fenomene care se petrec în diferitele sale
geosfere. Însăşi problema genezei şi evoluţiei Învelişului geografic se înscrie
ca o componentă a procesului complex al realizării Pământului în decursul
celor 4,5 miliarde de ani. Poziţia acestuia în cadrul Sistemului Solar, la fel
ca şi a altor planete, nu este întâmplătoare, ci în raport direct cu legile
generale ale Universului. Alcătuirea, structura, procesele ce se produc în
Învelişul natural geografic şi însăşi apariţia vieţii pe această planetă se
leagă de o anumită raportare a Pământului în Sistemul Solar. Un rol
deosebit în sistemul dinamic de relaţii al elementelor componentelor
mediului natural îl are forma de exprimare a legii atracţiei universale.
Concluzia care se desprinde este că nu se poate înţelege mulţimea
proceselor, fenomenelor, relaţiilor din ansamblul Învelişului geografic fără
cunoaşterea locului pe care Pământul îl are în sistemele Universului, de
unde necesitatea cunoaşterii, fie şi în linii generale, a acestuia.
PĂMÂNTUL ŞI SISTEMUL GEOGRAFIC GLOBAL
Terra este a treia planetă a Sistemului Solar în raport cu distanţa medie faţă
de Soare (149.598.000 km). Prin dimensiuni este o planetă mică (suprafaţa
510.200.000 km2; volumul 1083 mild. km3, masa 59, 75 · 1023 kg, raza medie
6370 km).
Are un satelit natural (Luna) şi împreună cu întregul Sistem Solar
realizează o mişcare, în cadrul Galaxiei, în 220 mil. ani.
Formarea planetei, etapele individualizării principalelor geosfere
Există modele diverse referitoare la geneza planetei, dar mai ales la felul
în care s-a produs structurarea materiei în cadrul acesteia. S-a impus cel care
leagă formarea Terrei de aglomerarea unei părţi din nebuloasa din care a
luat naştere Sistemul Solar sub influenţa gravitaţiei şi a multiplelor relaţii
ce-au survenit şi s-au dezvoltat în cadrul lui.
Începutul formării este plasat în urmă cu cca. 4,5-5 miliarde de ani, timp
în care, în funcţie de specificul evoluţiei, se pot separa câteva etape.
Etapa constituirii planetei (protoplanetă). Are o durată de 0,5-1
miliarde ani, când prin aglomerări primare de materie cosmică (gaze şi praf)
a rezultat sistemul cu Soarele în poziţie centrală şi multe alte corpuri
(planetele), cu mărimi variabile, dispuse la distanţe deosebite. Pentru planeta
Pământ, principalele evenimente sunt: ciocniri ale particulelor cu
dimensiuni diferite, din discul de acreţie, însoţite de degajarea unei mari
cantităţi de căldură, creşterea treptată a temperaturilor până la sute de mii
de grade, bombardamentul meteoric care a constituit cea de-a doua sursă de
încălzire a materiei solide de la suprafaţă până la topirea ei. Toate acestea au
condus la transformarea materiei terestre într-o topitură generală. Acestei
faze îi corespunde structurarea principală a materiei din care este alcătuită
Terra, cu elementele grele (Fe, Ni) în adânc şi cu cele uşoare la suprafaţă
(Si, Al, Mg). Etapa se încheie în momentul în care la suprafaţa Terrei apare
prima crustă (acum 4 miliarde de ani).
Etapa realizării geosferelor fizice terestre. Este cea mai lungă (cca 3 –
3,5 miliarde de ani) şi se caracterizează prin separarea gradată a
principalelor geosfere, situate la interiorul sau exteriorul Terrei.
Endosferele s-au constituit prin organizarea materiei de la suprafaţă către
centru, rezultând un nucleu, o manta şi o scoarţă ce au alcătuire chimică şi
proprietăţi fizice distincte. În timp, în cadrul fiecăreia s-au separat
subînvelişuri. Pentru geografie, prezintă importanţă scoarţa, a cărei structură
şi dezvoltare în grosime s-a realizat treptat, şi astenosfera (partea superioară
a mantalei). La nivelul lor, se dezvoltă forţe tectonice însemnate ce
alcătuiesc tectonosfera (spaţiul de acţiune al forţelor tectonice).
Învelişurile exterioare (exosferele) s-au format într-o anumită înlănţuire.
În prima fază a acestei etape, la exterior existau doar două componente ale
Învelişului geografic: un relief monoton, legat de efuziunile şi consolidările
de materie topită, şi o atmosferă primară cu hidrogen, heliu etc.
Gravitaţia a împiedicat, în general, pierderea gazelor în spaţiul interplanetar şi
a dus la concentrarea acestora către baza atmosferei. Radiaţia ultravioletă şi ra-
diaţiile cosmice au impus modificarea compoziţiei atmosferice prin acumularea
de azot şi oxigen.
Formarea hidrosferei a fost generată de acumularea unei cantităţi mari de
vapori de apă în atmosferă (ca urmare a activităţii vulcanice intense, dar şi
din surse extraterestre, precum impactul cu cometele), care prin condensare
au dat ploi bogate şi stocarea apei din ploi în depresiunile terestre.
Procesele de alterare intensă şi eroziunea torenţială au exercitat o puternică
acţiune de nivelare a uscatului şi de acumulare – în bazinele marine primare – a
unor importante cantităţi de sedimente. Astfel, la nivelul scoarţei, se înregistrează
modificări semnificative. Pe de-o parte, începe structurarea şi îngroşarea ei, prin
dezvoltarea, deasupra păturii bazaltice, a celei sedimentare şi a celei granitice, iar
pe de ală parte are loc fragmentarea în blocuri, prin coborârea porţiunilor mai
grele şi ridicarea celor uşoare în tendinţa realizării unor echilibre izostatice. Este
momentul în care se poate presupune începutul exprimării în reliefosferă a rolului
curenţilor de convecţie din astenosferă.
Existenţa celor trei învelişuri a creat condiţii de evoluţie noi. Procesele
tectonice majore se vor concentra în ariile labile ale scoarţei terestre (rifturi
şi depresiuni tectonice). Ciclurile evoluţiei tectonice (de la depresiune,
intens subsidentă, la munte) s-au îmbinat cu cele geomorfologice,
diversificate de existenţa apei şi de variaţiile de temperatură. Ca urmare,
treptat, structura scoarţei terestre primare (bazalto-granitică) s-a completat
prin pătura sedimentară, formată din conglomerate, gresii, argile, nisipuri,
prafuri etc,)
Manifestarea intensă a proceselor de modelare a fost facilitată de
contactul direct al agenţilor externi cu roca, ceea ce a condus la o nivelare
accentuată şi rapidă a reliefului muntos, transformarea lui în dealuri şi apoi
în câmpii de eroziune (pediplene), în contextul în care energia de orogen s-a
consumat. Apar sectoarele de uscat, care sub raport tectonic devin rigide. O
bună parte din aceste socluri vechi, constituie nucleele continentelor de azi.
La finele acestei etape apar primele forme elementare de viaţă în
bazinele oceanice, care trec treptat şi pe uscat. Astfel, Învelişul geografic va
fi completat cu un nou competent (biosfera), ce va produce modificări
calitative şi cantitative la nivelul celorlalte elemente.
Etapa realizării geosistemului global actual. Începând cu paleozoicul,
elementele care pot fi luate ca argumente în stabilirea evoluţiei Învelişului
geografic sunt tot mai numeroase. Ca urmare, ansamblul de modificări se
poate grupa în câteva faze, fiecare cu specificul său.
1. Faza paleozoic-triasic se caracterizează printr-o omogenitate
a peisajelor favorizată de existenţa unor regiuni de uscat extinse
din zona tropicală a Emisferei nordice şi până în zona temperat –
polară a Emisferei sudice, care, ulterior, se vor diversifica; o
evoluţie a climatului tropical de la uscat-arid (paleozoicul inferior),
umed (carbonifer) şi uscat (permian-triasic) pentru cea mai mare
parte a acestui uscat; conturarea unor depresiuni tectonice mari, în
cadrul cărora se vor manifesta orogenezele caledonică, hercinică şi
chimerică veche, care vor crea lanţuri montane extinse; existenţa
unei faune bogată şi mult diversificată în oceane, şi o vegetaţie de
ferigi luxuriante pe uscat; individualizarea primelor pături de sol;
introducerea în compoziţia atmosferei a unor însemnate cantităţi
de oxigen.
2. Faza jurastic-actual este dominată de o succesiune rapidă a
evenimentelor:
- fragmentarea continentului unic Pangaea în două mari regiuni de uscat
(Laurasia şi Gondwana) şi ulterior în mai multe blocuri, prin apariţia de noi
zone de rift şi de subducţie;
- marea orogeneză alpină, cu mai multe momente paroxismale, care a
creat cele mai întinse sisteme de munţi de pe planetă, ce se vor ataşa
blocurilor continentale;
- Oceanul Tethys este fragmentat în bazine mai mici şi se dezvoltă
oceane noi: Pacificul şi Atlanticul;
- diversificarea peisajelor şi conturarea tot mai clară a zonelor şi etajelor
biopedoclimatice;
- în pleistocen, un rol aparte în evoluţia Învelişului geografic l-au avut
alternanţa fazelor glaciare şi interglaciare. Manifestarea timp de peste un
milion de ani a acestor glaciaţiuni, ca reflex al oscilaţiilor climatice, s-a
repercutat în pendulări pe spaţii largi ale speciilor de plante şi animale şi
într-o multitudine de adaptări. Totodată, s-a reflectat pe un vast teritoriu în
impunerea sistemelor de modelare glaciar şi periglaciar, paralel cu
pendulările latitudinale ale celorlalte. Stocarea unei mari părţi din hidrosferă
în calotele glaciare şi în gheţarii montani a dus la coborârea însemnată a
nivelului oceanului (100-120 m sub cel actual) în fazele glaciare şi ridicarea
la diferite cote în interglaciare.
- evoluţia holocenă, caracterizată în principal prin încălzirea climatului şi
topirea calotelor glaciare, a dus la definitivarea desfăşurării zonale şi
azonale a complexelor naturale.
Forma Pământului şi consecinţele geografice
De-a lungul secolelor au fost emise diverse păreri asupra formei
Pământului, în concordanţă cu nivelul cunoştinţelor şi cu concepţiile
filozofice ale celor care le-au susţinut. Dintre acestea s-au impus trei.
Pământul este o sferă. Reprezintă concepţia care s-a conturat încă din
antichitate şi care s-a păstrat până în secolul XVIII. Ea are la bază o suită de
observaţii:
- Luna, Soarele şi celelalte planete au formă sferică, deci şi Pământul nu
poate fi altceva;
- o navă pe măsură ce se depărtează de ţărm devine tot mai mică, dar
dispare treptat de la bază către vârful catargului, situaţie care se explică doar
prin deplasarea ei pe o suprafaţă curbată;
- în timpul eclipselor de Lună, umbra Pământului pe aceasta este
circulară, formă pe care nu o poate realiza decât proiecţia unui corp sferic;
- navigatorii observă Steaua Polară (indicator al Polului Nord) la Ecuator,
la nivelul orizontului. Pe măsura deplasării la latitudini tot mai mari, steaua va
fi observată pe bolta cerească tot mai „sus” (la poli se află la Zenit, la
verticală), situaţie care impune acceptarea formei sferice a Pământului.
Pământul un elipsoid (sferoid de rotaţie). Concepţia că Pământul
este o sferă, a început a fi revizuită în a doua parte a secolului XVII, când
apar unele constatări ale savantului francez Jean Richet privind variaţia
mărimii gravitaţiei în funcţie de latitudine.
I. Newton avansează ideea că Pământul este turtit la poli datorită rotaţiei,
prin analogie cu turtirea observată la Jupiter; calculează pentru Pământ o
turtire de 1/231 (cea reală 1/298).
Totodată, s-au organizat şi expediţii în diferite regiuni ale Globului pentru
a determina mărimea unui arc de 10 latitudine. Au rezultat valori diferite, ceea
ce a condus la concluzia că forma Pământului nu este o sferă perfectă, ci o
sferă turtită la poli şi bombată la Ecuator (sferoid de rotaţie). Această formă s-
ar datora mişcării de rotaţie, care face ca forţa centrifugă să aibă o valoare
maximă la Ecuator şi să fie nulă la poli, iar forţa centripetă (gravitaţia) să
crească treptat de la Ecuator spre poli.
Formei de sferă de rotaţie i s-a dat denumirea de elipsoid. O astfel de
formă se caracterizează prin:
- meridiane sub formă de elipse;
- lungimi deosebite ale razei Pământului, în raport cu diferitele puncte
aflate pe suprafaţa terestră;
- creşterea mărimii forţei de gravitaţie de la Ecuator la poli;
- creşterea mărimii unui arc de 10 de meridian plecând de la Ecuator spre
poli.
În secolul XX, pe baza tuturor acestor măsurători, s-au imaginat
modele ale elipsoidului de rotaţie (Hayford, Krasowski, Cook) şi s-au făcut
calcule privind parametrii principali. În 1964, Uniunea Astronomică
Internaţională a adoptat următoarele valori:
• raza ecuatorială (a) – 6378,160 km;
• raza polară (b) – 6357,778 km;
• diferenţa dintre ele 20,382 km;
• turtirea sferoidului (a – b : a ) de 1/298,257;
• raza medie a Pământului (raza unei sfere ce are acelaşi volum ca cel
terestru) – 6371,110 km;
• lungimea circumferinţei unui meridian – 40.008,540 km;
• lungimea circumferinţei Ecuatorului – 40.075 km.
În timp îndelungat, elipsoidul suferă modificări mici determinate de:
variaţia vitezei de rotaţie, deplasarea axei polilor. Producerea mareelor
impune „valul de flux”, care se propagă în sens invers mişcării de rotaţie de
la est la vest. Ca urmare, aceasta este frânată, forţa centrifugă este micşorată,
iar bombarea scade.
Pământul un geoid. Modelul de elipsoid, folosit în măsurătorile geodezice,
are ca idee de bază o sferă turtită alcătuită din materie omogenă. În realitate,
materia din care este formată planeta nu este omogenă nici din punct de vedere
chimic, fizic şi nici ca distribuţie pe verticală sau orizontală. Această
caracteristică a condus spre un model nou, numit de Listing, în 1873, geoid, ce
ar corespunde suprafeţei de nivel „0” a oceanului liniştit, neafectată de maree
şi valuri mari, o suprafaţă continuă, închisă, fără muchii, care este orizontală
pentru orice punct de pe Glob şi, în acelaşi timp, perpendiculară pe verticala
locului (pe direcţia forţei de gravitaţie). Deci, ea reprezintă o suprafaţă
echipotenţială a gravitaţiei continuă de la nivelul oceanelor prin masa
continentală, fiind reperul măsurătorilor de înălţime şi de adâncime.
Între cele două modele – elipsoid şi geoid – elementul comun este
volumul identic al Pământului. Diferenţele principale sunt legate de:
suprafaţa geoidului care se află deasupra celei a elipsoidului în regiunile
continentale şi invers în regiunea bazinelor oceanice (fig. 6).

Fig. 6. Raporturile teoretice dintre geoid şi elipsoidul de rotaţie.


Forma geoidului poate şi ea să se modifice datorită schimbării vitezei de
rotaţie a Pământului (valul de flux, impus de maree, o frânează) şi
modificărilor survenite în distribuţia materiei grele şi uşoare în alcătuirea
structurală a Pământului, sub efectul gravitaţiei.
Calculele rezultate din măsurători au dovedit că la nivelul suprafeţei apar
unele deosebiri regionale. Astfel, la Polul Sud există o diferenţă de – 30 m, la
Polul Nord ea este bombată (+ 10 m), la latitudini tropicale sudice sunt unele
ridicări de până la 10 m, iar la latitudini temperate din Emisfera nordică unele
restrângeri de până la – 5 m. Acestui model („o pară” alungită la Polul Nord,
umflată în Emisfera sudică, dar „scobită” la Polul Sud) ceva mai complex, i s-a
dat numele de terroid sau telluroid (fig. 7).
Consecinţele geografice. Pe ansamblu, forma sferică impune variaţia
zonală a cantităţii de radiaţie solară ce ajunge pe suprafaţa terestră, ceea ce
determină deosebiri mari în regimul de încălzire al acesteia şi, de aici,
diferenţieri în dinamica multor procese naturale.
Turtirea determină: arce de meridian de 10 cu mărimi deosebite la latitudini
diferite; distanţe inegale de la suprafaţă către centrul Pământului pentru diferite
puncte (la poli este depărtarea cea mai mică, iar 2la Ecuator cea mai 0
mare);
valoarea gravitaţiei creşte de la Ecuator (978 cm/s ) spre poli (la 45 – 980,6
cm/s2, la 900 – 983,2 cm/s2).

Fig. 7. Conturul ovoid al Pământului


(linie continuă) în raport cu elipsoidul
de referinţă (linie întreruptă). Valorile
sunt mediate faţă de fiecare latitudine
şi apar simetrice faţă de axa polilor, iar
exagerarea scării cotelor dă o falsă
impresie de depresiune în zona
Antarcticei care, în realitate, are doar o
rază de curbură mai mare (după D.H.
King-Hele şi G.E. Cook, 1973).

Cele trei tipuri de suprafeţe impun tot atâtea puncte de referinţă pe


suprafaţa fizică. Astfel, pe suprafaţa reală, cu toate neregularităţile
reliefului, se realizează măsurătorile geodezice; la nivelul suprafeţei
geoidului se raportează toate măsurătorile geodezice (Vf. Chomolungma –
Everest care are 8848 m; Vf. Omul – 2505 m; oraşul Bucureşti se desfăşoară
între 60 şi 80 m); la suprafaţa elipsoidului se calculează valorile fizice ale
Pământului (suprafaţă, volum, raze).
Mişcările Pământului
Pământul realizează mai multe tipuri de mişcări care au consecinţe
geografice diferite, unele sesizabile, altele cu reflectare în procese de durată.
Mişcarea de rotaţie este mişcarea globală pe care o face în jurul axei
polilor într-un interval de 23 ore, 56 minute, 4,09 secunde, numită „zi
siderală”. Ea corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei
stele de pe boltă la meridianul locului.
Rotaţia se face de la vest la est (sens direct) ceea ce creează (pentru un
observator de pe suprafaţa terestră) impresia unei deplasări false a bolţii cereşti
(stele, Soare, Lună, planete etc.) de la est la vest. Diferitele puncte situate pe
suprafaţa Pământului vor înregistra viteze de rotaţie deosebite, întrucât cercurile
paralele pe care se înscriu au mărimi variate, iar durata este aceeaşi. La Ecuator,
unde cercul paralel este mai mare (40.075 km), viteza este maximă 564 m/s, la
latitudinea de 450 ea scade la 328 m/s, la 660 latitudine este de cca 230 m/s, iar
la pol este nulă. Mărimea vitezei variază în timp. Reducerea acesteia se
datorează producerii „valului de flux”. În prezent, frânarea determină creşterea
duratei zilei cu o secundă la 40.000 de ani.
Mişcarea de rotaţie este argumentată prin:
- toate planetele, sateliţii, Soarele au această formă de mişcare;
- forma Pământului de sferă turtită la poli nu poate fi explicată decât
admiţând această mişcare;
- corpurile în cădere liberă nu ajung la baza verticalei, ci la o anumită
depărtare, întrucât punctele extreme (de plecare şi de sosire) descriu în
acelaşi timp cercuri cu mărimi diferite şi viteze deosebite;
- experienţa fizicianului francez Foucault (1851) în cupola Pantheonului
din Paris;
- observaţiile şi fotografiile realizate de pe sateliţi artificiali.
Consecinţele geografice ale mişcării de rotaţie
- Mişcarea de rotaţie – în jurul axei polare N-S – impune forţa centrifugă
care a determinat turtirea Pământului la poli şi bombarea la Ecuator şi, ca
urmare, o diferenţă între raza ecuatorială şi polară de aproape 21 km.
- Mişcarea de rotaţie determină succesiunea în 24 de ore a unei perioade
de lumină şi a alteia de întuneric, cu consecinţe în regimul bilanţului
radiativ, în regimul termic diurn, în desfăşurarea proceselor biotice,
geomorfologice etc.
- Rotaţia Pământului asigură transmiterea impulsului mareelor sub forma
unui „val de flux” care se manifestă de la est la vest constituind principalul
factor de frânare a ei.
- Mişcarea de rotaţie face ca masele aflate în deplasare pe suprafaţa terestră să
sufere o abatere spre dreapta, în Emisfera nordică şi spre stânga în Emisfera
sudică. Cauza este legată de faptul că pe parcursul deplasării se trece prin zone
latitudinale în care viteza de rotaţie este diferită (din ce în ce mai mică plecând de
la Ecuator spre poli). În acest sens, masele de aer tropical (alizeele) în emisfera
nordică au direcţie NE-SV, iar în emisfera sudică SE-NV; Curentul Gulf Stream
se deplasează de la SV către NE etc.
Mişcarea de rotaţie şi aprecierea timpului
Mişcarea de rotaţie a Pământului face ca Soarele în deplasarea sa
aparentă pe bolta cerească să se afle, pentru fiecare punct de pe Glob, o
singură dată într-o poziţie maximă pe boltă. Acest moment coincide cu
situarea lui la meridianul locului. Astronomii numesc acest moment miezul
zilei. În cealaltă emisferă (unde este noapte) pe antemeridian este – miezul
nopţii.
Intervalul de timp dintre două situări consecutive ale Soarelui la meridianul
locului este numit zi solară adevărată. Mărimea ei, pe parcursul anului, este
diferită întrucât Pământul parcurge o orbită eliptică în jurul Soarelui (distanţa
faţă de acesta este deosebită), cu viteze ce sunt cuprinse între un maxim la
periheliu şi un minim la afeliu. Pentru eliminarea acestui inconvenient s-a
adoptat o durată medie a situaţiilor extreme; aceasta este de 24 ore şi este
numită zi solară mijlocie. Ea începe şi se sfârşeşte o dată cu trecerea Soarelui la
meridianul locului (orele 12) fapt ce creează inconvenientul că în intervalul de
lumină a zilei ar exista două date calendaristice (una până la orele 12 şi alta
după aceasta). Pentru a evita acest neajuns, în anul 1925 s-a convenit adoptarea
zilei civile al cărei început corespunde orelor 24 (miezul nopţii).
Aprecierea timpului pe parcursul unei zile se raportează la câteva tipuri
de unităţi. Dacă 24 de ore corespund intervalului în care se parcurg 3600 de
longitudine (o rotaţie completă), atunci într-o oră Pământul va expune spre
Soare un arc de cerc de longitudine de 150. Suprafaţa Pământului este astfel
împărţită în 24 de sectoare cu valoare egală de longitudine care au fost
numite fuse orare. S-a convenit în 1884, ca pe întreaga suprafaţă a unui fus
să existe aceeaşi oră, iar valoarea acesteia să fie dată de ora meridianului
din centrul său; primul fus se desfăşoară de-o parte şi de alta a meridianului
00, de origine (Greenwich), adică între 7030’ longitudine vestică şi 7030’
longitudine estică.
Numerotarea fuselor se realizează spre est (în sensul mişcării de rotaţie a
Pământului), astfel că cel de-al doilea se află între 7030’ şi 22030’
longitudine estică, al treilea între 22030’ şi 37030’ longitudine estică ş.a.m.d.
Diferenţa orară între fuse succesive este de o unitate orară, iar între
primul şi ultimul de 24 ore. În raport de acestea s-a ajuns la stabilirea orei
legale. Aceasta este ora oficială pentru toate activităţile ce au loc pe
teritoriul unui stat. Ea corespunde orei fusului orar în care se află capitala
statului respectiv. Pe teritoriul României, ora oficială va fi cea din fusul al
treilea. Acestea corespund orelor locale ce pot fi calculate pentru orice
aşezare în raport de ora oficială. Ora locală în astfel de situaţii nu se
foloseşte.
Totuşi, alături de ora oficială, se mai utilizează şi ora locală în cazul
statelor cu desfăşurare mare în longitudine La acestea există o oră oficială
pentru activităţi ce implică întreg teritoriu statului federal (navigaţia aeriană,
circulaţia trenurilor etc.) şi ore locale folosite pentru activităţi curente în
aşezările din fiecare fus orar (de exemplu, ora Moscovei este ora oficială, iar
în Kamceatka se va folosi şi ora fusului orar în care aceasta se desfăşoară).
Pentru folosirea eficientă a intervalului cu lumină s-a trecut, în sezonul
cald, la ora de vară, prin avansarea ceasului cu o oră (în unele situaţii două
ore), în raport cu cea normală.
Mişcarea de revoluţie. Pământul, la fel ca şi celelalte planete din
Sistemul Solar, realizează o mişcare în jurul Soarelui pe o orbită. Este ideea
de bază a concepţiei heliocentrice fundamentată de N. Copernic. Această
formă de mişcare este definită de cele trei legi ale lui J. Kepler:
- Pământul descrie în jurul Soarelui o elipsă, steaua fiind în unul din
focare;
- Raza Soare – Pământ descrie arii egale în perioade de timp egale;
- Raportul dintre cubul semiaxei mari şi pătratul duratei de revoluţie este
constant.
• lungimea orbitei Pământului este de cca 980
mil. km;
• întrucât aceasta este o elipsă, distanţa dintre
Pământ şi Soare, în timpul parcurgerii ei, va fi diferită,
dar se va situa între una minimă de 147,1 mil. km
(periheliu, 3 ianuarie) şi alta maximă de 152,1 mil.km
(afeliu, 6 iulie), (fig. 8);
• viteza medie a acestei mişcări este de 29,7
km/s, dar ea este maximă când Pământul se află la
periheliu (30,27 km/s);
• planul Ecuatorului terestru realizează cu cel al
orbitei un unghi (oblicitatea) care variază secular;
• excentricitatea orbitei se modifică în timp
datorită altor mişcări ale Pământului (precesie, nutaţie);
• perioada în care Pământul îşi parcurge orbita
este de un an. Mărimea acesteia este diferită în funcţie
de elementul care este luat drept reper al perioadei de
revoluţie. Astfel, anul sideral corespunde timpului
necesar (365 zile, 6 ore, 9 minute, 55 secunde sau
365,256361 zile) între două treceri ale Pământului (în
mişcarea sa pe
orbită) prin acelaşi
punct în raport cu o
anumită poziţie a
unei stele; anul
tropic constituie
perioada necesară
(365 zile, 5 ore, 48
minute, 46 secunde
sau 365,2422 zile)
trecerii succesive a
Pământului prin
punctul
corespunzător
echinocţiului de
primăvară (punctul vernal). Diferenţa dintre cele două
perioade este determinată de mişcarea de precesie a
Pământului.
Datorită oblicităţii, axa polilor Pământului realizează cu planul orbitei un
unghi de 660½. Aceasta face ca pe parcursul mişcării de revoluţie, planul ce
conţine această axă să înregistreze, în raport cu Soarele, poziţii diferite din
care patru au semnificaţie deosebită, ele împărţind anul în intervale
caracteristice.
Solstiţiul din 22 decembrie. Planul axei realizează cu cel al orbitei un unghi
obtuz şi, ca urmare, razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul
Capricornului şi sunt tangente la cercurile
polare. Emisfera sudică este mai Fig. 8. Mişcarea de revoluţie
apropiată de Soare, în raport cu cea
nordică; aici fiind vară, iar în cealaltă iarnă. Cercul care separă emisfera
luminată de cea întunecată determină următoarele diferenţe diurne în mărime,
în sens latitudinal, al acestora (fig. 9):
Fig. 9. Solstiţiul de iarnă

• La Ecuator cele două intervale sunt egale (12 ore);


• În emisfera nordică, intervalul nocturn este mai mare, decât cel cu
lumină şi creşte de la Ecuator spre Cercul Polar de la care spre Polul Nord
este de 24 ore. Soarele se află cu mult sub nivelul liniei de orizont (noapte
polară);
• În emisfera sudică, intervalul cu lumină este mai mare, decât cel
nocturn, creşte continuu de la Ecuator spre Cercul Polar, iar de aici la Polul
Sud are 24 ore. Soarele descrie un cerc pe boltă (ziua polară);
Solstiţiul din 22 iunie. Relevă aspecte inverse în raport cu situaţia
anterioară. Emisfera nordică este orientată spre Soare, razele acestuia cad
perpendicular pe Tropicul Racului şi sunt tangente la cercurile polare. Astrul
va fi deasupra orizontului la Polul Nord şi sub acesta la Polul Sud;
• În Emisfera nordică este vară, iar în cea sudică iarnă. Cercul de
lumină determină intervale de noapte şi de zi diferite ca mărime(Fig. 10);

Fig. 10. Solstiţiul de vară

• La Ecuator, ele sunt egale (12 ore);


• În emisfera sudică, noaptea creşte fiind de 24 ore la sud de Cercul
polar antarctic (noapte polară);
• În emisfera nordică, durata zilei o depăşeşte pe cea a nopţii, iar de la
Cercul polar arctic ea va fi de 24 ore (zi polară);
Echinocţiile de primăvară (21 martie) şi toamna (23 septembrie). Razele
Soarelui sunt perpendiculare pe planul axei terestre şi pe Ecuator şi tangente
la poli. Ca urmare, cercul care separă cele două emisfere – luminată şi
întunecată – trecând prin poli asigură pe toată suprafaţa terestră, indiferent
de latitudine, o durată egală a zilei şi nopţii (12 ore).
Situaţii între cele două poziţii:
În orice loc de pe suprafaţa terestră, în fiecare zi, punctele corespunzătoare
răsăritului, apusului şi înălţimii Soarelui pe boltă la miezul zilei sunt diferite.
Poziţiile externe vor fi la solstiţii, iar cele medii la echinocţii. La nord de Cercul
Polar arctic, la echinocţiul de primăvară, Soarele va descrie un cerc la limita
orizontului. În zilele următoare şi pe aproape şase luni (ziua polară), el se va
afla tot timpul pe boltă descriind orbite circulare care se înscriu într-o „mişcare
în spirală” ascendentă până va atinge culminaţia de 23½º (la solstiţiul de vară)
şi apoi descendentă până la nivelul orizontului (echinocţiul de toamnă). În
următoarele şase luni (noaptea polară), Soarele nu va fi pe boltă. Situaţia va fi
inversă la Sud de Cercul Polar antarctic.
Consecinţele geografice ale mişcării de revoluţie
Mişcarea de revoluţie în strânsă legătură cu înclinarea axei terestre
determină o serie de consecinţe în regimul de manifestare a diferitelor
procese fizice, biotice, geografice etc. Între acestea mai însemnate sunt:
- Inegalitatea duratei zilelor şi nopţilor pe parcursul anului;
- Încălzirea inegală a suprafeţei pământului;
- Răsăritul şi apusul Soarelui în orice zi se realizează diferit ca oră;
- Formarea şi alternanţa anotimpurilor, ce determină
caracteristici climatice distincte în cadrul unor intervale de timp deosebite şi
ca număr, ce se răsfrâng în dinamica peisajelor de la diferite latitudini;
- Între cercurile polare şi poli există două zone geografice, în
care condiţiile ce conduc la evoluţia peisajelor sunt distincte în cadrul a
două sezoane (în Emisfera nordică, iarna polară între echinocţiul de toamnă
şi cel de primăvară şi vara polară între echinocţiul de primăvară şi cel de
toamnă; în Emisfera sudică, situaţia este inversă), unul foarte rece în care
există noaptea polară şi unul rece în timpul zilei polare cu Soarele
permanent pe bolta cerească;
- Între cercurile polare şi tropice, deci la latitudini medii, se desfăşoară
într-un an patru sezoane (anotimpuri) în care durata perioadei de lumină şi
întuneric şi cantităţile de radiaţie solară sunt deosebite, iar componentele
peisajului suferă modificări în ritm ciclic;
- Între tropice şi Ecuator, razele Soarelui cad perpendicular sau aproape
perpendicular pe suprafaţa terestră favorizând o încălzire puternică.
Migrarea latitudinală a zonei de convergenţă ecuatorială şi a celor de
divergenţă tropicale impun două sezoane (anotimpuri) deosebite îndeosebi
sub raportul cantităţii de precipitaţii (veri ploioase şi ierni aride) care se
succed la echinocţii;
- Dezvoltarea unor zone de complementaritate climatică. Forma
Pământului şi înclinarea axei au impus o diferenţiere latitudinală în
distribuţia radiaţiei solare şi de aici separarea marilor zone climatice
principale – caldă, temperate, reci şi a unor zone secundare ce coincid cu
arii latitudinale subpolare, subtropicale, subecuatoriale, ultimele având,
sezonier, caracteristici climatice apropiate de acelea specifice zonelor
limitrofe, de unde şi caracterul de complementaritate care se transmite şi la
celelalte componente ale peisajului;
- Mişcarea de revoluţie şi măsurarea perioadei de realizare a ei
(Calendarul);
- Inegalitatea duratei sezoanelor (anotimpurilor);
Mişcarea polilor Pământului. Axa terestră suferă deplasări ce se pot
raporta nu numai la stelele de pe boltă, ci şi la repere terestre. Ca urmare,
polii nu au o poziţie fixă, ci îşi modifică poziţia în jurul unei poziţii medii,
într-o suprafaţă ce are o rază de cca 30 m. Mişcarea se face în sens direct şi
are o perioadă anuală, semianuală şi la 427 de zile. Cauzele sunt multiple
(neuniformitatea structurii interne a Pământului, redistribuirea sezonieră a
maselor de apă şi de aer în cadrul celor două emisfere etc.).
PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE PĂMÂNTULUI
Gravitaţia
Este o proprietate specifică oricărui corp cosmic, indiferent de mărime şi
care se exprimă printr-o anumită forţă de atracţie. Ea a fost descoperită şi
formulată la rang de lege (legea atracţiei universale) de către Isaac Newton.
Se apreciază în gali (1 cm/s2). Asupra genezei gravitaţiei există diverse
păreri: J. Weber (1969) o leagă de existenţa unor particule elementare
numite gravitoni ce sunt purtătoare de energie de atracţie; O. Onicescu
(1975) consideră că materiei îi este specifică existenţa de forţe de atracţie şi
respingere; F.J. Goodwin (1978) o leagă de raporturile dintre particule de
materie şi antimaterie.
Gravitaţia nu este constantă. Mărimea ei variază mai întâi spaţial.
• Pe Glob, valoarea gravitaţiei scade de la poli la Ecuator (gravitaţia la
Ecuator este 978 cm/s2, iar la poli de 983 cm/s2).
• Deosebiri în mărimea gravitaţiei apar şi între regiunile continentale
(valori mai reduse întrucât există pătură granitică care este mai uşoară) şi
cele oceanice (aici se află pătura bazaltică cu densitate mare).
Variaţiile în timp ale gravitaţiei sunt determinate de diverşi factori care se
înregistrează la nivelul Sistemului Solar sau regional pe Pământ. Mărimea
acestor variaţii este importantă numai dacă se raportează la intervale mari de
timp.
Consecinţele existenţei gravitaţiei. Între acestea sunt:
- realizarea Sistemului planetar cu Soarele în
centru, în raport direct cu relaţia maselor lor;
- greutatea corpurilor ca expresie a forţei cu care
acestea sunt atrase spre centrul planetei (F = m·g, în
care m este masa corpurilor, g mărimea forţei de
gravitaţie); variaţia regională a gravitaţiei impune o
diferenţă în mărimea greutăţii;
- structura materiei terestre prin concentrarea
elementelor grele în interior şi a celor uşoare la
suprafaţă creând un nucleu şi două învelişuri;
- forţa determinantă în producerea unor procese
geomorfologice pe suprafaţa terestră (alunecări de
teren, prăbuşiri, tasări, sufoziuni etc.);
- menţinerea şi structurarea atmosferei terestre;
- impune, prin intermediul pantei, curgerea apei
râurilor şi o anumită mărime a energiei râurilor;
- forma de geoid a Pământului, ca suprafaţă
echipotenţială a gravitaţiei.
Căldura internă (telurică)
Radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa terestră produce o încălzire a
acesteia pe o adâncime limitată de la câţiva cm până la mai mulţi metri
diferită ca mărime atât sezonier, cât şi în latitudine.
Sub limita până la care se resimt în scoarţă variaţiile de temperatură
există un orizont de câţiva metri în care temperatura este constantă. De la
acesta (orizontul termic neutru) către centrul Pământului, temperatura va
creşte continuu, dar neuniform ca mărime atât p verticală, cât şi pe lateral.
Procesul este numai rezultatul căldurii telurice impusă de comprimarea
gravitaţională, impactul cu meteoriţii şi dezintegrarea componenţilor
radioactivi.
Pentru aprecierea variaţiei căldurii telurice se folosesc doi indicatori:
- treapta geotermică ce corespunde distanţei pe
verticală la care se înre-gistrează o creştere a
temperaturii cu 10C; este apreciată la o mărime de 33 m;
- gradientul termic care exprimă creşterea
temperaturii la fiecare 100 m adâncime (circa 30C la
100 m).
Dacă s-ar aplica valoarea acestor indicatori pe întreaga mărime a razei
terestre atunci0 în centrul Pământului temperatura ar trebui să se ridice la
peste 200.000 C, cifră ce-ar asigura starea de topitură totală a materiei. În
realitate, intervin numeroşi factori între care presiunea ce determină variaţii
ale valorilor gradientului termic. Ca urmare, în centrul Terrei temperaturile
depăşesc cu puţin 3.0000C.
Consecinţele existenţei căldurii interne sunt:
- menţinerea la anumite adâncimi a materiei sub
formă de topitură; diferenţele de potenţial geotermic
impun o circulaţie sub forma „celulelor de convecţie”;
- facilitarea diferitelor forme de metamorfism în
litosferă ce duc la transformări ale rocilor;
- dezvoltarea fenomenelor de magmatism şi
vulcanism;
- permite individualizarea în adânc a pânzelor de
apă termală şi mezotermală care la suprafaţă generează
izvoare termale, gheizere etc.
Magnetismul terestru
Pământul, datorită acestei proprietăţi, se comportă ca un uriaş magnet. De aici
şi denumirea de geomagnetism. Originea lui este pusă pe seama curenţilor de
convecţie termică (magnetism de tip dinam). Importanţă are şi existenţa în
scoarţă a unor concentrări regionale sau locale de roci şi minerale cu proprietăţi
magnetice.
Caracteristici:
• Câmpul geomagnetic terestru are o intensitate mică (40 amperi/metru)
şi o structură bipolară. Mărimea intensităţii câmpului magnetic este de 24
A/m la Ecuator şi 48 A/m la poli. Axa geomorfologică are un pol magnetic
în insula canadiană Bathurst (750,70 latitudine nordică şi 10100,5 longitudine
vestică(, iar altul în Antarctica (65 ,5 latitudine sudică şi 140 ,3 longitudine
estică).Deci, orice punct de pe suprafaţa terestră va avea nu numai o pereche
de coordonate geografice, dar şi una de ordin geomagnetic;;
• Unghiul format de meridianul geografic cu cel geomagnetic
(indicat de acul busolei) poartă numele de declinaţie magnetică şi
poate fi vestică şi estică. Valoarea declinaţiei are o variaţie spaţială
impusă de unele anomalii magnetice cu caracter local sau regional,
dar şi una temporală determinată de deplasarea polilor geografici şi
geomagnetici. Polii geomagnetici realizează, în timp, două mişcări:
pe o orbită în jurul unei poziţii medii, iar cea de a doua în jurul
polului geografic;
• Acest gigant magnet emite linii de forţă care străpung
învelişurile Pământului şi ajung la exteriorul atmosferei, la depărtări
de cca 10 – 15 raze terestre. Spaţiul imens în care se resimte acţiunea
câmpului magnetic, poartă numele de magnetosferă. Ea este supusă
presiunii radiaţiei solare (vântului solar) care îi imprimă o formă
asimetrică, în raport cu Pământul. În magnetosferă, materia este
alcătuită din protoni, nuclee, electroni ionizaţi etc. şi nu are o
distribuţie omogenă.
Consecinţe. Existenţa câmpului magnetic a făcut posibile:
- folosirea busolei ca instrument absolut necesar
în orientarea geografică, navigaţie, în ridicările
topografice, cartografice, geologice etc.;
- existenţa vieţii, întrucât cea mai mare parte din
radiaţiile solare şi cosmice nocive acesteia sunt
respinse sau reţinute la nivelul tecii geomagnetice;
- individualizarea ionosferei (între 60 km şi
1200 km), ca parte distinctă în cadrul atmosferei
exterioare. În cadrul acesteia, în perioadele cu o
activitate solară mare, acţiunea particulelor ionizate ale
vântului solar determină dezvoltarea unor fenomene
specifice: furtunile ionosferice şi aurorele polare.
Electricitatea terestră
Pământul are un câmp electric slab evaluat la zecimi de milivolţi. Există
diverse surse de producere a lui aflate la nivelul diferitelor învelişuri.
Curenţii de convenţie din nucleul extern reprezintă sursa cea mai
profundă; surse aflate în scoarţă sau în bazinele acvatice; sursa principală se
află în ionosferă şi rezultă din procesele de ionizare ce au loc sub influenţa
radiaţiilor solare. De aici şi variaţiile diurne, lunare, anuale ale intensităţii
curenţilor electrici telurici.
Densitatea
Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pământul are cea mai mare densitate din
întregul Sistem planetar depăşind de trei-patru ori mărimile specifice
planetelor-gigant, dar fiind cu puţin mai ridicată decât a planetelor telurice.
Cele mai ridicate mărimi sunt la nivelul nucleului Pământului (12 – 17
g/cm3) unde există cea mai mare concentrare3 de elemente grele, iar3 cele mai
mici în învelişurile exterioare (2 –3 g/cm , în scoarţă, 1 g/cm la apă).
Diferenţele locale şi regionale au un rol însemnat în producerea deplasării
materiei în tendinţa unei omogenizări a ei şi de aici dezvoltarea unor
circuite locale, regionale, generale.

Bibliografie selectivă
Airinei Şt. (1974), Originea, evoluţia şi structura internă a Pământului,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Barrow, J. D. (1994), Originea Universului, Editura Humanitas, Bucureşti.
Ielenicz M. şi colab. (1999), Dicţionar de geografie fizică, Editura
Corint, Bucureşti.
Ielenicz M. şi colab., Geografie generală. Geografie fizică, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

SEMESTRUL II

GEOGRAFIE GLOBALĂ (GENERALĂ)

GEOSFERELE TERESTRE. LOCUL ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC

În îndelungata evoluţie a Pământului, materia din care este alcătuit s-a constituit
în mai multe învelişuri (geosfere) care reprezintă câmpul cercetării diferenţiate a
diverselor ştiinţe. Geosferele sunt separate în două categorii în funcţie de poziţia
lor faţă de suprafaţa terestră: endosfere, sub nivelul acesteia, şi exosfere, cele de la
exterior. La contactul dintre acestea s-a individualizat Învelişul geografic, care
spaţial cuprinde intervalul în care se realizează cel mai intens schimbul de materie
şi energie dintre cele două grupe.

Endosferele terestre (Învelişurile interne ale Pământului)


Structura internă a Pământului
De la suprafaţă spre miezul Pământului, materia din care acesta este alcătuit nu
este omogenă. Există variaţii însemnate atât sub raport fizic, cât şi chimic. Acest
lucru a determinat pe diferiţi oameni de ştiinţă (geofizicieni îndeosebi) să-şi
imagineze modele care priveau atât structura pe ansamblu, cât şi unele diferenţieri
regionale, pe baza unor observaţii geologice directe (în mine, foraje de la suprafaţă
la adâncimi de mai mulţi kilometri, studierea manifestării undelor seismice, cum ar
fi modificarea vitezei de propagare a undelor la adâncimi mari, ce desemnează
suprafeţele de discontinuitate dintre învelişurile şi subînvelişurile Terrei.).
În toate modelele, apar câteva elemente comune:
- structural, se separă deasupra unui nucleu mai multe învelişuri;
- din interior la exterior, materia este din ce în ce mai uşoară;
- contactul învelişurilor reprezintă suprafeţe de discontinuitate de ordine
diferite.
Modelele elaborate din ultimele decenii păstrează structura generală
diferenţiată pe bază petrografică, chimică şi fizică, a modelelor elaborate în
secolele XIX-XX. Sunt separate un nucleu şi mai multe învelişuri:
• Nucleul se află la adâncimi mai mari de 2.900 km, dincolo de
discontinuitatea Wiechert – Guttenberg, având forma unui elipsoid de rotaţie. O
discontinuitate secundară (Lehmann), desfăşurată la 5100-5200 km, îl împarte în
două:
- Nucleul intern (între 5.200 şi 6.375 km) are materia în stare solidă
formată îndeosebi din elemente grele (fier, crom etc.) ce dau o densitate de 12
g/cm3.
- Nucleul extern (între 2.900 şi 5.200 km) este format din elementele grele
ce-i dau o densitate de 10-12 g/cm3, în stare de topitură, în care se manifestă
curenţii de convecţie ce asigură dezvoltarea câmpului magnetic terestru.
• Mantaua deţine 82% din volumul şi 69% din masa Pământului. Este formată
din:
- Mantaua inferioară ( între 400 – 500 km şi 2900 km), denumită şi mezosferă,
este formată din oxizi şi silicaţi de fier, nichel şi crom, cu o densitate de 4,5-5,3
g/cm3. În cadrul ei s-ar separa două subînvelişuri: primul (între 400 km şi 1.000 km),
are roci parţial cristalizate, ori după cei mai mulţi autori, este în stare vâscoasă;
neomogenitatea de compoziţie, de temperatură, de presiune este favorabilă
dezvoltării de curenţi de materie care provoacă falieri profunde însoţite de seisme cu
focare adânci: al doilea subînveliş se caracterizează prin prezenţa vetrelor de magmă
rezultate din supraîncălziri radioactive şi a unor zone solide extinse. Împreună cu
scoarţa, aceasta formează litosfera (fig. 1).

Fig. 1. Concepţia actuală asupra


structurii interne a Pământului:
a1 - litosfera superioară-crusta;
a2 - litosfera inferioară separate
de suprafaţa Moho; b - astenosfera
cuprinzând porţiuni de plăci litosfe-
rice subduse şi curenţi de convecţie
termică; c - mezosfera, eventual
cu bombardamente; d1 - nucleul
extern lichid afectat de curenţii
de convecţie; d2 - nucleul intern
solid cu materia metalizată (după
V. Lăzărescu).

Sub acest sub înveliş există astenosfera (cu sens de strat slab al mantalei). Baza
astenosferei poate coboară până la 700 km, iar partea superioară se poate afla la 80-
150 km. Materia este în stare de topitură magmatică fiind alcătuită îndeosebi din
silicaţi de magneziu, aluminiu, fier, calciu, potasiu de unde şi densitatea redusă (3-3,5
g/cm3). Caracteristica dinamică principală este dată de prezenţa curenţilor de
convecţie termică ce au viteze de câţiva cm/an, sub forma celulară influenţând
mişcarea plăcilor tectonice.
• Scoarţa se află la partea superioară şi are o grosime de 8-10 km, sub
oceane şi 20-80 km, în domeniul continental. Contactul cu mantaua se face prin
discontinuitatea Mohorovičić (Moho).

P. Guttenberg (1924) a separat:


- scoarţa de tip continental (grosimea 20-80 km; densitate 2,7 g/cm3) prezentă
în alcătuirea continentelor şi a bazinelor oceanice (până la 1.500 m adâncime).Este
formată din roci sedimentare (până la 25 km grosime), metamorfice şi eruptive (tip
granitic şi tip bazaltic); între ele se află discontinuitate locală Conrad aflată la
adâncimi reduse în scoarţa platformelor şi mărilor, în munţii tineri;
- scoarţa de tip oceanic (grosime între 5 şi 15 km; densitatea medie este de 3
g/cm3), frecventă în bazinele oceanice la adâncimi mai mari de 3.600 m, acoperă
peste 2/3 din suprafaţa Pământului; este formată din roci sedimentare cu grosime
mică şi dominant din roci bazaltice;
- scoarţa de tranziţie desfăşurată în bazinele oceanice, la adâncimi de 1500 -
3600 m.
• Rocile sedimentare din scoarţă (cca. 75% din suprafaţa uscatului),
au provenit din dezmembrarea fizică şi chimică a rocilor eruptive şi
metamorfice, la care se adaugă rocile de natură organică sau de precipitare
chimică. Grosimea sedimentarului este diferită de la foarte subţire pe scuturile
vechi precambriene şi paleozoice, la valori de 10-20 km în sistemele muntoase
neozoice.
• Rocile granitice din scoarţă (cca. 25% din masa domeniului
continental) au grosimi deosebite (10-15 km în platformele precambriene şi 30-
40 km în baza sistemelor muntoase mezozoice şi neozoice) şi sunt alcătuite din
familia granitului (granit, granodiorit, riolit); datorită predominării silicaţilor de
aluminiu poartă şi numele de Sal sau Sial.
• Rocile bazaltice formează cea mai mare parte a scoarţei
domeniului oceanic, dar sunt prezente şi în baza celui continental. Pătura
bazaltică are grosimi de până la 20 km sub continente şi 5-10 km sub oceane.
În alcătuirea ei intră gabbrourile la bază şi bazaltele la partea superioară; are
drept component chimic principal, silicaţi de aluminiu şi magneziu (de aici
numele Sialma sau Salsima).
Deci scoarţa în cele două domenii (continental, oceanic) are structură şi grosimi
diferite. De exemplu, în domeniul continental, ea se dezvoltă mult deasupra nivelului
mării, dar coboară mult şi spre astenosferă, înregistrând o dublă convexitate.
După mulţi geologi, scoarţa şi partea superioară a mantalei ar forma litosfera, iar
discontinuitatea Móhó ar apărea astfel ca o trecere bruscă între două subînvelişuri
litosferice. Este alcătuită din 35-40 km scoarţă continentală, 10 km scoarţă oceanică şi
80-100 km din mantaua superioară. Ca urmare, litosfera este de 75-80 km grosime sub
oceane şi 150 km sub structurile continentale. În alte lucrări se separă un înveliş mult
mai gros - tectonosfera ce-ar include scoarţa şi astenosfera.

Tectonosfera, mişcările materiei în cadrul ei; consecinţele geografice


Tectonosfera este învelişul în care apar şi se desfăşoară mişcările tectonice, ce
au importanţă deosebită atât în crearea marilor forme de relief ale Pământului, cât
şi în producerea unor modificări în structura şi desfăşurarea elementelor celorlalte
componente geografice, datorită marilor circuite de convecţie şi mişcărilor cu
caracter regional ce provoacă cutări, coborâri, magnetism etc (fig. 2).

Fig. 2. Rift

-Curenţii de convecţie şi importanţa lor pentru reliefosferă. Materia în astenosferă


este o topitură de silicaţi, cu diferenţe mari de temperatură (cca. 500º C) între bază şi
contactul cu scoarţa, de densitate şi presiune. Ca urmare, în cadrul acestui înveliş, materia
se deplasează sub forma a cinci circuite largi numite celule de convecţie, la contactul
cărora se identifică ramuri ascendente şi descendente. Faţă de scoarţă, fluxurile de
materie din circuitele astenosferei se vor situa în trei situaţii: de izbire în dreptul curenţilor
ascendenţi, de antrenare spre interior la curenţii descendenţi şi de deplasare laterală între
cele două situaţii, în tendinţa menţinerii unui echilibru izostatic.
- Rifturile. În zonele de izbire a curenţilor ascendenţi, se produce o „erodare”
prin topirea scoarţei şi, ca urmare, o subţiere a acesteia. Presiunea pe care o
exercită fluxul de topitură duce la spargerea scoarţei. Aceasta este momentul
naşterii „riftului” care constituie o despicătură profundă a scoarţei prin care materia
din astenosferă iese la suprafaţa scoarţei, atât în domeniul continental (riftul
african), cât şi în cel oceanic. În zonele de rift se produc (fig. 3):
- consolidări ale topiturii pe marginea lui;
- acumularea de material bazaltic în cadrul unor dorsale;
- vulcanism creator de aparate submerse sau emerse (insule);
- seisme frecvente cu intensitate medie;
- creşterea continuă a fundului oceanic (expansiune).

Fig. 3. Subducţia

Deci pentru învelişul geografic, evoluţia riftului împinge spre trei lucruri:
naşterea unor mari depresiuni oceanice, formarea de lanţuri de munţi şi platouri
vulcanice, expulzarea în atmosferă şi în apa oceanelor a unor însemnate cantităţi
de gaze, cenuşă etc.
- Zonele de subducţie. În locurile în care fluxurile de materie ale celulelor de
convecţie au sens descendent rezultă un alt tip de ruptură a scoarţei (subducţie) în
care despicătura nu mai este verticală, ci înclinată (plan Benioff), iar placa mai grea
(oceanică) coboară în astenosferă, fiind încălecată de cea uşoară (continentală). Ca
urmare, aici se înregistrează: consumarea plăcii mai grele care se topeşte în
astenosferă, vulcanism şi seisme frecvente şi cu intensitate mare.
Prin crearea celor două tipuri de fracturi, scoarţa este fragmentată în blocuri cu
diferite caracteristici, ce reprezintă plăcile tectonice.
La nivelul Învelişului geografic, principalele schimbări sunt:
- naşterea de insule şi lanţuri muntoase vulcanice;
- munţi de încreţire prin cutarea rocilor (îndeosebi sedimentarea) ce aparţin
plăcii care se ridică;
- expulzarea de gaze, pulberi, lave;
- legătura dintre ramurile ascendentă şi descendentă în cadrul celulelor de
convecţie, la contactul dintre astenosferă şi scoarţă, se realizează prin fluxuri de
materie care se deplasează paralel cu aceasta, contribuind la deplasarea plăcilor,
cu sens dinspre rift către zonele de subducţie.

Mişcările orogenetice
Sunt numite şi mişcări de cutare, rupturale, structogenetice. Au loc în mari
depresiuni tectonice de tip orogen născute în vecinătatea zonelor de subsidenţă a
plăcilor. În prima etapă a evoluţiei geosinclinalului sensul general al mişcării
materialelor în cadrul depresiunilor este de sus în jos (subsidenţa activă), iar rezultatul
sunt marile acumulări de sedimente, dar şi transformarea celor din bază, ca urmare a
unor presiuni enorme şi a unor temperaturi ridicate, în roci metamorfice; concomitent
aici se pun în loc roci vulcanice de tipul ofiolitelor şi granitelor (fig. 6).

Fig. 4. Depresiune tectonică


de tip orogen:
a. - faza de subsidenţă;
b b. - faza de schimbare
a sensului mişcării.

În timp de 150-250 mil. ani, se realizează structuri geologice diferite, lanţuri


muntoase care se înalţă ocupând treptat întregul spaţiu al fostei depresiuni; pot să
apară şi alte depresiuni tectonice secundare (avanfose) în care se acumulează
depozite de molasă şi aparate vulcanice (fig. 5).
Fig. 5. Orogen

Pentru relief, de aceste mişcări sunt importante în:


- apariţia celor mai însemnate lanţuri de munţi de cutare şi de munţi şi platouri
vulcanice;
- modificarea raportului bazine oceanice – suprafeţe continentale;
- introducerea în atmosferă a produselor gazoase şi pulverulente legate de
efuziunile vulcanice şi de aici unele modificări de nastură climatică cu consecinţe
în evoluţia regională sau globală a unor specii de animale sau plante.

Mişcările verticale ale scoarţei


Sunt deplasări lente care coboară sau ridică părţi ale continentelor (munţi,
platouri, câmpii etc.) sau ale domeniului submarin. Au fost numite de Gilbert
(1890) mişcări epirogenetice, apoi de către Belousov (1984) mişcări oscilatorii. C.
Dinu (1985) separă mişcări epirogenetice cele cu sens pozitiv (născătoare de
continente, de uscat) şi mişcări talasogenetice cele negative (favorizează
extinderea spaţiului marin).
Cauzele care generează mişcările verticale ale unor sectoare ale scoarţei sunt:
- Mişcările plăcilor – divergentă în sectoarele de rift şi convergentă în cele
de subducţie. Astfel, în domeniul continental, naşterea unui rift-graben este însoţită
de subsidenţă activă în graben şi de ridicări similare în unităţile vecine (grabenul
est-african); în domeniul oceanic, paralel cu ridicarea şi dezvoltarea dorsalei (efect
al dilatării termice a scoarţei şi al proceselor magmatice), lateral, flancurile sale şi
crusta oceanică suferă coborâri (pierderea căldurii şi creşterea densităţii conduce la
efectul de lăsare). În zonele de subducţie, mişcările orogenetice impun şi ridicări ce
pot atinge valori mari (10-30 km) în timp de zeci de milioane de ani.
- Ruperea echilibrului izostatic determină, fie coborârea acestora
(supraîncărcarea prin acumularea unor mase groase de gheaţă, calote glaciare;
acumulări mari de depozite sedimentare în unele depresiuni provenite din erodarea
unor arii montane limitrofe etc.), fie ridicarea lor (topirea calotelor glaciare,
erodarea completă a unor sisteme montane înalte etc.).
Consecinţele manifestării mişcărilor sunt:
- modificarea poziţiei liniei de ţărm (fig. 6);
- extinderea suprafeţelor de uscat (regresiune marină) în detrimentul
platformei litorale;
- micşorarea uscatului prin înaintarea mării (transgresiune marină) peste
câmpiile litorale;
- ridicări ale unor unităţi de relief (nordul Carpaţilor Orientali se înalţă cu 5-6
mm/an);

Fig. 6. Epirogeneza pozitivă şi epirogeneza negativă

- coborâri ale unor subunităţi de câmpie sau depresiuni (în Câmpia


Română, în unele sectoare se produc lăsări cu o intensitate de 1-2 mm/an).
Mişcările magmatice
Materia în stare de topitură se află în astenosferă, dar şi în unele „cuptoare” din
scoarţă. În ultimul caz, ea provine fie prin ascensiunea topiturii din astenosferă prin
crăpături din scoarţă, fie datorită unor supraîncălziri locale determinate de
descompuneri radioactive (fig. 7).
Aceste topituri fie că ajung la suprafaţă unde, în urma erupţiilor, creează
platouri vulcanice (lave fluide bazaltice) sau aparate şi lanţuri de munţi vulcanici
(lave precumpănitor acide, vâscoase), fie că se consolidează în scoarţă creând
corpuri plutonice (batolite, lacolite etc.).
Exosferele. (Învelişurile externe ale Pământului şi limitele învelişului geografic)
Pe scoarţă se află atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera şi în ultimele
decenii s-a conturat şi se impune sociosfera (antroposfera) legată de ansamblul
relaţiilor şi implicaţiilor tot mai profunde şi mai complexe, pe care le determină
omul şi civilizaţiile umane asupra mediului natural, ce se găsesc în corelaţie cu o
sferă a reliefului (reliefosfera), liantul dintre endosfere şi exosfere.

Fig. 7. Forme de relief vulcanice şi corpuri plutonice


Toate învelişurile externe se includ într-un spaţiu de peste 100 km. Din acesta
doar o parte cuprinsă între baza reliefosferei şi stratosferă constituie spaţiul în care
acţionează agenţi, se produc procese, se stabilesc relaţii materiale şi energetice
între componentele şi elementele ce definesc sistemul mediului geografic; acesta
reprezintă Învelişul geografic. Restul spaţiului din atmosferă şi din interiorul
Pământului aparţine domeniului de studiu al altor ştiinţe.

Reliefosfera
Definiţie, caracteristici. Reliefosfera este o parte a Învelişului natural geografic
ce cuprinde, în linii generale, relieful Pământului; noţiunile „relief”, „morfosferă”,
geomorfosferă, îi sunt sinonime deoarece ea ocupă poziţia bazală în cadrul
Învelişului natural geografic, pe ea se sprijină dar se şi interferează atmosfera,
hidrosfera, biosfera, pedosfera şi sociosfera, aici se înregistrează cele mai
importante schimburi de substanţă şi energie. Datorită acestor interferenţe, partea
superioară a scoarţei îşi modifică înfăţişarea la scara timpului geologic, în funcţie
de acţiunea tectonicii ce se materializează în crearea unor macroreliefuri specifice
şi a numeroaselor procese ale agenţilor externi prin acţiunea cărora rezultă forme
de relief de ordin inferior. La scară globală importantă este acţiunea generalizatoare
a proceselor de nivelare a reliefului tectonic, reflectată în aplatizarea formelor
pozitive şi umplerea cu materiale a celor negative.
Rezultă că reliefosfera este un înveliş cu o dinamică continuă, dar variabilă ca
intensitate atât în spaţiu cât şi în timp.
Limitele reliefosferei
Limita exterioară este dată de suprafaţa terestră numită şi suprafaţa fizică a
Pământului sau conturul reliefului, fiind supusă cel mai intens modificării prin
procese impuse de acţiunea diferiţilor agenţi modelatori (agenţi morfogenetici),
externi (în general nivelează) şi interni (creează denivelări).
Limita inferioară este discutabilă. În unele lucrări este fixată la baza scoarţei
terestre invocându-se ca argument alcătuirea structurală, limita inferioară a acţiunii
proceselor tectonice generatoare de relief, pe când în altele ea este plasată la câteva
sute de metri. Realitatea este că referindu-ne strict la relief, trebuie găsită acea
limită inferioară la care se generează relief sub acţiunea factorilor tectonici.
Legat de această acţiune, în contextul cunoştinţelor actuale, prezintă importanţă
trei lucruri:
- scoarţa, în alcătuirea căreia intră trei pături diferite ca alcătuire şi
grosime, este fragmentată în şase plăci majore şi multe altele cu dimensiuni mai
mici şi formă diferită;
- în astenosferă, în care plăcile se afundă diferit, se manifestă curenţii de
convecţie care sunt responsabili, nu numai de circuitul materiei vâscoase din
aceasta, dar şi de antrenarea (mişcarea) plăcilor în sensuri diferite;
- contactele dintre plăci au o mare dezvoltare pe verticală (ele străpung în
întregime scoarţa) şi cu o dinamică diferenţiată a materiei din cadrul lor; prin specificul
dinamic şi reflexul în generarea reliefului sunt de două tipuri – rift şi subducţie.
După cum s-a văzut în zonele de rift, materia circulă ascendent ieşind la
suprafaţa scoarţei, care prin consolidare duc la formarea de lanţuri muntoase
(dorsale) separate de şanţuri adânci paralele cu riftul sau transversale pe el falii
transformante. Deci, riftul reprezintă nu numai o zonă labilă, ci şi o importantă
arie de creare a reliefului impusă de factorul endogen; limita inferioară a acţiunii
acestuia este aproape la contactul scoarţei cu astenosfera.
Zonele de subducţie se dispun pe marginile plăcilor aflate în poziţie opusă
rifturilor. În lungul planului de contact (Benioff) care are o înclinare mare (650),
materia grea coboară spre astenosferă, se încălzeşte şi se transformă în topitură care
este preluată de manta. La partea superioară, în placa continentală, se dezvoltă
geosinclinale în care se acumulează imense cantităţi de materiale aduse de pe ariile
continentale. Ciocnirea plăcilor însoţită de descendenţa celei grele facilitează în
depresiuni tectonice procese de cutare, de metamorfozare a rocilor, de strivire a
imensului volum de materie acumulată care va fi treptat înălţat şi dispus ca şiruri de
munţi separate de culoare tectonice de tipul foselor. Deci, al doilea sector
important în crearea reliefului, îl reprezintă ariile de subducţie. Aici forţele
tectonice generatoare de relief nu se află în adânc, ci aproape de suprafaţa scoarţei.
Poziţia limitei inferioare este mai greu de apreciat întrucât ea variază mult în timp.
Astfel, în faze de subsidenţă activă, limita se află aproape de contactul cu
astenosfera, pentru ca în toate fazele ulterioare de evoluţie ale orogenului, poziţia
să fie tot mai sus.
Între rifturi şi ariile de subducţie, limita reliefosferei este aproape de limita
superioară a scoarţei (mai joasă în ariile cu fracturi şi mai ales în cele cu caracter
subsident).
În concluzie, limita inferioară a reliefosferei corespunde unei suprafeţe cu
desfăşurare neuniformă ce are o poziţie coborâtă în dreptul rifturilor, zonelor de
subsidenţă şi este la partea superioară a scoarţei în rest. Ca urmare, în
reliefosferă, se include doar o parte a scoarţei.
Alcătuirea reliefosferei
Relieful este alcătuit dintr-un număr foarte mare de forme care pot fi împărţite
în diferite grupări după criterii deosebite (mărime, geneză, structură, stadiu de
evoluţie etc.) ce impun chiar anumite ierarhizări.
Macroformele. Sunt cele mai mari forme ce pot fi separate la nivelul planetei:
continentele şi bazinele oceanice. De aici şi numele de forme planetare sau forme
de ordinul I. Au rezultat în etape de sute de milioane de ani prin evoluţia complexă
a plăcilor, mecanismul genetic fiind impus de factorii interni şi de legile ce
determină dinamica materiei în scoarţă.
Continentele reprezintă macroforme pozitive înconjurate total sau în cea mai
mare parte de apele bazinelor marine şi oceanice. Alcătuiesc cca 29% din suprafaţa
terestră fiind concentrate îndeosebi în emisfera nordică. Dacă se are în vedere limita
pe care geologii o pun între domeniul continental şi cel oceanic (marginea platformei
continentale) apreciată, în medie, la o adâncime de 180 m, atunci continentelor le-ar
reveni 36%. Altitudinea medie a uscatului este de 875 m.
În structura continentelor intră, cu diferite grosimi, toate păturile scoarţei:
bazaltică, granitică şi formaţiunile sedimentare. În cadrul continentelor există
întinse zone rigide (scuturi), cu relief aplatizat, ce aparţin unor etape geologice
îndepărtate şi lanţuri muntoase, cu vechime şi grad de fragmentare diferit.
Hipsometric, aproape 70% reprezintă forme de relief cu înălţime între 0 şi 1.000
m, 23,7% între 1.000 m şi 3.000 m, 3,5% între 3.000 m şi 4.000 şi numai 1,8% la
altitudini ce depăşesc 4.000 m.
Bazinele oceanice împreună cu mările continentale ocupă 71% din suprafaţa
terestră, fiind forme de relief negative, acoperite de apă. Cea mai mare parte a lor
se suprapune peste sectoare din scoarţă, alcătuite din pătură bazaltică. Rezultă că
nu numai geneza, evoluţia, dar şi cea mai mare parte a morfologiei lor sunt
subordonate dinamicii interne.
Pe verticală până la – 1000 m, se află 8,5% din suprafaţa bazinelor, între – 1000
şi – 3000 m se desfăşoară 7,8%, între – 3000 m şi – 4000 m cca 14,7%, pentru ca
fundul bazinelor, desfăşurat între – 4000 m şi – 6000 m, să constituie 40%. Foselor
oceanice (la adâncimi ce depăşesc – 6000 m) le revine cca 1%. Adâncimea medie a
bazinelor oceanice este de 3790 m.
Mezoformele. În domeniul macroformelor s-au individualizat în timp geologic,
sub acţiunea factorilor tectonici, o grupă de reliefuri cu dimensiuni mai reduse
(ordinul II) care reprezintă anumite trăsături impuse de unităţile structurale în care
au luat naştere (orogen, platformă etc.).
În domeniul continental se pot separa:
1. Lanţuri muntoase. Reprezintă sisteme de munţi individualizate în lungul
unor foste depresiuni tectonice pe parcursul a mai multor zeci sau sute de milioane
de ani, cu lungimi de sute sau mii de kilometri (Cordiliera nord-americană peste
8000 km, Anzii peste 7000 km, Ural 2500 km, Himalaya 2400 km, Carpaţii 1300
km, Alpii 1200 km etc.), înălţimi variabile în funcţie de vechime (în sistemul
lanţurilor alpine se întâlnesc cele mai mari înălţimi planetare (14 vârfuri cu peste
8000 m în Himalaya, între care Chomolungma cu 8848 m; 17 vârfuri cu peste 6000
m în Anzi, în Europa zece vârfuri ce depăşesc 4000 m, cel mai înalt fiind Mont-
Blanc cu 4807 m; în Africa sunt trei vârfuri la peste 5000 m).
Caracteristicile esenţiale sunt: înălţimi ce depăşesc frecvent 1000 m, văi
principale cu adâncimi de peste 500 m ce separă culmi înguste, creste cu versanţi
povârniţi alcătuiţi din roci variabile în funcţie de vechimea munţilor (predomină
cele cristaline şi eruptive vechi la munţii din paleozoic şi cele sedimentare şi
cristaline la lanţurile alpine).
Se pot clasifica după criterii diferite:
- după altitudine sunt lanţuri cu:
• munţi joşi cu înălţimi în jur de 1000 m (M. Oaş);
• munţi cu înălţime medie de 1000-2000 m (M. Apuseni);
• munţi înalţi la 2000-4000 m (M. Alpi);
• munţi foarte înalţi la peste 4000 m (M. Himalaya);
- după geneză sunt lanţuri cu:
• munţi de cutare (prin evoluţie în cadrul unei depresiuni
tectonice; marea majoritate a lanţurilor muntoase);
• munţi bloc (sunt munţii de cutare vechi, care au fost
erodaţi, fragmentaţi tectonic în blocuri ce-au suferit înălţări);
• munţi vulcanici (au rezultat prin erupţii bogate pe anumite
aliniamente);
- după vârstă sunt:
• munţi foarte vechi, unii reînălţaţi, caledonici (Alpii
Scandinaviei);
• munţi vechi hercinici (Ural, Vosgi);
• munţi tineri alpini (Alpii, Carpaţii, Caucaz, Himalaya etc.).
2. Masivele muntoase. Sunt prezente în ariile lanţurilor de munţi vechi şi
foarte vechi (frecvent în zona hercinidelor) ce au fost peneplenaţi în blocuri şi care
ulterior au suferit ridicări pe mai multe sute de metri. Fizionomia acestora se
caracterizează prin: poduri interfluviale largi, netede (resturi de peneplenă) separate
de văi înguste cu versanţi povârniţi, datoraţi rocilor dure, ce reflectă caracteristica
structurală de „rădăcina muntoasă” alcătuită din roci cristaline de adânc, rezistente la
eroziuni şi care impun, pe de o parte, masivitatea, pe de altă parte şi planuri de falii.
Sunt tipice în Masivul Central Francez, Podişul Armorican,
Boemia etc.
3. Podişurile şi dealurile. Constituie forme de relief aflate la 300- 1000 m
rezultate fie din nivelarea munţilor, fie din ridicarea şi fragmentarea unor unităţi de
câmpie. Podişurile se caracterizează prin poduri interfluviale netede, frecvent cu
caracter structural, cu versanţi abrupţi ce domină regiunile vecine. Văile care le
separă sunt adânci (peste 100 m).
După Gr. Posea (1986) se disting mai multe tipuri:
- după structură:
• podişuri în regiunile cu structură tabulară (Colorado; Dobrogea de Sud);
• podişuri în regiunile cu structură monoclinală (Pod. Moldovei); în cazul
lor stratul superior este alcătuit din roci rezistente la eroziune; au desfăşurare largă
podurile interfluviale (platouri);
- după geneză:
• podişuri de eroziune care se întâlnesc în regiunile peneplenate şi ridicate
(Pod. Casimcei);
• podişuri de acumulare care corespund unor câmpii piemontane ridicate
(Pod. Getic);
- după altitudine:
• podişuri înalte aflate la peste 1000 m altitudine (Pod. Pamir);
• podişuri medii la altitudine de 300-1000 m (Pod. Someşan);
• podişuri joase cu înălţime mică sub 300 m (Pod. Dobrogei de Sud);
- după poziţie, în raport cu lanţurile muntoase:
• podişuri intramontane (Pod. Transilvaniei);
• podişuri extramontane (Pod. Moldovei);
- după vârstă sunt:
• podişuri vechi (Podişul Casmicei);
• podişuri recente (Pod. Getic, Pod. Lipovei);
- după alcătuirea geologică sunt:
• podişuri din roci sedimentare (Pod. Getic);
• podişuri din roci vulcanice (Pod. Decan);
• podişuri din roci cristaline (Pod. Casimcei).
Dealurile reprezintă un relief mult mai fragmentat decât podişurile cu văi
numeroase şi cu predominarea suprafeţelor de versant, rezultate prin fragmentarea,
fie a unei regiuni muntoase nu prea înalte, fie a unui podiş. În funcţie de criterii
genetice evolutive, înălţime, se separă:
- după geneză:
• dealuri rezultate prin procese de cutare şi ridicare (Subcarpaţii);
• dealurile rezultate prin bombare diapiră (unele dealuri subcarpatice de la
contactul cu Câmpia Română);
• dealuri formate din fragmentarea unei regiuni de podiş (cea mai mare
parte din Transilvania);
- după altitudine:
• dealuri joase la altitudine de 200-400 m (Dealurile de Vest);
• dealurile mijlocii la 400-600 m (Dealurile Târnavelor);
• dealurile înalte la peste 600 m (o parte din Subcarpaţi):
- după alcătuirea petrografică:
• măguri vulcanice (Şimleu);
• măguri cristaline (Codrului);
• dealuri sedimentare (cele mai multe).
4. Câmpiile reprezintă forme de relief majore la altitudini joase (sub 300 m) şi
cărora le sunt specifice netezimea şi dimensiunile mari ale podurilor interfluviale
(numite şi câmpuri), densitatea mică a văilor ce au adâncime redusă.
Rezultă prin procese de acumulare (marea majoritate) sau de eroziune.
- Genetic se separă:
- Câmpiile de acumulare cu subtipurile:
• Câmpii piemontane rezultate din îngemănarea unor conuri aluviale mari
(de exemplu, Câmpia Ploieşti);
• Câmpii de glacis apar la periferia dealurilor (Subcarpaţii de Curbură) sau
chiar la marginea munţilor (vestul M. Zarandului) prin acumulări coluvio-
proluviale sub formă de pânze de aluviuni;
• Câmpii de terase formate dintr-un sistem de terase rezultate prin eroziune
într-o regiune de câmpie înaltă (exemplu, Câmpia Piteşti, Câmpia Tecuciului);
• Câmpii fluvio-lacustre (câmpii tabulare) rezultate prin colmatarea unor
lacuri; cu strate ce au o dispoziţie paralelă sau uşor înclinată, conferindu-le aspectul
neted (Bărăganul Central);
• Câmpii de subsidenţă – individualizate în regiuni ce suferă o lăsare
continuă. Sunt câmpii netede, mlăştinoase, cu pânză freatică aproape de suprafaţă,
unde revărsările şi inundaţiile au frecvenţă mare (de exemplu, câmpiile Titu,
Gherghiţei, Siretului Inferior etc.);
• Câmpii de divagare – se caracterizează prin netezime, prin debitul solid ridicat
al râurilor şi acumularea însoţită de schimbarea frecventă a poziţiei albiilor;
• Câmpii de nivel la bază – sunt netede şi au rezultat prin acumulări bogate
de materiale fine în zonele de vărsare ale fluviilor în mare, în condiţiile unei
platforme litorale largi, a unui debit solid bogat al fluviilor şi a lipsei mareelor; pe
ele se păstrează albii părăsite în urma unor frecvente divagări etc. (ex. Câmpiile din
estul Chinei, în nordul M. Caspice, în jurul lacurilor Aral, Ciad etc.);
• Câmpiile glaciare şi fluvioglaciare (sandrele) sunt câmpii de acumulare şi
se nasc la marginile calotelor glaciare din materiale cărate de torenţii subglaciari,
cu numeroase denivelări formate din morene şi conuri de nisip;
• Câmpiile eoliene sunt câmpii din regiunile deşertice şi semideşertice,
formate din mari acumulări de nisip transportat de vânt şi cu un relief de dune şi
microdepresiuni ce cunosc o dinamică activă.;
• Câmpiile de loess sunt regiuni joase netede pe care s-au acumulat loess şi
depozite leossoide pe grosimi mari (de exemplu, estul Chinei);
- câmpiile de eroziune au rezultat prin erodarea în sute de milioane de ani a
unor masive muntoase; au caracter de câmpii terminale şi sunt uşor denivelate, cu
martori de eroziune (inselberguri); sunt cunoscute sub numele de peneplene (evoluţie
în climat temperat) şi pediplene (evoluţia reliefului s-a făcut sub climat arid).
Sunt şi câmpii de eroziune cu dezvoltare mai redusă impuse prin acţiunea
dominantă a unui agent şi a unui anumit grup de procese, aşa cum sunt câmpiile
litorale născute prin ridicarea platformei litorale creată anterior prin abraziune.
Forme de relief în bazinele oceanice. Sunt mai puţin variate în raport cu cele
continentale, dar au dimensiuni foarte mari.
• Platforma continentală (şelf, prispa continentală, platforma litorală) se
desfăşoară la marginea bazinelor oceanice şi marine, la contactul cu uscatul. Are o
cădere în general lină până la 180-200 m adâncime (în situaţii extreme până la 500 m);
în dreptul ţărmurilor înalte sunt înguste, iar la cele joase se desfăşoară pe distanţe foarte
mari (zeci de kilometri până la cca. 1500 km în Oceanul Arctic). Are un microrelief
variat cu forme pozitive (de acumulare – cordoane de nisip) şi negative (de eroziune –
foste văi pe câmpii litorale care au fost acoperite de mare etc.). Este acoperită în cea
mai mare parte de sedimente provenite din transportul solid al fluviilor şi gheţarilor,
erodarea falezelor sau din resturi organice (cochilii, scheletul unor animale etc.).
Datorită faptului că structura este alcătuită din pătura granitică şi sedimentară şi că
morfologia ei este, în mare măsură, dependentă de acţiunea agenţilor externi, uneori ea
este ataşată la domeniul continental; sunt rezultatul îmbinării eroziunii marine cu cea
submarină, neotectonicii şi acumulărilor fluvio-marine.
• Taluzul continental (povârnişul continental) se desfăşoară de la o adâncime de
200 m la – 2000 m (uneori – 4000 m) Corespunde sectorului de trecere de la domeniul
continental la cel oceanic marcat frecvent de accidente tectonice (falii, flexuri) şi are un
microrelief variat ce pune în evidenţă numeroase neregularităţi sub forma unor
canioane submarine create de curenţii de turbiditate. La baza taluzului s-a
individualizat glacisul submarin sau piemontul oceanic, ce face legătura cu fundul
oceanului, rezultat din acumularea materialelor aduse din canioane.
Regiunea abisală a oceanelor (40% din suprafaţa terestră) se compune din:
• Platourile submarine sunt regiuni relativ plane, ce domină sectoarele
abisale prin pante accentuate, alcătuite din materie bazaltică consolidată, la
adâncimi de 3000 – 4 000 m; în cadrul lor se individualizează:
- Câmpiile abisale reprezintă regiuni joase ale oceanelor, la adâncimi sub
4000 m, cu pantă foarte redusă, alcătuite din bazalte, dar şi dintr-o pătură subţire de
sedimente; movile, munţi izolaţi sau grupaţi de origine vulcanică.
- Dorsalele submarine se desfăşoară (pe o lungime totală ce depăşeşte 80 000
km) frecvent în partea centrală a oceanelor. Au la mijloc rifturi, cu lăţimi de 20-80
km; lateral riftului se dispun lanţuri de munţi formaţi din consolidarea topiturii.
• Fosele abisale (gropi abisale) reprezintă 1% din suprafaţa terestră;
corespund sectoarelor cu adâncimi foarte mari înscrise frecvent în areale de
subducţie a plăcilor. De aici o intensă seismicitate şi o activitate vulcanică
puternică. În plan, au frecvent forma arcuită şi sunt încadrate la exterior de insule
vulcanice.
Toate aceste forme majore planetare se înscriu ca trepte evidente în ansamblul
curbei hipsometrice a Pământului. Analiza acesteia relevă câteva aspecte:
- cea mai mare parte a continentelor (cca 75%) are înălţimi sub 1 000 m;
precumpănesc câmpiile şi regiunile de dealuri şi podiş;
- lanţurile muntoase cu altitudini mai mari de 1 000 m reprezintă fâşii disparate,
adevărate detalii în ansamblul reliefului continentelor;
- cea mai mare parte din bazinele oceanice (75%) se desfăşoară la adâncimi de
3000-6000 m; gropile abisale apar ca accidente pe fundul marilor depresiuni în
vecinătatea ariilor continentale;
- dacă se exceptează extremele (munţii şi gropile abisale), atunci
platforma continentală şi taluzul fac racordul între două mari trepte ale Pământului
– continentele şi depresiunile oceanice.
Microformele sunt forme de relief de ordin inferior ce apar ca detalii pe
ansamblul mezoformelor. În crearea lor, factorii interni (tectonici) au un rol
secundar, fiind generate de agenţii externi (apa curgătoare, gheaţa, vântul, apa
mării etc.), printr-o suită de procese care dau specificul impus de agentul dominant
care le-a creat (forme fluviatile, glaciare, marine, eoliene etc.).
Variaţia elementelor climatice impun o distribuţie zonală latitudinală a acţiunii
agenţilor şi a intensităţii proceselor (zone morfoclimatice) care se completează cu
una în altitudine (etaje morfoclimatice). Deci, clima joacă un rol preponderent în
mecanismul ce duce la crearea formelor de relief de ordinul III-VIII.
Legile reliefosferei
În detaliu, la nivelul reliefosferei, se constată că relieful este foarte variat şi
complex.
Trecând de la mezoforme la microforme, se constată o multitudine de aspecte:
- formele de relief, indiferent de mărime, reflectă un anumit moment în scara
evoluţiei lor;
- evoluţia acestora constituie părţi, la scară diferită, din dezvoltarea şi
organizarea materiei.
Toate însă se subordonează câmpului de acţiune a unor legi, unele cu caracter
general (acţionează la nivel planetar sau la nivelul întregului înveliş natural) şi
altele specifice unui înveliş sau evoluţiei unor elemente ale acestora.
Legile specifice reliefosferei desemnează tipuri de relaţii esenţiale, generale
între elementele acesteia.
- Legea nivelului de bază. Modelarea atât în lungul râurilor, cât şi a
versanţilor se realizează în funcţie de poziţia bazei nivelului de la care începe să se
producă.
• Pentru râuri se admite un nivel de bază general
reprezentat de mări şi oceane. În lungul râurilor, punctele de
confluenţă, pragurile, vatra marilor depresiuni, sunt nivele locale;
• Pentru versanţi se pot delimita ca nivele regionale albiile şi
şesurile depresiunilor, iar ca nivele locale aflorimentele de rocă
mai dură şi orice ruptură de pantă din lungul lor;
• La alţi agenţi externi, nivelul de bază diferă. De exemplu,
pentru gheţari, el coincide cu limita zăpezilor veşnice, iar pentru
apa mării în zona de ţărm cu nivelul platformei litorale.
- Legea profilului de echilibru. Evoluţia unei regiuni conduce către o
tendinţă generală de nivelare. O situaţie finală corespunde fazei în care procesele
ce-au acţionat anterior nu se mai pot manifesta (încetează eroziunea, transportul
este limitat, acumulările sunt slabe şi discontinue). Profilul morfodinamic de
echilibru va fi format din pante cu valori mici, netede, fără asperităţi, pe care există
un depozit subţire de materiale care pot anihila, în timp scurt, orice dezechilibrare.
Forma de ansamblu, ideală, a profilului de echilibru se materializează într-o linie
larg concavă. În realitate însă intervin o serie de factori (roca, structura, agentul,
climatul) care determină aspecte variate ale acesteia.
- Legea eroziunii diferenţiale. Eroziunea se
manifestă diferit ca intensitate şi dă naştere la forme de
relief specifice pe roci şi structuri diferite. Relieful este
alcătuit din structuri şi roci cu proprietăţi aparte
(permeabilitate, duritate, solubilitate, omogenitate etc.).
Acestea fac ca suprafeţele ce compun relieful să aibă pe
ansamblu şi pe sectoare grade de rezistenţă deosebită la
atacul agenţilor externi.Ca urmare, acţiunea acestora se va
materializa în trei direcţii: desfăşurarea cu intensitate
diferită a proceselor de modelare, imprimarea anumitor
trăsături în fizionomia văilor şi interfluviilor (îndeosebi prin
crearea de suprafeţe cu formă şi înclinare deosebite), crearea
unor forme de relief specifice (carstice pe calcar, de
sufoziune şi trasare pe loess, alunecări şi curgeri noroioase
pe argile etc.).

Învelişul de apă al Pământului


Definire, caracteristici, limite. Apa reprezintă una din cele mai simple forme de
combinaţie a unor elemente chimice (oxigen şi hidrogen) şi una din substanţele
cele mai răspândite în cadrul Învelişului natural geografic.
Sub raport fizic, apa se prezintă sub trei forme de agregare – lichidă, solidă şi
gazoasă – trecerea dintr-o stare în alta realizându-se la limite uşor de atins. Cea mai
mare parte a acestui înveliş se detaşează prin volumul lichid situat la contactul cu
reliefosfera şi atmosfera. El este reprezentat de oceane, de mări, lacuri, râuri etc. Tot
lichidă este şi apa din porii, fisurile, galeriile subterane prezente în partea superioară a
reliefosferei, ca şi picăturile de apă existente la diferite înălţimi în troposferă (îndeosebi
în nori). Gheaţa, prin diferitele sale forme, are o repartizare destul de neomogenă.
Volumul cel mai important este cantonat în regiunile reci ale Pământului (polare şi la
mai mari înălţimi) ca gheţari, la care se adaugă gheaţa din sol şi cristalele de gheaţă (ce
iau naştere în nori sau care ajung la suprafaţa Pământului, ca zăpadă).

Toate acestea duc la câteva concluzii:


- învelişul de apă are o dezvoltare spaţială largă;
- trecerea apei dintr-o formă în alta este labilă, ca urmare a proceselor
(evaporaţie, evapotranspiraţie, condensări, sublimări etc.) ce au loc la contactul cu
reliefosfera, atmosfera şi cu vieţuitoarele;
- dificultatea trasării unor limite globale ale învelişului în raport cu celelalte,
întrucât între acestea nu există discontinuităţi, ci interferenţe.
Limitele învelişului pot fi fixate la cca 20 km în atmosferă (norii cu cristalele de
gheaţă din stratosferă) şi unul-doi kilometri în scoarţă (vapori de apă, apă juvenilă,
ape captive). La aceste depărtări însă, procesele şi fenomenele specifice învelişului
nu se manifestă. Ca urmare, limitele sunt aduse la distanţe mult mai mici, în spaţiul
în care apa va avea o pondere mai mare, iar procesele se vor derula sub acţiunea unor
legi specifice acestui înveliş (legea circuitului general al apei) şi vor fi neregulate.
Astfel, limita inferioară pe uscat se va situa la adâncimi mai mari în sectoarele
de roci sedimentare groase, în care apa se va infiltra uşor, şi va fi la niveluri
ridicate în sectoarele cu roci compacte. Sub oceane, limita se va afla la foarte mică
adâncime, sub nivelul suprafeţelor reliefului.
Limita superioară se află în vecinătatea limitei dezvoltării frecvente a
formaţiunilor noroase de altitudine, la altitudini de cca 6000-8000 m în dreptul
Ecuatorului şi coboară treptat spre regiunile polare, unde va fi la cca 1000 m.
Alcătuirea învelişului de apă
Între aceste limite, se încadrează un spaţiu foarte mare în care se pot distinge
trei domenii, în care apa are pondere diferită, iar procesele ce au loc se desfăşoară
după legi specifice. Între ele însă există legături de intercondiţionare.
- Domeniul oceanic şi marin. Alcătuieşte cea mai mare parte a spaţiului în care
apa se prezintă dominant sub forma lichidă. El reprezintă cca. 71% din suprafaţa
terestră, în Emisfera nordică se extinde pe 60,6%, iar în cea sudică pe 80,9%,
deţinând un volum de cca. 1,338 mild. km3.
Se separă în cadrul său:
- Oceanele. Reprezintă mari întinderi de apă ce ocupă cele mai extinse
depresiuni terestre create în timp de sute de milioane de ani prin evoluţia regiunilor
de rift. Se caracterizează prin: comunicare largă, adâncimi mari (adâncime medie
3 794 m; adâncimea maximă 11 022 m Mariane; tabelul 9) şi o salinitate de 35‰.
• golfurile – sunt porţiuni ale mărilor şi mai rar ale oceanului în spaţiul
continental, cu suprafeţe variate, adâncimi reduse şi valori ale salinităţii şi
temperaturii apei puternic influenţate de apa ce vine de pe uscat.
- Mările. Constituie porţiuni acvatice cu dimensiuni reduse în raport cu
oceanele, situate în vecinătatea uscatului, pe platforma continentală. Au rezultat fie
prin acoperirea câmpiilor continentale de către apele oceanului în urma ridicării
nivelului acestuia în cuaternar (mări de transgresiune sau epicontinentale), fie prin
coborârea mai mult sau mai puţin rapidă a uscatului în lungul unor fracturi
profunde (M. Marmara, M. Egee, M. Japoniei etc.). Delimitarea oceanelor, faţă de
mări se face prin şiraguri de insule, peninsule, iar trecerea printre acestea este
uneori destul de îngustă (strâmtori). Se clasifică după criterii diferite (poziţie
geografică, adâncime, temperatură şi salinitate a apei etc.):
• mări mărginaşe care se află la contactul dintre uscat şi oceane şi menţine
cu acestea din urmă legături extinse (M. Chinei de Est, M. Nordului); se desfăşoară
pe platforme continentale;
• mări continentale situate tot la marginea oceanului, pe şelf, dar pătrund
adânc în continente şi sunt bine delimitate de insule, peninsule separate de
strâmtori înguste şi puţin adânci (M. Baltică, M. Roşie, M. Neagră). Influenţa
continentului asupra regimului termic şi salinităţii este mare (de exemplu în M.
Roşie salinitatea este de 42‰, iar în M. Baltică 6‰). În sectorul strâmtorilor pot
lua naştere curenţi cu compensaţie sau de descărcare;
• mări închise desfăşurate în interiorul continentelor. În prezent nu au
legături cu oceanul, situaţie care a împins şi spre încadrarea lor în grupa lacurilor
mari (M. Caspică, M. Aral). Influenţa uscatului este foarte mare;
• mări mediterane – numite şi intercontinentale datorită situării lor între
Europa, Africa şi Asia, între cele două Americi, sau între Asia de Sud-Est şi
Australia; se suprapun peste zonele cu labilitate mare a scoarţei.
- Domeniul acvatic de uscat – ocupă suprafeţe diferite reprezentând un volum
de peste 44 mil. km3. Apele dulci cu un total de cca 35 mil. km3 au o repartiţie
foarte diferită pe continente.
• Apele curgătoare sunt reprezentate de o reţea de râuri şi fluvii cu lungimi
şi suprafeţe de bazin extrem de diferite nu numai pe continente, dar şi pe zone
latitudinale. Distribuţia resurselor de apă este extrem de diferită atât în spaţiu, cât şi
în timpul anului.
• Lacurile şi mlaştinile. Pe suprafaţa continentelor există un număr foarte
mare de lacuri (peste trei milioane), a căror cuvetă prezintă origini diferite
(tectonice, vulcanice, glaciare, maritime, fluviale etc.), marea majoritate au apă
dulce; cele mai extinse dintre acestea sunt: Lacul Superior (83.399 km2), L.
Victoria (68.800 km2), L. Huron (59.570 km2), etc. Volumul de apă cel mai
important îl are Baikalul (23.000 km3). Adâncimile cele mai mari sunt în cele a
căror cuvetă a fost creată tectonică (Baikal 1620 m, Tanganyika 1435 m, Malawi
706 m,), glaciar (L. Sclavilor 614 m), vulcanic (L. Crater 608 m). În România (P.
Gâştescu, 1969) sunt peste 3450 de lacuri cu o suprafaţă de cca 2620 km2.
Atitudinea oglinzii lacustre variază între 5297 m, la Ororotse Toso (Tibet) şi 398 m
la Marea Moartă. Baza cuvetelor lacustre se află la – 1165 m la Baikal, - 794 m la
M. Moartă, - 697 m la Tanganyika. Cele mai multe lacuri din regiunile tropicale cu
caracter deşertic au apa sărată şi suferă variaţii foarte mari în suprafaţă şi ca volum
(frecvent seacă).
• Terenurile mlăştinoase conţin apă în amestec cu mâl şi vegetaţie. Ele apar
în spaţiul unor lacuri aflate într-o fază înaintată de colmatare sau pe terenuri cu
pantă redusă pe care drenajul este slab ca urmare a unei permeabilităţi slabe sau
datorită existenţei la adâncime mică a unui strat îngheţat (pergelisol).
• Apele subterane. Se găsesc la adâncimi diferite şi provin îndeosebi din
precipitaţii (ape vadoase) şi din condensarea vaporilor rezultaţi prin degazeificarea
magmelor. Ocupă golurile din roci prezentându-se sub formă lichidă (peliculară pe
suprafaţa agregatelor, apă capilară în porii rocilor, apă liberă care circulă prin
fisurile şi golurile cu dimensiuni mari), vapori de apă şi gheaţă. Acumularea lor în
straturi permeabile la adâncimi mici duce la individualizarea pânzelor freatice, al
căror debit este dependent de condiţiile climatice. Sunt ape slab mineralizate,
potabile, care sunt folosite pentru activitatea umană.
La adâncimi mari, pânzele de apă se acumulează în timp îndelungat, sunt sub
presiune, de unde caracterul ascendent şi prezintă, în majoritatea situaţiilor, un grad
de mineralizare mai accentuat.
Din totalul apelor subterane, cele dulci sunt apreciate (UNESCO, 1977) la un
volum de 10.530.000 km3 (cca 30,1% din totalul apelor potabile). Folosirea
acestora trebuie să se facă raţional, întrucât regenerarea volumului lor necesită un
timp mai lung cu cât se află la adâncimi mai mari.
• Gheţarii şi zăpada. Se desfăşoară la latitudini polare şi subpolare şi în munţi
(la înălţimi mari). Gheaţa cantonată pe uscat reprezintă 16,15 mil..km2 şi un volum de
aproape 40 mil. km3. La acestea se adaugă gheaţa din banchizele prezente în Antarctica
şi Oceanul Arctic, precum şi mari suprafeţe de pe continente, acoperite sezonier cu
zăpadă. Toate acestea asigură un volum de apă de 2-3 mil. km3.
- Domeniul aerian. Se referă la partea inferioară a troposferei
în care condiţiile permit existenţa vaporilor de apă, a picăturilor de apă şi cristalelor
de gheaţă. Aici există (date UNESCO, 1978) cca. 0,037% din totalul resurselor de
apă dulce ale Pământului. Dinamica intensă a maselor de aer asigură o circulaţie
rapidă a acestora, implicându-le într-un complex schimb de substanţă şi energie în
spaţiul de interferenţă al învelişurilor terestre.
- Domeniul molecular. Implică prezenţa apei în compunerea
mineralelor şi rocilor. Eliminarea ei sub formă de vapori nu se realizează decât la
temperaturi foarte mari.
Primele două domenii formează cea mai mare parte a hidrosferei, al treilea se
dezvoltă în baza atmosferei constituind spaţiul în care se realizează interferenţa cu
hidrosfera, iar ultimul este o componentă a scoarţei supusă legilor de formare şi
evoluţie a rocilor.
Legile învelişului de apă
Prezenţa apei sub trei forme fizice, labilitatea trecerii de la o stare la alta şi
legăturile strânse cu celelalte învelişuri impun manifestarea unui număr variat de
legi naturale. Unele au un câmp de acţiune limitat la câte un domeniu sau
component al acestuia (legile dinamice în baza cărora se realizează deplasarea apei
subterane, a apei curgătoare, a apei din lacuri, mări, oceane etc.)
- La nivelul întregului înveliş se manifestă Legea circuitului general al apei
în natură, care exprimă trecerea continuă şi aproape constantă a apei prin diferitele
sale forme de agregare din hidrosferă în atmosferă, reliefosferă, biosferă şi revenirea
în spaţiul iniţial. Ea desemnează relaţii esenţiale, generale, între fenomene ce se
produc atât la contactul dintre învelişuri, cât şi în cadrul acestora (evaporare,
condensare, precipitaţii, nebulozitate, asimilare, hidratare etc.). Se exprimă într-un
macrosistem planetar format, la rândul lui, din sisteme de circulaţie regională.
• Un circuit regional se desfăşoară la nivel oceanic. Apa oceanică prin
evaporare trece în troposferă sub formă de vapori, care la rândul lor, prin
condensare, dau picăturile de apă şi prin îngheţ, cristalele de gheaţă ce formează
norii. Din aceştia, prin precipitaţii, apa revine direct în ocean.
• Al doilea circuit regional este la nivel continental (circuit similar în prima
parte cu primul, dar modificat ulterior în sensul că apa din nori rezultă atât din
aport continental, cât şi oceanic. Cantităţile de apă ce ajung pe suprafaţa terestră se
vor încadra în circuite noi (cea mai mare parte revine în oceane prin scurgerea
fluviatilă şi scurgerea subterană). La contactul sol-aer-vieţuitoare, apa intră în
circuite locale desfăşurate la scara mai mare (circuitul apei subterane) sau mai
mică (circuitul biotic).
- La nivelul fiecărui domeniu acţionează legi proprii: în circulaţia apelor subterane
are importanţă legea Darcy (cantitatea de apă care se scurge prin secţiunea unui strat
este direct proporţională cu suprafaţa de segmentare a stratului, cu presiunea şi invers
proporţională cu distanţa parcursă); în circulaţia apei râurilor se manifestă legea lui
Coriolis (abaterea apei fluviului spre dreapta, în Emisfera nordică şi spre stânga în
Emisfera sudică ca efect al mişcării de rotaţie); în aprecierea scurgerii este legea
bilanţului hidrologic expresie a raportului dintre aportul de apă şi pierderi pe unitatea
de suprafaţă şi în unitatea de timp; în dinamica apelor oceanice, marine, lacustre
acţionează legea compensaţiei care are la bază diferenţa de natură termică, salinitate,
presiune etc. În domeniul gheţarilor, existenţa şi evoluţia lor apare ca expresie a legii
bilanţului glaciar (raportul dintre acumulare şi ablaţia) etc.

Climatosfera
Învelişul gazos al Pământului reprezintă geosfera cu poziţie exterioară care le
învăluie pe toate celelalte.
Ea a existat încă din prima etapă de evoluţie planetară, dar cu o compoziţie
diferită de cea actuală (predominau H, He, CO2, NH3, CH4, la fel ca şi la alte
planete din sistem). Structura şi compoziţia s-au realizat treptat prin pierderea în
spaţiu a unor gaze uşoare (H, He), transferul din scoarţă în atmosferă a gazelor,
vaporilor de apă şi particulelor solide prin vulcanism şi diverse emanaţii, eliberarea
unor mari cantităţi de oxigen şi consumarea CO2 de către plante (începând din
paleozoic), eliberarea de gaze în urma impactului diverselor corpuri cereşti
(meteoriţi, bolizi) cu scoarţa şi transferul de pulberi şi gaze rezultate din diferite
activităţi ale omului (îndeosebi în ultimul secol).
Limita inferioară a învelişului gazos se situează la nivelul porilor, fisurilor,
excavaţiilor (miniere, carstice etc.) din scoarţa, variind între câţiva zeci de metri şi
câteva sute de metri pe uscat şi 10-30 m în apa oceanelor (până la baza celor mai
importante valuri care pot provoca amestecul apei cu aerul).
Limita exterioară se acceptă la 64.000 km - 100.000 km (marginile
magnetosferei) sau 40.000 km (limita unde acţiunea forţei de gravitaţie este anulată
de cea centrifugă imprimată de rotaţia Pământului) ori 3.000 km (unde densitatea
gazelor ajunge la aceeaşi valoare ca şi în spaţiul interplanetar).
Masa atmosferei (5.16 – 1015 tone) reprezintă a milioana parte din cea a
Pământului. Ea are o distribuţie pe verticală neuniformă. Circa 50% este
concentrată până la 5,3 km, 90% până la 18,5 km şi 99% la 36 km. Întrucât
anumite fenomene (aurorele polare) se produc la 800-1200 km, iar interferenţele
principale cu restul spaţiului interplanetar se realizează la 3.000-10.000 km s-a
ajuns convenţional la a considera şi acest interval ca spaţiu al atmosferei.
În cadrul lui se poate separa însă un interval care conţine cea mai mare parte
din masa atmosferei şi unde procesele, fenomenele, circulaţia maselor de aer etc.
influenţează puternic tot ceea ce se desfăşoară la nivelul scoarţei terestre şi în
celelalte geosfere, determinând, între altele, climatele Pământului. Acest spaţiu,
care s-ar întinde cam până la 20-25 km, reprezintă partea ce intră în Învelişul
natural geografic. Ţinând cont că pentru peisaj el se exprimă prin diversitatea
tipurilor de climă ca sinteze zonale, regionale, locale a interferenţelor elementelor
meteorologice, îl numim climatosferă (sfera climatelor Pământului).
Structura şi compoziţia atmosferei în cadrul Învelişului geografic
- Troposfera concentrează 4/5 din masa atmosferei şi ajunge la 16-18 km în
dreptul Ecuatorului, la 12 km la latitudinile zonale temperate şi la numai 6-8 km
deasupra regiunilor polare, ceea ce îi pune în evidenţă forma elipsoidală ca rezultat
al raportului dintre forţa centrifugă şi cea gravitaţională. Pe verticală, valoarea
temperaturii medii scade cu 0,60 C/100 m, ceea ce face ca la limita superioară să se
înregistreze – 600 în dreptul polilor şi – 800 C la Ecuator; în acelaşi sens, se reduce
presiunea atmosferică; se diferenţiază trei subînvelişuri:
• Troposfera inferioară se desfăşoară de la nivelul reliefosferei şi până la
2-3 km înălţime, aici producându-se cele mai întinse schimburi de energie şi
substanţă între atmosferă şi geosferele limitrofe (mari variaţii ale tuturor ele-
mentelor meteorologice, concentrarea celei mai mari părţi din cantitatea de vapori
de apă şi aerosoli din atmosferă, cea mai activă circulaţie a maselor de aer).
• Troposfera mijlocie ce cuprinde spaţiul situat între 3-6 km înălţime; aici se
impune circulaţia maselor de aer atât în plan orizontal, cât şi vertical.
• Troposfera superioară situată la peste 6 km se caracterizează prin
temperaturi negative şi predominarea în nori a cristalelor de gheaţă şi a picăturilor
de apă suprarăcite.
- Tropopauza face trecerea la stratosferă şi are o grosime de cca 2 km. Aici
temperaturile sunt negative (- 500 C, - 700 C) şi se manifestă o circulaţie activă a
unor curenţi de aer rapizi (Jeet Stream, peste 200 km/oră) ce se deplasează de la
vest la est, în zonele cercurilor polare. Aceştia influenţează puternic întregul
mecanism al circulaţiei aerului la latitudinile temperate.
- Stratosfera inferioară deşi concentrează cea mai mare parte a
masei de aer din stratosferă, densitatea acesteia nu reprezintă decât 30% din cea
existentă la nivelul scoarţei Pământului. Stratul de ozon de la înălţimea de 20-25
km (rezultă din acţiunea radiaţiei ultraviolete asupra moleculelor de oxigen),
reprezintă un filtru însemnat pentru ultraviolete diminuând la maxim efectele
nocive ale acestora asupra vieţuitoarelor.
- Compoziţia atmosferei. În alcătuirea ei intră cca 20 de gaze la care se adaugă
pulberi fine de praf, bacterii, vapori de apă.
• Componenţa gazoasă este reprezentată îndeosebi din azot şi oxigen care
împreună dau 99,03% din volumul ei. Se prezintă sub formă moleculară şi îşi
păstrează ponderea atât pe verticală, cât şi în plan orizontal. Azotul în atmosferă
reprezintă 78,08% din volum, oxigenul care s-a acumulat treptat, mai ales începând
cu peleozoicului, are o pondere de 20,95% şi este absolut necesar vieţii cât şi multor
procese fizice şi chimice etc. Dintre celelalte gaze, dioxidul de carbon (0,036% din
volum) prezintă importanţa deosebită pentru fotosinteză, în crearea de substanţe
organice, în reglarea regimului termic la nivelul suprafeţei terestre (micşorează
efectele radiaţiei nocturne şi ale încălzirii excesive din timpul zilei) şi ozonul.
• Creşterea concentraţiei de CO2, ca urmare a activităţilor antropice are ca
prim – efect încălzirea generală a climatului (în ultimele decenii cu 0,30, 0,70 C; va
ajunge în anul 2100 la 5,50 C) însoţită de un lanţ de modificări la nivelul diferitelor
elemente geografice (topirea gheţarilor şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar cu
cel puţin 1 m; transgresiuni urmate de dispariţia câmpiilor litorale, a aşezărilor de
aici, salinizării accentuate în regiuni cu soluri fertile, etc.)
• În stratosferă, cam la cca 25 km înălţime, există un strat subţire de ozon.
Moleculele sale se realizează la 40 km deasupra Ecuatorului (la limita superioară a
stratosferei) prin reacţii dirijate de radiaţiile ultraviolete, de unde coboară la 20-25 km,
însă în ultimele trei decenii, observaţiile şi măsurătorile au arătat că nivelul
concentraţiei în ozon scade, mai ales asupra Antarcticii şi în dreptul latitudinilor
medii din emisfera nordică.
Efectele sunt multiple. Ozonul absoarbe în întregime radiaţia ultravioletă B, cu
lungimea de undă cuprinsă între 280 şi 320 n. m. Slăbirea ponderii stratului de
ozon determină penetrarea acestei radiaţii care va influenţa negativ diverse procese
biotice provocând, între altele, la om cancer de piele şi orbire (G. Oprescu, I. Anghel,
1994), iar la nivel planetar accentuarea procesului de încălzire.
• Aerosolii sunt particule solide, lichide, cu dimensiuni submicronice, care
se află în stare de suspensie în aer, au provenienţe diferite (dezintegrarea
meteoriţilor, cometelor, cenuşă vulcanică, fum din arderi naturale sau antropice,
praf, polen, bacterii, cristale de săruri etc.). Prezenţa lor duce la slăbirea
vizibilităţii, a radiaţiei solare, la producerea unor fenomene meteorologice întrucât
joacă rol de nuclee de condensare, determină poluarea aerului (nocivitatea depinde
de gradul de concentrare, durata şi agresivitatea poluanţilor).
Noxele cele mai importante sunt legate de compuşii sulfului, carbonului,
azotului, rezultaţi din emanaţii industriale, din termocentrale, eşaparea gazelor
diferitelor mijloace de transport etc.
Vaporii de apă variază procentual atât la nivelul suprafeţei terestre, cât şi pe
verticală în funcţie de variaţiile de temperatură, regimul precipitaţiilor, distanţa faţă
de sursa de evaporare, circulaţia maselor de aer etc.
Dinamica maselor de aer
Circulaţia maselor de aer este dependentă de câţiva factori între care rol distinct
îl au trei:
- diferenţa de presiune impusă de încălzirea deosebită a aerului şi a
suprafeţei terestre şi de concentrări cu caracter regional ale maselor de aer;
- mişcarea de rotaţie care determină devieri de la direcţia iniţială a deplasării;
- raporturile care se stabilesc între sistemul deplasării aerului la sol şi cel de la
partea superioară, a troposferei.
Circulaţia la sol, în linii generale, este dependentă de existenţa celor patru fâşii
de maximă presiune: două în zonele polare şi două tropicale, cu mai multe centre
de maxim barometric permanent, aflate frecvent deasupra oceanelor (suferă uşoare
migrări sezoniere, în zonele subtropicale) separate de arii de minimă presiune (la
Ecuator şi în zonele temperate). Ele asigură o zonă ecuatorială cu dominarea
situaţiei de calm, două zone intertropicale cu o dominare a vânturilor alizee
(circulaţie estică), două zone temperate cu o dinamică variabilă, dar în care se
impun vânturile de vest şi două zone polare (circulaţie estică).
În raport cu această schemă generală, survin modificări cu caracter spaţial
impuse de factori regionali (repartiţia diferită a oceanelor şi uscatului în cele două
emisfere, desfăşurarea şi continuitatea marilor lanţuri montane etc.) şi temporali
(dezvoltarea sezonieră pe continentele nordice a unor arii importante de maximă şi
minimă presiune: anticiclonul siberian, anticiclonul canadian etc.).
Circulaţia maselor de aer la nivelul superior al troposferei este relativ mai
simplă, ea fiind dependentă de două fâşii de maximă presiune individualizate în
dreptul latitudinilor de 150-300 de la care valoarea presiunii scade atât către poli,
cât şi spre Ecuator. Ca urmare, aerul se va deplasa către ariile de minimă presiune
impunând o circulaţie spre poli (vânturile geostrofice de vest) şi una deasupra
regiunii calde (vânturile geostrofice de est).
Deplasarea vânturilor geostrofice de vest se realizează ondulatoriu într-un
spaţiu extins între latitudinile de 250 şi 550. Mişcarea lor este uniformă şi se
dezvoltă curenţi de aer (Jeet-Stream). De aceştia se leagă schimbul de aer de la
latitudini diferite, dezvoltarea ciclonilor şi anticiclonilor mobili.
Vânturile geostrofice de est se exprimă în spaţiul intertropical aproape în toată
troposfera, o coordonată a lor fiind alizeele ce se manifestă la suprafaţa terestră.
Pendularea sezonieră a zonei de calm ecuatorial permite înaintarea tot periodică a
alizeului sudic şi respectiv alizeului nordic, în emisfera opusă într-o fâşie unde
creează o îngustă circulaţie de vest.
Deci între circulaţia de altitudine a maselor de aer şi cea de la nivelul
suprafeţei există strânse legături şi dependenţe, ele constituind părţi ale unui
sistem global, în care apar regional o diversitate de circuite cu dezvoltare în
suprafaţă şi pe verticală.
Legi care acţionează în climatosferă
Atmosfera este alcătuită predominant din gaze. Ca urmare, ea se va caracteriza
prin anumiţi parametri fizici (volum, temperatură, presiune) între care există relaţii
supuse mai multor legi generale (Boyle-Mariotte, Gay Lussac). Suita proceselor,
fenomenelor şi a formelor de exprimare a acestora este însă determinată de doi
factori universali – radiaţia solară şi gravitaţia.
La nivelul lor se manifestă, de asemenea, legi caracteristice. De exemplu, pentru
radiaţie sunt legile Kirchoff, Boltzman, Plank etc. care evidenţiază specificitatea
schimburilor radiative dintre suprafaţa terestră şi atmosferă. În aceeaşi categorie
intră legea dinamică a vântului Buy-Ballot (existenţa unui vânt implică arii cu
presiuni diferite), legea Coriolis etc.

Biosfera
Conţinutul noţiunii de biosferă este limitat după unii biologi la totalitatea
vieţuitoarelor, iar după alţii lărgit, incluzând vieţuitoarele şi condiţiile de mediu,
situaţie în care se ajungea la o suprapunere cu termenul de ecosferă.
Geografii, începând cu S. Mehedinţi la noi, văd în biosferă un înveliş individualizat
la contactul dintre reliefosferă, troposferă şi hidrosferă, din momentul în care viaţa
apărută în apă s-a extins prin multiple forme în toate celelalte medii. În această
geosferă, ale cărei limite s-au lărgit treptat pe măsura diversificării vieţuitoarelor, s-a
realizat o ţesătură de legături complexe, care asigură unitatea, coeziunea şi circuitul
substanţei şi energiei în cadrul Învelişului natural geografic.
Ca urmare, biosfera trebuie privită şi ca liant între componentele acestuia.
Vieţuitoarele iau de la ele elementele care le sunt necesare, produc modificări în cadrul
lor prin acţiuni proprii, mijlocesc diverse schimburi de materie între celelalte geosfere
având rol de ecran mai mult sau mai puţin opac în desfăşurarea multor procese şi
fenomene, au creat un înveliş natural nou-solul şi au imprimat destul de frecvent
trăsătura de bază a peisajelor terestre (pădurea ecuatorială, savana, tundra, taigaua etc.).
Alcătuire. În cadrul acestui înveliş există cca 500.000 de specii de plante şi peste
1,5 milioane de specii de animale, care pe ansamblu dau o masă vie de aproape
80 miliarde tone ce asigură anual o productivitate de 144 miliarde tone materie. Dar
această mare diversitate de specii ce dă o enormă masă organică, are drept
caracteristică distribuţia inegală, determinată de marea varietate a condiţiilor de viaţă
atât la nivelul suprafeţei terestre, cât şi pe verticală în uscat şi în bazinele marine.
- Limitele fizice ale vieţii împing baza biosferei până la adâncimi mari în
scoarţă. Astfel, pe continente ajunge la 3 km, întrucât la această depărtare
temperaturile ar fi în jur de 100-1500C, valori ce constituie limita de viaţă extremă
pentru unele bacterii anaerobe; în bazinele oceanice, analiza mâlurilor recoltate de
pe fundul lor (groapa Filipinelor) dau un conţinut foarte bogat în bacterii. Limita
superioară poate fi dusă până la baza nivelului de ozon din stratosferă. Între aceste
limite, se desfăşoară un spaţiu enorm în care viaţa este posibilă sub diverse forme,
însă, se poate detaşa, pe verticală, un interval în care este concentrată cea mai mare
parte a speciilor de vieţuitoare şi unde se resimte puternic influenţa lor asupra
mediului. Astfel, limita inferioară a acestuia s-ar situa pe uscat în medie la 8–10 m
(nivel atins de rădăcinile cele mai puternice şi de unele animale), iar în bazinele
acvatice până la 400 m (nivelul maxim de penetrabilitate al radiaţiei solare.
Deci, învelişul biotic care concentrează cea mai mare parte a materiei
organice, de unde şi valorile ridicate ale densităţii ei, s-ar încadra între 400 m în
oceane şi câteva sute de metri în atmosferă. Aici se realizează aproape în totalitate
lanţul proceselor şi fenomenelor ce rezultă din raportarea elementelor
componentelor geografice. Între acestea, semnificative sunt:
- diferite modalităţi de înfăptuire a alterării biochimice;
- colmatarea suprafeţelor lacustre;
- realizarea rocilor sedimentare de tip organogen prin acumularea
scheletelor calcaroase, silicioase sau a materiei vegetale (diatomite, cărbuni etc.);
- concentrări importante de minereuri (ferobacteriile);
- eliberarea prin fotosinteză a oxigenului şi incorporarea dioxidului de
carbon; elaborarea prin acelaşi proces a unei cantităţi considerabile de substanţe
organice de către plantele verzi care stă la baza nutriţiei animale;
- acumularea şi descompunerea substanţei organice în depozitele minerale şi
formarea, inclusiv structurarea solurilor etc.
Toate acestea sunt posibile întrucât materia vie prezintă câteva trăsături:
- are un caracter activ, punând în mişcare volume însemnate de substanţă;
- are o largă răspândire datorită vitezei mari de înmulţire;
- înregistrează o mare diversitate de forme ca rezultat al evoluţiei
îndelungate şi adaptărilor la condiţiile de mediu;
- dualismul-asimilare (prelucrare, modificare şi înmagazinare de substanţă
din mediul înconjurător de natură minerală la plante şi organică la animale, în
tendinţa de realizare a corpului lor) – descompunere (ca expresie a schimbului
permanent de substanţă şi sursă energetică în lanţul reacţiilor biochimice).
Legile biosferei
La baza dezvoltării lumii organice stau o serie de legi biologice, între care mai
importante pentru învelişul viu (geomerid) sunt:
• ereditatea – moştenirea caracterelor în succesiunea de generaţii, dacă
condiţiile de viaţă se menţin neschimbate;
• variabilitatea – modificarea caracterelor, ca urmare a unor transformări de
esenţă în condiţiile de mediu, ce impun alte modalităţi de realizare a schimburilor
de substanţă şi energie; organismul se adaptează, se transformă în concordanţă cu
condiţiile noi;
• selecţia naturală – eliminarea în timp a speciilor ce nu se pot adapta la
schimbarea de mediu şi impunerea varietăţilor ce şi-au dobândit caractere ce le
asigură existenţa şi înmulţirea.

Învelişul de sol al Pământului


În secolul al XX-lea s-a introdus noţiunea de pedosferă, pentru denumirea unui
înveliş de sine stătător desfăşurat pe uscat, la contactul cu celelalte geosfere, în care
sunt incluse toate solurile cuprinse între Ecuator şi poli. În anumite regiuni
(deşertul, suprafeţe acoperite de gheaţă) solurile nu s-au putut dezvolta sau au o
desfăşurare accidentală.
-Grosimea învelişului este redusă de la sub 0,5 m (la solurile scheletice) la
câţiva metri (în regiuni cu condiţii favorabile);
-Formarea solului impune trei condiţii care acţionează cu rang de lege
specifice acestui înveliş:
- dezvoltarea unui substrat mineral prin dezagregări şi alterări;
- prezenţa substanţei organice rezultate din acumularea şi descompunerea
materiei vegetale şi animale;
- o circulaţie activă pe verticală a soluţiilor.
Prima şi ultima dintre acestea se manifestă şi în regiuni în care nu apar
soluri, însă formarea lor depinde de cea de-a doua condiţie. Apariţia acestui
înveliş a fost posibilă doar după ce pe uscat s-a instalat viaţa.
Repartiţia principalelor tipuri de soluri pe suprafaţa Pământului se face în
concordanţă cu legile specifice Învelişului natural geografic: zonare, etajare,
azonalitate, intrazonalitate. Prin poziţia lor, solurile reflectă cel mai bine
interferenţa proceselor ce au loc pe uscat la limita dintre relief, rocă, aer, apă şi
vieţuitoare.

Legile învelişului natural geografic


Geografia este o ştiinţă care are obiect de studiu mediul geografic bine definit
spaţial şi cu o anumită evoluţie temporală. Mediul geografic constituie un sistem ce
întreţine multiple relaţii de schimb de materie şi energie cu sistemele cu care se află
în relaţii. El reprezintă un înveliş cu o dezvoltare de 30-80 km grosime (din scoarţă
şi până în stratosferă), apoi cu restul atmosferei şi cu spaţiul cosmic.
În cadrul Învelişului geografic există mai multe subînvelişuri care se
întrepătrund şi care constituie componentele de bază ale sistemului. Acestea, la
rândul lor, sunt alcătuite din alte subînvelişuri toate ierarhizându-se spaţial,
temporal şi funcţional.
Deci, Învelişul geografic reprezintă un sistem cu componente, elemente şi
legături foarte complexe, între care există o serie de relaţii generale, necesare şi
esenţiale care asigură constanţa, stabilitatea şi repetabilitatea. Aceste trăsături
definesc legile care sunt specifice fiecărui sistem.
Deci există un sistem de legi care şi ele se distribuie diferit şi ierarhic. Sunt legi
care se raportează la întregul sistem geografic (legi globale), legi care aparţin
componentelor principale ale acestuia (primele subsisteme) şi legi caracteristice
unor subsisteme inferioare (legi specifice). Pentru fiecare categorie există spaţiul în
care acţionează factorii care impun un anumit tip de relaţii între elementele
sistemului, mecanismul funcţional al acestuia direcţionat de legi şi o finalitate (un
rezultat specific) a ei reflectat în „ceva” (care este peisajul).
La acestea se adaugă, o categorie de legi universale a căror acţiune depăşeşte sfera
Învelişului geografic; ele sunt legate de spaţiul terestru, planetar, cosmic. Între ele sunt:
legea atracţiei universale, legea concentrării şi dispersiei materiei, legea trecerii
materiei dintr-o stare de agregare în alta, legea echilibrelor şi dezechilibrelor etc.
1. Legile globale se raportează la Învelişul geografic în întregime. Factorii care
impun sistemul de macrorelaţii sunt cosmici şi planetari, mecanismul implică
elemente principale, esenţiale, din toate componentele geografice, iar rezultatul îl
constituie macropeisajele terestre. În această grupă intră mai multe legi ce pot fi
grupate în generale, regionale, locale.
- Legea zonalităţii. Este o lege generală impusă de forma aproape sferică a
Pământului şi de distribuţia inegală a radiaţiei solare. Raportul dintre acestea
determină detaşarea de fâşii în sens latitudinal ce primesc o cantitate diferită de
energie solară. Ele se înscriu în sistemul celor cinci zone de căldură (una caldă,
două temperate, două reci). În cadrul mecanismelor, un loc aparte revine marilor
circuite permanente ale maselor de aer care introduc diferenţieri zonale (caldă-
umedă şi caldă-uscată). Relaţiile dintre elementele celor cinci componente (relief,
apă, aer, organisme, soluri) impun mecanisme complexe care dau naştere la
macropeisaje specifice cu caracter zonal (fig. 8).
Ca urmare, variabilitatea elementelor climatice, vegetale, faunistice, pedologice,
regimurilor hidrologice, modalităţilor de înfăptuire a proceselor morfologice şi a
repartiţiei teritoriale a formelor rezultate etc., se realizează relativ simetric şi
ordonat, în sens latitudinal, în cele două emisfere, plecând de la Ecuator spre cei doi
poli. Această apariţie se face sub forma unor zone care apar evidente nu numai la
scara oricărui element al componenţilor naturali (zone de temperatură, precipitaţii,
regim de scurgere al râurilor), dar şi în categoriile de sinteză ale acestora (zone de
climă, zone de vegetaţie, zone de soluri, zone morfoclimatice etc.).
- Legea interzonalităţii este tot o lege generală care acţionează la contactul
dintre marile zone impuse de prima lege. Este specifică fâşiilor latitudinale unde se
succed periodic, anumite caracteristici ale elementelor şi relaţiilor specifice din
zonele vecine.

Fig. 8. Sistemul geografic al zonelor de latitudine

Factorii principali care impun legea sunt înclinarea axei terestre şi mişcarea de
revoluţie a Pământului. Aceştia determină migrarea sezonieră în sens latitudinal a
ariilor de maximă şi minimă presiune corespunzătoare fâşiilor de convergenţă şi
divergenţă a principalelor mase de aer. Acest fapt introduce o succesiune periodică,
în principal a condiţiilor climatice, ce se reflectă în regimul de manifestare a tuturor
proceselor naturale (geomorfologice, scurgerea apelor, procesele biotice etc.) şi în
dezvoltarea unor peisaje zonale specifice. Ca urmare, între zonele anterioare mai
apar încă şase zone naturale – (două subecuatoriale, două subtropicale, două
subpolare) desfăşurate relativ simetric în cele două emisfere.
- Legea etajării. Dacă suprafaţa Pământului ar fi fost omogenă (un uscat
continuu, format din câmpii şi dealuri joase), atunci zonele ar fi avut o dezvoltare egală
atât în cele două emisfere, cât şi în sens longitudinal. În realitate, suprafaţa terestră este
neomogenă (sunt oceane şi continente, inegale ca mărime şi distribuţie latitudinală şi
longitudinală, uscatul are altitudini variate cu o desfăşurare fie în sens latitudinal, fie în
sens longitudinal, iar în bazinele oceanice, apa este antrenată pe distanţe de mii de
kilometri sub forma unor curenţi reci sau calzi care influenţează, uneori destul de mult,
caracteristicile unor elemente naturale ale uscatului).
Toţi aceşti factori duc la modificări destul de importante în distribuţia latitudinală a
zonelor naturale, creând anomalii. Cele mai însemnate sunt legate de sistemele muntoase
înalte. Dezvoltarea munţilor cu înălţimi de mai multe mii de metri impune situarea
suprafeţelor ce intră în componenţa lor la altitudini diferite în cadrul troposferei. Dar, în
raport cu înălţimea, temperaturile scad (0,60 la o sută de metri) şi de aici un lanţ întreg de
modificări, nu numai la nivelul elementelor climatice, ci şi la celelalte componente. Se
dezvoltă o nouă repartiţie în fâşii (etaje) în raport cu înălţimea.
Acestea se realizează în acord cu legea etajării care este o lege globală, dar
care spaţial are caracter regional. Exprimă diferenţierea într-un sistem muntos, de
la o anumită înălţime, a etajelor geografice exprimate în peisaje ale căror
trăsături de bază pot fi regăsite în tipurile zonale aflate la latitudini mai mari. Deci
la baza acestei succesiuni, până la o anumită altitudine, se desfăşoară peisajul
zonei, iar deasupra un număr de etaje diferite, în funcţie de latitudine şi care se
micşorează ca areal o dată cu creşterea în înălţime.
Etajele nu constituie o fotografie a zonelor, întrucât dezvoltarea pe verticală a
muntelui suprapusă fondului zonal, general, al distribuţiei radiaţiei solare şi al
circulaţiei maselor de aer determină alte reguli în regimurile de natură termică,
pluvială, umiditate etc. (temperaturile scad cu o anumită mărime, precipitaţiile
cresc până la o anume înălţime după care scad etc.), iar de la acestea alte
caracteristici în dezvoltarea elementelor celorlalte componente ale sistemelor
naturale; rezultatele interacţiunii vor fi asemănătoare, dar nu identice (exemplu
genurile de plante sunt similare, dar speciile şi varietăţile diferă; în Kenya,
Kilimandjaro sunt gheţari, dar nu la fel ca cei din Alpi sau Islanda).
Etajele nu au o dezvoltare spaţială mare în raport cu zonele, dar spre deosebire
de acestea sunt bine individualizate şi uşor de separat şi sesizat. Dar dacă, în cadrul
zonelor influenţa diferiţilor factori regionali impun abateri ale limitelor acestora, la
fel şi în munţi o serie de factori locali (expoziţia, panta, fragmentarea etc.) creează
asimetrii evidente în desfăşurarea marginilor etajelor naturale. Ele vor reflecta
modalităţi diverse de interferare a proceselor şi elementelor componentelor
naturale. Uneori, aceste influenţe sunt foarte puternice ducând la conturarea unor
areale (fâşii) cu peisaje tranzitorii. Ca urmare, în munţii înalţi se pot separa etaje
naturale distincte corespunzătoare unor sisteme bine conturate, apoi fâşii numite tot
etaje sau subetaje cu caracter tranzitoriu unde practic se interferează tot
ansamblul de relaţii dintre cele din prima grupă. Aici apar peisaje în care
elementele naturale din sistemele vecine se amestecă. Elementul natural care reflectă
cel mai evident aceste relaţii de sistem este vegetaţia (păduri de amestec, pajiştile
subalpine etc.), dar ele reies şi din diagramele climatice, din succesiunea tipurilor de
sol, din diferenţele în regimul scurgerii apelor şi al modelării reliefului etc.
Dezvoltarea etajelor secundare (subetaje) este un mecanism asemănător, la
prima vedere, cu cel ce creează zonele latitudinale tranzitorii (legea
interzonalităţii). În detaliu, comună este doar modificarea de ansamblu a condiţiilor
climatice cu reflectare în dinamica şi structura sistemului. Ceea ce le diferenţiază
sunt cauzele ce le-au generat (succesiunea sezonieră a unor condiţii climatice net
diferite în prima situaţie şi modificarea tranzitorie permanentă a lor în raport de
altitudine în cea de-a doua), desfăşurarea spaţială şi alcătuirea ca sistem.
- Legea azonalităţii este o lege globală, dar cu caracter local. Ea impune
dezvoltarea unor sisteme limitate ca întindere şi cu poziţie geografică indiferentă în
raport cu zonele sau etajele naturale. Există numeroşi factori locali care asigură
manifestarea ei: anumite categorii de rocă (îndeosebi calcarele, granitele,
conglomeratele, loessul, nisipul etc.), apele curgătoare şi arealele cu exces de
umiditate, omul prin multiplele sale forme de activitate. Acestea impun mai întâi
dezvoltarea unor sisteme geografice locale, limitate ca întindere, care se exprimă
prin anumite tipuri de peisaj. Dacă în linii generale sistemul şi peisajul sunt dirijate
de un element (primordial), în amănunt, în sistem apar anumite caracteristici
cantitative şi calitative care reflectă influenţa condiţiilor de ansamblu ale zonei sau
etajului în care se află. Astfel, pe granite se dezvoltă un sistem morfologic în
condiţiile zonei ecuatoriale (căpăţâni de zahăr şi laterite) şi latul în cele reci (creste,
mase de grohotiş etc.). Peisajul carstic diferă în regiunile tropicale umede de cel
dezvoltat în regiunile temperate sau polare.
Sistemele azonale pe suprafeţele înguste (fâşii), legate de apele curgătoare, pot
traversa zone sau etaje. De asemenea, alţi factori (roci, pante, structuri, activităţi
antropice etc.) pot diversifica şi complica mai mult sistemele naturale locale, de
unde o multitudine de subtipuri de peisaje între care se remarcă cele create de om.
2. Legile specifice. Acţionează la nivelul unui subînveliş geografic (geosferă)
sau în cadrul acestuia la diferite trepte ce corespund unor subsisteme regionale sau
locale. Spre exemplu:
• În cadrul reliefosferei se separă ca legi cu arie largă de manifestare: legea
expansiunii şi restrângerii fundului oceanic, legea ciclului eroziunii etc., iar ca legi
cu referinţă la un spaţiu limitat – legea eroziunii diferenţiale, legea nivelului de
bază, legea profilului de echilibru al versanţilor sau râurilor etc.
• În cadrul hidrosferei, legea de ansamblu este „circuitul apei în general”, iar
ca legi limitate toate acelea care determină specificul scurgerii apei, acumularea şi
topirea gheţarilor, circulaţia apei subterane etc.
• În cadrul biosferei, se impun ca legi generale ereditatea, variabilitatea şi
selecţia naturală, iar ca legi de amănunt toate cele care dirijează dezvoltarea şi
răspândirea biocenozelor etc.
• În pedosferă, legea acumulării materiei organice într-un depozit mineral are
caracter general, iar cele care impun anumite caracteristici în procesul de
pedogeneză ce determină dezvoltarea diferitelor tipuri de sol ca având specific
regional sau local.
Concluzii:
• Evoluţia în timp a Învelişului geografic s-a făcut în concordanţă cu
dezvoltarea unei multitudini de relaţii între elementele sale, toate acestea în deplină
legătură (concordanţă) cu acţiunea unor legi ce-au apărut şi s-au diversificat ca
număr şi domeniu de referinţă. Ca urmare, în prezent, ele pot fi încadrate într-un
sistem multiplu ce presupune mai multe trepte ierarhice: legi universale, legi
generale, legi specifice.
• Apariţia legilor are un caracter istoric, ele necesitând şi impunând
realizarea, de fiecare dată, a unui anumit mod de asociere a elementelor geografice
între care s-au stabilit relaţii bazate pe schimb de materie, energie; legea îşi va
pierde acţiunea în locurile în care la un moment dat au fost îndepărtate condiţiile
care au generat-o, adică o dată cu dispariţia sistemului de care era legată.
• În mileniul nostru, dar mai ales în ultimele două secole, prin dezvoltarea
societăţii omeneşti, deci prin impunerea celui de al şaselea înveliş (antroposfera),
nu numai că numărul legilor a crescut (prin legile sociale), dar a apărut o
multitudine de relaţii între antropic şi elementele din celelalte geosfere, ceea ce se
răsfrânge mai mult sau mai puţin în acţiunea legilor naturale.

Zonă, regiune, tip, peisaj


Sunt noţiuni destul de frecvent folosite în literatura geografică, fiind întâlnite nu
numai în studiile complexe, ci şi în cele referitoare la câte un component natural
sau antropic şi, ca urmare, sfera de înţelegere a fiecăruia de către geografi a
devenit, de la caz la caz, mai extinsă sau mai limitată, iar uneori destul de diferită şi
chiar contradictorie.
Ceea ce le este comun acestor termeni sunt două lucruri – fiecare se referă la un
anumit sistem geografic şi apoi fiecare constituie rezultatul unei diferenţieri pe
criterii geografice a unei realităţi.
Zonă-zonare. Reprezintă un termen mult utilizat nu numai de către geografi,
dar şi în alte domenii, sferei de înţelegere acordându-i-se un conţinut diferit. Ceea
ce este comun pentru toţi aceştia este raportarea ei la o unitate spaţială în cadrul
căreia există o anume omogenitate în distribuţia elementelor ce sunt luate în
analiză. Deci, un areal larg care este împărţit în spaţii mai mici relativ omogene
(zone agricole, zone arhitectonice, zone urbane, zone periurbane, zone climatice
etc.). De aici apropierea până la confuzie cu alţi termeni care au referinţă cam la
acelaşi lucru: împărţirea unui tot în subunităţi cu anumite caracteristici (regiune,
raion etc.).
În geografie, există diferite moduri de abordare a sensului noţiunii. Prima, care
apare în geografia fizică, este cea mai veche şi se referă la un spaţiu cu
caracteristici geografice proprii care au o desfăşurare în sens latitudinal.
Cum zonele sunt sisteme alcătuite dintr-o multitudine de componente şi
elemente, între care există un complex de relaţii, rezultă că şi acestea se vor
suprapune în acest spaţiu şi vor avea o desfăşurare similară, fiecare constituind un
sistem mai simplu. Ca urmare, se poate vorbi pe Glob de zone de temperatură, zone
pluviale, zone morfoclimatice, zone de vegetaţie, zone biogeografice, zone
pedogeografice şi chiar zone cu un anumit specific uman (comportament, mod de
viaţă). Deci există zone ce trebuie privite ca sisteme care au un conţinut complex
dat de un anumit potenţial energetic radiativ în care se suprapun zone ale
componentelor şi elementelor de diferite ordine ale acestora.
În ultimii ani, s-a aplicat acest termen (zonă) şi pentru fâşiile cu caracteristici
relativ omogene ce se succed în altitudine înlăturându-se cel de etaj. Este o eroare
pentru că termenul de zonă are sens latitudinal şi referinţă la un spaţiu extins.
Etajul apare astfel în cadrul zonelor ca un sistem regional, local ce are caracter
particular fiind impus de desfăşurarea unui component – relieful care diferenţiază
pe verticală potenţialul specific zonei.
În secolul XX, pe măsură ce presiunea activităţilor umane asupra mediului
natural s-a exercitat tot mai intens, s-a impus necesitatea protejării anumitor areale
în care echilibrele dintre componentele sale sunt încă puţin afectate şi care prezintă
un interes ştiinţific deosebit. Ca urmare, au fost precizate aceste spaţii şi declarate
rezervaţii ştiinţifice şi parcuri naturale cu un regim de protecţie susţinut prin lege.
În jurul acestora au fost delimitate fâşii de protejare în care accesul şi unele
activităţi sunt permise şi care impropriu au fost denumite „zone de protecţie” în
loc de areale sau fâşii de protecţie.
Există multe alte situaţii când în Geografie, sensul normal al acestei noţiuni a
fost modificat şi extrapolat pentru diverse areale cu o anumită funcţionalitate. În
Geografia umană şi economică i s-au dat alte sensuri între care două s-au impus.
Primul se referă la spaţii cu o anumită funcţie economico-socială ce pot fi
separate în cadrul aşezărilor mari (oraşe), precum: zona industrială, zonă
rezidenţială, zonă comercială, zonă portuară etc.
Cel de-al doilea sens are referinţă la un spaţiu larg (un teritoriu cu multe aşezări)
care se caracterizează prin îmbinarea mai multor funcţii economice şi sociale. În
lucrarea Urbanismul în România (V. Cucu, 1977) sunt separate zone complexe
(potenţial economic şi funcţii multiple), zone mixte (potenţialul economic, dar
câteva funcţii), zone în care s-a impus o singură funcţie economică. Lor le pot fi
asimilate termeni precum zonă economică, zonă turistică.
Termenul de zonă este uzitat şi în alte domenii: în finanţe, zonă monetară; în
biologie, zonă pelagică, zonă neritică, zonă abisală; în studiile de proiectare, zonă
verde, zonă industrială, zonă de protecţie etc.; în geopolitică se disting zone cu un
anumit grad de influenţă şi dependenţă a unor state în raport de altele.
În concluzie, paralel cu extinderea folosirii termenului de zonă în diferite
domenii geografice sau negeografice s-a eliminat sensul iniţial naturalist,
impunându-se mai ales unul spaţial-funcţional. Ca urmare, mărimea arealului la
care se face referinţă a devenit extrem e variabilă de la cea mai mare pentru o zonă
climatică la cele mai mici, precum zone de alterare, zonă de influenţă în Geografie
economică etc.
Legat de termenul de zonă este cel de zonare, cu sens de acţiune de delimitare a
acestor spaţii funcţionale. Stabilirea unor limite corecte nu se poate realiza decât
dacă zona va fi privită ca o unitate de sistem în care intră elemente dar şi relaţiile
dintre acestea. Numai cunoaşterea şi înţelegerea logică a lor va permite, în baza
unor criterii realiste, trasarea de limite între subunităţi ale sistemului.
Zonele de căldură care implică un anumit specific al bilanţului radiativ sunt
delimitate frecvent după anumite criterii, cum ar fi valoarea temperaturii medii
lunare, a limitei pădurii, a limitei pergelisolului sau a limitei sezonului fără îngheţ
de 60 de zile etc.
O altă situaţie apare în separarea în spaţiu a unei aşezări importante a diferitelor
zone funcţionale, delimitarea lor fiind corelată între altele cu gradul de concentrare
în teritoriu a unităţilor specifice fiecăreia, cu densitatea lor şi cu ansamblul de
relaţii economico-sociale-culturale ce le caracterizează.
Limitele dintre zone au caracter dinamic, modificarea poziţiei lor fiind în
funcţie de evoluţia raporturilor dintre factorii ce le-au generat.
Regiune-regionare. Reprezintă un alt cuplu de termeni care sunt folosiţi destul
de mult în geografie, dar şi în alte domenii (istorie, economie).
Regiunea implică un spaţiu cu un grad ridicat de omogenizare în desfăşurarea
componentelor şi elementelor principale ce îi conferă un anumit sistem de relaţii
care se reflectă într-o structură, funcţionalitate şi tip de peisaj. Ca urmare, ea
constituie un sistem complex care face posibilă dividerea în subsisteme (subunităţi
geografice) de ordine diferite, baza fiind o unitate mică indivizibilă (geotopul).
Între noţiunile de zonă şi regiune geografică apar unele apropieri, dar şi
deosebiri ca sens, în cele două direcţii geografice principale de analiză (fizică sau
economică).
Comune pentru cele două noţiuni sunt:
- raportarea la unităţi spaţiale;
- alcătuirea din componente şi elemente cuprinse în sistem;
- un anumit specific funcţional impus de relaţii care primează la nivelul
spaţiului la care se raportează.
Deosebirile mai importante pentru Geografia fizică sunt:
- zonele constituie sisteme cu un grad mare de generalizare (zone climatice,
zone pedogeografice, zone biogeografice etc.), în care dividerea implică cel mult
un grad (subzonă), pe când regiunea reprezintă o unitate teritorială mai mică, dar
care se împarte într-un număr mare de subunităţi de ordine diferite.
- Zonele apar ca ansambluri de regiuni ce se exprimă pe uscat printr-o
multitudine de peisaje, ca reflex al asocierii unor sisteme funcţionale diferite, dar
care au o latură comună – bilanţul energetic solar specific ce determină un anumit
fond climatic general. O unitate regională, indiferent de rang, îşi are specificul său
peisagistic ca reflex al complexului de relaţii funcţionale dintre elemente.
- În Geografia umană şi economică, situaţia este oarecum inversă. Deşi nu se neagă
existenţa zonelor geografice în sens latitudinal, termenul este însă folosit curent pentru
areale cu extinderea redusă cu un anumit specific funcţional. În schimb, regiunea se
raportează la un spaţiu extins în care se interferează un complex de relaţii economice
între sisteme de producţie, circulaţie, consum. Astfel, ea include şi zonele ca areale cu
un anumit specific economic. Într-o regiune economică există oraşe în care funcţional
se separă zone: industrială, rezidenţială, portuară etc., în jurul acestora sunt zone
periurbane sau zone de influenţă; în spaţiul dintre oraşe sunt zone agricole cu un
anumit specific (cerealier, vitipomicol, creşterea animalelor etc.). Deci, regiunea apare
ca un spaţiu larg în care, pe de o parte, există mai multe oraşe cuprinse într-un sistem
de relaţii funcţionale, iar pe de altă parte fiecare dintre acestea joacă un rol de centru
polarizator (economic, social) pentru areale ce includ aşezări mici, terenuri cu o
anumită folosinţă economică, o organizare funcţională dobândită în timp istoric.
Dar alături de regiunile economice complexe sunt separate şi regiuni mai mici
în jurul unui oraş important, sau regiuni în sistemul cărora se impune o anumită
ramură sau subramură economică care o chiar definesc (regiune agricolă, regiune
industrială).
În ultimele decenii, se foloseşte termenul de regiuni transfrontaliere. Spre
deosebire de regiunile economice ce-au rezultat printr-un proces istoric de evoluţie
social-economică într-un teritoriu relativ omogen sub raportul condiţiilor naturale,
demografice, al resurselor şi al producţiei etc., cel de regiune transfrontalieră este o
creaţie administrativ-politică şi formează iniţial un sistem neomogen. Fiind o
creaţie administrativă, limitele, cel puţin în primele faze ale evoluţiei, sunt
arbitrare.
Regionarea este o operaţiune care la prima vedere s-ar reduce la separarea de
unităţi mari în subunităţi. Ea nu se poate înfăptui dacă unitatea geografică,
indiferent de rang, nu este considerată un sistem cu o anumită alcătuire, structură,
dinamică ce-i conferă, în orice moment, o oarecare fizionomie. Ca urmare, ea are o
dezvoltare teritorială de unde şi necesitatea delimitării. În efectuarea regionării
trebuie pornit de la ideea că unităţile există, iar munca geografului se rezumă la
cunoaşterea reală a lor.
Deci, regionarea implică mai întâi studierea unităţii (componente, elemente,
raporturile dintre ele etc.) şi a relaţiilor cu unităţile vecine şi apoi stabilirea
limitelor dintre ele şi poziţionarea ierarhică a fiecăreia în macrosistem. Aceste
cerinţe nu se pot realiza decât prin analize de detaliu pe spaţii largi care implică
observaţii, date din măsurători, cartări, calcularea unor indicatori specifici
(morfologici, hidrologici, climatici, demografici, economici etc.), întocmirea de
hărţi la nivel de elemente etc. În acest mod se ajunge, pe de o parte, la stabilirea
contactelor dintre acestea care pot fi clare (nete) sau tranzitorii. Necunoaşterea
corectă a acestor ansambluri structural-funcţionale împinge spre regionări greşite
care secţionează unele unităţi şi le extind pe altele.
Omogenitatea este o caracteristică importantă, dar ea nu trebuie absolutizată, ci
raportată la treapta ierarhică pe care se află unitatea separată. În acest mod, ceea ce
impune omogenitatea la un nivel, nu mai este valabil la altul.
O altă caracteristică este personalitatea care îi asigură unicitatea fiecărei
regiuni, în raport de cele aflate în aceeaşi familie, pe aceeaşi treaptă ierarhică.
Specificul funcţional al unei regiuni derivă din ansamblul relaţiilor dintre
componentele sale, fiind impus de cele cu rol esenţial (regiune muntoasă, agricolă,
industrială, de stepă, deşert rece etc.). În general, se diferenţiază funcţional regiuni
naturale şi regiuni economico geografice. Dar această divizare este simplistă în
condiţiile în care omul şi activităţile sale au cuprins imense spaţii de uscat şi
afectează tot mai mult oceanul (circulaţia, exploatările de petrol, gaze, pescuit,
vânătoare, construcţii tehnologice etc.). Ca urmare, regionarea ce are la bază
această corelaţie funcţională trebuie lărgită prin separarea mai multor categorii
cuprinse între unităţile naturale propriu-zise şi cele antropice la care componentele
sistemului iniţial (natural) nu se mai regăsesc.
Ierarhizarea este o caracteristică esenţială în regionare întrucât separarea de
unităţi nu se rezumă doar la desfacerea întregului în mai multe componente, ci şi la
stabilirea locului pe care fiecare dintre acestea, în baza gradului de complexitate
(organizare, structurare, funcţionare, evoluţie etc.), îl ocupă în cadrul sistemului.
Această complexitate se stabileşte prin analiza comparativă a valorilor
diferiţilor indicatori (cantitativi şi calitativi) ce se pot aplica la sistemul respectiv.
Într-o regionare geomorfologică vor fi cei morfografici, morfometrici,
morfogenetici, într-una climatică cei legaţi de temperatură, precipitaţii, umiditate,
vânt etc. Acest mod de regionare se referă la unul sau la câţiva componenţi din
sistem.
În ierarhizarea geografică care implică tot ansamblul acestora se va face apel la
valorile de esenţă ale fiecărui component care definesc fiecare unitate. De aici
rezultă ca absolut necesară într-o fază preliminară regionării, ierarhizării, analiza pe
componente a întregului sistem şi apoi prin sinteză – ce presupune şi comparaţia –
să se poată face delimitări corespunzătoare.
Tipuri şi tipizare. Constituie un cuplu de termeni folosiţi (cel puţin primul)
aproape în toate disciplinele geografice (sistem fluviatil, sistem glaciar, mlaştină,
lac, pădure) sau al unui mod generalizat de manifestare a proceselor geografice etc.
Prin acestea, conţinutul acestei noţiuni depăşeşte pe cel al zonei sau regiunii care se
leagă de raportarea spaţială în sens strict.
Tipul se va caracteriza prin:
- grad ridicat de sintetizare întrucât el preia din multitudinea exemplelor
regionale, locale numai elementele semnificative care stau la baza relaţiilor (în
primul rând funcţionale, dinamice) dintre elementele ce alcătuiesc sisteme
geografice de ordine diferite. Deci, tipul constituie o definire (exprimare)
generalizată a caracteristicilor geografice ce aparţin unor multitudini de familii de
sisteme;
- unicitate, adică individualizarea strictă a fiecărui tip în raport cu celelalte
din aceeaşi familie de sisteme sau din categorii diferite;
- unitate de ierarhizare, deoarece fiecare tip se regăseşte într-un nivel
superior. Ierarhizarea se poate face în baza diferitelor criterii:
• genetic (albie, luncă, terasă, vale; climat temperat, climat temperat oceanic,
climat temperat continental, climat temperat arid; sat, oraş, metropolă etc.);
• spaţial (relief de ordinul I ce cuprinde continentele şi bazinele oceanice;
relief de ordinul II cu munţi, podişuri, dealuri, câmpii, platformă continentală,
taluz, câmpii abisale etc.);
• structural, ca mod de asociere într-un sistem de tipuri (diferitele tipuri de
morene; multitudinea de tipuri de asociaţii vegetale dintr-o pajişte etc.);
• poziţionarea temporală într-un lanţ evolutiv (tipuri de vreme specifice
anotimpurilor; tip de relief în raport cu evoluţia lui – tânăr, matur, bătrân etc.);
• funcţional, după specificul manifestării diferitelor relaţii de sistem (de
exemplu, la procesele geomorfologice se separă ca tipuri mari cele meteorice,
gravitaţionale, mecanice).
Reprezentând o categorie de sinteză, toate tipurile constituie elemente pe care
se sprijină latura teoretică a fiecărei discipline geografice şi a Geografiei însăşi.
- Tipurile sunt însă însoţite de exemplificări regionale. De aici, legătura
dialectică dintre tip şi regiune, în sensul că ultima este locul de plecare pentru
stabilirea tipului, iar acesta se aplică în cunoaşterea regiunii ca unitate geografică
(caracteristicile esenţiale ale unei alunecări de teren, inclusiv geneza şi evoluţia lor
s-au stabilit pe baza analizei realizate pe diverse situaţii regionale, dar ele servesc
în studiul altor cazuri unde se va pleca de la descriere şi până la prognoză).
- Tipurile exprimă şi un anumit peisaj, un peisaj de sinteză compus din
elemente semnificative ale unei mulţimi de situaţii singulare (peisajul unei câmpii
de subsidenţă se va caracteriza prin netezirea reliefului, albii de râuri largi cu
maluri slab evidenţiate, suprafeţe cu exces de umiditate frecvente, o vegetaţie
hidrofilă bogată, soluri aluviale şi gleice; o densitate mai mică a aşezărilor, păşuni
şi puţine terenuri cultivate etc.).
Tipizarea geografică este un procedeu, o operaţiune complexă de stabilire a
tipurilor specifice în Geografie sau în ramurile sale; prin ea se face analiza
elementelor dintr-o mulţime de cazuri singulare, eliminarea particularului şi
reţinerea celor esenţiale care au rol general. Prin ea se defineşte tipul (geneză,
alcătuire, evoluţie etc.), dar şi poziţia lui dintr-un sistem ierarhic (tipul de modelare
a reliefului în regiunile periglaciare este alcătuit din subtipurile gelival, nival,
eolian, pluvial, biogen, fiecare având o anumită importanţă în sistem).

Peisajul geografic – reflectare de sistem


Peisajul reprezintă o porţiune de la suprafaţa scoarţei terestre mai mică sau mai
mare, a cărei fizionomie şi alcătuire reflectă calitativ şi cantitativ un rezultat dintr-o
anumită etapă evolutivă, al raportului dintre elementele componentelor naturale şi
antropice ale unei unităţi de mediu.
Spre deosebire de orice unitate de mediu care are o dezvoltare tridimensională
mare, implicând spaţiul de interferenţă a componentelor naturale şi antropice,
peisajul, ca reflectare a acestui proces la nivelul scoarţei, iese în evidenţă prin
extensiunea în suprafaţă, dezvoltarea pe verticală fiind limitată. Mărimea suprafeţei
este extrem de variabilă, de la câteva zeci sau câteva sute de metri pătraţi (peisaj de
mlaştină) până la nivel cosmic (peisajul planetei albastre). Această situaţie impune
necesitatea unor criterii şi parametri în concordanţă cu caracteristicile lor la nivelul
fiecărei etape.
Un peisaj rezultă din modul în care se realizează angrenajul funcţional dintre
componentele elementelor sistemului de mediu (local, regional, planetar).
Caracteristicile peisajului
- Unicitatea rezultă din faptul că peisajul este o exprimare a combinării unui
număr mai mare sau mai mic de elemente cu rol diferit în sistem pe un anumit
spaţiu şi într-o anumită etapă evolutivă. Ea este valabilă la toate peisajele indiferent
de mărimea lor. Caracteristica se menţine în condiţiile evoluţiei, pentru că în
fiecare situaţie modificările survenite în sistem se vor reflecta în ceva „nou”
(peisajul unui versant despădurit diferă de cel anterior, dar şi de cele care ar rezulta
printr-o împădurire sau prin regenerarea naturală).
- Omogenitatea la nivel de treaptă ierarhică este asigurată de prezenţa unor
elemente principale repartizate uniform în spaţiul întreg pe care se dezvoltă
peisajul. Înfăţişarea este dependentă de repartiţia pe întreaga suprafaţă a unei
anumite grupări a elementelor principale şi a relaţiilor dintre acestea ce au rol
hotărâtor pentru peisaj.
- Dinamica peisajului decurge din însuşi specificul materiei care se află în
continuă mişcare, transformare. Combinarea elementelor ce compun sistemul este
variabilă în timp, de unde şi rezultate diferite. Astfel, printr-o evoluţie normală se
face trecerea de la un peisaj lacustru la unul de mlaştină, turbărie.
- Fizionomia este caracteristica principală, cea prin care se „exprimă” un peisaj.
Fiecare componentă a sistemului unei unităţi de mediu este alcătuită dintr-o
multitudine de elemente între care se stabilesc legături complexe la baza cărora se află
schimburi energetice. În acest angrenaj, unele elemente componente au rol principal, se
impun în sistem reflectându-se în fizionomia şi structura peisajului. Modificarea
raportului dintre elemente, impunerea altora duce la schimbarea fizionomiei. Orice
component din sistem, prin elementele sale, poate domina într-o anume etapă de
evoluţie a sistemului şi astfel poate să impună fizionomia şi tipul de peisaj.
Peisaj şi tip de peisaj. Sunt două noţiuni cu sferă de cuprindere diferită şi care
frecvent duc la concluzii eronate.
Peisajul, după cum s-a văzut, este o reflectare de sistem într-o etapă de evoluţie
a acestuia pe o suprafaţă mai mare sau mai mică. El este unic, cu o anumită
alcătuire şi fizionomie.
Tipul de peisaj reprezintă o exprimare sintetică a unui număr mare de peisaje din
aceeaşi familie. Ele au comună geneza şi diferite caracteristici structurale şi de
fizionomie. Acestea asigură unitatea într-un ansamblu heterogen. În Bucegi, Piatra
Craiului, Munţii Aninei, Podişul Dobrogei există suprafeţe largi cu calcare pe care s-au
dezvoltat peisaje carstice locale inedite, impuse de condiţiile specifice de modelare
carstică în fiecare unitate. Ceea ce le este comun este tipul de relief carstic exprimat
sintetic prin exocarst (lapiezuri, doline, chei, avene etc.) şi o vegetaţie calcifilă.
În Sahara, Kalahari, Australia Centrală şi de Vest, Asia Centrală, Gobi s-a
impus tipul de peisaj de deşert, ca urmare a aridităţii deosebite a climatului ce
determină un relief specific, slaba dezvoltare a vegetaţiei şi solurilor, o extrem de
rară locuire. Dar acestea constituie elementele comune ale unui număr mare de
peisaje deşertice (de exemplu, în Africa de Nord se separă peisajele munţilor
reziduali Hoggar, hamada sahariană, ergurile sahariene etc.) care constituie entităţi aparte.
În fiecare din aceste locuri, peisajele, deşi se apropie ca înfăţişare, sunt diferite
prin alcătuire, structură, înălţime.
Indicatori în aprecierea şi ierarhizarea peisajelor
Peisajul apare ca „faţa care se vede” a unui sistem geografic ce corespunde unei
unităţi de mediu. Ca urmare, observării i se oferă numai unele elemente ale
sistemului, cele care se impun în fizionomia lui. Acestea, frecvent aparţin la trei
componente: relief, vegetaţie şi rezultatele activităţii umane. De aceea,
caracterizarea unui peisaj se face nu numai prin acea „descriere geografică”
indicată de G. Vâlsan, ci prin multe alte activităţi pe care le înlesneşte nivelul
ştiinţific şi tehnic (analiza hărţilor topografice, înregistrări pe teren şi măsurători,
studiul aerofotogramelor, programele pe calculator etc.). Acestea oferă multe
informaţii; din toate însă trebuie reţinute acelea care definesc peisajul respectiv.
Relieful reprezintă, în cele mai multe situaţii, scheletul peisajului (munte,
dealuri) alcătuit din suprafeţe „x” cu fizionomie, înclinare şi extinderi diferite ce
definesc forme variate.
Elementele care se impun în peisaj sunt: altitudinea, pantele, forma
interfluviilor, forma versanţilor şi văilor, structura orografică, formele de relief
structural şi petrografic, depresiunile, unele procese actuale, cu frecvenţă deosebită
ce produc degradări însemnate.
Vegetaţia este componentul care se impune observaţiei prin arealul compact,
culoare, tip (păduri, pajişti, arbuşti etc.). Reflectă cel mai bine relaţiile dintre
elementele sistemului, întrucât ele asigură condiţii (substanţe minerale, căldură, apă
etc.) mai mult sau mai puţin favorabile dezvoltării.
Au fost separate peisaje în funcţie de starea de antropizare a unei unităţi de
mediu natural. În acest sens sunt:
- peisaje în care componentele sistemului pe care-l reflectă se află într-un
echilibru stabil (biostazie); intervenţia antropică este puţin semnificativă şi chiar
dacă se manifestă, peisajul revine în timp la o stare apropiată de cea de la care s-a
plecat (versanţi despăduriţi păşunaţi excesiv);
- peisaje în care starea de echilibru între elementele componentelor sistemului
este ruptă lent sau brusc de către intervenţia antropică (rhexistazie), peisajul iniţial
este modificat treptat în cea mai mare măsură (se impun treptat alte peisaje);
- peisaje puternic antropizate (industriale, agricole, aşezări omeneşti) specifice
sistemelor în parastazie.
Celelalte componente ale sistemului, deşi uneori au un rol important se reflectă în
măsură mai mică, în peisaj având mai mult caracter local: apa se impune în peisajele
lacustre, ale ţărmurilor, ale câmpiilor de subsidenţă, din lungul râurilor şi luncilor, roca,
în funcţie de proprietăţi, poate impune local peisajul versanţilor abrupţi, relieful
ruiniform sau petrografic etc., solul nu apare decât rar şi temporar în ansamblul
peisajului evidenţiindu-se prin culoarea aparte a orizonturilor când acestea sunt lipsite
de covor vegetal (terenurile arate; la partea superioară a unor râpe; pe versanţi înclinaţi
etc.), elementele climatice, prin natura manifestării lor în aer, prin dinamica şi evoluţia
rapidă sunt puţin „vizibile”. Ele au însă un rol hotărâtor în dinamica proceselor din
sistem şi ca urmare peisajul este în mare măsură şi rezultatul evoluţiei acestora; Există
însă şi peisaje impuse direct de factorul climatic, (peisajul suprafeţelor acoperite de
zăpadă, peisajele cu chiciură, etc.), dar ele se remarcă printr-o durată scurtă (de la
sub o oră, la mai multe zile şi chiar luni).
Ierarhizarea peisajelor
În orice sistem geografic sunt elemente care au un rol semnificativ în fizionomia
şi structura peisajului. Acestea fac ca prin caracteristici cantitative, peisajele să se
distingă ca unităţi aparte, iar prin cele calitative să-şi dezvolte legături între ele.
Cele din urmă permit asamblarea peisajelor simple în altele din ce în ce mai
complicate. Ca urmare, şi peisajele se vor înlănţui în sisteme diferite ce se
ierarhizează pe baza unor criterii (geneză, mărime, evoluţie, complexitate),
treptelor ce au fost separate putându-li-se da denumiri. Există în literatură câteva
ierarhizări în care se folosesc diferite denumiri.

În aceste clasificări comune sunt:


- o unitate de peisaj cu dimensiuni reduse, omogenă, ce nu mai poate fi divizată
şi care constituie baza sistemului de peisaje;
- mai multe trepte cu grad de complexitate tot mai mare.
Le diferenţiază aprecierea asupra mărimii fiecărei categorii (trepte) de peisaj şi
denumirea treptelor. Mai multe peisaje de acelaşi ordin, care au comun mai ales
elemente calitative alcătuiesc o unitate de peisaj superioară.
Stabilirea acestor trepte de peisaje se poate realiza pe baza unei analize atente şi
complete a elementelor din sistemul unităţilor de mediu pe care le reflectă. Ea
constituie baza pentru delimitare a două, trei, patru trepte, dincolo de care nu pot
distinse decât tipuri cu grad mare de generalizare.
Dacă diferenţierea se realizează în strânsă legătură cu regionarea, atunci s-ar
separa tot ca tipuri de peisaje cele ale lanţului vulcanic Oaş-Gutâi sau Harghita-
Călimani, al masivelor calcaroase, al munţilor cristalini, al munţilor flişului, al
masivelor calcarose etc. Pe o treaptă superioară sunt tipuri de peisaj carpatic, alpin,
himalayan sau tipurile de peisaj ale lanţurilor muntoase alpine, hercinice,
caledoniene etc.
Concluzii:
-termenul de peisaj, în sens strict, nu poate fi decât la nivelul arealelor mici,
relativ omogene ca structură;
- pentru zonele şi regiunile geografice cu mărimi diferite se disting tipuri de
peisaj care se pot şi ele ierarhiza în funcţie de aspectele calitative;
- în lipsa unei terminologii sugestive şi unanim acceptate este mai concludentă
notarea peisajelor în două-trei trepte (ordine, grupe), la fel şi pentru tipurile de peisaje;
- peisajele fiind o reflectare calitativă a relaţiilor din sisteme geografice bine
conturate la nivel de unităţi de diferite ordine, se delimitează în baza aceloraşi
condiţii ca şi regiunile geografice.
Bibliografie selectivă

Ielenicz, M. (2000), Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei


România de Mâine, Bucureşti.
Donisă, I. (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Posea, Gr., Armaş, Iuliana (1998), Geografie fizică, Editura Enciclopedică,
Bucureşti.
Posea, Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

TOPOGRAFIE – CARTOGRAFIE

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Topografia (topos – loc; graphein – a descrie) este ştiinţa care se ocupă cu studiul
instrumentelor şi metodelor utilizate în ridicările topografice cu scopul întocmirii
planurilor topografice. Cu alte cuvinte, obiectul topografiei îl constituie ridicarea în
plan a unor suprafeţe terestre. De menţionat că măsurătorile acestea se fac pe
suprafeţe restrânse şi drept urmare ele nu sunt afectate de influenţa curburii
Pământului, iar calculele se realizează cu ajutorul matematicilor inferioare.
Rezultatul ridicărilor topografice este planul topografic, pe care elementele de pe
suprafaţa topografică sunt reprezentate prin proiecţiile lor orizontale, micşorate
convenţional. Punctele de pe suprafaţa terestră sunt redate pe planul cu două
dimensiuni, prin cele trei coordonate X, Y şi H, adică atât în plan, cât şi în spaţiu
sau altimetric.
În cazul topografiei se deosebesc două părţi distincte: planimetria şi altimetria
(nivelmentul). Pe lângă topografia propriu-zisă, cunoscută sub denumirea de
topografie generală şi care se execută pe suprafaţa terestră (de aici şi denumirea de
topografie la zi), mai există şi o topografie care se practică în subteran şi numită
topografie minieră. În funcţie de domeniile în care se aplică, se pot identifica:
topografia forestieră, topografia inginerească, topografia hidrologică, topografia
militară ş. a.
Cartografia este definită ca ansamblul studiilor şi operaţiunilor ştiinţifice, artistice
şi tehnice care intervin, pornind de la rezultatele observaţiilor directe sau
exploatarea unei documentaţii, pentru elaborarea şi întocmirea hărţilor, planurilor şi
a altor moduri de reprezentare, şi până la folosirea acestora.
Obiectul de studiu al cartografiei îl constituie pe de o parte reprezentarea suprafeţei
curbe a Pământului pe o suprafaţă plană (harta), iar pe de altă parte modalităţile de
utilizare a hărţilor în diferite scopuri militare, ştiinţifice, practice etc.
La începuturile sale, cartografia făcea parte integrantă din geografie, deoarece
aceasta se ocupa nu numai cu descrierea suprafeţei Pământului, ci şi cu
reprezentarea lui în plan, idee reluată în prezent de unii specialişti, care o consideră
ramură a geodeziei şi a sistemului de ştiinţe geografice, care se ocupă cu teoria şi
metodele de întocmire şi folosire a hărţilor topografice, geografice şi tematice. Cu
timpul, cartografia a devenit o ştiinţă aparte cu mai multe ramuri: cartologia,
cartografia matematică sau teoria proiecţiilor cartografice, întocmirea hărţilor,
cartoreproducerea şi cartometria.
Cartologia este ramura care se ocupă cu studiul metodelor de reprezentare a
elementelor de pe suprafaţa terestră pe hărţi, de-a lungul timpului, respectiv cu
istoricul cartografiei.
Cartografia matematică sau teoria proiecţiilor cartografice se ocupă cu studiul
diferitelor procedee de a reprezenta elipsoidul terestru pe un plan, folosind calcule
matematice.
Întocmirea hărţilor este ramura care studiază metodele necesare pentru
confecţionarea originalului hărţii.
Cartoreproducerea sau editarea hărţilor studiază metodele şi procedeele tehnice de
editare a originalului hărţii şi de multiplicare a acestuia.
Cartometria este ramura cartografiei care se ocupă cu studiul instrumentelor şi
metodelor necesare diferitelor măsurători ce se pot efectua pe planuri şi hărţi.
În etapa actuală, ca urmare a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, care necesită realizarea
de cât mai multe şi mai diversificate hărţi, precum şi datorită particularităţilor
întocmirii acestora s-a individualizat o cartografie topografică (generală) şi o
cartografie tematică (specială).
Prima se ocupă cu metodele de întocmire a hărţilor topografice la diferite scări
(care sunt hărţi generale), iar cea de-a doua, cu metodele de întocmire a hărţilor
tematice sau speciale.
În cadrul cartografei tematice sunt incluse: cartografia fizico-geografică,
cartografia economico-geografică, cartografia geologică, cartografia militară ş.a.
De exemplu, din prima grupă fac parte: cartografia geomorfologică, cartografia
pedologică, cartografia climatică etc.
Ca urmare a zborurilor cosmice a apărut cartografia cosmică, ce se ocupă cu
cartografierea suprafeţelor corpurilor cereşti.
Dintre produsele cartografiei româneşti amintim:
Planurile directoare de tragere. Au fost întocmite într-o proiecţie unică pentru tot
teritoriul românesc şi anume proiecţia Lambert. La acea dată, hărţile Moldovei,
Dobrogei, şi ale estului Munteniei erau în proiecţie Cassini, hărţile vestului
Munteniei şi ale Olteniei în proiecţie Bonne, hărţile Basarabiei în proiecţie
poliedrică, iar hărţile Banatului, Transilvaniei şi Bucovinei în proiecţii
stereografice.
Planurile directoare au fost întocmite la scara 1: 20 000, iar ulterior retipărite (în
perioada 1954-1959), ocazie cu care unele foi au fost reproduse întocmai (doar cu
actualizarea oiconimelor), iar altele au fost redesenate, utilizându-se atlasul de
semne convenţionale, ediţie 1952.
Harta topografică în proiecţie Gauss-Krüger. După cel de-al doilea război
mondial s-a hotărât întocmirea unei noi hărţi de bază a ţării în proiecţie cilindrică
transversală conformă Gauss-Krüger, care să satisfacă atât nevoile de apărare, cât
şi pe cele ale economiei şi cercetării ştiinţifice. Această hartă redă peisajul
geografic din perioada 1951-1958 (perioadă în care au avut loc lucrările de teren),
dar tipărirea foilor de hartă la scara 1:25 000 s-a realizat între anii 1958-1961.
Pentru actualizarea rapidă a hărţii de bază a ţării, în perioada 1967-1972 s-a lucrat
pe foi 1:50 000, adoptându-se procedee topofotogrammetrice.
A doua ediţie a setului de hărţi topografice în proiecţie Gauss-Krüger a fost
cartografiată prin metoda gravării pe sticlă, care a condus la obţinerea unor hărţi cu
aspect grafic superior.
Ulterior, în perioada 1972-1981, pe baza îmbunătăţirii concepţiei de realizare s-a
întocmit harta topografică la scara 1: 25 000, tot în proiecţie Gauss-Krüger,
pentru întregul teritoriu naţional. Datorită modului de întocmire, această hartă se
poate actualiza periodic, fără alterarea preciziei de reprezentare a elementelor de
conţinut.
O realizare importantă a cartografiei româneşti o constituie întocmirea a 11 foi din
harta internaţională la scara 1: 2 500 000 de către D.T.M., hartă care se compune
din 244 de foi de hartă şi care este mai convenabilă decât harta
internaţională la scara 1: 1 000 000, ca hartă de bază pentru hărţile tematice la
scări mici.
S-au mai realizat harta fizică şi politică a lumii la scările 1: 22 000 000 şi
1: 18 000 000, hărţi ale continentelor la diferite scări, hărţi fizice şi economice ale
României la scările 1: 400 000 şi 1: 500 000, sub egida Ministerului Educaţiei şi
Învăţământului (azi Ministerul Educaţiei şi Cercetării) au apărut numeroase hărţi,
caracterizate printr-un nivel ştiinţific ridicat.
S-a acordat atenţie editării de hărţi turistice pentru principalele masive muntoase.
Cu ajutorul datelor obţinute prin teledetecţie, Institutul de Geologie şi Geofizică a
realizat hărţi geologice structurale ale unor zone carpatice. Tot pe baza datelor
obţinute prin teledetecţie Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie
întocmeşte hărţi tematice. Recent, hărţi tematice de o valoare aplicativă deosebită
au început să se realizeze la C.R.U.T.A. (Centrul Român pentru Utilizarea
Teledetecţiei în Agricultură).
O reuşită de prestigiu o constituie întocmirea hărţilor din Enciclopedia Geografică
a României, tipărită în 1982.
Merită amintite de asemenea atlasele întocmite, cele mai multe în scopuri
didactice, ca de exemplu :
Atlas geografic general întocmit de un colectiv de autori coordonat de M. Peahă şi
apărut în mai multe ediţii.
Atlas geografic Republica Socialistă România, apărut în două ediţii întocmit de
un colectiv de autori coordonat de V. Tufescu şi C. Mocanu.
O altă realizare reuşită o constituie Atlasul Naţional al ţării noastre, întocmit în
perioada 1969-1979 şi publicat, pe fascicule, între anii 1974-1978. Concepţia şi
coordonarea lucrărilor a revenit Academiei Române prin Institutul de Geografie.
Pentru realizarea acestei opere au colaborat 192 de specialişti, atât din domeniul
geografiei, cât şi din alte domenii ca: geologie, demografie, etnografie, istorie,
lingvistică. Atlasul cuprinde 487 de hărţi grupate în 76 de planşe, care totalizează o
suprafaţă grafică de 31 m2.
În ultimii ani (1999, 2000) au apărut mai multe atlase destinate uzului şcolar,
printre care Atlas geografic şcolar tipărit în condiţii grafice deosebite la Editura
Cartographia din Budapesta, de a cărui coordonare s-a ocupat Constanţa Trufaş,
sau Atlas geografic şcolar, tipărit în două ediţii, de a cărui realizare s-a ocupat O.
Mândruţ.
Recent (2000), un atlas deosebit a văzut lumina tiparului în Franţa la Centre
National de Recherche Scientifique – GDR Libergéo et La Documentation
française. Este vorba de Atlas de la Roumanie, realizat de un colectiv format din:
Violette Rey, O. Groza, I. Ianoş şi Maria Pătroescu. Atlasul, care conţine 168 de
pagini, cuprinde atât text, cât şi 252 de hărţi la scară mică, fiind structurat în mai
multe capitole: Teritoriul românesc în Europa, Populaţia, Lumea rurală şi agricolă,
Lumea urbană, Industrii şi transporturi, Serviciile către populaţie, Viaţa socială şi
culturală, Tranziţia postsocialistă şi recompunerea regională.

Erorile în topografie
Generalităţi
Atât în domeniile care implică efectuarea unor măsurători sau calcule (matematică,
fizică, chimie, topografie, geodezie etc.), cât şi în cele care presupun exprimarea în
alte moduri a rezultatelor gândirii umane (filozofie, drept ş. a.) apar, din diferite
motive, diferenţe între rezultatele obţinute (teoriile, soluţiile exprimate) şi cele
adevărate, corecte. Aceste neconcordanţe sunt cunoscute sub numele de erori (erori
logice, erori judiciare etc.).
Pentru înţelegerea mai uşoară a problemelor referitoare la erori, este necesar să se
urmărească mai întâi câteva noţiuni de bază cu care se operează în studiul erorilor.
Valoarea adevărată reprezintă raportul dintre mărimea măsurată şi unitatea de
măsură adoptată. Niciodată, în practică, nu se determină valoarea adevărată a unei
mărimi. Aceasta reprezintă o noţiune abstractă a mărimilor, către care tindem să ne
apropiem. Cu cât valorile dintr-un şir de măsurători sunt mai apropiate (ca valoare)
între ele, cu atât este mai mare posibilitatea ca aceasta să se apropie de valoarea
reală (adevărată).
Valoarea măsurată („l”) poate fi oricare dintre termenii unui şir de valori obţinute
la măsurarea în aceleaşi condiţii a unei mărimi, adică de acelaşi operator, cu
aceleaşi instrumente şi, pe cât posibil, în aceleaşi condiţii de mediu.
Valoarea medie („M”) este o valoare cu care se înlocuieşte valoarea exactă a unei
mărimi când măsurarea acesteia este afectată de erori. Valoarea medie reprezintă
media aritmetică a valorilor individuale ale unui şir de măsurători şi este valoarea
cea mai apropiată de valoarea adevărată:
M = (l1 + l2 + l3 + … ln) / n
în care „n” reprezintă numărul termenilor măsurătorii.
Ecartul (∆) reprezintă diferenţa dintre două măsurători succesive referitoare la
aceeaşi mărime.
Ecartul maxim (∆max) reprezintă diferenţa dintre valoarea cea mai mare şi
valoarea cea mai mică dintr-un şir de măsurători efectuate asupra aceleiaşi mărimi.
Ecartul maxim este important în practica măsurătorilor pentru că acceptarea unei
măsurători este în dependenţă directă de ecartul maxim. Astfel, o măsurătoare se
consideră justă când este satisfăcută condiţia ca ∆max ≤ T, în care T este toleranţa.
Toleranţa (T) este limita maximă a ecartului maxim. Condiţia generală ca o
măsurătoare să fie valabilă este ca limita superioară a erorii să nu depăşească
toleranţa admisă, adică T ≥ ∆max.
Erorile şi clasificarea lor. Eroarea reprezintă diferenţa de mărime şi sens dintre
valoarea măsurată şi valoarea adevărată. Lăsând la o parte cazul erorilor grosolane
(sau greşelilor), erorile de măsurare sunt inevitabile. Cu alte cuvinte, erorile sunt
greşeli admisibile (tolerabile), în timp ce greşelile sunt erori inadmisibile.
Cum se poate şti dacă în timpul măsurătorilor s-a făcut o eroare sau o greşeală?
Această diferenţiere se face cu ajutorul toleranţei şi ecartului maxim. Când
toleranţa este mai mică decât ecartul maxim, măsurătoarea respectivă este greşită şi
trebuie refăcută. Dacă toleranţa este mai mare decât ecartul maxim, atunci diferenţa
dintre valoarea medie şi valoarea adevărată reprezintă eroarea care s-a produs în
timpul măsurătorilor.
Clasificarea erorilor. Se deosebesc două mari categorii: erori sistematice şi erori
întâmplătoare (accidentale). Dacă valoarea aproximativă a a unei mărimi x s-a
obţinut printr-o măsurătoare, atunci eroarea absolută ε = a – x se mai numeşte
eroarea de măsurare.
Relaţii între erori şi corecţii. In timpul măsurătorilor se produc inevitabil erori, iar
valorile rezultate sunt valori eronate, adică afectate de erori. Valorile eronate nu
pot fi introduse în calcule înainte de a fi corectate.
Corecţiile sunt cantităţi care, adăugate cu semnul lor la valorile eronate, dau
valorile juste (cele mai apropiate de valorile adevărate).
Corecţia „c” rezultă din relaţia c = Vj – Ve, deci reprezintă diferenţa dintre valoarea
justă şi valoarea eronată. În orice măsurătoare există următoarele relaţii:
Vj + e = Ve; e = Ve – Vj; e + c = 0;
Ve + c = Vj; c = Vj – Ve ; e = –c,

în care: Vj = valoarea justă, Ve = valoarea eronată, e = eroarea şi c = corecţia.


Rezultă deci că întotdeauna corecţia este egală şi de semn contrar cu eroarea.
Planimetria
Partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor
necesare determinării poziţiei în plan a punctelor topografice de pe teren, în
scopul transpunerii lor pe plan sau hartă, se numeşte planimetrie. Pentru
realizarea acestui deziderat este necesar să se facă recunoaşterea terenului în
vederea alegerii punctelor topografice care urmează să fie marcate şi
semnalizate, precum şi măsurătorile pe teren ale distanţelor şi unghiurilor
topografice (atât orizontale, cât şi verticale). Pe lângă acestea, trebuie ca
măsurătorile pentru determinarea poziţiei în plan a punctelor de detaliu să se
bazeze pe o reţea de puncte de sprijin. Această reţea de sprijin poate exista
sau poate să fie construită.
Elementele obţinute în urma măsurătorilor de pe teren permit prin calculele
corespunzătoare, să se obţină, în final, coordonatele punctelor care permit
stabilirea poziţiei în plan a acestora şi respectiv raportarea lor pe plan în
scopul realizării planului topografic.
Măsurarea distanţelor se poate face direct, indirect sau optic şi prin unde.
Măsurarea directă a distanţelor constă în a aşterne direct pe suprafaţa
topografică instrumentul de măsurat. Dintre instrumentele de măsurat distanţele
direct, cele mai utilizate sunt: firul de invar, panglica de oţel, ruleta.
Firul de invar este construit dintr-un aliaj de nichel (36%) şi oţel (64%) şi
are un coeficient de dilatare nul. Se întrebuinţează în măsurători de precizie,
ca de exemplu baze de triangulaţie.
Panglica de oţel este cel mai frecvent instrument de măsurat distanţe. Are o
lungime de 20 m, 25 m şi 50 m, o lăţime de 15-20 mm şi o grosime de 0,3 - 0,4
mm. La capete este prevăzută cu câte un inel mobil. În timp de repaus, panglica se
înfăşoară pe un suport de lemn sau de fier numit cruce, iar pentru a nu se desfăşura
se fixează cu ajutorul unui şurub.
Ruletele pot fi din metal sau din pânză. Lungimea lor variază între 2 m şi 20 m. Ele
sunt divizate în metri, decimetri şi centimetri. Când nu se lucrează cu ele se strâng
într-un toc, de obicei din piele sau din metal.
O trusă completă de măsurat se compune din: panglică, dinamometru, termometru,
fişe şi două bastoane întinzătoare.
Corecţiile aplicate distanţelor măsurate direct. Măsurătorilor de distanţe ce
reclamă o precizie mare li se aplică o serie de corecţii, dintre acestea amintim:
Corecţia de etalonare a panglicii este necesar să se aplice când lungimea ei reală
diferă de lungimea înscrisă pe ea, stabilită în urma etalonării. Corecţia de etalonare
se calculează după relaţia:
Cet = lj - ler
în care: lj – lungimea justă a panglicii, ler – lungimea eronată.
Corecţia de temperatură se aplică deoarece temperatura panglicii în timpul
lucrului diferă de temperatura de +20o la care a fost etalonată.
Lungimea unei panglici de oţel de 50m la ±5o variază cu 3 mm, deci la ±1o variaţia
va fi: 3 mm/5o, adică 0,6 mm.
Corecţia de temperatură: ,,Ct” pentru o panglică se stabileşte cu relaţia:
Ct = (T0 - Tet) ·0,6 mm
în care: To – temperatura panglicii în timpul lucrului; Tet – temperatura la care a
fost etalonată.
Când To>Tet, corecţia se scade, iar când To<Tet, corecţia se adaugă.
Corecţia de reducere la orizont sau corecţia de pantă reprezintă diferenţa dintre
distanţa înclinată şi proiecţia ei orizontală. Această corecţie este negativă şi ca atare
întotdeauna se scade din distanţa înclinată.

C = 2L sin2 α/2
Măsurarea indirectă (optică sau prin tahimetrie) se realizează cu formula:
D = K ⋅ H pentru terenuri orizontale şi D = K ⋅ H cos 2 α , pentru distanţe
înclinate.
Măsurarea prin unde se bazează pe principiul determinării timpului parcurs de la
staţia de emisie-recepţie până la staţia-reflector şi înapoi, folosindu-se formula:
D = ½ vt
în care v este viteza undelor electromagnetice şi t este timpul în care este parcursă
distanţa D dus şi întors.
Dintre aparatele utilizate pentru măsurători prin unde sunt amintite: Distomat Wild,
Geodimetru, Mekometa ş.a.
Instrumentele pentru măsurarea unghiurilor sunt: echerul topografic cu ajutorul
căreia se pot trasa pe teren unghiuri drepte şi teodolitul care permite măsurarea atât
a unghiurilor verticale cât şi a celor orizontale.
Metodele utilizate în planimetrie sunt: triangulaţia, intersecţia, drumuirea, radierea
şi echerarea.

Altimetria
Altimetria sau nivelmentul constituie partea din topografie care se ocupă cu studiul
instrumentelor şi metodelor utilizate pentru măsurarea, calcularea şi reprezentarea
pe planuri şi hărţi a altitudinilor diferitelor puncte de pe suprafaţa topografică.
Pentru a sublinia importanţa lucrărilor de nivelment, este suficient să precizăm că
un plan sau o hartă pe care nu este reprezentată şi altitudinea punctelor (printr-o
metodă sau alta) sunt considerate incomplete, deoarece nu oferă posibilitatea, pe de
o parte, a unei vederi a configuraţiei suprafeţei cuprinsă în plan sau hartă, iar pe de
altă parte, nu permite rezolvarea unor probleme de ordin practic, cum ar fi:
calcularea pantelor, volumelor, construirea profilelor topografice, geologice,
geomorfologice etc.
Altitudinile sau înălţimile punctelor topografice sunt măsurate şi calculate în
funcţie de o suprafaţă de referinţă sau de comparaţie. Această suprafaţă trebuie să
fie perpendiculară în orice punct al ei la direcţia gravitaţiei. Suprafeţele care
îndeplinesc această condiţie se numesc suprafeţe de nivel, iar suprafaţa care se
confundă cu suprafaţa geoidului se numeşte suprafaţă de nivel zero.
Dacă aceste suprafeţe de nivel sunt considerate pe teritorii restrânse, ele sunt
paralele şi în acelaşi timp sferice; dacă, dimpotrivă, le vom considera pe regiuni
mari, de exemplu la nivelul globului terestru, aceste suprafeţe au o formă
elipsoidală, nemaifiind deci nici paralele şi nici sferice, întrucât aceste elipse sunt
mai îndepărtate între ele la Ecuator şi mai apropiate la poli.
De acest neparalelism al suprafeţelor de nivel se ţine seama în cadrul nivelmentului
de mare precizie, la cotele punctelor intervenind o corecţie denumită corecţie
ortometrică.
Pentru harta de bază a ţării noastre este considerată ca suprafaţă de nivel zero,
nivelul zero al Mării Baltice în portul Kronstadt; pentru planurile întocmite în
scopuri utilitare, începând din anul 1971, s-a revenit la suprafaţa de nivel a Mării
Negre în portul Constanţa.
Felurile nivelmentului. Altitudinile punctelor se calculează pe baza rezultatelor
măsurătorilor efectuate pe teren. În funcţie de instrumentele, principiile şi metodele
adoptate în acest scop, se pot deosebi mai multe feluri de nivelment ce pot fi
grupate în două categorii: nivelment clasic şi nivelment special.
Din prima categorie fac parte: nivelmentul geometric sau direct, nivelmentul
trigonometric sau indirect, nivelmentul barometric sau fizic şi nivelmentul
hidrostatic.
Din a doua categorie fac parte: nivelmentul motorizat sau automat şi nivelmentul
fotogrammetric.
În nivelmentul direct sau geometric instrumentul folosit este nivelul cu lunetă, iar
în cel trigonometric este teodolitul.
Metodele utilizate sunt în funcţie de felul nivelmentului, de mărimea suprafeţei pe
care se execută măsurătorile, ca de exemplu: metoda drumuirii, radierii, combinata
între aceste două, metoda profilelor, metoda pătratelor.

Planuri, hărţi şi atlase


Planul topografic este o reprezentare grafică convenţională, precisă, micşorată la
scară, a unei suprafeţe mici de teren. Datorită dimensiunilor mici ale suprafeţei
cuprinse într-un plan, curbura Pământului este neglijată, iar proiectarea punctelor
de pe suprafaţa terestră pe plan se face ortogonal, deci verticalele proiectante sunt
paralele între ele. Conţine detalii de planimetrie şi de nivelment mai amănunţit
decât hărţile topografice.
Harta este o reprezentare grafică convenţională, precisă, generalizată şi micşorată a
suprafeţei terestre pe o suprafaţă plană, care arată interdependenţa dintre
fenomenele naturale şi sociale la un moment dat. Conţinutul hărţilor este în raport
cu scara de reprezentare şi cu destinaţia acestora. Deoarece harta cuprinde o parte
mare a suprafeţei Pământului sau chiar întreaga suprafaţă a acestuia, se ţine cont de
curbura Pământului, iar pentru transpunerea punctelor de pe suprafaţa globului pe
hartă se foloseşte un procedeu matematic numit proiecţie cartografică, ales în
funcţie de destinaţia hărţii.
Clasificarea planurilor se face în funcţie de următoarele criterii:
Scară:
• planuri topografice propriu-zise, întocmite la scările 1:20 000, 1:10 000 şi 1:5 000
(ultimele numite şi planuri topografice fundamentale);
• planuri de situaţie la scările 1:2500, 1:2000,1:1000, 1:500;
• planuri de detaliu la scările 1:100 şi 1:50, utilizate în construcţii.
Conţinut:
• planuri generale, pe care sunt reprezentate elementele de planimetrie şi altimetrie;
• planuri tematice (speciale), care conţin elemente topografice şi elemente speciale,
corespunzător destinaţiei planului (de exemplu planuri cadastrale, planuri
geologice, planuri miniere).
Destinaţie:
• planuri care se folosesc în anumite domenii .
Clasificarea hărţilor are la bază mai multe criterii, dintre care cel mai frecvent
utilizat este cel al scării de proporţie.
După scară se deosebesc:
• hărţi la scări mari sau hărţi topografice, acelea ale căror scări variază între 1: 25 000 şi
1: 200 000;
• hărţi la scări mijlocii sau hărţi topografice de ansamblu, ale căror scări variază
între 1: 200 000 şi 1: 1 000 000;
• hărţi la scări mici sau hărţi geografice, cu scări mai mici de 1:1 000 000, ca de
exemplu: 1: 5 000 000, 1: 10 000 000. Acestea sunt în general hărţi murale şi hărţi
din atlase.
După conţinut, hărţile pot fi:
• hărţi geografice generale. Din categoria hărţilor geografice generale fac parte atât
hărţile topografice de detaliu, cât şi hărţile topografice de ansamblu, deci hărţi la
scări mari şi mijlocii, care pot fi utilizate ca materiale de bază pentru întocmirea
hărţilor la scări mai mici, cât şi pentru hărţile speciale;
• hărţi tematice sau speciale. Acestea sunt hărţi pe care se scoate în evidenţă un
anumit element al peisajului geografic. La rândul lor, ele se pot împărţi în:
• hărţi speciale fizico-geografice. Aici se încadrează printre altele: hărţile
hipsometrice, hărţile morfologice, hărţi ale energiei reliefului, hărţile climatice,
hărţile pedologice, hărţile biogeografice, hărţile fizico-geografice complexe etc.;
• hărţi speciale social-economice, în care se includ: hărţi ale populaţiei, hărţi
economice (hărţi ale repartiţiei industriei, hărţi privind modul de utilizare a
terenului, hărţi cu repartiţia diverselor resurse etc.), hărţi de sistematizare, hărţi
politico-administrative etc.
După teritoriul reprezentat, hărţile pot fi: hărţi universale cunoscute şi sub
denumirea de planisfere sau planigloburi, pe care se reprezintă toată suprafaţa
Pământului, hărţi ale emisferelor, hărţi ale oceanelor şi mărilor, hărţi ale grupelor
de continente, ale continentelor sau ale unor părţi mari din ele, hărţi ale statelor etc.
Planisferul este reprezentarea pe plan a sferei terestre în totalitatea ei, iar
planiglobul (mapamondul) este definit ca fiind reprezentarea pe plan a globului sub
forma a două emisfere.
După destinaţie, hărţile pot fi: hărţi de navigaţie (maritimă sau aeriană), hărţi
turistice, hărţi ale drumurilor, hărţi militare, hărţi şcolare etc.
După cromatică se deosebesc: hărţi în alb-negru şi hărţi policrome (cu două sau
mai multe culori).

Elementele planurilor şi hărţilor topografice


Planurile şi hărţile topografice se întocmesc pe baza unor elemente geodezice şi
matematice.
Elementele bazei matematice a hărţilor sunt: proiecţia cartografică, scara, cadrul
hărţilor, sistemul de împărţire în foi şi indicativul (nomenclatura).
Din elementele bazei geodezice fac parte: elipsoidul de referinţă, punctele
geodezice de bază (de triangulaţie şi de nivelment) şi sistemul de coordonate.
În raport cu cadrul hărţii se deosebesc: elemente situate în afara cadrului şi
elemente din interiorul cadrului.
Elemente din exteriorul cadrului hărţii
Elementele din afara cadrului sunt: indicativul (nomenclatura) şi/sau titlul, scara,
graficele, diverse indicaţii.
Titlul şi indicativul hărţii. Primul lucru care atrage atenţia la o hartă este
titlul. În cazul hărţilor la scări mari realizate în ţara noastră până în 1975
titlul era reprezentat de denumirea localităţii celei mai importante din
regiunea cuprinsă în hartă. Acesta era precedat de un indicativ, ca de pildă :
L-35-98-A-d. Ulterior s-a renunţat la menţionarea titlului, hărţile topografice
având doar indicativ, care constă într-o succesiune de cifre şi litere şi care se
notează pe latura de nord a hărţii, centrat.
În ţara noastră hărţile topografice se întocmesc în proiecţie cilindrică transversală
Gauss–Krüger şi în proiecţie stereografică–1970. Ambele proiecţii folosesc acelaşi
sistem de împărţire şi nomenclatură care a fost adoptat la noi din anul 1952. Acest
sistem are ca bază de plecare proiecţia folosită pentru harta internaţională la scara
1: 1 000 000 şi care constă în proiectarea emisferelor nordică şi sudică, fiecare pe
câte un con drept.
Suprafaţa Pământului a fost împărţită în mod unitar în fâşii paralele cu ecuatorul de
câte 4o în latitudine şi în fuse de câte 6o în longitudine, delimitate cu ajutorul
meridianelor. Împărţirea în zone sferice se face până în apropierea polilor, mai
precis până la paralelele de 88o latitudine sudică şi nordică. Pentru regiunile polare
se întrebuinţează o proiecţie azimutală la care nu se mai pretează această
nomenclatură.
Prin folosirea acestui sistem unitar de împărţire a suprafeţei Pământului nu există
goluri între foile de hartă vecine şi totodată nu există suprapuneri.
Tot în exteriorul cadrului mai sunt menţionate:
a) numele statului şi a instituţiei care a realizat harta;
b) indicativul (nomenclatura) hărţii, care poate fi urmat în paranteză de titlu, la
hărţile realizate înainte de 1980, ca de exemplu: L-34-73-B-c (Paltin);
c) codul pentru evidenţă automatizată, tipărit în culoare maro (sepia);
d) caracterul hărţii (secret, nesecret, hartă pentru învăţământ etc.);
e) valorile declinaţiei magnetice şi ale convergenţei meridianelor, redate în grade
sexagesimale şi în miimi, ca de exemplu: declinaţia magnetică 2o03' (0-34) est,
convergenţa medie a meridianelor 1o50' (0-31) vest. Valorile din paranteză sunt
redate în miimi (1 miime = 3',6).
f) schiţa declinaţiei magnetice şi valorile acesteia;
g) schiţa anomaliilor magnetice (unde este cazul);
h) scara hărţii (grafică, numerică, directă), sistemul de proiecţie, sistemul de
coordonate şi sistemul de referinţă altimetric (de exemplu: Proiecţia cilindrică
transversală conformă Gauss-Krüger. Sistem de coordonate 1942. Sistem de
referinţă altimetric - Marea Baltică).
Proiecţia cartografică este cea care impune metoda de transpunere a suprafeţei
curbe a Pământului pe hartă. Pentru hărţile topografice, în ţara noastră se utilizează
proiecţia cilindrică transversală conformă Gauss-Krüger, proiecţia stereografică
1970 şi, recent, a fost introdusă şi proiecţia UTM (Universal Transversal
Mercator).
În prezent, cele mai utilizate hărţi topografice (la noi în ţară) sunt cele în proiecţie
Gauss-Krüger. La acestea, proiecţia se face pe un cilindru considerat tangent la un
meridian, deci transversal. Reprezentarea suprafeţei elipsoidului terestru se face
direct pe un plan, fără trecerea intermediară pe sferă, iar suprafaţa Pământului este
împărţită în fuse de câte 6o în longitudine, pentru a nu se depăşi limita admisibilă a
deformării lungimilor prin proiectare.
Unele state (Marea Britanie, S.U.A, Franţa ş.a.) au acceptat proiecţiile UTM şi
UPS (Proiecţia Universală Stereografică), ultima folosită pentru zonele polare,
pentru care nu se poate folosi proiecţia UTM. Proiecţia UTM a fost aleasă deoarece
permite racordarea hărţilor pe spaţii întinse. Această proiecţie presupune
desfăşurarea unei suprafeţe terestre pe suprafaţa unui cilindru cu axa de rotaţie
perpendiculară pe axa polilor tereştri, pe fuse de 6o, de la paralela de 80o latitudine
sudică până la paralela de 84o latitudine nordică.
Sistemul de coordonate se adoptă în fiecare ţară în funcţie de proiecţia cartografică
şi de alte cerinţe. Pentru ţara noastră, în cazul proiecţiei Gauss-Krüger se foloseşte
sistemul de coordonate 1942, iar în cazul proiecţiei stereografice, sistemul 1970.
Pentru sistemul 1942, originea a fost considerată în centrul sălii rotunde a
Observatorului astronomic din Pulkovo.
Ca suprafaţă de nivel de referinţă se consideră suprafaţa geoidului. În România,
pentru harta în proiecţie Gauss-Krüger s-a folosit la determinarea cotelor nivelul
Mării Baltice (nivelul zero al maregrafului de la Kronstadt).
i) graficele de pantă, cu ajutorul cărora se pot determina valorile pantelor fără
calcule, deci mai rapid, obţinându-se valoarea pantei exprimată în grade
sexagesimale în funcţie de distanţa pe orizontală dintre curbele de nivel, de
echidistanţă şi de scară. Aceste grafice sunt proprii fiecărei hărţi şi sunt construite
de obicei atât pentru echidistanţa curbelor de nivel normale cât şi pentru cea a
curbelor de nivel principale. Sub grafice se notează valoarea echidistanţei pentru
curbele de nivel normale.
j) schema frontierelor de stat şi a limitelor administrative de ordinul I (pentru ţara
noastră limitele judeţelor.
k) indicaţii redacţionale cu privire la întocmirea hărţii, la anul şi operaţiile efectuate
pentru a se putea deduce actualitatea hărţii (de exemplu: întocmită în anul 1999
după originalul de teren ediţie 1997).
l) indicativele hărţilor vecine cu care se racordează foaia respectivă.
Elemente din interiorul cadrului hărţii
Elemente din interiorul cadrului hărţii sunt: caroiajul kilometric sau reţeaua
geometrică, elementele de planimetrie şi altimetrie, inscripţiile şi culorile care
contribuie la definirea semnelor convenţionale.
Caroiajul kilometric sau reţeaua geometrică
Acesta reprezintă un sistem de linii paralele cu axele de coordonate adoptate. Pe
hărţile în proiecţie Gauss aceste axe sunt: proiecţia ecuatorului şi proiecţia
meridianului axial al fiecărui fus. Reţeaua se trasează pe hărţile la scările 1: 25 000
până la 1: 200 000. Astfel, orice linie orizontală a caroiajului kilometric este
paralelă cu proiecţia ecuatorului şi orice linie verticală este paralelă cu proiecţia
meridianului axial al respectivului fus.

Tabelul 1
Lungimea laturii pe Lungimea laturii pe
Scara
hartă teren
1: 25 000 4 cm 1 km
1: 50 000 2 cm 1 km
1: 100 000 2 cm 2 km
1. 200 000 2 cm 4 km
Din intersectarea liniilor verticale cu cele orizontale pe hartă se formează un sistem
de pătrate care formează caroiajul kilometric. Latura pătratelor variază în funcţie de
scară (tabelul 1).
Această reţea se utilizează pentru:
• determinarea coordonatelor rectangulare ale punctelor de pe hartă;
• fixarea unui punct pe hartă când i se cunosc coordonatele;
• determinarea distanţelor;
• determinarea suprafeţelor;
• orientarea hărţii cu busola.
Elementele de altimetrie (relieful)
Pe hărţile topografice actuale relieful se reprezintă prin metoda curbelor de nivel, la
care se adaugă punctele cotate şi unele semne convenţionale specifice. În funcţie de
scara de proporţie sau de destinaţia hărţii se utilizează şi alte metode, cum ar fi
metoda tentelor hipsometrice, metoda umbririi, metoda haşurilor, metoda profilelor
oblice echidistante, metoda stereoscopică.
Metoda curbelor de nivel. Este cea mai utilizată metodă actuală de reprezentare a
reliefului deoarece este sugestivă şi precisă, oferind posibilitatea rezolvării mai
multor probleme , printre care: construirea profilului topografic, calculul altitudinii
punctelor de pe hartă, calculul volumului unor forme de relief pozitive sau
negative, calculul pantelor.
Dezavantajele metodei constau în aceea că nu se pot reprezenta suprafeţele
orizontale şi nici unele accidente de teren (stânci, râpe etc.) pentru care se recurge
la semne convenţionale speciale.
Curba de nivel reprezintă o linie care uneşte punctele de egală altitudine sau, altfel
spus, este locul geometric al punctelor de aceeaşi cotă. Pe hartă se reprezintă prin
linii curbe închise, de culoare sepia (pe hărţile colorate) sau neagră (pe hărţile în alb
- negru).
Un exemplu de curbă de nivel din natură îl constituie linia după care apa liniştită a
unui lac udă malurile acestuia.
Curbele de nivel pot fi:
• principale, redate pe hărţi prin linii continue mai îngroşate, având echidistanţa
multiplu de 5 a echidistanţei curbelor de nivel normale;
• normale, desenate prin linii continue. Pentru echidistanţa acestora s-au adoptat
anumite valori în funcţie de scara hărţii şi de relief;
• ajutătoare, reprezentate prin linie subţire întreruptă; au echidistanţa jumătate din
echidistanţa curbelor de nivel normale;
• accidentale, redate tot prin linie subţire întreruptă, dar cu segmente mai scurte
decât la curbele de nivel ajutătoare; au echidistanţa egală de obicei cu jumătate din
cea a curbelor ajutătoare sau un sfert din cea a curbelor normale. Curbele de nivel
accidentale se trasează ori de câte ori este nevoie pentru reprezentarea unor detalii
de relief care pot să aibă alte valori decât a patra parte din echidistanţa curbelor
normale. Din acest motiv, de regulă pe ele se trec valorile respective.
În interpretarea reliefului de pe hartă trebuie să se ţină seama de următoarele
caracteristici ale curbelor de nivel:
• deplasându-ne pe o curbă de nivel, nici nu urcăm, nici nu coborâm;
• pe orice drum s-ar merge între două curbe de nivel, se va parcurge aceeaşi
altitudine egală cu echidistanţa;
• două curbe de nivel care se opun faţă în faţă sunt egale ca valoare;
• curbele de nivel înaintează pe dealuri (au o formă convexă) şi se retrag spre
amonte pe văi (au o formă concavă);
• curbele de nivel se pot atinge, dar nu se pot întretăia, excepţie făcând
reprezentarea prin curbe de nivel a stâncilor aplecate, a surplombelor etc.;
• cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai mare şi invers, cu cât
sunt mai rare panta este mai mică;
• cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât amplitudinea reliefului este mai
mare şi cu cât sunt mai puţine amplitudinea este mai mică, cu condiţia ca
echidistanţa să fie aceeaşi;
• cu cât o curbă de nivel închide în interiorul ei o suprafaţă mai mare, cu atât
valoarea ei este mai mică (valabil pentru formele pozitive de relief; pentru formele
de relief negative este invers);
• cifrele care indică valorile curbelor de nivel se scriu cu aceeaşi culoare ca şi curba
(sepia pentru hărţile color şi negru pentru cele în alb - negru), iar în locul în care se
amplasează cifrele, curba de nivel se întrerupe;
• valorile curbelor de nivel se dispun astfel încât baza lor să fie îndreptată spre
piciorul pantei şi totodată să se respecte regula ca citirea hărţii - ţinută în poziţie
normală - să se poată face dinspre sud sau est.
Pe lângă curbele de nivel, pe hărţi se mai folosesc şi cotele, fie sub formă de
cerculeţe, însoţite de un număr care reprezintă altitudinea (în metri), fie sub forma
unui număr care însoţeşte unele semne ca de exemplu cele care se referă la
punctele de triangulaţie. Pentru diferite accidente de teren (maluri abrupte, stânci
izolate etc.) se mai utilizează şi semne convenţionale specifice, însoţite de inscripţii
explicative care reprezintă dimensiuni referitoare la altitudinea relativă sau la
mărimi lineare plane.
Semnele convenţionale specifice reliefului se referă la: rupturi de teren, râpe,
viroage, movile şi excavaţii, care nu se pot reprezenta la scara hărţii, versanţi şi
maluri abrupte, zone cu alunecări de teren, stânci izolate, zone stâncoase, cratere de
vulcani noroioşi, suprafeţe de teren cu crăpături, grohotişuri ş.a. Lângă aceste
semne convenţionale se scriu valorile caracteristice.
Pentru a descifra mai uşor relieful se folosesc şi nişte liniuţe scurte, perpendiculare
pe curbele de nivel (bergstrichuri, bergsrihuri sau indicatoare de pantă) care arată
sensul în care coboară panta.

Elementele de planimetrie
Constituie una din părţile importante ale conţinutului hărţii şi reprezentarea lor pe
planuri hărţi se face cu ajutorul semnelor convenţionale, care sunt simboluri
grafice stabilite prin convenţii. Forma, dimensiunile, culoarea şi modul de desenare
sunt redate prin atlasele de semne convenţionale.
Semnele convenţionale sunt caracterizate prin trei elemente: mărime, formă şi
culoare. Mărimea arată importanţa obiectului reprezentat, iar forma şi culoarea,
destinaţia acestuia.
Din punctul de vedere al formei, semnele convenţionale pot fi intuitive, adică să
amintească prin forma lor obiectul reprezentat, geometrice, sub formă de cercuri,
pătrate, dreptunghiuri sau pot fi formate din litera iniţială (C - canton) sau o
prescurtare (mag. - magazie).
În cadrul semnelor convenţionale de planimetrie se deosebesc trei grupe: semne
convenţionale de contur, semne convenţionale care nu ţin seama de scară şi semne
convenţionale explicative.
Semnele convenţionale de contur. Sunt utilizate pentru a reprezenta pe
hartă detaliile de planimetrie care, datorită dimensiunilor pe care le au pot fi
redate la scara hărţii, ca de exemplu elemente de vegetaţie (păduri, livezi,
vii, fâneţe etc.), elemente de sol (suprafeţe cu nisipuri, cu grohotişuri ş.a.),
elemente de hidrografie (mările, fluviile, lacurile etc.), construcţiile care se
pot reprezenta la scara hărţii etc. Limitele acestor elemente de planimetrie se
reprezintă pe hartă prin figuri asemenea cu cele de pe teren, dar reduse în
funcţie de scara hărţii.
Suprafaţa din interiorul conturului se colorează sau se completează cu
semne convenţionale, inscripţii explicative şi date caracteristice, după caz.
În interiorul conturului, semnele convenţionale nu indică poziţia reală a unui
anumit detaliu situat în arealul respectiv (de exemplu dispunerea pomilor
într-o livadă) şi nici dimensiunile lor reale, ci numai natura şi existenţa
respectivelor elemente.
Elementele de planimetrie din această grupă pot fi măsurate pe hartă
(lungime, lăţime, perimetru, suprafaţă).
Semne convenţionale care nu ţin seama de scară. Se folosesc pentru
desenarea detaliilor de pe teren de dimensiuni mai mici, care nu pot fi
reprezentate la scara hărţii, adică pentru care nu se pot respecta dimensiunile
prevăzute în atlasele de semne convenţionale.
Elementele de pe teren care au dimensiuni mai mici decât cele rezultate din
transformarea dimensiunilor semnului convenţional în valori reale, se
reprezintă prin semnul convenţional în afara scării prevăzute în atlasul de
semne convenţionale, iar cele care au dimensiuni mai mari se reprezintă la
scară. Din acest motiv pentru multe elemente există câte două semne
convenţionale (unul de contur şi unul în afara scării hărţii), folosirea unuia
sau altuia fiind determinată de dimensiunile reale ale elementului ce trebuie
reprezentat.
De aceea, mărimea reală a elementelor de planimetrie redate prin astfel de
semne convenţionale nu se poate determina prin măsurare (de pildă lăţimea
unui râu reprezentat pe hartă printr-o singură linie, lăţimea unui drum,
dimensiunile unei biserici, ale unui monument, ale unui castel de apă, izvor
sau gări etc.).
Numărul şi dimensiunile lor depind de scara hărţii. Astfel, cu cât scara hărţii
este mai mică, cu atât dimensiunile şi numărul lor vor fi mai mici.
Unele semne convenţionale din această categorie îşi păstrează forma
indiferent de scara hărţii, modificându-şi doar dimensiunile (ca de exemplu
punctele reţelei geodezice de stat cu determinări astronomice, locurile de
aterizare, aeroporturile, drumurile naturale, potecile, intrările în peşteri etc.).
Alte semne convenţionale îşi pot schimba aspectul sau pot trece din
categoria semnelor convenţionale de contur în cea a semnelor convenţionale
care nu ţin seama de scară, în funcţie de dimensiunile lor reale de pe teren
sau de scara hărţii: ruinele, cetăţile, cimitirele, serele etc. Chiar şi
suprafeţele mici de pădure sau livezile care nu se pot reprezenta la scara
hărţii se transformă din semne convenţionale de contur în semne
convenţionale care nu ţin seama de scară. Referindu-ne la cvartalele din
localităţile de tip urban, dacă scara hărţii este 1: 25 000 sau 1: 50 000, ele se
pot reprezenta detaliat. Pe aceste hărţi se poate observa felul construcţiilor,
dacă au peste sau sub două etaje etc. Pe hărţile topografice la scări mai mici
(de exemplu 1:100 000) aceleaşi elemente nu mai pot fi scoase în evidenţă,
iar pe hărţile la scară mică localităţile se reprezintă doar prin cercuri.
Semnele convenţionale care nu ţin seama de scară au o poziţie foarte bine
stabilită, care poate fi redată corect prin coordonate. Astfel, poziţia
matematică a detaliilor de planimetrie care se reprezintă pe hartă prin
cercuri (fântâni, izvoare, castele de apă etc.), pătrate, romburi, triunghiuri
sau prin alte simboluri simetrice este reprezentată prin centrul geometric al
figurii respective. Poziţia reală a figurilor reprezentate prin linii verticale cu
un unghi drept la bază (asemănător cu litera L majuscul, ca de exemplu,
troiţele sau crucile izolate) este dată de vârful unghiului drept. La semnele
convenţionale redate prin două linii paralele (căi de comunicaţie rutiere,
diguri, canale, râuri care nu se pot reprezenta la scara hărţii) poziţia reală
este determinată de axa semnului convenţional respectiv.
De aceea, atunci când se fac măsurători de distanţe pe hartă între două astfel
de semne, distanţa se va măsura între centrele geometrice ale respectivelor
figuri.
Semne convenţionale explicative. Sunt notările convenţionale care se fac pe
hartă şi care sunt folosite întotdeauna împreună cu celelalte semne de contur
şi nu ţin seama de scară. De exemplu, pe o hartă este reprezentată o pădure
care are în interior şi un semn explicativ sub forma unui copac, care prin
forma sa arată felul pădurii: de foioase, de conifere sau mixtă. De asemenea,
pot fi considerate ca semne convenţionale explicative şi diversele inscripţii
şi cifre care însoţesc semnele convenţionale.

Culorile
Atât în ceea ce priveşte hărţile generale, cât şi hărţile tematice se pot realiza hărţi în
alb – negru, dar şi hărţi în culori. Acestea din urmă sunt mai expresive, descifrarea
şi interpretarea semnelor convenţionale fiind facilitată de culorile folosite pentru
desenarea semnelor convenţionale.
Pentru hărţile generale, culorile variază în funcţie de scara de reprezentare. De
exemplu, pe hărţile topografice prin fond de culoare verde se redau suprafeţele
acoperite cu păduri, pe când pe hărţile murale sau pe cele din atlase (dacă este
reprezentată hipsometria), verdele redă câmpiile şi luncile.
După anul 1975 pe hărţile topografice la scara 1: 25 000 se folosesc doar patru
culori: negru, verde, albastru şi maro (sepia).
Inscripţiile pe hărţi
Se referă la reţeaua hidrografică, la localităţi, la relief, la suprafeţe acoperite de
vegetaţie, la unităţi teritorial-administrative etc., folosindu-se caractere şi
dimensiuni diferite, în funcţie de categoria de elemente pe care o însoţeşte pentru
diferitele elemente din aceeaşi categorie. Totalitatea inscripţiilor formează scrierea
hărţii şi are rolul să faciliteze interpretarea semnelor convenţionale la care se referă,
dar să permită şi stabilirea unei ierarhizări a acestora.

Elementele hărţilor geografice la scări mici


Şi în cazul acestor hărţi se pot deosebi elemente din exteriorul cadrului şi
din interiorul acestuia.
Dintre elementele din exteriorul cadrului amintim: titlul hărţii, care uneori
se referă atât la definirea teritoriului cuprins în hartă, cât şi la conţinutul
hărţii; de exemplu harta politică a lumii. Apoi este scara, de obicei sub
formă numerică şi grafică, denumirea instituţiei sub egida căreia s-a realizat
harta şi informaţii asupra autorului, a întreprinderii (sau editurii) unde s-a
editat, anul editării, cartograful care a lucrat-o ş.a.
Cadrul acestor hărţi este compus din cadrul interior, cadrul geografic şi
cadrul ornamental, iar ca formă cel mai adesea este rectangular, dar există şi
cazuri când are formă circulară, elipsoidală, în funcţie de teritoriul
reprezentat şi de proiecţia cartografică adoptată.
Din grupa elementelor de conţinut, în general sunt prezentate: relieful,
reţeaua hidrografică, reţeaua de aşezări, uneori şi reţeaua principalelor căi de
comunicaţie, împărţirea politico-administrativă etc.
O categorie specială o constituie hărţile utilizate în învăţământ.
La acestea se utilizează o proiecţie cartografică ce diferă de la hartă la hartă
în funcţie de forma şi mărimea teritoriului, de poziţia geografică şi
bineînţeles de destinaţia hărţii. De exemplu, pentru hărţile întregului glob
terestru, deci pentru planisfere, sunt utilizate proiecţiile Grinten, Mollweide,
Mercator, Sanson ş.a. pentru hărţi ale emisferelor în sens longitudinal
proiecţia stereografică ecuatorială, proiecţia globulară ş.a., iar pentru hărţi
ale continentelor, proiecţiile azimutale Lambert ş.a.
Conţinutul acestor hărţi trebuie, în primul rând, să corespundă programei
analitice existente, să fie mai redus decât al hărţilor generale şi să cuprindă
elemente de geografie fizică, de geografie economică şi elemente social-
politice.
Semnele convenţionale utilizate trebuie să fie cât mai sugestive, mergând
până la folosirea pictogramelor. Aceste semne, împreună cu scrierea sunt de
obicei mai mari pentru a putea fi observate de la distanţă. În plus, sunt
reduse ca număr pentru a nu aglomera conţinutul hărţilor.
Pentru reprezentarea reliefului se foloseşte metoda tentelor hipsometrice,
completată cu semne speciale pentru reprezentarea unor detalii, ca de
exemplu: teren nisipos, stâncos etc. Un alt element caracteristic al acestor
hărţi îl constituie hărţile medalion, întocmite la scări mai mari sau mai mici
decât scara hărţii de bază şi cu tematici diferite.

Atlasele şi clasificarea lor


Atlasul (gr. Atlas, titan osândit de Zeus să sprijine veşnic pe umerii săi bolta
cerească – în mitologia greacă) reprezintă o colecţie de hărţi, grafice, planşe,
desene cu privire la un anumit subiect, sistematizate după diferite criterii, cu scopul
de a obţine un ansamblu coerent. Atlasele sunt întocmite şi editate într-un sistem
unitar şi prin urmare nu reprezintă o simplă sumă de hărţi, grafice etc. diferite, o
alăturare întâmplătoare, ci un sistem cu conţinut bogat. Există mai multe tipuri de
atlase, ca de pildă: geografic, geologic, istoric, botanic, zoologic, de anatomie
umană, lingvistic, folcloric ş.a.
În domeniul atlaselor geografice, primele colecţii de hărţi au apărut şi înainte de
Gerhardt Mercator, însă el este cel care a propus pentru prima dată denumirea de
atlas pentru o astfel de colecţie de hărţi.
Datorită diversităţii atlaselor geografice editate, acestea se clasifică după mai multe
criterii: după conţinut, după teritoriul cuprins, după destinaţie, după utilizare, după
volum (mărime).
După conţinut, atlasele se împart în atlase generale şi atlase speciale (tematice) o
categorie aparte o constituie atlasele naţionale.
Atlasele generale cuprind, de obicei, hărţi la scări mici, şi anume hărţi generale, pe
care sunt reprezentate atât elemente fizico-geografice, cât şi elemente economico-
geografice şi politico-administrative.
Atlasele tematice (speciale) conţin hărţi pe care sunt reprezentate diferite fenomene
fizico- sau economico-geografice.
Atlasele naţionale formează o categorie distinctă, care se referă la teritoriul unui
stat. Ele sunt atlase complexe, cu tematică bogată, redată într-un număr mare de
hărţi. Atlasele naţionale trebuie să conţină maximum de informaţii într-un
volum redus.
După modul de utilizare, atlasele se pot împărţi în atlase de birou, de obicei de
format mare şi atlase de buzunar, de dimensiuni mici.
După volum (numărul de planşe conţinute), atlasele pot fi: mari, mijlocii şi mici.

SISTEME DE PROIECŢII ŞI CLASIFICAREA LOR

Proiecţia cartografică reprezintă unul din elementele importante ale bazei


matematice a unei hărţi şi este procedeul cu ajutorul căruia se reprezintă suprafaţa
curbă a Pământului pe o suprafaţă plană, harta.
Proiecţia cartografică asigură corespondenţa dintre coordonatele geografice φ şi λ
ale punctelor de pe elipsoidul terestru şi coordonatele rectangulare X şi Y ale
aceloraşi puncte de pe hartă. Ecuaţiile care definesc această corespondenţă sunt:

X = f1 (φ, λ)
Y = f2 (φ, λ)

Prin transpunerea suprafeţei curbe a Pământului pe suprafaţa plană a hărţii se


produc o serie de deformări asupra lungimilor, suprafeţelor şi unghiurilor.
Deformările sunt cu atât mai mari cu cât teritoriul cartografiat este mai mare şi
reprezentat la o scară mai mică.
Clasificarea sistemelor de proiecţii
La baza clasificării proiecţiilor cartografice stau următoarele criterii: deformările,
orientarea suprafeţei pe care se face proiectarea (poziţia planului de proiecţie faţă
de sfera pământească), modul de construcţie şi utilizarea proiecţiilor în construcţia
hărţilor.
Clasificarea după deformări
După deformări, proiecţiile cartografice se împart în trei mari grupe: proiecţii
conforme, proiecţii echivalente şi proiecţii afilactice sau arbitrare.
Proiecţiile conforme, numite şi echiunghiulare, ortogonale sau ortomorfe, sunt
proiecţiile care păstrează nedeformate unghiurile. Elementele deformate sunt în
primul rând suprafeţele şi apoi distanţele.
Proiecţiile echivalente sau homalografice sunt proiecţiile care păstrează
nedeformate suprafeţele atât ale figurilor infinit mici, cât şi ale figurilor mai mari.
Datorită acestei proprietăţi, pe hărţile construite în proiecţii echivalente, chiar la
scări mici, măsurarea suprafeţelor se poate face ca şi pe hărţile cu scară mare, fie cu
planimetrul, fie prin alte metode.
Proiecţiile afilactice sau arbitrare sunt acele proiecţii care nu păstrează
nedeformate nici unghiurile, nici suprafeţele. Din acest grup de proiecţii fac parte
proiecţiile echidistante, în care rămân nedeformate distanţele pe anumite direcţii.
Clasificarea după poziţia planului de proiecţie faţă de sfera terestră
După acest criteriu, proiecţiile cartografice, pot fi: proiecţii normale sau
polare, proiecţii transversale sau ecuatoriale şi proiecţii oblice sau de
orizont.
Proiecţiile normale sau polare sunt proiecţiile în care axa polilor coincide
cu axa conului sau cilindrului, în cazul proiecţiilor conice şi cilindrice sau,
în cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie se găseşte tangent în pol
şi deci paralel cu planul ecuatorului.
Proiecţiile transversale sau ecuatoriale sunt proiecţiile în care axa
cilindrului sau conului face cu axa sferei terestre un unghi de 900, iar în
cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie se găseşte tangent la
Ecuator şi, ca atare, este paralel cu planul unui meridian sau se confundă cu
planul meridianului (când planul de proiecţie trece prin centrul sferei
pământeşti).
Proiecţiile oblice sau de orizont sunt acelea în care axa cilindrului sau
conului face cu axa polilor un unghi mai mic decât un unghi drept, iar în
cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie se confundă cu planul
orizontului punctului considerat.
Suprafaţa pe care se face proiectarea mai poate fi tangentă sau secantă la
sfera terestră aşa că putem grupa proiecţiile şi în proiecţii tangente şi
proiecţii secante.
Clasificarea după modul de construcţie
În acest caz se deosebesc: proiecţii azimutale, proiecţii cilindrice, proiecţii
conice, proiecţii policonice, proiecţii convenţionale, proiecţii poliedrice şi
proiecţii derivate.
Proiecţiile azimutale se pot grupa în: proiecţii azimutale perspective şi
proiecţii azimutale neperspective.
• Proiecţiile azimutale perspective sunt proiecţii în care proiectarea se face
după legile perspectivei liniare, iar punctul de vedere este situat pe unul
dintre diametrele sferei sau pe prelungirea acestuia. Planul de proiecţie este
dispus perpendicular pe diametru.
În funcţie de poziţia punctului de vedere, proiecţiile azimutale perspective
se pot clasifica în: proiecţii ortografice, proiecţii stereografice, proiecţii
centrale (gnomonice) şi proiecţii exterioare.
La rândul lor, după poziţia planului de proiecţie, fiecare poate fi: polară,
ecuatorială şi oblică.
• Proiecţiile azimutale neperspective sunt proiecţiile în care, pentru
construirea reţelei cartografice, se stabilesc anumite reguli, plecând de la
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească proiecţia.
Proiecţiile cilindrice. În cazul acestora, se consideră suprafaţa sferei
pământeşti înconjurată de suprafaţa unui cilindru.
Reţeaua geografică de pe sferă se proiectează mai întâi pe suprafaţa
cilindrului, care după aceea se taie după o generatoare a sa şi se poate
desfăşura în plan, obţinându-se reţeaua cartografică pe o suprafaţă plană.
După felul cum suprafaţa cilindrului atinge suprafaţa sferei, care reprezintă
globul pământesc, proiecţiile cilindrice pot fi: tangente şi secante.
În funcţie de poziţia axei cilindrului, faţă de axa polilor, proiecţiile cilindrice
se pot clasifica în: proiecţii normale sau drepte, proiecţii ecuatoriale sau
transversale şi proiecţii oblice.
Proiecţiile conice. Se numesc aşa deoarece planul de proiecţie este suprafaţa
desfăşurabilă a conului. Ca şi în cazul proiecţiilor cilindrice, reţeaua de
meridiane şi paralele de pe glob se proiectează pe suprafaţa conului, care
apoi se taie după o generatoare şi se poate desfăşura în plan.
După felul cum conul este tangent sau secant, proiecţiile conice pot fi
tangente şi secante.
După unghiul pe care-l face axa conului cu axa polilor, proiecţiile conice se
pot clasifica în: proiecţii conice normale, proiecţii ecuatoriale sau
transversale şi proiecţii oblice.
Proiecţiile policonice. Pentru proiectarea suprafeţei curbe a globului se
utilizează mai multe conuri, care sunt tangente la paralele foarte apropiate.
Vârfurile acestor conuri se găsesc situate pe o dreaptă ce coincide cu
prelungirea axei polilor, iar punctul de perspectivă se consideră în centrul
Pământului.
Proiecţiile convenţionale. Sunt construite prin metode speciale care diferă
de la proiecţie la proiecţie. În cadrul lor se includ proiecţiile
pseudocilindrice şi pseudoconice, iar uneori şi proiecţiile circulare, cum ar
fi: proiecţia Grinten, proiecţia sferică sau globulară şi proiecţia Lagrange.
Proiecţiile poliedrice. Se aseamănă oarecum cu cele policonice, suprafaţa
Pământului împărţindu-se după meridiane şi paralele în patrulatere foarte
mici, care să fie asimilate unor planuri tangente în centrul lor. Pământul nu
mai este considerat sferă, ci un poliedru cu un număr foarte mare de feţe.
Proiecţiile derivate. Din grupul acestor proiecţii fac parte unele proiecţii
care derivă din altele; de exemplu, proiecţia Aitov, care derivă din proiecţia
azimutală ecuatorială echidistantă. Tot din aceste proiecţii fac parte şi
proiecţiile întrerupte ale lui Eckert-Goode, Mollweide-Goode etc.
Clasificarea după utilizare
Din acest punct de vedere, proiecţiile cartografice se pot clasifica în:
proiecţii utilizate pentru hărţile universale, pentru hărţile emisferelor, pentru
hărţile continentelor, pentru hărţile ţărilor şi ale unor părţi din ele.
Dintre proiecţiile utilizate pentru hărţi universale cităm: proiecţiile Grinten,
Mercator, Aitov, Mollweide etc., pentru hărţile emisferelor amintim
proiecţiile: azimutală ecuatorială Lambert, azimutală stereografică
ecuatorială, azimutală ecuatorială Postel, sferică sau globulară, Mollweide,
azimutală ortografică ecuatorială etc., iar pentru hărţile continentelor,
azimutală orizontală Lambert, azimutală ecuatorială Lambert, Bonne,
Sanson, azimutală orizontală Postel, azimutală polară Postel etc.
Pentru hărţi ale ţărilor se întrebuinţează proiecţii diferite, în funcţie de
scopul propus. De exemplu, pentru harta de bază a ţării noastre se utilizează
proiecţia cilindrică transversală Gauss-Krüger.
Pentru hărţi ale unor porţiuni din ţări se folosesc proiecţii diferite, în funcţie
de mărimea teritoriului, de destinaţia hărţii etc.

Metodele de reprezentare utilizate la întocmirea hărţilor tematice


În procesul întocmirii hărţilor tematice, un rol important îl are trecerea elementelor
de conţinut ale hărţilor de pe materialele cartografice pe originalul hărţii. În acest
scop se folosesc metode adecvate, care pot fi împărţite în două mari grupe: metode
statistice şi metode cartografice.
Metodele statistice sunt utilizate pentru reprezentarea anumitor indicatori statistici,
iar amplasarea lor pe hartă nu este condiţionată de elementele geografice, ci se
poate face în mod arbitrar. Din această categorie fac parte: diagrama, cartograma şi
cartodiagrama.
Metodele cartografice. Cunoscute şi sub numele de metode cartografo-geografice,
acestea se caracterizează prin aceea că reprezentarea şi amplasarea fenomenelor şi
proceselor se face în mod geografic, cu exactitate şi în dependenţă de o serie de
factori fizico- şi economico-geografici. În cadrul acestor metode se deosebesc:
metoda semnelor, metoda arealelor, metoda fondului calitativ, metoda liniilor de
mişcare sau dinamice, metoda izoliniilor, metoda punctului.

Bibliografie selectivă

Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2001), Topografie – Cartografie.


Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti.
Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2000), Topografie–Cartografie.
Lucrări practice. Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti.
Posea Gr. (1987), Analiza hărţii topografice în cercetarea reliefului.
Sinteze geografice II. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

GEOLOGIA ROMÂNIEI

Pe cuprinsul României se disting următoarele domenii:


- Domeniul precarpatic sau vorlandul carpatic cuprinde următoarele unităţi:
platforme: Platforma Moldovenească; Platforma Valahă şi Dobrogea de Sud;
Masivul Central Dobrogean;
orogen: Dobrogea de Nord.
- Domeniul carpatic se caracterizează printr-o evoluţie complexă prin prezenţa
unor bogăţii importante ale subsolului, are o întindere mai mare şi cuprinde
Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, Carpaţii Orientali, Bazinul Transilvaniei,
Depresiunea Pannonică.

DOMENIUL PRECARPATIC

Platforma moldovenească
Delimitarea teritoriului aferent Platformei Moldoveneşti se face, la vest, de
Carpaţii Orientali, la est, de râul Prut, la nord de o porţiune din graniţa ţării, iar la
sud de Depresiunea Bârladului.
Din punct de vedere geologic ea reprezintă continuarea spre sud-vest a
Platformei Est-Europene.
Soclul platformei moldoveneşti. În alcătuirea Platformei Moldoveneşti se
distinge un etaj inferior cutat (soclu) şi un etaj structural superior, cuvertura, care
corespunde unei etape în care spaţiul respectiv a evoluat ca domeniu stabilizat
(cratonizat).
Soclul Platformei Europei Orientale aflorează în sectorul Cosăuţi raionul
Soroca, pe malul Nistrului, iar la adâncimi mai mari, a fost interceptat de câteva
foraje în aria situată între râurile Prut şi Siret (Bătrâneşti, Todireni, Iaşi, Popeşti).
De exemplu, în zona Iaşului, s-au săpat cinci foraje dintre care două au întâlnit
soclul: un foraj, la nord de gara Socola, a intrat în şisturi cristaline la adâncimea de 1121-
1391.4 m pe care le-a deschis cca. 270 m, stabilind existenţa unei serii de paragnaise:
gnaise biotitice, gnaise cu microclin, asociate cu gnaise oligoclazice leucocrate.
Cuvertura platformei moldoveneşti. Cuvertura platformei debutează cu
formaţiuni riphean superioare-vendiene, peste care se dispun formaţiuni paleozoice
inferioare (cambriene, ordoviciene, siluriene) cu grosimi variabile, mai mari pe
treptele afundate ale soclului. Pe arii restrânse, în sectoarele Bătrâneşti-Iaşi şi
Ungheni-Chişinău, forajele au indicat şi prezenţa formaţiunilor devoniene
inferioare, după care succesiunea continuă cu formaţiuni mezozoice, în principal
cretacice (cenomaniene) şi terţiare (neogene).
Tectonica. Separarea fundamentului platformei în etaje structurale în funcţie
de vârsta cutării este imposibilă la ora actuală, din cauza grosimii mari a cuverturii
sedimentare şi a puţinelor foraje care au interceptat fundamentul. Imaginea
structurală acceptată la ora actuală porneşte de la discontinuităţile majore deduse
pe baza discontinuităţilor paleoreliefului constatate la nivelul fundamentului, prin
metode geofizice. În figura 1 este prezentată o secţiune geologică prin Platforma
Moldovenească.
S-a evidenţiat un sistem de discontinuităţi cu caracter regional orientat NNV-
SSE cu vergenţă sud-estică.
Fig. 1. Secţiune geologică prin Platforma Moldovenească (după I.
Pătruţ şi Th. Dăneţ, 1987): bd-sm = Badenian – Sarmaţian; K =
Boldeşti Cretacic; S = Silurian; C = Cambrian; V = Vendian (Precambrian); Sc
Roman E
V
= soclul cristalin Popeşti
Iaşi Ungheni Comeşti

tică
318
330
358 S
bd - sm 605 S 392 S
545 709

pa
703 C
bd - sm C V

car
1000 V
1083
1411 K 1100 1045

ri
1524 1340 1370

pe
Sc
1734 1698 C 1685
a
l i

1810
2003 C
Fa

2158
K
V
Sc
3270

K 0 10 20km

250
3950m
V
1000m

Se pot considera următoarelor discontinuităţi:

- falia Siretului este limita vestică a blocului Botoşani-Huşi, care s-a format şi a
funcţionat ca atare în tectogeneza cadomiană (baikaliană), fiind regenerat în
ciclurile ulterioare caledonian şi hercinic. În planul acestei dislocaţii blocul
Botoşani-Huşi ia contact cu blocul Rădăuţi-Paşcani, situat spre vest şi a cărui
structogeneză este atribuită ciclului caledonian, eventual regenerat ulterior;
- falia Solca este considerată a fi limita vestică a blocului Rădăuţi-Paşcani, în
lungul căreia acesta intră în contact cu un sector a cărui structogeneză se datorează
ciclurilor caledonian şi hercinic, funcţionând ca platformă postpaleozoică (Scitică-
Central Europeană).

Problema delimitării sudice a Platformei Moldoveneşti se încearcă a se rezolva


pe baza unui sistem de falii atestate geofizic orientate VNV-ESE, fără o vergenţă
evidentă pe teritoriul nostru. Aceste falii, în succesiunea de la nord la sud sunt:
- falia Vaslui este considerată a reprezenta limita nordică a unui bloc căzut al
Platformei Moldoveneşti.
- falia Bistriţei marchează limita sudică a Platformei Moldoveneşti şi contactul
acesteia cu Depresiunea Bârladului care are un fundament paleozoic cutat,
delimitată la rândul ei spre sud de falia Trotuşului care marchează contactul cu
orogenul nord-dobrogean. Soclul prezintă o uşoară înclinare (sub 1°) de la NV spre
SE. În ansamblu, se poate afirma că are o cădere în trepte spre E şi S, ceea ce duce
la conturarea unor blocuri alungite N-S eventual cu o subsidenţă şi ridicări mai
mult sau mai puţin independente.
- falia Trotuşului care ar putea delimita la sud un sector ce face legătura între
Platforma Europei Orientale şi Platforma Central Europeană.
Cuaternarul începe printr-o răcire a climei determinată de o puternică
glaciaţiune, urmată de o perioadă de încălzire, adică de primul interglaciar.
Din nou urmează o răcire şi apoi iar o fază interglaciară şi în fine, ultima
glaciaţiune, urmată de un climat care se încălzeşte treptat şi ajunge la cel de astăzi.
În perioadele interglaciare s-a sedimentat loessul.
Substanţe minerale utile. Substanţele utile se găsesc cantonate în
depozitele de cuvertură şi aceste substanţe sunt nemetalifere: argile
bentonitice (Crasnaleuca), calcare (zona Bărbăteşti-Costeşti),
gipsuri (în malul drept al Prutului, între Miorcani şi Crasnaleuca),
gresii (ex. Coşula, Hudeşti, Tudora), nisipuri (Miorcani), ape
minerale (Nicolina-Iaşi, Pârcovaci-Deleni, Răducani).
Platforma Valahă
Compartimentul de la nord de Dunăre şi până la Orogenul carpatic poartă
denumirea de Platforma Valahă şi reprezintă sectorul nordic al Platformei Moesice.
Din punct de vedere geografic, această unitate geologică corespunde Câmpiei
Române şi sudului Piemontului Getic.

Stratigrafie
Soclul platformei valahe. Ca şi în Platforma Moldovenească, nici în
această unitate geologică soclul nu se cunoaşte din observaţii directe.
Cunoaşterea lui s-a realizat pe baza datelor furnizate de forajele numeroase
executate în zonă.
Din datele de foraj dar şi din interpretarea datelor geofizice s-a putut stabili că
paleorelieful acestui soclu este alcătuit din zone ridicate şi depresiuni dintre care
mai importante sunt ridicarea Balş – Optaşi şi ridicarea Videle. Zonele ridicate sunt
delimitate de zone depresionare (ex. Depresiunea Alexandriei).
Atât sub aspectul constituţiei cât şi al vârstei consolidării se poate afirma că
soclul Platformei Valahe este heterogen.
1. În forajele realizate pe ridicarea Balş-Optaşi s-a interceptat soclul la
adâncimi cuprinse între –1940 m (Priseaca) şi -3715 m (Străjeşti). În alcătuirea
soclului intră şisturi cristaline mezometamorfice reprezentate prin amfibolite, şisturi
cloritoase cu porfiroblaste de albit, şisturi cuarţoase-sericitoase. Metamorfozarea
acestor roci s-a produs într-un ciclu prebaikalian. Aceste roci au fost străbătute de
intruziuni magmatice (granite la Balş, diorite şi granodiorite la Dioşti, gabrouri la
Ciureşti şi Bârza) care se consideră că reprezintă un batolit pus în loc înainte de
acumularea depozitelor de cuvertură.
2. Soclul alcătuit din şisturi verzi s-a întâlnit în partea de NE a Platformei (în
forajul executat la Bordeiul Verde, de exemplu) şi el este de tipul şisturilor verzi
din Dobrogea Centrală ceea ce i-a determinat pe geologi să aprecieze că acest soclu
este de fapt o prelungire a soclului din Dobrogea Centrală. Rocile sunt mai slab
metamorfozate şi consolidarea a avut loc în ciclul baikalian.
3. În sud-estul Platformei Valahe soclul este alcătuit, se pare, din formaţiuni de
tipul celor întâlnite în alcătuirea soclului din Dobrogea de Sud. Nu a existat o
posibilitate de cunoaştere directă (nu a fost interceptat în foraje) dar se presupune, prin
extrapolare, că formaţiunile de tipul celor din Dobrogea de Sud sunt reprezentate prin
roci metamorfice foarte vechi (arhaice şi/sau proterozoic inferioare).
Cuvertura platformei valahe. Mişcările caledoniene timpurii au marcat trecerea
la stadiul de cratogen. Depozitele sedimentare au mulat relieful soclului astfel încât s-
au estompat denivelările acestuia, la suprafaţă înregistrându-se un relief de câmpie.
S-au înregistrat patru cicluri de sedimentare importante, corespunzătoare unor
transgresiuni majore, separate între ele prin faze de exondare.
1. Ciclul Cambrian – Carbonifer. Depozitele sedimentare s-au dispus
discordant peste formaţiunea de soclu.
Cambrianul este cunoscut din foraje în partea de est a platformei unde se
dispune peste şisturile verzi aparţinătoare soclului. Este reprezentat prin gresii
arcoziene şi cuarţoase cu intercalaţii de siltite. Ordovician se presupune a fi în
continuitate de stratificaţie cu Cambrianul şi este reprezentat litologic prin gresii
cuarţitice în bază, acestea fiind intercalate cu argilite. Urmează depozite siltitice şi
şisturi argiloase adesea cu glauconit.
Silurianul apare atât în zonele elevate ale soclului unde stă peste acesta sau
peste depozite cambriene, cât şi în cele depresionare ale soclului. Este reprezentat
prin argile cu graptoliţi, parţial bituminoase, în intercalaţii cu marne, calcare, gresii
calcaroase şi tufuri bazice.
Devonianul, mai ales în zonele de afundare urmează în continuitate de
sedimentare cu cele siluriene. În bază se dezvoltă un complex argilos care nu se
deosebeşte litologic de cel silurian, peste care se dezvoltă depozite predominant
grezoase alcătuite din gresii silicioase şi subordonat din microconglomerate. În
Devonianul mediu se creează condiţiile depunerii unor sedimente carbonatice
(calcare şi dolomite) la care se mai asociază anhidrite şi gipsuri.
Carboniferul a cunoscut aceleaşi condiţii de sedimentare ca şi în cazul
Devonianul mediu şi superior. Din Carboniferul mediu sedimentarea redevine
clastică, întâlnindu-se acumulări de şisturi argiloase, gresii şi subordonat lentile de
calcar. S-au înregistrat intercalaţii subţiri de cărbuni. Urmează o fază de exondare
care a afectat întreaga platformă şi a durat până în Permian.
2. Ciclul Permian – Triasic. Procesul de sedimentare s-a reluat la sfârşitul
Permianului. Grosimea acestor depozite se reduce astfel încât în unele zone de elevare
a soclului ele nu se mai întâlnesc (forajele executate pe ridicarea Balş – Optaşi).
Permian. Depozitele care îi aparţin sunt reprezentate prin argile negricioase
care au o dezvoltare predominantă în zonele depresionare (de exemplu Depresiunea
Alexandria – Roşiori). Zonele mai ridicate prezintă depozite mai grosiere de tipul
conglomeratelor la care se adaugă gresii anhidritice – gipsifere, adesea roşietice,
marnocalcare şi dolomite.
Triasicul. a) În bază este considerată formaţiunea roşie inferioară (argile
nisipuri, gresii, microconglomerate). b) Urmează o formaţiune preponderent
carbonatică aparţinând Triasicului mediu înregistrându-se intercalaţii de anhidrit
dar şi gresii cu ciment anhidritic şi sare. c) Triasicul superior se caracterizează prin
prezenţa formaţiunii roşii superioare.
Pe parcursul acestui ciclu de sedimentare s-au înregistrat manifestări magmatice
efuzive. Efuziunile de natură bazică (bazalte, andezite bazaltice), asociate depozitelor
permo-triasice inferioare, sunt orientate pe direcţie predominant est – vest.
3. Ciclul Jurasic – Cretacic. Jurasic. Acest al treilea ciclu de sedimentare
debutează cu depozite epiclastice pentru ca apoi să treacă în depozite carbonatice
La începutul Cretacicului se menţin condiţiile de sedimentare de la sfârşitul
Jurasicului. În partea centrală a platformei s-au întâlnit calcare micritice şi
marnocalcare ca reprezentante ale unui facies pelagic. În extremitatea estică,
datorită unor oscilaţii locale s-au depus, în bază, gipsuri şi anhidrite în alternanţă cu
marne şi calcare.
Cretacicul este reprezentat în continuare prin depozite cu un caracter pregnant
carbonatic cu unele intercalaţii grezoase şi, la partea superioară, cu intercalaţii de tufite.
După exondarea ce a avut loc la sfârşitul Cretacicului, datorită fazei laramice
care cunoaşte un paroxism, ultimele depozite cretacice au fost supuse fenomenelor
de eroziune, rezultând un relief variat cu fenomene carstice şi paleovăi cu direcţia
N-S (Paraschiv, 1979).
4. Ciclul Badenian – Pleistocen a început odată cu înaintarea apelor dinspre
avanfosa carpatică, acoperind partea nordică şi vestică a platformei. Sedimentarea
Neogenului din platformă este guvernată în special de subsidenţa accentuată din
avanfosa externă. Depozitele aparţinând acestui ciclu de sedimentare sunt
predominant detritic, molasice.
Depozitele loessoide sunt siltite şi argile nisipoase de culoare gălbuie, cu o
grosime cuprinsă între 5 şi 40 m. În cuprinsul lor se găsesc câteva intercalaţii roşii
sau cărămizii, argiloase, considerate soluri fosile.
Depozite de terasă. În partea vestică, devenită uscat în Pleistocenul inferior, s-
au acumulat depozite de terasă. Concomitent cu depunerea formaţiunii de Coconi
(în partea central-estică), aici se formează terase înalte, în timp ce terasele
inferioare corespund perioadelor de depunere a pietrişurilor de Colentina.
Depozite de dune. Între Craiova şi Dunăre şi în Bărăgan apar nisipuri gălbui, fine
până la grosiere de câţiva metri grosime. Aceste depozite au fost transportate de vânt şi
depuse pe lunci, terase şi interfluvii. Acumularea lor s-a produs în Holocen.
Tectonica
Trecerea Platformei Valahe de la stadiul de regiune labilă la cea de cratogen s-a
produs, se pare, după mişcările assyntice târzii sau caledonice timpurii din
Cambrianul inferior. Acum se produce metamorfozarea şi cutarea şisturilor verzi şi
retromorfismul şisturilor cristaline din partea centrală şi vestică a platformei. Până
la orogeneza hercinică, toată platforma prezintă elemente ale unei oarecare
mobilităţi: discordanţe, înclinări importante (chiar până la 50º), magmatism efuziv,
sistem ruptural accentuat, diapire argiloase incipiente.
Fracturile care afectează platforma sunt numeroase şi marchează o complexitate
a tectonicii zonei. Cea mai importantă falie este falia intramoesică cunoscută şi sub
numele de falia Fierbinţi care se plasează de pe platforma continentală a Mării
Negre până sub Pânza Getică (cu orientare SE – NV). Limita nordică a Platformei
Valahe este marcată de falia pericarpatică, falie ce pune în evidenţă încălecarea
depozitelor Depresiunii Getice peste formaţiunile de platformă. Această şariere se
presupune a se fi realizat în urma fazei moldavă (fig. 2). În sectorul de nord – vest
(la SV de Motru) molasa pericarpatică este strivită între platformă şi Danubian prin
împingerea acestuia din urmă peste depozitele de platformă, fenomen petrecut tot
ca urmare a mişcărilor moldave.
Majoritatea fracturilor au afectat soclul platformei fragmentându-l în blocuri
care au suferit mişcări pe verticală conturându-se arii ridicate şi afundări majore.
Cea mai importantă ridicare este Balş – Optaşi. Între zonele ridicate se află zone
afundate, depresionare, în care s-au acumulat mai depozite sedimentare mai groase.
Dintre aceste depresiuni mai importante sunt: Roşiori – Alexandria şi Movila
Miresei – Ghergheasa.

S
N Bi beşti Craiova
Tg.Jiu Ţicleni

0 5 10 Km

tică Platforma Valahă Orogenul carpatic


pa
ar
ir c Formaţiuni prealpine
Pe Fundament
lia Paleozoic şi Mezozoic Mezozoic şi Paleogen
Fa
Badenian superior -
Aquitanian - Volhinian inferior
Volhinian inferior
Volhinian superior -
Pleistocen

Fig. 2 – Secţiune geologică la contactul dintre Orogenul Carpatic şi Platforma


Valahă (după Motaş şi Tomescu, 1983, din Ionesi, 1994)

După Pleistocenul mediu partea de NV a platformei a înregistrat o mişcare de


ridicare ce a avut drept consecinţă apariţia uscatului şi a unei reţele hidrografice.
Mişcarea a continuat episodic, ceea ce se reflectă şi prin prezenţa unor interfluvii
înalte şi a unor văi adânci. Partea estică a platformei a cunoscut o mişcare de
subsidenţă, sedimentarea desfăşurându-se în regim lacustru (formaţiunea de Coconi
– Pleistocen mediu). Din Holocen se remarcă iar un proces de subsidenţă în
sectorul de NE, reflectat prin prezenţa unor interfluvii joase uneori chiar sub
nivelul luncilor actuale.
Resurse minerale: argile se găsesc în formaţiunile aluvionare din lunca
Dunării; nisipuri şi pietrişuri sunt cantonate în depozite cuaternare de terasă;
hidrocarburile constituie principala resursă a Platformei Valahe.

Orogenul nord – dobrogean


Se situează la nord de falia Peceneaga – Camena, fără a depăşi falia Sf.
Gheorghe. Spre NV, dincolo de Dunăre, acest sector apare îngropat sub o cuvertură
de platformă, cunoscut fiind sub numele de „Promontoriul nord-dobrogean”.
Caracteristica morfologică o constituie prezentarea sub formă de pediplenă a
acestei zone. Toate unităţile geologice din vorlandul carpatic analizate până acum
erau unităţi de platformă. O poziţie aparte o are Orogenul nord-dobrogean deoarece
a evoluat ca o arie labilă în orogeneze prealpine şi a cunoscut o reactivare în
orogenezele eo- şi neochimmerică aparţinând ciclului alpin. Se poate considera că
Orogenul nord-dobrogean este alcătuit din Pânza Măcin, Pânza Niculiţel şi Pânza
Tulcea, Podişul Babadag şi Promontoriul nord dobrogean îngropat (fig. 3).
Pânza Măcin. Se situează în partea vestică a Dobrogei de Nord şi se delimitează
prin falia Dunării, la sud şi falia Luncaviţa – Consul, la nord.
În alcătuirea acestei pânze intră formaţiuni prealpine. În timpul orogenezei alpine
activitatea în zonă s-a concretizat doar prin consolidarea unor roci eruptive pe filoane.
Fundamentul cristalin este alcătuit din şisturi cristaline care se împart în grupa
şisturilor cristaline mezometamorfice (se cunosc din aflorimente deoarece
alcătuiesc dealurile Orliga şi Sărărica şi intră în alcătuirea dealului Medgina şi sunt
reprezentate prin amfibolite, gnaise, micaşisturi, calcare cristaline provenite prin
metamorfozarea în facies amfibolitic a unor formaţiuni epiclastice şi a
unor magmatite bazice în aliniamentul Priopcea – Piatra Cernei, în culmile
Boclugea şi Coşlugea şi a rezultat în urma unui metamorfism în faciesul şisturilor
verzi care a afectat formaţiuni epiclastice). Magmatite asociate şisturilor cristaline
descrise mai sus le străbat pe acestea sub formă de corpuri intrusive reprezentate, în
principal, prin granite şi granitoide, ca de exemplu granitul de Megina.
Luncaviţa

Fa
Dună

lia
rea

Lu
Măcin

nc
III

evi
ţa
An Tulcea An

-C
t. R
II t. T

on
ed
I ea ulc Mahmudia

su
ea
IV

Falia Teliţei
Horea
Dunavăţ
Agighiol
Fa
lia
Pe Cârjelari
ce L.
ne B.
ag

L.
a-
Ca V Babadag

Ra
me
na

ze
lm
Camena

Fig. 3 – Schiţă tectonică a Dobrogei de Nord (după hărţile ridicate de O. Şi El.


Mirăuţă, din D. Patrulius et.al., 1974, simplificată): I – pânza Măcin; II – pânza
Consul; III – pânza Niculiţel; IV – pânza Tulcea; V – Platforma Babadag.
Învelişul sedimentar paleozoic se dezvoltă pe o arie destul de mare în
cuprinsul pânzei Măcin. Din Silurian zona devine bazin de sedimentare cu o
poziţie, se pare, între două unităţi de platformă. Depozitele siluriene, discordante
peste formaţiunile epimetamorfice sunt alcătuite, în bază, din gresii cuarţoase
şi argile filitice peste care s-au depus calcare şi marne intercalate cu argile filitice
grafitoase; aflorează între vârfurile Priopce şi Bujoarele. În continuitate de
sedimentare, apărând la zi în Dealurile Bujoarele, se dezvoltă o formaţiune de
vârstă Devonian inferior. În alcătuirea ei intră argile filitice în intercalaţii de
calcare, raportul lor inversându-se în continuare. Urmează apoi un complex de roci
care conţine cuarţite, şisturi ardeziene şi calcare, într-o succesiune ritmică, ceea ce
sugerează un caracter de fliş al formaţiunii. Aceste depozite siluriene şi devoniene se
caracterizează prin faptul că au fost afectate de un metamorfism datorat orogenezei
hercinice (faza bretonă). Zona a fost exondată şi afectată de procese de denudare.
Corpuri magmatice străbat şisturile cristaline şi aceste depozite sedimentare,
formând aureole de contact termic cu corneene. Se pot menţiona granitele de
Hamcearca (lipsite de minerale mafice) şi granitul de Coşlugea (frecvent roşii, cu
feldspat potasic în proporţie ridicată). Aceste granite prezintă cataclazări.
În Carboniferul inferior se reia sedimentarea, depozitele alcătuind o suită
cunoscută sub numele de formaţiunea de Carapelit. Apoi sedimentarea paleozoică
încetează. Zona este afectată de faza sudetă a orogenezei hercinice ceea ce a
determinat metamorfozarea slabă a formaţiunii de Carapelit şi aranjamentul
tectonic al unităţii Măcin.
Magmatismul se manifestă destul de pregnant în timpul orogenezei hercinice.
Granite calcoalcaline se găsesc în alcătuirea Masivului Greci (unde forma de
zăcământ este lacolit), Masivului Pricopan şi la Cetate (în malul Dunării, lângă
Măcin). Granite alcaline se situează pe un aliniament situat la vest de primul şi
intră în alcătuirea Masivului Iacobdeal. Zonele ridicate din jurul localităţii Cârjelari
sunt alcătuite din riolite.
Formaţiuni sedimentare alpine. În fundamentul bazinului Babadag apar, sub
cuvertura cretacică, depozite jurasice (între localităţile Cârjelari şi Camena, în
vecinătatea faliei Peceneaga – Camena). Aceste depozite au un caracter turbiditic şi
sunt asociate cu produse vulcanice.
Pânza Măcin este delimitată de falia Luncaviţa – Consul, la nord, şi falia
Peceneaga – Camena, la sud. Falia Luncaviţa – Consul reprezintă linia tectonică
după care a avut loc şarierea peste unitatea de la nord-est. Această pânză are o
poziţie elevată faţă de unităţile Niculiţel şi Tulcea.
Unitatea Măcin se continuă şi la nord – vest de Dunăre, unde suferă o afundare
după falia Dunării şi constituie ceea ce se cunoaşte sub numele de „Promontoriul
nord-dobrogean” dar fiind acoperită de depozite neogene este mai greu de intuit
apartenenţa la aceeaşi unitate.
Individualizarea unităţii Măcin ca pânză s-a făcut în primele faze de orogeneză alpine.
Formaţiunile din alcătuirea acestei unităţi au fost afectate şi de orogeneze mai vechi.
Mişcările neochimmerice au făcut să înceteze evoluţia de orogen, zona a devenit
un cratogen supus proceselor de denudare. Zonele de sud şi nord, unde
sedimentarea a continuat ca urmare a afundării sectoarelor respective a permis
depunerea unor sedimente nedeformate care au intrat în alcătuirea Platformei
Babadag şi a Promontoriului nord - dobrogean.
Resurse minerale: argile caolinoase (în partea nordică a masivului Priopcea),
calcare (la vest de Cârjelari), cuarţite (în culmea Priopcea), granite la vest de satul
Atmangea, culmile Iacobdeal şi Dealul lui Manole), porfire cuarţifere (la vest de
Turcoaia), şisturi verzi (la sud şi vest de localitatea Peceneaga).
Pânza Niculiţel. Se situează la NE de pânza Măcin, dincolo de falia Luncaviţa -
Consul. Extinderea acestei pânze se face până la falia Sarica dincolo de care se află
pânza Tulcea.
Pânza Niculiţel se consideră alcătuită din două digitaţii: digitaţia Consul, situată
în interior, şi digitaţia Sarica, situată în exterior.
Magmatitele triasice sunt rezultatul unei activităţi magmatice efuzive, atât
bazică cât şi acidă.
Vulcanitele bazice se situează mai ales în sectorul nordic al digitaţiei (între
Luncaviţa şi Niculiţel). Sunt reprezentate prin bazalte ce formează curgeri
submarine. Vulcanitele acide au o dezvoltare mai mare în digitaţia Consul, dar apar
şi în digitaţia Sarica.
Cuaternarul. Acoperă depozite mai vechi şi este reprezentat prin depozite
loessoide în alcătuirea cărora intră prafuri arenito-siltito-argiloase cu grosimi de 2
până la 5 m. Apar intercalaţii de paleosoluri (soluri fosile).
Tectonica. Modelul cu privire la evoluţia geotectonică alpină a pânzei Niculiţel a
fost construit de Săndulescu M. (1984). Acest model presupune evoluţia unui rift
intracontinental cu o dezvoltare maximă în Triasicul mediu, rift apărut între unităţile
Măcin şi Tulcea. În zona riftului se instalează o sedimentare de tip fliş. Magmatismul
acid, legat de cel bazic dar prezent pe o arie mai extinsă, se poate lega de perioada de
distensiune triasică. Primele compresiuni au loc în Jurasicul inferior şi vor afecta în
primul rând sedimentele corespunzătoare pânzei Niculiţel (din aria riftului).
Resurse minerale: calcare (la sud de Niculiţel), porfire cuarţifere (pe culmea
Consul).
Pânza Tulcea. Se delimitează de pânza Niculiţel prin falia Sarica şi de
Platforma Scitică, prin falia Sf. Gheorghe.
Stratigrafia. În alcătuirea pânzei Tulcea intră formaţiuni prealpine, formaţiuni
alpine şi depozite cuaternare care acoperă în mare parte depozitele mai vechi.
Formaţiuni prealpine. Aflorează în Dealul Rediu şi în Colinele Mahmudia – Tulcea
(în fruntea pânzei). Cele mai vechi formaţiuni din anticlinalul Rediu sunt slab
metamorfozate, vârsta lor fiind presiluriană. Între Tulcea şi Mahmudia apar tot depozite
slab metamorfozate reprezentate prin filite verzi cuarţoase, uneori roşietice.
Magmatitele paleozoice asociate acestor depozite sunt roci intrusive cu o
prezenţă mai modestă decât în pânza Măcin. În axul anticlinalului Rediu aflorează
granitele de Uzum Bair.
Formaţiuni alpine. Sunt reprezentate prin depozite sedimentare însoţite de
prezenţa unor roci magmatice ca rezultat al activităţii vulcanice ce a avut loc în
acest interval de timp geologic.
Triasicul, depus transgresiv peste formaţiunile prealpine, debutează cu
formaţiuni detritice reprezentate prin conglomerate, gresii, siltite. Peste aceste roci
epiclastice s-a depus o formaţiune carbonatică: marno-calcare, calcare sideritice
gălbui care apar sub formă de lentile în siltite cenuşii-negricioase, calcare şi argile
negre cu intercalaţii de dolomite (în zona Somova).
Magmatitele triasice sunt localizate în NV, între Somova şi Malcoci, destul de
restrânse ca arie. La fel ca şi în cazul pânzei Niculiţel, sunt reprezentate prin roci
bazice şi acide ca expresie a unui magmatism bimodal.
Depozitele jurasice sunt conservate în partea vestică (în regiunea Cataloi –
Somova) şi în partea estică a pânzei Tulcea (zona Murighiol – Plopina), zone
afundate în Jurasic. În Jurasicul inferior şi mediu se dezvoltă formaţiuni de tip fliş.
Deoarece în pânza Tulcea, pentru formaţiunea de tip fliş predomină depozite
cuarţos-argiloase, diferite de cele din pânza Niculiţel, se poate aprecia existenţa
unor arii-sursă diferite pentru aceste formaţiuni.
Cuaternarul. Depozitele cuaternare acoperă depozitele mai vechi şi sunt
reprezentate de depozite loessoide şi de loess, cu grosimi ce variază între 5 şi 20 m
intercalate cu niveluri brune de paleosoluri. În apropierea Dunării aportul aluvionar
a fost determinant. De asemenea, complexul lacustru Razelm – Sinoe este
determinant pentru formarea depozitelor din vecinătatea acestuia.
Tectonica. Aranjamentul tectonic este determinat de o succesiune de deformări
suferite în cursul mai multor faze tectogenetice aparţinând ciclurilor hercinic şi
apoi alpin. Configuraţia actuală este dată de şarierea pânzei Tulcea peste
formaţiunile situate la NE (platforma Scitică), în lungul faliei Sfântu Gheorghe,
suportând la rândul ei şarierea pânzei Niculiţel în lungul faliei Sarica. Această ultimă
şariere este postjurasică (probabil neochimmerică). Structura de pânză este relativ
simplă: se recunosc cute anticlinale drepte, larg dezvoltate între care se dezvoltă
sinclinale relativ plate (doar anticlinalul frontal are tendinţa de deversare spre exterior).
Orientarea cutelor este aproximativ NV-SE, cu o tendinţă de evazare spre SE.
Resurse minerale: baritina (filoane şi chiar corp cilindric în Dealul Cortelu),
calcare (exploatarea de la Mahmudia, Zebil, Mineri, Somova), dolomite (în
perimetrul localităţii Mahmudia), gresii (în dealul Carierei - Tulcea, în dealul Denis
Tepe), sulfuri polimetalice (între Somova şi Mineri).
Bazinele posttectonice. În Cretacicul mediu, partea sud-vestică a orogenului a
suferit o scufundare, rezultând Bazinul Babadag, fenomen petrecut şi în sectorul de
nord-vest (în Badenianul superior), devenind ceea ce se cunoaşte sub numele de
Promontoriu nord-dobrogean. Zonele scufundate au devenit bazine în care
sedimentarea a continuat fără ca depozitele sedimentare acumulate să mai sufere
fenomene de deformare importante, fundamentul lor fiind însă de tip orogenic
(cutat).

DOMENIUL CARPATIC

Carpaţii Meridionali
Carpaţii Meridionali, ca unitate geostructurală alpină, se întind din bazinul
râului Dâmboviţa (Falia Iezer Păpuşa) spre vest depăşind Dunărea, până în Valea
Timocului. Spre sud sunt limitaţi de Falia pericarpatică aceasta prelungindu-se din
faţa Carpaţilor Orientali însă este acoperită de depozite sarmato-pliocene. Pe sub
acestea, falia trece pe la sud de Piteşti, nord Drăgăşani, nord Strehaia şi atinge
Dunărea în zona Drobeta-Turnu Severin.
Evoluţia Carpaţilor Meridionali se reţine că în structura actuală a Carpaţilor
Meridionali se disting următoarele structuri tectogenetice: Autohtonul Danubian, Pânza
Getică, Pânza de Severin, Unităţile supragetice; toate au fost generate de implicarea
marginii continentale est-europene în tectogenezele alpine. La acestea se adaugă
Depresiunea Getică, ca unitate de molasă dezvoltată în faţa zonei cristalino-mezozoice.
Autohtonul danubian
Autohtonul Danubian a fost descoperit de eroziune şi apare ca o imensă
semifereastră în partea sud-vestică a Carpaţilor Meridionali întinzându-se
între Valea Olteţului şi Dunăre. Aceasta include Munţii Parâng, Munţii
Retezat, Munţii Vâlcan, Munţii Cernei, Platoul Mehedinţi şi Munţii Almăj. In
aria semiferestrei amintite, anumite porţiuni sunt acoperite de formaţiuni ce
aparţin Pânzei Getice reprezentând petice de acoperire cum sunt Munţii
Godeanu şi arii limitate din Platoul Mehedinţi. La alcătuirea Autohtonului
Danubian participă şisturi cristaline cu corpurile magmatice asociate şi
învelişul sedimentar al acestora.
Şisturile cristaline prehercinice. Acestea aflorează pe suprafeţe întinse şi sunt
reprezentate mai ales prin mezometamorfite şi într-o mai mică măsură prin
epimetamorfite.
Şisturile cristaline hercinice. Acestea provin din metamorfozarea unor formaţiuni
paleozoice, preponderent terigene, care au fost slab metamorfozate în condiţiile faciesului
şisturilor verzi. Ele prezintă o litologie foarte variată, cu frecvente schimbări laterale de
facies. Şisturile cristaline hercinice s-au păstrat pe suprafeţe relativ restrânse, mai ales în
Munţii Parâng, Vâlcan, Retezat, unde ocupă zonele axiale ale unor sinclinale, sau
urmăresc contactul dintre Pânza Getică şi Autohtonul Danubian.
Corpurile magmatice prealpine. O caracteristică a şisturilor cristaline din
Autohtonul Danubian este dată de asocierea acestora cu numeroase corpuri
granitice. Corpurile magmatice se aliniază în lungul unor structuri anticlinale care
se dispun pe mai multe aliniamente ce execută o virgaţie deschisă spre vorland
conformă curburii Carpaţilor Meridionali.
Masivele de roci bazice şi ultrabazice. În Munţii Almăj, în cotul pe care îl face
Dunărea între localităţile Iuţi şi Plavişeviţa, se găsesc două masive de gabbrouri (de
la Iuţi şi de la Plavişeviţa) separate prin masivul de serpentinite de la Tisoviţa.
Sedimentarul danubian. Primele depozite sedimentare ale învelişului masivelor
cristaline din domeniul danubian aparţin Carboniferului superior, urmate de depozite
permiene, împreună constituind învelişul prealpin. Sfârşitul Paleozoicului corespunde
unei faze de exondare care s-a prelungit şi în prima perioadă a Ciclului Alpin, în Triasic.
Drept urmare, sedimentarul alpin în domeniul danubian începe cu formaţiuni eojurasice
de tip continental. Procesul de sedimentare început în Liasic a durat până spre sfârşitul
Eocretacicului, timp în care, cu excepţia Liasicului, s-au acumulat aproape exclusiv
depozite calcaroase. Spre sfârşitul Eocretacicului se înscrie o discontinuitate stratigrafică
majoră, consecinţă a mişcărilor austrice.
Alt ciclu de sedimentare alpin din domeniul danubian corespunde Neocretacicului
care s-a caracterizat printr-o instabilitate tectonică pronunţată a bazinului depoziţional.
Drept urmare, acumulările au un pronunţat caracter arenitic, turbiditic. Odată cu
sfârşitul Cretacicului, când s-a desfăşurat Tectogeneza laramică definitorie pentru
arhitectura Autohtonului Danubian (ca de altfel a întregului ansamblu al Carpaţilor
Meridionali) acesta a evoluat în continuare ca uscat supus denudaţiei. In această situaţie
o bună parte din învelişul sedimentar a fost îndepărtat încât acesta s-a conservat doar în
anumite zone care, în timpul procesului de sedimentare, au funcţionat ca arii
depresionare separate între ele prin zone de ridicare, adesea exondate. In domeniul
danubian se cunosc trei asemenea zone şi anume:
- zona Sviniţa-Svinecea situată în partea sudică a Munţilor Almăj;
- zona Presacina, între Munţii Almăj şi Munţii Ţarcu;
- zona Cerna-Jiu care se întinde din Valea Cernei spre est.
Pânza Getică
Pânza Getică ocupă o suprafaţă foarte întinsă începând din Valea Oltului până
în Valea Dunării.
Masivele cristaline prealpine. Masivele cristaline prealpine care, din punct de
vedere tectogenetic reprezintă structuri mai vechi reluate în tectogenezele alpine. În
domeniul getic nu se includ şisturi cristaline hercinice; sunt însă prezente cele două
grupe: grupa şisturilor cristaline mezometamorfice şi grupa şisturilor cristaline
epimetamorfice.
În alcătuire intră mai ales paragnaise micacee, gnaise oculare, gnaise rubanate,
micaşoisturi, amfibolite etc.
Corpurile magmatice prealpine. Cristalinul getic este străbătut de câteva
corpuri magmatice: în partea central-vestică a Munţilor Semenic fiind intrus în
cristalinul de Sebeş-Lotru, în partea nord-vestică a Munţilor Semenic, altul este în
partea sudică a Munţilor Almăj, în jumătatea sudică a Munţilor Poiana Ruscă.
Învelişul sedimentar. Ca şi în domeniul danubian şi în domeniul getic,
sedimentarul aparţine Paleozoicului superior şi Mezozoicului. Procesul de
sedimentare în Ciclul Alpin se instalează la începutul Jurasicului. Şi în domeniul
getic formaţiunile sedimentare s-au acumulat în anumite zone care au funcţionat ca
arii dpresionare, însă care au căpătat această calitate în momente diferite. Astfel,
odată cu începutul Jurasicului s-a schiţat bazinul depoziţional care, în structura
actuală, reprezintă zona Reşiţa-Moldova Nouă. Tot la începutul Jurasicului s-a
conturat ca arie de acumulare zona Haţeg. In partea estică a domeniului getic a
evoluat zona de sedimentare Holbav-Măgura Codlei. In Mezojurasic, în partea
sudică a Munţilor Căpăţânii s-a delimitat zona Vânturariţa.
Zona Haţeg mărgineşte la nord-est depresiunea posttectonică a Haţegului şi
aparţine de Munţii Sebeşului. Din punct de vedere stratigrafic şi litofacial, zona
Haţeg prezintă o mare similitudine cu zona Reşiţa-Moldova Nouă.
Zona Vânturariţa este situată în partea sud-estică a Munţilor Căpăţânii.
Procesul de sedimentare aici a început în Dogger şi s-a încheiat odată cu sfârşitul
Jurasicului, eventual în Cretacicul timpuriu.
Tectonică. Procesele care au dus la formarea şi individualizarea Pânzei Getice
s-au desfăşurat în două etape. O primă etapă a avut loc în Mezocretacic, când
domeniul getic a fost afectat de o mişcare convergentă în raport cu mişcarea
domeniului danubian şi care în final a dus la înaintarea domeniului getic peste
flişul de Severin. A doua etapă s-a desfăşurat şi a cunoscut paroxismul spre
sfârşitul Cretacicului când ansamblul formaţiunilor domeniului getic, având în bază
flişul de Severin şi fragmente din crusta oceanică a zonei de rifting, s-a deplasat
venind în coliziune cu domeniul danubian peste care a alunecat acoperindu-l.
Aranjamentul tectonic intim al Pânzei Getice este evident mai ales în zonele cu
sedimentar şi în primul rând în zona Reşiţa-Moldova Nouă. Este un aranjament în
stil de cute-solzi. Existenţa unor structuri în pânze, cum se susţine în unele
interpretări, nu-şi găseşte o argumentare concludentă.
Pânza de Severin
Se individualizează ca unitate structogenetică interpusă între Autohtonul
Danubian şi Pânza Getică. Aceasta s-a conservat aproape exclusiv în Platoul
Mehedinţi unde constituie substratul imediat al peticelor de acoperire Bahna şi
Porţile de Fier. Materialul din care este constituită Pânza de Severin este foarte
heterogen. Din punct de vedere stratigrafic, în Pânza de Severin se deosebeşte o
formaţiune magmatogenă, bazică şi ultrabazică constituind formaţiunea ofiolitică,
şi o formaţiune sedimentară turbiditică constituind flişul de Severin.
Unităţile supragetice
Noţiunea de supragetic vrea să sugereze entităţi care provin dintr-o arie de
crustă continentală şi care, în spaţiu, se situează deasupra Pânzei Getice. Unităţile
supragetice apar dispersate, iar când vin în contact cu Pânza Getică, contactul
tectonic nu totdeauna relevă o încălecare de amploarea unei pânze.
Magmatitele laramice. Spre sfârşitul Cretacicului şi începutul Paleogenului în
Carpaţii Meridionali a avut loc o intensă activitate magmatică. De pe urma acesteia
s-a pus în loc o imensă cantitate de material magmatogen care a fost desemnat sub
numele de „banatite” în sens de provincie petrologică.
Magmatismul laramic a debutat printr-o fază extrusiv-explozivă când au fost
puse în loc aglomerate şi tufuri andezitice, dacitice şi riolitice, precum şi curgeri de
andezite.
Magmatismul laramic reprezintă actul final în aranjamentul arhitectural al
Carpaţilor Meridionali.
În evoluţia ulterioară întregul ansamblu al acestui segment carpatic s-a
comportat ca având o oarecare stabilitate, încât nu a mai suferit decât deformări
rupturale. Acestea au dus la afundarea unor porţiuni limitate din aria muntoasă care
au devenit bazine de sedimentare constituind depresiunile tectonice intramontane.
Depresiuni intramontane
Depresiunile intramontane din Carpaţii Meridionali s-au format în două etape.
Unele s-au conturat după desăvârşirea tectogenezei laramice în Paleogen.. Altele s-au
format în epoci mai târzii ale Miocenului. Primele sunt de fapt depresiuni adiacente
ale depresiunilor majore extracarpatice (poate mai corect extramontane) şi au
funcţionat ca golfuri ale Depresiunii Tramsilvaniei cum sunt depresiunile Petroşani şi
Haţeg-Strei, sau ale Depresiunii Getice cum este Depresiunea Brezoi-Titeşti
(Loviştea). Din cea de a doua categorie sunt depresiunile: Caransebeş-Mehadia,
Bozovici, Sicheviţa, Culoarul Dunării, Bahna şi Culoarul Bahna-Baia de Aramă.
Depresiunea Getică
Depresiunea Getică se întinde din regiunea Văii
Târgului până în Valea Dunării. Spre sud vine în
contact cu Platforma Valahă de care este separată
prin Falia pericarpatică .Depresiunea Getică are un
fundament mixt: de origine carpatică în partea
nordică şi de tip platformă în partea sudică. Limita
dintre aceste două tipuri de fundament nu a putut fi
detectată. găsindu-se la mare adâncime.
Stratigrafie. Depresiunea Getică a funcţionat ca bazin depoziţional începând
din Paleogen până la sfârşitul Pliocenului. Depozitele acumulate au caractere de
molasă preponderente fiind depozitele psefito-psamitice, la care se adaugă calcare,
cărbuni, evaporite, depozite piroclastice etc.
Tectonică. Desăvârşirea aranjamentului tectonic al zonei cristalino-
mezozoice a Carpaţilor Meridionali şi ridicarea ei sub forma unui sistem cutat
în urma mişcărilor laramice, a determinat apariţia unei zone depresionare
situată în faţă.
În timpurile prealpine această arie a aparţinut în parte zonei care a generat
unităţile Carpaţilor Meridionali şi în parte Platformei Moesice. Apariţia acestei
depresiuni s-a produs de fapt ca urmare a înaintării spre nord, afundării şi
subşarierii marginii Platformei Valahe, sub marginea zonei cristalino-mezozoice,
mai exact sub blocul danubian care funcţiona ca margine continentală instabilă,
ridicată. Această afundare şi subşariere a marginii platformei a antrenat o coborâre
în trepte a marginii blocului danubian. În felul acesta s-a format o depresiune
asimetrică, cu fundament mixt, tipic premontană, care a preluat funcţia de bazin de
sedimentare, devenind avanfosa Carpaţilor Meridionali.
De la formarea ei la începutul Paleogenului, Depresiunea Getică a suferit
efectele a două faze de mişcări importante: eostirică şi moldavică. Dacă efectele
eostirice se recunosc în transgresiunea burdigaliană, consecinţele moldavice
constau în cutarea largă a depozitelor presarmaţiene.
Structura cutată a Depresiunii Getice nu poate fi observată la zi decât între
Valea Oltului şi Olteţ. În Pliocenul târziu, odată cu ridicarea mai activă a
Carpaţilor, s-a produs şi restrângerea lacului, iar în Cuaternar, mişcările
neotectonice au contribuit la realizarea morfostructurii actuale.

Munţii Apuseni
Au o poziţie particulară, apărând ca o zonă insulară care închide triunghiul care
circumscrie Depresiunea Transilvaniei. Munţii Apuseni, ca unitate geostructurală,
sunt delimitaţi de cursul Mureşului, la sud, şi Crişul Repede, la nord; spre vest sunt
câteva promontorii care înaintează în domeniul Câmpiei de Vest, iar spre est, limita
descrie o curbă cu un intrând ce conturează golful de la Huedin.
Munţii Apuseni au rezultat din evoluţia unei zone labile de tip rifting şi a
marginii continentale învecinate, respectiv a blocului pannonic.
Ţinând seamă de evoluţia tectogenetică a Munţilor Apuseni, în cuprinsul
acestora se disting Munţii Apuseni de Nord şi Munţii Apuseni de Sud.

Muntii Apuseni de Nord


În arhitectura actuală a Munţilor Apuseni de Nord se disting următoarele entităţi
structurale: Autohtonul de Bihor, Pânzele de Codru şi Pânzele de Biharia. La
acestea se adaugă magmatitele laramice şi învelişul sedimentar postparoxismal.
Stratigrafie. La alcătuirea Munţilor Apuseni de Nord participă şisturi
cristaline şi magmatitele asociate, învelişul sedimentar preparoxismal al acestora,
magmatitele laramice şi un sedimentar postparoxismal (posttectonic).
Şisturile cristaline prehercinice. Şisturile cristaline prehercinice ocupă o
suprafaţă întinsă în Munţii Apuseni de Nord şi prezintă largi variaţii petrofaciale.
Magmatitele prehercinice. Activitatea magmatică din timpurile prehercinice a
dus la punerea în loc a unor corpuri magmatice care însoţesc sau străbat
formaţiunile cristalofiliene.
Cel mai important este masivul de granitoide Muntele Mare situat în centrul
munţilor Gilău.
Şisturile cristaline hercinice din Munţii Apuseni de Nord formează în
întregime Munţii Zarand, iar pe arii mai limitate se întâlnesc în bazinul
Crişului Negru, pe Arieşul Mic etc. Acestea se caracterizează printr-un
metamorfism slab. Magmatitele hercinice. Orogeneza hercinică a fost însoţită de
un magmatism sincinematic acid, urmat de un magmatism tardicinematic alcalin.
Învelişul sedimentar. Spaţiul nord-apusean, care se încadra iniţial într-o arie
mult mai largă, a suferit transformările a cel puţin două cicluri geotectonice,
ultimul fiind ciclul hercinic. Spre sfârşitul Paleozoicului, în Permian, aria nord-
apuseană a constituit sediul unei acumulări de depozite predominant continentale în
care materialul piroclastic avea o mare pondere. În urma tectogenezei neocretacice,
aceste trei domenii au suferit deformări şi rearanjări arhitecturale profunde şi
definitorii, însă caracteristicile litofaciale şi mai ales stratigrafice se recunosc cu
uşurinţă (fig. 4).
Magmatitele laramice. Spre sfârşitul Cretacicului şi începutul Paleogenului, în
Munţii Apuseni de Nord s-a desfăşurat o intensă activitate magmatică legată de
diastrofismul laramic. Cea mai impozantă masă de magmatite laramice din Munţii
Apuseni de Nord o constituie complexul vulcano-plutonic Vlădeasa. Acesta ocupă
o structură de graben.
După desăvârşirea aranjamentului tectonic major al Munţilor Apuseni de Nord,
în Senonianul timpuriu, depozitele sedimentare care s-au acumulat au caractere de
înveliş posttectonic. Acestea s-au conservat pe suprafeţe limitate adesea,
constituind mici bazine. Cel mai important dintre acestea este Depresiunea Roşia.
Invelişul sedimentar posttectonic s-a mai conservat pe suprafeţe relativ extinse
în Munţii Vlădeasa unde materialul piroclastic este foarte abundent, sedimentarul
devenind o formaţiune vulcanogen-sedimentară. De asemenea s-a conservat în cele
două semigrabene (Remeţi şi Someşul Cald) şi pe marginea sudică a Munţilor
Plopiş. În general, Cretacicul superior care constituie învelişul sedimentar
posttectonic este dezvoltat în facies de Gosau cu hipuriţi, aceştia fiind foarte
numeroşi în Depresiunea Roşia şi în Dealul Melcilor de la Vidra.
Tectonica Apusenilor de Nord. Spre sfârşitul Jurasicului mediu şi începutul
Neojurasicului, prin divizarea Microplăcii Transilvano-Panonice, ca urmare a apariţiei
riftului vest-carpatic (sud-apusean), s-a produs şi o fragmentare a marginii celor două
blocuri şi în primul rând a blocului panonic. In urma proceselor de îngustare a scoarţei
care a urmat etapei de extensiune, diversele compartimente ale marginii continentale
(mai instabile) au suferit deplasări încălecându-se unele pe altele. Acestea, la rândul
lor, mai ales în urma unor procese de subîmpingere, au încălecat peste marginea
blocului panonic rămasă mai rigidă (neafectată sensibil de procesele de deformare). In
felul acesta s-a ajuns la un aranjament arhitectural în pânze de şariaj, în care se
deosebeşte un Autohton de Bihor şi două unităţi cu rol de pânze, la rândul lor
deformate, constituind Sistemul Pânzelor de Codru şi Sistemul Pânzelor de Biharia
(fig.4).
Fig. 4. Schiţa tectonică a Munţilor Apuseni.

Muntii Apuseni de Sud


Munţii Apuseni de Sud sunt denumiţi şi Munţii Metaliferi.
Stratigrafie . Aria labilă din care au evoluat Munţii Apuseni de Sud a apărut nu cu
mult înainte de Neojurasic. Primul act a constat în crearea unei zone depresionare
de tip graben-rift care a declanşat şi a favorizat o activitate magmatică
preponderent bazică. Zona de rift s-a lărgit, ceea ce a dus la divizarea ariei
continentale transilvano-panonice .
Începând din Neojurasic sau chiar din Mezojurasicul terminal, s-a declanşat şi
procesul de sedimentare care a continuat până la sfârşitul Cretacicului; în timp ce
activitatea magmatică a durat, cu intermitenţă, până la sfârşitul Eocretacicului când
a avut loc paroxismul austric. In Neocretacic s-a produs un nou paroxism. La
sfârşitul Cretacicului şi începutul Paleogenului, şi în Munţii Apuseni de Sud s-a
produs magmatismul laramic, iar în Miocen se formează depresiunile intramontane
contemporane cu desfăşurarea vulcanismului neogen.
Ca urmare a evenimentelor amintite, în structura actuală a Munţilor Apuseni de
Sud se deosebesc următoarele unităţi lito- şi structogenetice: masivele cristaline
prealpine, vulcanitele bazice, sedimentarul prelaramic, magmatitele laramice, şi
depresiunile intramontane cu sedimentarul postlaramic şi vulcanitele neogene.
Zonele de sedimentare existente în Apusenii de Sud se pot distinge astfel: zona
Trascău – v. Ampoiului, ca fiind sectorul cu sedimentare cea mai completă din
zonele analizate în Apusenii de Sud. La sfârşitul Cretacicului are loc paroxismul
laramic în timpul căruia s-a desăvârşit aranjamentul tectonic. Totodată s-a
manifestat şi magmatismul laramic.
În Munţii Apuseni de Sud, magmatismul laramic s-a manifestat numai prin cea de
a doua etapă când s-au pus în loc câteva corpuri intrusive. Acestea sunt dispuse pe două
aliniamente : unul vestic (corpul de la Săvârşin) şi unul estic (corpul de la Cerbia).
Vulcanitele Neogene. Începând din Badenian, în Munţii Apuseni de Sud s-a
desfăşurat vulcanismul subsecvent tardiv. Produsele acestuia se întâlnesc pe
suprafeţe relativ întinse dispuse pe anumite aliniamente. Vulcanitele sunt
reprezentate în principal prin riolite, dacite, andezite cuarţifere, andezite şi andezite
bazaltoide.
Ca forme de zăcământ, produsele vulcanismului neogen se prezintă, fie ca
structuri înrădăcinate, fie sub formă de curgeri de lavă, fie ca formaţiuni
vulcanogen-sedimentare.
Depresiunile intramontane si vulcanitele bazaltice cuaternare. După
paroxismul laramic, Munţii Apuseni de Sud au evoluat ca sistem stabilizat emers,
care nu a mai suferit deformări plicative. Mişcările post-laramice au avut drept
consecinţă doar formarea sau activarea unui sistem de falii şi afundarea unor arii
restrânse care au devenit bazine de acumulare: Depresiunea Brad – Săcărâmb,
Depresiunea Zlatna – Almaş, Depresiunea Roşia Montană.
Tectonica Munţilor Apuseni de Sud. Munţii Apuseni de Sud reprezintă sutura
sau cicatricea unei arii labile care, în evoluţia sa, a cunoscut o etapă de extensie
însoţită şi urmată de procese geotectonice specifice (activitate vulcanică bazică,
scurtarea scoarţei, subducţie şi consum de scoarţă etc.)
Marginea estică a Munţilor Apuseni de Sud este acoperită de formaţiunile Depresiunii
Transilvaniei, însă pe sub aceasta din urmă, structurile sud-apusene nu se continuă decât
pe o mică distanţă, ele ar putea ajunge până la meridianul localităţii Ocna Mureşului
unde, prin foraje, s-ar fi interceptat roci bazice de tipul celor sud-apusene.
Deformarea majoră a Munţilor Apuseni de Sud constă în fragmentarea masei
vulcanice bazice şi înaintarea acestea peste sedimentarul din zonele marginale
nordice şi nord-vestice. Ultimele deformări pe care le-au suferit Munţii Apuseni de
Sud s-au petrecut în Miocen şi sunt exclusiv rupturale. Acestea constituie sistemul
de fracturi care au generat depresiunile intramontane post-tectonice (Brad-
Săcărâmb, Almaş-Zlatna, Roşia Montană). Fracturile sunt de fapt falii mai vechi,
reactivate. Ele au constituit şi căile de acces pentru vulcanitele neogene şi chiar
cele cuaternare, cu care Munţii Apuseni de Sud îşi încheie evoluţia de arie labilă.

Carpaţii Orientali
Carpaţii Orientali, ca unitate geostructurală majoră, pe teritoriul ţării noastre se
întind din bazinul superior al Tisei până în bazinul râului Dâmboviţa. Spre est şi
sud-est limita este dată de falia pericarpatică, iar spre vest se mărgineşte cu
Depresiunea Transilvaniei.
In arhitectura actuală a Carpaţilor Orientali se disting mai multe zone de
structuri care, de fapt, corespund unor etape structogenetice bine definite din
evoluţia acestui segment carpatic. Aceste zone sunt dispuse în lungul catenei
muntoase fiind, în general, cu atât mai tinere cu cât ocupă o poziţie mai estică.
Incepând de la vest spre est se delimitează: zona cristalino-mezozoică, zona
flişului carpatic şi zona de molasă. Acestora li se adaugă zona vulcanitelor neogene
de la marginea vestică a Carpaţilor Orientali. Ca arii structurale suprapuse zonelor
amintite sunt depresiunile intramontane (posttectonice).
Zona cristalino-mezozoică
Ocupă partea centrală a Carpaţilor Orientali şi corespunde, din punct de vedere
structogenetic, primei etape din edificarea acestora. Ca unitate geostructurală prezintă
particularitatea că include prima generaţie de structuri din orogeneza alpină în care, pe
lângă formaţiunile sedimentare mezozoice preaustrice, sunt implicate şi formaţiuni
cristalofiliene prealpine. Zona cristalino-mezozoică provine dintr-o arie continentală
detaşată din marginea continentală est-europeană. In cuprinsul Zonei cristalino-
mezozoice se delimitează două compartimente: un compartiment nordic cu structură
complexă în pânze de şariaj constituind Unitatea central estcarpatică şi un
compartiment sudic constituind Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare.
Zona flişului carpatic.
Ca arie structogenetică, este cea mai întinsă dintre toate zonele structurale ale
Carpaţilor Orientali şi dă nota caracteristică a acestora. Se întinde în tot lungul
catenei muntoase până în bazinul râului Dâmboviţa. Spre est vine în contact cu
Unitatea subcarpatică de care o separă falia externă. Spre vest, zona Flişului
carpatic vine în contact cu Unitatea central-estcarpatică şi cu Unitatea Leaota-
Bucegi-Piatra Mare în lungul Faliei central-carpatice. Zona Flişului carpatic, ca
arie structogenetică, este cea mai întinsă dintre toate zonele structurale ale
Carpaţilor Orientali. In evoluţia mării flişului, etapa de extensie a fost urmată de o
fază de restrângere şi scurtare a scoarţei care a avut drept consecinţă formarea şi
ridicarea succesivă a unor generaţii de structuri care se succed de la vest spre est.
Din punct de vedere tectonic, diversele generaţii de structuri s-au
concretizat în pânze sau sisteme de pânze de şariaj (fig. 5). Acest aranjament
arhitectural în pânze s-a realizat în două etape: una intrasenoniană iar cea de a doua
intraburdigaliană. Flişul intern a fost generat de zona de rifting central-carpatică
încât, în structura actuală, acesta are rol de sutură. Aranjamentul tectonic al flişului
intern este rezultatul mai multor tectogeneze începând cu paroxismul austric şi
terminând cu mişcările eostirice şi chiar cu mişcările moldavice.
Fig.5. Secţiune geologică prin Carpaţii Orientali

Rolul definitoriu în stabilirea aranjamentului tectonic al flişului intern l-a avut


tectogeneza laramică timpurie care a dus la încălecarea flişului intern peste flişul
median individualizându-se astfel Pânza de Ceahlău. Flişul median s-a format în
fosele mediane ale mării flişului care, în parte aveau substrat mixt iar in parte
substrat continental. In asemenea condiţii s-au acumulat depozite care, pentru
Eocretacic, fac trecerea de la flişul intern grezos calcaros sau grezos conglomeratic,
la flişul extern în facies marnos-grezos, similar cu cel din Pânza de Ceahlău. Flişul
median, care mai este cunoscut din literatura de specialitate ca Pânza de Teleajen,
are o grosime de câteva mii de metri şi aparţine ca vârstă Cretacic-Paleogenului.
Flişul extern s-a format în marea flişului care avea drept substrat marginea
instabilă a Platformei Est-Europene. Această margine era compartimentată în mai
multe blocuri deplasate diferenţiat pe verticală dând structuri de horsturi şi grabene.
Procesul de sedimentare în aria flişului extern a început în Eocretacic, când apele
din zona de rifting central carpatică s-au extins şi peste marginea continentală
instabilă. In această situaţie, sursa de alimentare cu material terigen o reprezenta
vorlandul. Evoluţia bazinului flişului extern devine şi mai diferită de aceea a
flişului intern începând din Senonian când acesta din urmă se ridică şi se
individualizează ca unitate tectonică evoluând mai departe ca arie exondată. In
această situaţie a fost supus denudaţiei iar marea Flişului carpatic s-a restrâns la
bazinul flişului extern al cărui substrat mai instabil avea ca sursă de alimentare cu
material terigen aria carpatică internă, inclusiv flişul intern. În alcătuirea flişului
extern intră pânza de Audia, pânza de Tarcău şi pânza de Vrancea.
După individualizarea pânzelor flişului extern, procesul de sedimentare s-a
reluat în Miocenul timpuriu.Formaţiunile acumulate au căpătat factură de molasă;
regimul ca atare s-a instalat încă de la începutul Miocenului înainte de declanşare
mişcărilor eostirice. Ca vârstă, sedimentarul postparoxismal este atribuit
Burdigalianului târziu-Pliocenului.
Zona de molasă
Este partea externă a Carpaţilor Orientali şi alcătuieşte pânza subcarpatică (fig.
5). Bazinul de acumulare respectiv s-a creat spre sfârşitul ridicării lanţului carpatic
şi constituie avanfosa acestora. Formaţiunile de molasă au fost afectate şi de
mişcările pleistocene, dovadă este faptul că depozitele pleistocen inferioare, cum
sunt acelea din Măgura Odobeşti, sunt cutate.
Zona magmatismului neogen
Ca ultim act al proceselor geodinamice care au dus la edificarea Carpaţilor
Orientali se înscrie activitatea magmatică neogenă. Aceasta s-a desfăşurat din
Badenian până spre sfârşitul Pliocenului, timp în care a cunoscut momente de
paroxism alternând cu faze de calm. Vulcanitele neogene sunt predominant
andezitice, însă se întâlnesc toate speciile de roci de la riolite până la bazalte.
In lanţul amintit se disting trei compartimente cu particularităţi petrologice,
vulcanologice şi morfostructurale specifice. Astfel, spre nord-vest este
compartimentul Oaş-Gutâi; cu poziţie mediană este compartimentul Tibleş-Bârgău;
în partea sud-estică se găseşte compartimentul Călimani-Harghita.

Depresiunile intramontane
Ultimele deformări care au afectat edificiul Carpaţilor Orientali s-au produs în
Mio-Pliocen şi chiar în Pleistocen şi au caracter ruptural generând o serie de
depresiuni situate la interiorul edificiului muntos. Ariile afundate au devenit bazine
de sedimentare post-tectonice în care s-au acumulat depozite cu caracter de molasă,
deseori cu cărbuni. In unele bazine mai tinere din imediata vecinătate a lanţului
vulcanic, materialul piroclastic are o mare pondere. Depresiunile formate astfel
sunt: Comăneşti, Bârsei, Ciucului, Gheorghieni, Borsec, Maramureşului.
Bazinul Transilvaniei
Reprezintă, din punct de vedere geologic, un bazin intracarpatic. Este încadrat,
la sud, de Carpaţii Meridionali, la vest, de Munţii Apuseni şi elevaţia Şimleu-
Preluca, iar în partea de nord şi de est de Carpaţii Orientali. Este un bazin
posttectonic deoarece s-a format în urma edificării Orogenului Carpatic.
Conturarea Depresiunii a început în Paleogen, continuând şi în Miocen şi
Pliocen.
Fundamentul. Bazinul Transilvaniei este puternic tectonizat şi compartimentat,
cu o sedimentare diferenţiată în diversele arii de scufundare sau de ridicare ale
acestuia şi în care nu se poate vorbi de continuitate de sedimentare şi eventual de
subsidenţă decât de la Tortonian în sus (în fig. 6 este prezentată o secţiune
geologică prin Bazinul Transilvaniei).
În zona centrală, fundamentul prezintă patru sectoare de ridicare, cu denivelări
diferite.
În alcătuirea geologică a cuverturii sedimentare intră
- formaţiuni paleocene detritice: conglomerate, gresii, argile;
- o formaţiune calcaroasă la trecerea de la paleocen la oligocen;
- depozite epicontinentale marine;
Fig. 6. Secţiune geologică prin Bazinul Transilvaniei

- formaţiuni miocene care au un caracter de molasă, conţinând gresii, argile,


marne; în Badenianul inferior s-a depus sarea; Tuful de Dej, de sub formaţiunea
sării marchează începutul unei subsidenţe generale în Bazinul Transilvaniei care
va duce la forma actuală; după depunerea sării, sedimentarea a continuat,
depozitele aparţinând Badenianului superior, Buglovianului, Sarmaţianului;
- la partea superioară Miocenul este predominant nisipos.
În ciclurile Miocenului superior şi Pliocenului, stilul tectonic îmbracă forma
domurilor de sare criptodiapiră în regiunea centrală a bazinului, cu cupole gazeifere, şi
de cute diapire cu sâmbure de sare, de-a lungul unei centuri periferice, la est, nord şi
vest.
Elementele structurale ale sării îmbracă forme variate sub acţiunea combinată a
factorilor tectonici şi izostatici: în partea nordică a bazinului sarea îşi păstrează
caracterul stratiform, fiind discordantă faţă de relieful prebadenian care are o
structură destul de complicată şi suportă totodată depozitele prebadeniene cu
aşezare monoclinală; în partea centrală a bazinului sunt prezente două domuri ce au
în nuclee sare şi care suportă formaţiunile postbadeniene boltite, formând cupola
domurilor; în partea estică a bazinului se întâlnesc cute diapire cu sâmbure de sare
cu formaţiuni postbadeniene puternic tectonizate.

Bibliografie selectivă

Mutihac, V. (1990), Structura geologică a teritoriului României. Editura Tehnică,


Bucureşti.
Luca, A., Marin, C., Popescu, M. (2000), Geologie generală şi Geologia
României (Caiet de lucrări practice) Editura Fundaţiei România de Mâine.
Anastasiu, N., Grigorescu, D., Mutihac, V., Popescu, Gh. (1998), Dicţionar
de Geologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Paraschiv, D. (1975), Geologia zăcămintelor de hidrocarburi din România. St.
Tehn. Econ. A,10, Inst. Geol. Geof. Bucureşti.
Săndulescu, M. (1984), Geotectonica României, Editura Tehnică, Bucureşti.
OCEANOGRAFIE

Obiect şi importanţă

Definiţie. Oceanografia are un sens general (studiul multilateral al Oceanului –


sub aspect fizic, chimic, biologic etc.) şi un sens geografic, când mai este numită şi
Geografia mărilor şi oceanelor. Aceasta din urmă reprezintă ştiinţa mediului
marino-oceanic, a elementelor sale componente şi a raporturilor cu celelalte
elemente ale mediului terestru în general, îndeosebi cu clima şi cu societatea
umană. Principalele elemente ale mediului marin sunt: apa, relieful, sedimentele,
vieţuitoarele şi activitatea umană. Suportul acestor elemente ale mediului marin
este apa şi nu relieful, ca la mediul terestru.

Istoricul Oceanografiei începe cu Homer, care aminteşte de fluviul Okeanos ce


curge în jurul uscatului, dar se încheagă ca ştiinţă numai în sec. XVII când Isac
Newton explică formarea mareelor (1687). Oceanografia modernă se dezvoltă în
sec. XIX-XX, odată cu o serie de mari expediţii ştiinţifice, pe oceane. Observaţiile
făcute recent prin sateliţi au adus mari contribuţii la înţelegerea legăturilor şi
cauzelor dintre multe fenomene oceanografice.

Instrumente şi metode de studiu. Metodele sunt generale sau specifice şi


folosesc un instrumentar tot mai modern pentru observaţii la ţărm, pe vapoare
special amenajate, batiscafe, sateliţi, staţii fixe de înregistrări şi observaţii, centre şi
institute specifice de cercetări. Acestea din urmă se referă la temperatura şi
salinitatea apei, mişcările de tip valuri, curenţi şi maree, medii de viaţă şi biologie,
sedimente, sondaje geofizice etc.

Importanţa oceanelor şi a Oceanografiei este deosebită deoarece Oceanul


reprezintă 70% din suprafaţa Terrei şi influenţează aproape toate fenomenele de la
suprafaţa planetei, îndeosebi clima, determină circuitul apei pe glob, este plămânul
Terrei pentru că reglează cantitatea de oxigen din atmosferă, reglează circuitul
carbonatului ş.a. Omul a folosit oceanul din cele mai vechi timpuri pentru transport
şi pescuit, iar în ultimul timp extrage unele minerale, petrol, practică marecultura,
obţine energie electrică etc. Toate activităţile practicate de om în raport cu oceanul,
ca şi funcţiile planetare ale oceanului se desfăşoară în condiţiile unei ample
fenomenologii specifice acestui mediu şi care se cer a fi studiate şi cunoscute. În
prezent, una din marile probleme practice, dar şi de viaţă, este poluarea oceanului.
De aceea, Oceanul a intrat puternic în problematica dezvoltării globale durabile, în
atenţia tuturor ţărilor dezvoltate şi a ONU.
Geneza oceanelor şi a mărilor
Formarea oceanelor ridică două probleme: originea apei şi geneza cuvetelor.
Originea apei oceanelor a fost explicată prin câteva teorii: provenienţa din
atmosfera primară (dar atmosfera nu poate reţine decât 13.000 km3 de apă, ori
oceanele au peste 1 miliard km3), din degazeificarea rocilor vulcanice (dar acestea
conţin numai 5% apă şi raportat la volumul rocilor vulcanice rezultă cam ½ din
oceane), din comete şi asteroizi. Ipoteza cea mai reală este aceea a unei acumulări
lente a apei oceanice şi ar avea o provenienţă mixtă: vulcanică, din comete, din
atmosferă. De la un anume timp, cel puţin acum 4 miliarde de ani, volumul apei s-a
stabilizat, cu mici modificări periodice impuse de climă (glaciare şi interglaciare)
sau de eliberări şi reţineri de apă de către rocile scoarţei.
Odată apărută, hidrosfera a format un cuplu cu atmosfera, impunând un nou
mediu terestru, foarte diversificat şi tot mai propice vieţii. Acum circa 4 miliarde
de ani, când scoarţa era închegată, vaporii din atmosferă s-au transformat în apă, iar
CO2, care domina în aer, s-a dizolvat aproape total în ocean, reducând fenomenul
de seră care putea impune evaporarea oceanelor şi expulzarea apei în exteriorul
Terrei, aşa cum s-a întâmplat pe Venus şi în parte pe Marte.

Geneza cuvetelor oceanice presupune mai întâi cunoaşterea structurii scoarţei


(de tip continental şi de tip oceanic) şi a elementelor structurale oceanice (dorsale
cu rift sau atlantice, dorsale de tip pacific, falii transformante şi fose). Între primele
explicări se nominalizează teoria derivei continentelor (A. Wegener, 1912), iar ca
teorie actuală, cea a tectonicii plăcilor (Morgan, 1968). Aceasta din urmă consideră
că oceanele se suprapun pe scoarţă de tip bazaltic, care apare prin rift şi conduce la
expansiunea fundului oceanic, care apoi se închide prin subducţie şi coliziune.
Ca vârstă (relativă), oceanele au fost socotite mai întâi ca fiind iniţiale sau
primare şi fixe ca poziţie, iar tectonica plăcilor consideră Pacificul ca cel mai vechi
(paleozoic), iar celelalte s-au deschis şi extins pe măsură ce Pacificul se închidea
(mezozoic-neozoic). De principiu, suprafaţa oceanică rămâne aceeaşi.

Întinderea Oceanului Planetar şi subdiviziuni


Raportul apă-uscat. Suprafaţa Terrei este de 510 milioane km2, din care
Oceanul Planetar ocupă 70,8% (362,3 mil. km2), iar uscatul 29,2%. Volumul de
apă atinge 1379 mil. km2, cu o adâncime medie de 3800 m şi o lungime a
ţărmurilor de 250.000 km. Emisfera nordică are 60,7% apă şi mai este numită şi
emisfera continentală, iar cea sudică 80,9% apă fiind numită emisfera oceanică.
Dacă nu ţinem seamă de ecuatorul matematic, putem realiza o emisferă
continentală cu polul la vărsarea Loirei şi cu 47,3% uscat, şi una oceanică cu
90,5% apă, având polul în insula Antipodes. Faptul că oceanul ocupă 70,8% are o
mare importanţă climatică.

Treptele reliefului submarin sunt următoarele: regiunea litorală (până la


minus 5-10 m şi ocupă 0,4%), şelful (până la minus 200 m şi 8%), taluzul
continental (înclinare de 3-25%, adâncirea maximă de 3600 m şi 15% suprafaţă),
regiunea pelagică sau platoul suboceanic (adâncime 3000-6000 m, panta 10, ocupă
76%), regiunea abisală sau fosele (între 6000-11.000 şi 1%). Primele trei trepte
(inclusiv piemontul sau glacisul suboceanic) formează marginea continentală, iar
restul este bazinul oceanic. Sub aspect biologic, şelful corespunde zonei neritice,
taluzul formează zona bathială, iar restul corespunde cu zona abisală.

Subdivizarea regională a Oceanului Planetar: oceane şi mări, la care se adaugă


golfuri, băi, strâmtori, insule şi arhipelaguri.

Oceanele. Sunt patru oceane: Pacific (179,7 milioane km2, cu multe fose,
adâncimea maximă 11.022 sau 11.516 m, cu mulţi vulcani, cutremure, subdivizat
în praguri, dorsale şi depresiuni, are 30 de mări mărginaşe), Atlantic (92,2 milioane
km2, 3700 m adâncime medie, are o dorsală în formă de S, ce separă două cuvete
laterale, cu multe praguri şi depresiuni impuse de faliile transformante, cu rift activ
şi 13 mări aferente ), Indian (76 mil. km2, adâncimea medie 3200 m, situat aproape
exclusiv în zona caldă ceea ce declanşează musoni, o dorsală bifurcată spre sud,
două cuvete şi mai multe depresiuni, cinci mări aferente), Oceanul Arctic (mai
apropiat de tipul de mare mediterană, 13 milioane km2, adâncimea maximă 5400
m, pragul Nansen îl separă în două bazine, are 11 mări aferente care ocupă 2/3 din
suprafaţa sa).

Mările ocupă suprafeţe mai mici, suportă influenţe climatice locale şi sunt
delimitate de un singur continent cu excepţia celor numite mediterane. Foarte rar
au regiuni abisale. Ocupă 20% din suprafaţa Oceanului Planetar (74.800.000 km2),
cele mai extinse ţinând de Pacific. Se clasifică astfel: mărginaşe sau bordiere (ex.
M. Nordului), continentale (M. Neagră), închise (Caspica), la care se adaugă şi alte
tipuri: deschise (Barentz), interinsulare (Djawa), mediterane, de mică adâncime
(Azov), care îngheaţă (M. Ross), sau după originea cuvetei: epicontinentale (M.
Baltică, Mânecii), tectonice (M. Roşie), sau după temperatura apei: polare,
subpolare, reci (sub 180C, M. Baltică), temperat-calde (M. Neagră), intertropicale
(M. Roşie, frecvent peste 200C).

Proprietăţile fizice şi chimice ale apelor oceanice


Din multitudinea de proprietăţi ale apei se reţin circa 13 pentru apele oceanice.
Acestea pornesc de la caracteristicile apei pure în general: imensitatea volumului
de apă pe Terra; circuitul între ocean, atmosferă şi uscat; compoziţia moleculară
(cu H2 şi O), capacitate mare de dizolvare şi de absorbţie a căldurii, fierbe la
1000C, densitatea maximă la 40C etc. O serie de proprietăţi ale apei derivă din
particularităţile moleculei sale: este foarte stabilă, asimetrică, este moleculă-dipol
(sarcină electrică pozitivă în partea cu hidrogen), realizează legături ionice cu alţi
compuşi făcând-o solvent puternic, moleculele de apă se atrag între ele câte 2-8
formând agregate moleculare etc. La apa sărată creşte punctul de fierbere şi
coboară cel de îngheţ, densitatea creşte etc. Redăm în continuare proprietăţile apei
oceanice.

Temperatura apei este condiţionată de radiaţia solară, din care apa absoarbe
99,6% căldură, iar din aceasta cedează o parte atmosferei pe timp de noapte sau în
perioada rece. În 24 ore/cm2 cea mai mare căldură primită este de 252 calorii la 100
nord şi cea mai mică de 22 calorii la 700 sud. Căldura specifică (încălzirea unui
cm3 de apă cu 10C) este 0,9 (uscatul 0,4), deci marea se încălzeşte mult mai încet ca
uscatul, iar conductibilitatea termică (transmiterea căldurii spre în jos) este
neglijabilă, dar accentuată de valuri.
Variaţia temperaturii în suprafaţă este zilnică, sezonieră şi anuală, în funcţie de
radiaţia solară, aşezarea pe glob, vânturi, curenţi oceanici ş.a. Temperatura zilnică
este apropiată de cea a aerului, dar cu amplitudini diurne de numai 10C în larg şi
50C la ţărm şi devine maximă între orele 14-16 şi minimă între orele 4-8.
Temperaturile lunilor extreme variază între 2-100C şi sunt în februarie şi august
pentru emisfera nordică şi invers în cea sudică (deci cu o lună mai târziu ca în
atmosferă). Amplitudinile anuale sunt minime între 200N şi 200S (2,2-3,60C) şi la
500S şi maxime la 400N (5-8,40C). Cele mai mari amplitudini sunt la întâlnirea
curenţilor calzi cu reci, ca în NV Pacificului, unde ating 28-300C şi în unele mări
(Marea. Chinei de Sud, Marea Galbenă, Golful Persic). Pentru temperaturi se
execută hărţi cu hidroizoterme. Valorile anuale ale acestora indică: 270C în
regiunile ecuatoriale, cele temperate au 10-50C, regiunile circumpolare coboară la –
1 – 20C, ecuatorul termic se deplasează vara spre N, emisfera nordică şi estul
oceanelor sunt mai calde. Pe oceane, media temperaturilor este de 19,10C în
Pacific, în Atlantic de 16,90C (comunică mai larg cu Arcticul şi cu Antarctica),
Indianul are 170C. Temperatura mărilor variază mai mult după factorii locali
(mările Arctice 00C, Marea Galbenă îngheaţă iarna iar vara are 250C, Mediterana
iarna are 10-170C, iar în august 22-290C, Marea Neagră 2-70C iarna şi vara 280C la
Sulina.
Temperatura în adâncime scade mai repede la început (până pe la 1500 m) şi
apoi tot mai lent, formând o stratificare termică, zisă şi normală. După 1500 m
adâncime, scade cu 1-20C la 100 m. Pe fundul oceanului se ajunge la minus 1-20C,
fiind ape coborâte lent din zonele polare către ecuator; la suprafaţă circulaţia este
inversă, ecuator-pol. La apele polare stratificarea este dihotermică (sub apa foarte
rece de la suprafaţă urmează un strat mai cald şi apoi altul mai rece). Temperatura
mărilor este în funcţie de tipul de legătură cu oceanul (cu prag sau fără).
Mediterana ajunge la 12,70C la adâncimea de minus 350 m, de la care în jos
rămâne constantă (homotermie).

Densitatea apei oceanice este maximă la sub 00, exemplu la – 3,50C pentru
35‰ salinitate (apa dulce are o densitate maximă la 40C). Liniile cu egală densitate
se numesc izopicne. Densitatea scade de la zonele polare (1,027) la ecuator (1,023)
şi în mările cu ape mai dulci (M. Baltică 1,004). În adânc densitatea creşte datorită
presiunii şi scăderii temperaturii.

Presiunea hidrostatică creşte cu un decibar la 1 m şi face să crească şi


densitatea, deci ea micşorează volumul apei. Dacă ar dispărea presiunea, nivelul
oceanului ar creşte cu 50 m şi ar inunda 5 miliarde km2.
Vâscozitatea este rezistenţa la curgere a lichidelor. Variază cu temperatura şi
salinitatea. Influenţează schimbul dintre masele diferite de ape, producând
„upwelling” (ridicare a apei) şi „cascading” (turbioane descendente).

Transparenţa depinde de diferitele tipuri de suspensii şi creşte cu salinitatea şi


cu temperatura. Este mare în apele tropicale (40-60 m, 70 m în Marea Sargasselor)
şi mică în apele polare (10 m, din cauza planctonului).

Culoarea apei depinde mult de plancton şi alte microorganisme, de aluviuni,


gheaţă etc. La tropice este albastră şi devine verzuie, cenuşie şi alburie spre poli.
Culoarea albastră este dată de razele albastre şi violete din spectrul descompus al
luminii care nu sunt absorbite de apă ci reflectate.

Lumina şi luminiscenţa apei mării. Lumina solară pătrunde în apă ca un con


de lumină, razele perpendiculare atingând până la peste 35 m, iar cele oblice tot
mai puţin. Influenţează durata zilei în adânc, care este de 10 ore la 10 m, 7 ore la
20 m şi 3 ore la 20-35 m. În funcţie de pătrunderea luminii se deosebesc 3 zone:
fotică (între 20-120 m, vegetaţia clorofiliană), oligofotică (120-600 m, bacterii
fotosintetizante), afotică.
Luminiscenţa este dată de lumina proprie produsă de foto-bacterii şi animale cu
aparate fotogene.

Alte proprietăţi fizice sunt: sunetul (1500 m/s), aglomerarea moleculară


(scade punctul de congelare, presiunea osmotică, vâscozitatea), conductibilitatea
electrică (mai crescută ca la apa dulce).

Compoziţia chimică (salinitatea). Apa de mare este o soluţie în care se găsesc


peste 35 elemente (în care domină clorul şi sodiul), mai ales în stare de ioni,
precum şi soluţii, cu precădere săruri. În cadrul sărurilor domină clorura de sodiu,
77,7% sau 27,21‰. Cantitatea totală de săruri într-un kg de apă oceanică (sau
salinitatea) este de 35‰. În apă se mai găsesc şi sodiu, sulf, magneziu, calciu ş.a.
şi foarte puţin aur, iod, fier, oxigen etc. În apa marină predomină clorurile (88,7%),
în cea dulce carbonaţii (60%). Salinitatea variază cu latitudinea: la ecuator 34,35‰,
la tropice 36‰, spre poli 32‰. În mări salinitatea este influenţată mult de aportul
de apă dulce: M. Neagră 18‰, Baltica 10‰, Mediterana 39‰, Golful Persic 40‰
etc. În adâncime salinitatea scade extrem de puţin, la 2500 m fiind de aproape
35‰. Împreună cu temperatura, joacă un mare rol în formarea curenţilor şi a
condiţiilor de viaţă. De aceea se întocmeşte aşa-numita diagrama T.S. care
defineşte caracteristicile maselor de apă şi gradul lor de salinitate (ape de suprafaţă,
intermediare, de adânc).

Gazele sunt absorbite mai ales din atmosferă sau provin din procese chimice şi
biologice. Interesează compoziţia, cantitatea, solubilitatea. Oxigenul este în raport
invers cu temperatura: 4 cm3 O/litru la ecuator şi 7-8 cm3 spre poli. În unele cazuri,
la adâncime lipseşte oxigenul şi se acumulează hidrogen sulfurat.
Materiile organice reprezintă compuşii ce conţin carbon, hidrogen, azot, sulf,
fosfor. Compuşii organici sub formă de săruri sunt consumaţi de plancton. Tot ei
dau apei miros şi gust neplăcut, unguienţă şi impun spumă.

pH-ul. Concentraţia ionilor de hidrogen. Ca orice soluţie, apa mării are o


stare de ionizare (particulele încărcate pozitiv sau negativ) (H+ şi OH-).
Concentraţia în ioni se notează cu pH şi oscilează între 1 şi 14. Între 0-7 reacţia
apei este acidă, la 7 reacţiile sunt neutre, între 7-14 soluţia este alcalină. Obişnuit
apa mării are 7,5-8,4, dar variază în funcţie de salinitate şi temperatură şi indică
totodată concentraţia în CO2.

Gheaţa oceanelor se formează în funcţie de T. şi S.; la salinitate de 20‰ apa


îngheaţă la –10C, la 40‰ la – 2,20C. Îngheţarea se produce în faze: nuclee de
cristale, ace de gheaţă, sloi. Spre poli apar câmpuri de gheaţă, sau banchize (pak),
care pornesc în derivă impusă de vânt. Din gheţurile polare se desprind iceberguri.
Gheţarii oceanici ocupă 55 milioane km2, sau 15% din suprafaţa oceanelor.

Masele de ape
Sunt volume mari de ape cu temperaturi şi salinităţi specifice, care capătă aceste
caracteristici în diferite zone sau regiuni ale oceanelor cu insolaţie şi alte condiţii
de mediu diferite. Între aceste tipuri de mase de apă se realizează hidrofronturi de
contact oarecum similare cu fronturile atmosferice. Având şi densităţi diferite, ele
provoacă şi deplasări, atât pe orizontală cât şi pe verticală. Pe orizontală mişcarea
maselor de apă este impulsionată mai ales de vânturi, care determină zone ale
curenţilor alizeici, ecuatoriali, musonici, vestici etc.
Pe verticală, volume mari de ape formează cele ale regiunilor reci, care se
subdivid în: mase polare de lângă fund (formate pe pante continentale foarte reci –
mai ales în Marea Wedell de lângă Antarctica şi în Marea Groendlandei), ape
subpolare intermediare (au o poziţie circumpolară, în jurul Antarcticei formează
chiar un inel hidric; ele sunt ceva mai puţin sărate, coboară până către 900 m şi se
ridică spre ecuator). Masele din regiunile calde coboară numai până pe la 200 m şi
au o mişcare dominant de suprafaţă, sub influenţa dominantă a alizeelor). Apele
calde ecuatorial-tropicale se stratifică (ca T.S., densitate şi conţinut în oxigen) pe
verticală într-un strat uniform de suprafaţă (până la 80-100 m în Atlantic şi Pacific
şi la 25 m în Indian), un strat de salt şi stratul inferior ce trece în apele reci. Stratul
de salt are însă coborâri şi urcări, impunându-se pe alocuri mişcări ascendente de
adânc în zona ecuatorială (regiune de divergenţă ecuatorială), care aduc la zi ape cu
multe substanţe hrănitoare.
După locul de formare, masele de apă se subîmpart în primare sau autohtone
(ex. masele polare de adâncime) şi secundare sau alohtone (formate prin amestec
de mase primare).
În Mediterana, legăturile cu Atlanticul prin vest şi variaţia reliefului submarin,
impun formarea mai multor tipuri de mase de ape suprapuse pe verticală: de
suprafaţă, intermediare (cu T. şi S. maxim), de tranziţie (între 1000-1200 m) şi de
adânc. În Marea Neagră sunt mase de suprafaţă (S = 18‰) şi de adânc (S = 22‰).
Dinamica apelor oceanice
Este determinată de: vânt, erupţii vulcanice, cutremure, atracţia aştrilor,
densitatea şi salinitatea apei ş.a. Există trei principale tipuri de mişcări ale apei
oceanice: valuri, maree, curenţi.

Valurile sunt mişcări ondulatorii ale apei provocate de vânt sau cutremure şi
vulcanism. Mişcarea apei se face pe verticală, după o curbă numită cicloidă.
Valurile care continuă şi după încetarea vântului deplasându-se în linii paralele cu
ţărmul se numesc hulă. Valurile eoliene cresc şi descresc în mod progresiv, putând
atinge până la 8 m înălţime; maximum este de 18 m în nordul Pacificului.
Elementele şi caracteristicile valurilor sunt următoarele: creasta, baza,
înălţimea, lungimea, panta, frecvenţa, direcţia, viteza şi perioada.
Forţa de izbire a valului la ţărm este foarte mare pe ţărmurile înalte (poate
disloca zeci de tone). Pe ţărmurile joase valurile se răstoarnă şi se sparg sub diferite
forme: cu zgomot şi spumă (resac), prin deferlare (ridicarea, îndoirea şi răsturnarea
crestei cu zgomot).
Valurile seismice sunt de translaţie (transportă apă şi izbesc cu mare putere
ţărmul) şi poartă nume diferite („raz de maree” în Franţa şi „tsunami” în Japonia).
Sunt provocate şi de vulcanism (Krakatau în 1883 a produs un val de 35 m
înălţime, făcând 36.000 victime). Similare sunt şi undele solitare realizate de
surparea unor mari porţiuni din faleză. De asemenea sunt similare şi hulele de
uragane provocate de cicloni şi taifunuri în largul zonelor tropicale; ele prind o
viteză mai mare ca ciclonul care le-a provocat, izbind ţărmul pe timp liniştit (hulă
surdă).
Undele interne sunt valuri ce se formează sub stratul apei mai dulci din
regiunile polare şi care pot fi atinse de fundul unor nave, cărora le scade brusc
viteza (ape moarte).

Mareele. Reprezintă creşterea şi descreşterea nivelului oceanic de două ori pe zi


(în 24 ore şi 50 minute), sau un val perpendicular pe ecuator care dă roată
Pământului (oceanelor) în 24 ore şi 50 minute. Se compune din flux şi reflux.
Fluxul are înălţimea de 0,5-1 m în larg, mai rar 3-4 m şi până la 15-20 m în golfuri
şi strâmtori (18-20 m la Baya Fundy = polul mareic). De la un flux la altul trec 12 h
şi 25’. Cauzele mareelor sunt: atracţia Lunii (ridică teoretic apa cu 563 mm) şi
Soarele (ridică teoretic apa cu 246 mm), care saltă local apa cu circa 80cm. Intervin
însă şi alte cauze care reduc sau amplifică mult această ridicare (forma bazinului,
forma ţărmului, relieful submarin, raporturile periodic diferite între poziţia celor
trei aştrii (Pământ, Lună, Soare). La ecuator apare cea mai mare ridicare a apei, iar
la poli este zero. Intervin şi forţa de gravitaţie şi cea centrifugă, care impun flux şi
pe partea opusă astrului (Lună sau/şi Soare) sau la antipod. Fluxul întârzie cu 50
minute în fiecare zi din cauza diferenţei dintre perioada de rotire a Pământului şi a
Lunei. La două săptămâni mareele sunt mai puternice şi mai slabe (periodicitatea
mareelor). La lună plină şi nouă (opoziţie şi conjuncţie cu Soarele) mareea este
maximă, iar la pătrare (poziţie în unghi drept) mareea este minimă. Fluxul maxim
(cu 15-20% mai mare) se numeşte ape vii sau maree de sizigii, iar cele minime, ape
moarte sau maree de cvadratură.
În mările închise mareele lipsesc; la oceane şi mările deschise mareea pătrunde
şi în susul fluviilor (pororoca, mascaret, barre sau boră). Ora portului reprezintă
timpul de întârziere a producerii fluxului într-un loc (port) după trecerea Lunii la
meridian. Liniile care unesc punctele unde fluxul se produce la aceeaşi oră se
numesc cotidiale.
După ritmul de producere, mareele pot fi: diurne (un singur flux şi un reflux în
24 ore), semidiurne (două fluxuri şi două refluxuri – apar în majoritatea oceanelor)
şi mixte (3-4 fluxuri pe zi).

Curenţii Oceanici reprezintă deplasări ale apei, relativ uniforme, în suprafaţă,


cu până la 2 m/s şi în adâncime (viteză foarte mică până la imperceptibilă).
Sistemele de curenţi sunt organizate pe bazine oceanice (şi marine) şi în sens invers
la nord şi sud de ecuator. Curenţii sunt influenţaţi de: direcţia vânturilor,
configuraţia bazinelor oceanice şi marine, rotaţia Pământului. După cauze, sau
origine, se disting curenţi de: fricţiune (eoliene), de gradient gravitaţional
(înclinarea nivelului oceanic), mareici. Curenţii se mai clasifică după: direcţie şi
formă (orizontali, verticali, circulari, lineari), temperatură (calzi, reci).
Curenţii din Atlantic şi Pacific au câte două mari circuite (nord şi sud) formate
din segmente (curent ecuatorial, curent cald, curent rece de închidere). Între
circuitele opuse se formează curentul contrar ecuatorial. Segmentele poartă
denumiri locale (Caraibilor, Floridei, Gulf Stream, Kuro Shiwo etc.), unele fiind
calde, iar altele reci. Oceanul Indian are numai un inel sudic, iar la nord de ecuator
intervine influenţa musonilor: vara curentul merge ca acele ceasornicului (Curentul
musonic de iarnă). Din Oceanul Arctic pornesc curenţii reci ai Labradorului şi
Groenlandei de Est, iar în sudul principalelor oceane se formează Curentul
Circumantarctic (al vânturilor de vest). În bazinul ecuatorial al Pacificului,
îndeosebi pe coasta peruană, apare fenomenul El Nino, care inversează unii curenţi
locali, din cauza apariţiei unei basculări a pantei Pacificului (din cauza presiunii
atmosferice) între ţărmul Americii de Sud şi coasta australiană.
Curenţii oceanici au importanţă diversă: modifică unele climate regionale (le
încălzeşte sau le răceşte), modifică repartiţia precipitaţiilor, transportă sedimente,
plancton şi gheţari, influenţează circulaţia atmosferei (provoacă uneori arii ciclonale),
impun aglomerări mari de peşte la întâlnirea curenţilor reci cu cei calzi etc.

Sedimentele marine
Acestea rezultă din rocile erodate de pe uscat, erupţii vulcanice, resturi
organice, praf cosmic. Studiul sedimentelor are importanţă ştiinţifică dar şi pentru
depistarea de minereuri, petrol, gaze etc. Rata medie de sedimentare este de 1
cm/103 ani. În zona litorală au loc cele mai puternice prefaceri ale sedimentelor
(sfărâmare, triere, transport, sedimentare). Sedimentele sunt de două mari categorii:
terigene şi pelagice. Sedimentările terigene au următoarele subtipuri: nisip,
prundiş, mâluri terigene (negre, roşii), depozite de alunecare (mai ales pe abruptul
continental), depozite glaciare, turbidite (depuse de curenţii de turbiditate).
Sedimentele pelagice (formate departe de uscat) se subîmpart în: depozite biogene,
anorganice, autigene (formate „in situ”, ca de exemplu nodulii de mangan).
Viaţa în mări şi oceane
Apa este mediul cel mai propice vieţii. Aici trăiesc 75% din vieţuitoare (69% în
apa marină, 6% în ape dulci) şi numai 25% pe uscat. Hrana e mai abundentă,
deplasarea mai uşoară, amplitudinile termice şi saline sunt mici, fotosinteza se
poate produce până la 200 m.

Factorii de mediu marin. a) Temperatura este foarte importantă, existând


vieţuitoare cu temperatură constantă (homeoterme) şi variabilă (poichiloterme).
Homeoterme sunt mai ales mamiferele. Poichilotermele formează două grupe:
stenoterme (suportă numai variaţii foarte mici de temperatură, cum sunt coralii) şi
euriterme. La întâlnirea curenţilor reci cu calzi multe organisme pier. Cea mai
intensă viaţă marină este în apele reci, mai ales plancton. La regiunile polare şi
subpolare se adaugă şi arealele curenţilor reci ai Canarelor, Falkland ş.a.
b) Lumina are mare importanţă pentru plantele verzi (autotrofe) şi organismele
care se hrănesc cu ele. După adâncimea la care pătrunde lumina se deosebesc trei
zone: eufotică (0 m la 80-100 m), disfotică (100-500 m, slab luminată şi săracă în
vegetale şi cu peşti carnivori), afotică (sub 500 m, cu peşti carnivori). Conform cu
pătrunderea luminii se dezvoltă şi diferite tipuri de alge: verzi (spre suprafaţă), apoi
brune şi, mai jos, roşii. Fototropismul este orientarea organismelor faţă de o sursă
de lumină şi se foloseşte la pescuitul electric.
Culoarea organismelor este adesea aceeaşi cu a mediului, iar în adânc unele
animale au organe luminoase.
c) Salinitatea impune şi ea organisme stenohaline (nu suportă oscilaţii saline) şi
eurihaline (acestea pot migra uneori şi în fluvii).
d) Mişcările apei, mai ales cele pe verticală, impun circulaţia substanţelor
minerale, dispersia dejecţiilor, a larvelor etc.

Diviziunile mediului marin, sub aspect biologic, sunt: domeniul bentic şi cel
pelagic.
Domeniul bentic (bentosul) este cel al organismelor legate de fundul marin
(fitobentos şi zoobentos). Se subîmparte în două sisteme: a) sistemul litoral (cu trei
subetaje: supralitoral-deasupra mareei înalte, dar udat la furtuni şi la maree
maximă; eulitoral-până la adâncimi de 40-60 m, cu animale rezistente la valuri;
sublitoral-între 60-200 m adâncime, cresc încă alge şi mai este ceva lumină); b)
sistemul de mare adâncă sau afital, are tot trei subetaje: batial (între 200-2000 m),
abisal (2000-6000 m) şi hadal (sub 6000 m ).
Domeniul pelagic (pelagosul) se situează deasupra fundului marin şi are două
domenii: organisme care plutesc liber (plancton) şi altul cu înotătoare (necton).
Acest domeniu, pelagic, mai este divizat şi în două provincii: neritică (influenţată
de ape continentale, fiind şi foarte bogată biologic) şi oceanică (cu trei etaje
suprapuse celor bentonice: pelagic, batial, abisal şi hadal).

Comunităţile biologice formează biocenoze care populează biotopuri marine.


În cadrul unei biocenoze sau între mai multe biocenoze se formează relaţii strânse
între vieţuitoare realizându-se o comunitate biologică. Se pot remarca trei sau patru
niveluri de dependenţă în ce priveşte hrana: fitoplanctonul (producătorii), animalele
erbivore (consumă fitoplancton), carnivore (se hrănesc cu erbivore) şi detritivore
(se hrănesc cu bacterii).
După mijloacele de locomoţie şi tipul de habitat, organismele marine se împart
în trei grupuri: bentosul (trăiesc pe sau în sedimente), nectonul (animale care înoată
liber), planctonul (fitoplancton şi zooplancton). Ciclul trofic începe cu
fitoplanctonul consumat de erbivore, respectiv zooplanctonul, care la rândul său
formează hrana unor animale mai evoluate, mâncate şi ele de prădători. Se
estimează că 1000 kg de plante reprezintă hrană pentru 100 kg de erbivore,
consumate de 10 kg hrănite prin filtrare, iar acestea, de 1 kg de prădători mai mari.

Resursele Oceanului Planetar


Sunt de trei categorii: minerale, fizice, biologice.

Resursele minerale se găsesc în substratul consolidat, în sedimentele


neconsolidate şi în apa mării.
Resursele din substratul consolidat sunt de mai multe feluri: sare gemă şi
săruri de potasiu (în litoralul baltic al Poloniei, în golful Mexic), sulf (golful
Mexic), minereu de fier şi magnetit (Golful Finic, platforma din Terra Nova, Noua
Zeelandă), petrol (peste 1000 platforme de forare în peste 30 de ţări, extrag peste 2
milioane tone, din circa 100 miliarde tone rezerve – Golful Persic, Caspica,
Mediterana, M. Nordului, M. Roşie, Alaska ş.a.), gaze naturale (circa 10% din total
rezerve).
Resursele din sedimentele neconsolidate sunt repartizate spre ţărm sau în
mâlurile de adânc. Spre ţărm şi plaje: minerale grele (magnetit, ilmenit, zircon,
diamante, aur etc.), plus fosforite, glauconit ş.a. În sedimentele de adânc: mâluri cu
globigerine, mâluri cu diatomee, noduli şi cruste polimetalice.
Resursele minerale din apa mării conţin peste 60 de elemente, din care se
extrag: sodiu, clor, magneziu, brom, uraniu ş.a. Un interes aparte îl are
desalinizarea apei de mare pentru industrie şi ape menajere.

Resursele fizice (energetice şi balneologice). Energia electrică poate fi obţinută


de la maree (la Rance, în Franţa), valuri, curenţi oceanici (Miami SUA), iar cea
termică din diferenţa de temperatură a unor mase de apă. Balneologia şi turismul se
practică pe ţărmurile calde sau cu sezon cald.

Resursele biologice marine cuprind 75% dintre vieţuitoare, din care 250 000
specii de animale (100 000 specii de moluşte, 25 000 specii de peşte etc.), 50 000
specii de alge etc. Enormă este producţia de fitoplancton. Totuşi viaţa intensă în
ocean este limitată la câteva areale, situate până la 200 m adâncime (cât pătrunde
lumina), cum ar fi coastele Islandei şi Norvegiei, vestul Africii australe, estul
Canadei, nordul Oceanului Pacific. Pentru om peştele este cel mai important (86%
din pescuitul oceanic), la care se adaugă moluştele (9%) şi crustaceele (5%).
Producţia de peşte se ridică la circa 90 mil. tone. Cât priveşte algele se recoltează
peste 3 mil. tone/an (mai ales alge roşii şi brune pentru industria alimentară şi
farmaceutică). În ultimul timp se practică acvacultura, mai ales pentru raci, midii,
stridii, creveţi, broaşte ţestoase şi chiar pentru peşti.

Poluarea Oceanului Planetar


Oceanul şi mediul de viaţă. În stare de echilibru natural, oceanul oferă un
mediu acvatic de viaţă, prin fitoplancton produce circa 70% din oxigenul
atmosferei, oferă hrană, contribuie la echilibrul climatic al Terrei. Fără a-şi deregla
funcţiile şi calitatea apei, el poate suporta anumite variaţii şi se poate autopurifica
de poluanţi până la un anume prag. În etapa actuală însă omul introduce în ocean
cantităţi şi tipuri de poluanţi care depăşesc posibilitatea sa de absorbţie, iar în unele
mări relativ închise situaţia este şi mai rea. Oxigenarea apei se reduce, vieţuitoarele
se infectează, afectând şi omul, unele funcţii climatice se reduc. Poluarea oceanului
ca şi a mediului în general devine o problemă globală, de viitor al omenirii.

Aspecte fizico-geografice. Oceanul adună şi majoritatea poluanţilor de pe


uscat, devenind o „ladă de gunoi a omenirii”. Totalul poluanţilor nu se dispersează
însă uniform în imensitatea apei sale, ci se dispun pe regiuni şi straturi, cu
precădere la suprafaţă, acolo unde domină şi vieţuitoarele, mai ales la ţărm şi pe
platformele litorale, în funcţie de condiţiile fizico-geografice. Este vorba de valuri,
curenţi şi maree care răspândesc sau concentrează poluanţii, dar şi de salinitate,
temperatură, zonă climatică, praguri submarine ş.a.

Principalii poluanţi sunt: hidrocarburile, derivaţii cloruraţi ai acestora, apele


uzate şi deşeurile radioactive. Hidrocarburile provin din erupţii suboceanice,
descompunerea vieţuitoarelor, activităţi industriale de extragere şi prelucrare, din
transport. Petrolul este extrem de persistent la suprafaţa apei, compromite flora şi
fauna, reduce oxigenarea, îngreunează fotosinteza. Între cele mai poluate cu petrol
sunt unele ţărmuri, Golful Persic, Mediterana, Baltica, Caspica ş.a. Derivatele
clorurate ale hidrocarburilor sunt folosite în industria textilă, a pielăriei,
detergenţii menajeri, în agricultură, toate cunoscute şi sub numele de pesticide.
Acestea se cumulează în anumite ţesuturi şi organe ale vieţuitoarelor marine
consumate de om. Apele uzate provin de pe continent şi conţin metale grele,
produse chimice, deşeuri radioactive, ape calde. Produc intoxicaţii, osteomaladii,
favorizează dezvoltarea bacteriilor patogene. Deşeurile radioactive provin din
explozii nucleare, centrale nucleare, centre de cercetare. S-a încercat şi depozitarea
unor containere cu astfel de deşeuri în adâncurile oceanului.

Un scenariu elocvent – Marea Aral – a dovedit cu claritate, cum schimbarea


unui element al mediului marin conduce la dereglări enorme de mediu, inclusiv
dereglări sociale. În 1960, conducerea URSS a hotărât plantarea cu bumbac a
semideşerturilor de lângă Aral, irigate cu apă din fluviile Sârdaria şi Amudaria.
Acestea deversau în Aral 50-55 km3 de apă, menţinându-i nivelul. Între 1960-1985
nivelul Caspicei a scăzut cu 14 m, suprafaţa mării s-a redus cu 40%, porturile au
rămas pe uscat, salinitatea a crescut de 3 ori, majoritatea peştilor au murit, s-au
înmulţit furtunile de praf şi cele cu sare, temperatura minimă de iarnă a scăzut de la
-25°C la -50°C, iar cea maximă de vară s-a ridicat de la 35°C la 50°C, a crescut
mortalitatea infantilă de la 45 la 72‰, cancerul de esofag a crescut de 7 ori etc.

Cuplul ocean-atmosferă
Cuplul ocean-atmosferă stă la baza mediului geografic al vieţii ca sistem
complex care, prin diferite circuite de materie şi energie, realizează o autoreglare
generală şi mai ales calorică. În acest cuplaj sunt însă antrenate şi alte două
elemente, uscatul şi biosfera. Descifrarea acestui angrenaj, care menţine echilibrul
mediului terestru al vieţii, a început a fi mai clar explicat odată cu cercetarea
globală făcută cu ajutorul sateliţilor, prin care s-au putut urmări la scară globală şi
concomitent circulaţia atmosferică şi cea oceanică, viteza vânturilor, înălţimea
valurilor, conţinutul în vapori de apă, deplasarea gheţurilor etc.
Pentru înţelegerea interacţiunilor dintre cele două geosfere este necesară şi
cunoaşterea câtorva raporturi de mărimi: masa apei oceanice este de 280 de ori mai
mare ca cea a atmosferei, iar capacitatea sa calorică de 1200 de ori mai mare;
oceanul preia 80% din radiaţia solară pătrunsă în atmosferă, în special în zonele
intertropicale; această energie este stocată în apă şi apoi redistribuită atmosferei şi
zonelor reci; în procesul redistribuirii s-au format cu timpul o serie de circuite ale
unor elemente cu mare importanţă în formarea unui sistem global de autoreglare,
cum ar fi: circuitul apei, al sării, al oxigenului, carbonului, azotului etc.
În mod special însă, între ocean şi atmosferă s-au realizat circuite şi
interdependenţe care menţin, prin autoreglări, echilibrul global al mediului
geografic.
Ciclul apei şi interdependenţa ocean-atmosferă se manifestă în mod simplu prin
evaporare – ploaie – râuri – ocean. Este un ciclu primar, care porneşte de la rezervorul
oceanic de apă (1370 milioane km3) cu 97% din hidrosferă (1454 milioane km3). Pe
continente se află 60 milioane km3 de apă, în atmosferă 14 mii km3 apă, în gheţurile
continentale 24 milioane km3. Apa din atmosferă, deşi puţină, se reciclează cel mai
repede (9 zile). Evaporarea cea mai mare are loc pe ocean (ocupă 71% din suprafaţa
Terrei), dar ea se realizează şi pe uscat, astfel că se produce o reciclare continuă a
apei din toate geosferele externe. Reciclarea pe diferite căi conduce la transport şi
cedare de căldură, formându-se un sistem energetic între atmosferă şi suprafaţa
Terrei (71% fiind ocean). Sistemul energetic are trei componente climatice: energia
solară, atmosfera (compoziţie, strat de ozon etc.) şi precipitaţii (apa). Acestea ajung
la un echilibru global dar transpus şi în echilibre zonale, regionale şi chiar locale,
din care rezultă tipurile şi subtipurile de climă. În cadrul acestui echilibru apar tot
felul de interdependenţe în lanţ, cum sunt valurile, curenţii, mareele sau vânturile
etc. În cadrul mişcărilor (circuitelor) apei şi aerului un rol aparte îl are densitatea şi
căldura. Un alt rol important revine energiei solare, ca sursă de căldură şi a
luminii. De la nivelul oceanului şi continentelor energia calorică se disipează în
atmosferă ca radiaţie în infraroşu. Un aspect foarte important al autoreglării
mediului este faptul că bilanţul Pământ-atmosferă rămâne egal cu zero. În caz
contrar, Terra fie că s-ar încălzi treptat, fie că s-ar răci şi viaţa ar dispărea. Unele
astfel de tendinţe, pe timp îndelungat, există, cum au fost glaciarele şi
interglaciarele, dar autoreglările refac echilibrul. Elementul esenţial în rolul de
regulator al climei Globului pe care îl are oceanul constă în enorma energie
calorică acumulată de acesta şi pe care o pompează spre atmosferă, spre continente,
către zonele polare. În acest proces se formează cuplaje şi între elemente ale
oceanului şi ale atmosferei (curenţii oceanici şi vânturi, cuplajul temperatura apei şi
a atmosferei inferioare etc.).
Ciclul sării este un alt exemplu de autoreglare. Râurile aduc în ocean 180
milioane tone pe an de săruri. Totalul sărurilor din ocean rămâne însă acelaşi (15
milioane de miliarde tone), deoarece evaporările de la suprafaţa sa lasă în urmă
cristale foarte fine de sare care se ridică în aer şi sunt redistribuite continuu şi pe
uscat. Aşadar, sarea ca şi apa se reciclează continuu, oceanul menţinându-şi mereu
acelaşi nivel şi volum.

Statele oceanice ale lumii


Lecţie opţională: statele oceanice insulare (Oceania, statele insulare din SE-ul
Asiei, Melanezia, Micronezia, Polinezia; Teritorii dependente din oceanul Pacific);
statele din Oceanul Atlantic, statele din Oceanul Indian.

Bibliografie selectivă

Aurora Posea (1999), Oceanografie, Editura Fundaţiei România de Mâine.


Em. Vespremeanu (1992), Oceanografie, Partea întâi, Tipografia Universităţii
Bucureşti.
D. A. Ross (1976), Introducere în Oceanografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

METEOROLOGIE

INTRODUCERE ÎN METEOROLOGIE

Definiţia şi obiectul de studiu


Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei,
structura şi compoziţia ei, ca şi principalele fenomene şi procese fizice care
au loc în atmosferă, cunoscute ca fenomene meteorologice. Totalitatea
acestor fenomene şi procese meteorologice caracterizează starea fizică a
atmosferei la un moment dat şi într-un anumit loc, reprezentând vremea.
Succesiunea în timp a stării fizice a atmosferei reprezintă mersul sau
evoluţia vremii. Caracteristicile vremii sunt date de valorile cantitative şi
calitative ale diferitelor procese şi fenomene fizice din atmosferă, fiind
cunoscute ca elemente meteorologice: radiaţia solară, temperatura aerului
şi a solului, nebulozitatea, umiditatea aerului, precipitaţiile atmosferice,
evaporaţia, presiunea aerului, vântul etc.
Principalele fenomene şi procese fizice din atmosferă au ca sursă
energetică radiaţia solară care este transformată în căldură de către suprafaţa
terestră, care poartă denumirea de suprafaţă activă. Între suprafaţa terestră şi
atmosferă se produce un schimb permanent de energie calorică şi hidrică (de
umiditate). Tot acest schimb este determinat de factorii fizico-geografici:
natura suprafeţei active (ocean, continent), relief, vegetaţie, sol, latitudine,
curenţi oceanici etc.
Toate elementele meteorologice sunt măsurate instrumental şi prin
determinări şi observaţii vizuale. Acest proces este cunoscut sub denumirea
de observaţii meteorologice.
Sarcinile principale ale meteorologiei sunt:
- elaborarea şi perfecţionarea metodelor de prevedere (prognoză) a
vremii;
- elaborarea metodelor de influenţă activă, pozitivă, asupra vremii.
Ramurile principale ale meteorologiei sunt:
- Actinometria (Radiometria) studiază radiaţia solară, terestră şi
atmosferică, bilanţul radiativ – caloric al atmosferei şi suprafeţei terestre;
- Meteorologia sinoptică sau prevederea vremii studiază macroprocesele
atmosferice (evoluţia maselor de aer şi a fronturilor atmosferice, a ciclonilor
şi anticiclonilor). Importante sunt hărţile sinoptice care cuprind
reprezentarea tuturor fenomenelor meteorologice, în principal, formele
barice (relief baric), de presiune atmosferică, temperatura maselor de aer,
linia fronturilor atmosferice, gradul de umiditate, direcţia şi viteza vântului;
- Meteorologia dinamică studiază aspectele teoretice ale mişcărilor
aerului şi ale transformării energiei acestora, prin metode de analiză fizico-
matematică a proceselor termo şi hidrodinamice, folosite tot pentru
prevederea vremii;
- Aerologia sau fizica atmosferei libere studiază fenomenele şi procesele
atmosferice până la altitudinea de 100 km;
- Aeronomia studiază structura atmosferei superioare, procesele fizico-
chimice datorate activităţii solare din ionosferă, exosferă şi magnetosferă
(învelişuri studiate şi la disciplina de Geografie fizică generală).
Folosirea ştiinţei meteorologiei în activitatea practică a dus la apariţia
unor noi ramuri cu aplicabilitate practică deosebită, cum sunt:
- Meteorologia agricolă sau Agrometeorologia studiază influenţa
condiţiilor de vreme asupra creşterii şi dezvoltării plantelor de cultură şi
animalelor de fermă;
- Meteorologia silvică sau forestieră studiază influenţa condiţiilor de
vreme asupra creşterii şi dezvoltării vegetaţiei de pădure;
- Meteorologia aeronautică studiază procesele şi fenomenele atmosferice
care influenţează transportul aerian;
- Biometeorologia studiază influenţa condiţiilor meteorologice asupra
organismelor vii (plante, animale, oameni), din punct de vedere sanogen şi
patogen;
- Climatologia, considerată de mulţi autori ca o ramură a Meteorologiei,
studiază geneza climatelor, clasifică şi descrie diferitele tipuri de climate şi
stabileşte repartiţia geografică a acestora. Este o ştiinţă fizico-geografică
prin obiectul său, clima, unul din principale componente, observaţiile
meteorologice efectuate în adăpostul meteorologic (înălţimea de 2 m) pe
perioade mari de timp (peste 30 de ani, considerată perioada climatologică
standard de către Organizaţia Meteorologică Mondială).
Istoricul Meteorologiei
Fenomenele meteorologice au făcut obiectul unor investigaţii încă din
antichitate, dovedind importanţa acestei ştiinţe pentru omenire.
În India se făceau observaţii asupra precipitaţiilor cu utilitate în agricultură,
cunoscându-se ciclicitatea fenomenului în funcţie de apariţia musonilor.
În Grecia se făceau observaţii asupra vântului, fenomen cu mare
importanţă în navigaţie. Thales din Milet (aproximativ 624-546 î.Hr.) a
întocmit un calendar meteorologic pentru navigatori. Homer a descris cele
patru vânturi ale Mediteranei: Boreas, rece şi cu viteză foarte mare cu
direcţie nordică, Notos cu direcţie sudică, vânt cald şi cu precipitaţii, Zefiros,
vânt rece dispre vest şi Euros, cu direcţie estică favorabil navigatorilor.
Hipocrat (sec. al IV-lea î. Hr.) a scris prima Climatologie cu date importante
din punct de vedere medical, iar Aristotel a scris primul Manual de
Meteorologie, în care a folosit date obţinute din observaţii personale.
În Egipt se făceau observaţii referitoare la perioadele de revărsare ale
Nilului, importante pentru reluarea muncilor agricole.
În perioada Evului Mediu, nu s-au realizat progrese importante în
meteorologie. Doar odată cu marile descoperiri geografice începe perioada
investigării legilor fundamentale din fizică şi de asemenea construirea
primelor instrumente folosite în măsurarea elementelor meteorologice. În
această perioadă problemele meteorologiei erau legate de cele ale
astronomiei.
În perioada Renaşterii, odată cu inventarea unor instrumente
meteorologicice, meteorologia ca ştiinţă începe să se dezvolte ca o ramură a
fizicii. Galileo Galilei construieşte primul termometru în anul 1597, iar în
1643, Viviani construieşte primul barometru cu mercur pe baza experienţei
lui Toricelli. Toate observaţiile efectuate cu aceste aparate noi permit
descifrarea cauzelor mişcărilor aerului. Apar principalele gradaţii
termometrice, valabile şi astăzi: Fahrenheit (1710), Réaumur (1773) şi
Celsius (1789). Primul higrometru (aparat mentru măsurarea umidităţii
aerului) este construit în anul 1783, de către Saussure, deşi ideea i-a
aparţinut lui Leonardo da Vinci încă din anul 1500. În 1790 este construit
primul anemometru de către Woltmann, iar amiralul englez Francisc
Beaufort a întocmit prima hartă cu izobare (linii cu aceeaşi presiune
atmosferică), autor care în anul 1805 a alcătuit scara de intensitate a
vântului, care îi poartă numele. În 1825 a fost inventat psihrometrul de către
Auguste, în 1837 pirheliometrul lui Pouillet şi anemometrul cu cupe de către
Robinson, aparat folosit şi astăzi.
Începând cu anul 1847 se foloseşte în măsurătorile meteorologice metoda
sondajului aerian cu baloane pilot, ulterior folosindu-se radiosondajul,
sondajul atmosferic din avion, radarul meteorologic, racheta meteorologică
şi sateliţii meteorologici. Apar observaţii meteorologice pe mai mulţi ani
(Elveţia-Zurich, Danemarca-Uranienborg, Germania-Kassel). Pentru o
gestionare şi obţinerea unor rezultate concrete era necesară apariţia unui
program comun al observaţiilor meteorologice, efectuate cu acelaşi tip de
instrumente. Este de consemnat apariţia primei societăţi ştiinţifice
particulare germane condusă de către Hemmer (Societatea meteorologică
palatină) la Manheim, care a funcţionat în perioada 1780-1792, incluzând
observaţii de la 39 de staţii meteorologice din Europa.
Reţele de staţii meteorologice de stat încep să se organizeze după anul
1842 în Germania şi Rusia.
În România, după primul Congres Internaţional de Meteorologie de la
Viena (1873), apare prima reţea de staţii meteorologice în perioada 1880-
1884, an în care se înfiinţează şi Institutul Meteorologic Central din
Bucureşti, cu aportul unor savanţi precum Petre Poni şi Ştefan Hepiteş, iar
în anul 1885 a apărut primul buletin meteorologic. O dată cu înfiinţarea
Institutului Meteorologic Central se continuă lărgirea şi organizarea reţelei
de staţii meteorologice, conform normelor internaţionale. După al doilea
război mondial se reorganizează reţeaua de staţii meteorologice, avându-se
în vedere particularităţile fizico-geografice locale, cuprinzându-se astfel
toate formele de relief. În anul 1946 (anul secetei mari din România),
Nicolae Topor elaborează primele prognoze meteorologice de lungă durată.
În anul 1970, Institutului Meteorologic i se alătură şi Hidrologia, apărând
astfel Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, devenit ulterior institut
naţional, cunoscut sub titulatura de INMH, coordonat în prezent de
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului (PAPM).
Din 1998 la INMH a fost implementat Sistemul de Mesaje Meteorologice
(MESIR) care asigură transmiterea datelor şi informaţiilor meteorologice în
flux internaţional, iar în 1999 a fost pusă în funcţiune staţia de recepţie
satelitară NOOA, cu aport deosebit în îmbunătăţirea prognozelor
meteorologice. În prezent, reţeaua meteorologică din România este formată
din 147 de staţii cu observaţii climatologice şi sinoptice şi peste 729 de
posturi pluviometrice, 8 staţii cu program actinometric la Bucureşti-
Afumaţi, Cluj-Napoca, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Timişoara, Craiova şi Vf.
Omu, 7 staţii radar, 6 staţii cu program de radioactivitate, 3 staţii cu
program de radiosondaj, 6 staţii de culme muntoasă, 4 staţii meteorologice
automate (Cozia, Parâng, Pietrosul Rodnei, Ţuţuiatul).

ATMOSFERA TERESTRĂ

Atmosfera este învelişul gazos al Terrei, considerat un imens ocean


aerian pe fundul căruia îşi desfăşoară activitatea societatea umană (Măhăra,
2001). În legătură cu originea atmosferei, există mai multe teorii:
- atmosfera s-ar fi format o dată cu Sistemul Solar; în urmă cu
aproximativ 4,6 miliarde de ani şi ar fi trebuit să conţină aceleaşi gaze din
care s-a format şi planeta Pământ: hidrogen, heliu, carbon şi compuşii lor:
metan (CH4) şi amoniac (NH3). Se ştie, în prezent, că aceste gaze se află
numai la limita superioară a atmosferei.
- atmosfera terestră ar fi apărut în urma răcirii treptate a Pământului,
având ca rezultat: 85% vapori de apă, 10% dioxid de carbon şi azot. Datorită
disocierii moleculelor de apă prin fluxul radiativ solar, s-au format
hidrogenul şi oxigenul, ultimul fiind mai greu s-a acumulat, apariţia lui
generând apariţia primelor forme de viaţă în apă, ferite de acţiunea nocivă a
razelor ultraviolete, cum ar fi Euglena viridis, care îşi sintetizează energia
prin fotosinteză. O dată cu creşterea concentraţiei de oxigen din aer creşte şi
proporţia ozonului (O3) prin procesul de fotoionizare, care contribuie la
dezvoltarea vieţii şi pe uscat;
- intensificarea proceselor de fotosinteză, respiraţie şi descompunere
chimică începând cu perioada cambriană (580 mil. ani) a determinat apariţia
unei atmosfere secundare, care, în timp, a evoluat către cea prezentă.
Originea şi limitele atmosferei
Limita inferioară a atmosferei se întrepătrunde cu celelalte învelişuri:
litosfera, hidrosfera, biosfera.
Limita superioară este mai greu de trasat, între atmosferă şi spaţiul
cosmic, în mod practic nu există o limită bine definită, trecerea făcându-se
treptat prin rarefierea aerului. Este considerată totuşi ca limită superioară a
atmosferei, spaţiul până la care se manifestă procesele şi fenomenele fizice
caracteristice unui amestec gazos, adică aproximativ 1200-1800 km, unde se
formează aurorele boreale, ca urmare a ionizării aerului rarefiat.
Forma şi dimensiunile atmosferei
Forma atmosferei este diferită în jurul Pământului: mai groasă la ecuator
şi mai turtită la poli datorită mişcării de rotaţie. Dimensiunile şi forma
atmosferei suferă modificări diurne şi sezoniere în funcţie de încălzirea şi
răcirea diferenţiată a acesteia şi datorită presiunii exercitate de vântul solar.
Ca urmare a acestor factori, atmosfera are forma unui ovoid.
Compoziţia aerului atmosferic
Gazele care formează aerul atmosferic sunt: azotul în proporţie de 79,2%,
oxigenul cu 20,8%, cantităţi mici de dioxid de carbon, amoniac şi vapori de apă.
La suprafaţa terestră unele gaze sunt variabile, în special dioxidul de
carbon, vaporii de apă, radonul şi ozonul, iar oxigenul şi hidrogenul sunt
constante. O altă componentă a aerului atmosferic este reprezentată de
suspensiile lichide şi solide, numite aerosoli.
Structura verticală a atmosferei
Atmosfera nu este omogenă, ea este alcătuită din straturi concentrice, cu
proprietăţi fizice şi chimice diferite. Principalele straturi adoptate în anul
1951 de către Organizaţia Meteorologică Mondială sunt: troposfera,
stratosfera, mezosfera, termosfera şi exosfera (fig. 1).
Troposfera este stratul inferior al atmosferei situată între 0 m şi înălţimea
la care temperatura nu mai scade cu altitudinea. Aici este concentrată
aproximativ 80% din masa atmosferei şi aproape întreaga cantitate de vapori
de apă şi se produc cele mai importante procese şi fenomene fizice studiate
în cadrul meteorologiei.
Stratosfera se întinde de la tropopauză până la 35 km şi chiar 50 km, după unii
autori.
Mezosfera este situată între stratosferă şi înălţimea de 80 km. Aerul este
foarte rarefiat.
Termosfera este segmentul situat între 80 km şi 1000-1200 km, unde
gazele sunt puternic ionizate de către radiaţiile gama, X şi ultraviolete cu
lungime de undă sub 0,2 µ. Porţiunea din termosferă situată între 60 km şi
700 km este cunoscută sub numele de ionosferă, foarte importantă pentru
comunicare prin undele radio.
Exosfera este situată între 1000-1200 km şi limita superioară a
atmosferei. Troposfera şi stratosfera formează atmosfera inferioară, iar
mezosfera, termosfera şi exosfera formează atmosfera înaltă.

Fig. 1. Structura verticală a atmosferei (după Măhăra)

După ultimele cercetări efectuate cu ajutorul rachetelor şi sateliţilor


meteorologici şi în urma zborurilor extraterestre s-au stabilit următoarele
diviziuni ale atmosferei:
- homosfera (de la suprafaţa Pământului până la înălţimea de 90-100 km,
cu prezenţa stratului de ozon între 20-35 km şi 50 km;
- heterosfera de la limita homosferei până la peste 10000 km şi este
alcătuită din patru straturi gazoase: stratul de azot molecular, stratul de
oxigen atomic, stratul de heliu, stratul de hidrogen atomic.
Tot în urma cercetărilor recente s-a dovedit că Pământul este înconjurat
de un vast câmp electromagnetic, care se întinde în afara atmosferei la
distanţe cuprinse între 65000 km şi 130000 km, înveliş numit magnetosferă,
urmată de magnetopauza în care influenţa câmpului magnetic încetează. În
acest spaţiu există trei centuri de radiaţie numite centurile lui Van Allen,
după numele celui care le-a descoperit, formate din protoni, electroni şi
neutroni de mare energie captaţi din radiaţia corpusculară cosmică.
Structura orizontală a atmosferei
Se caracterizează prin neuniformitate, troposfera fiind alcătuită din volume
mari de aer cu proprietăţi fizice relativ constante, denumite mase de aer. Ele
se întind pe mii de kilometri orizontal, iar vertical pot ajunge până la limita
superioară a troposferei şi se formează prin cantonarea şi stagnarea lor
deasupra unor regiuni geografice cu condiţii termice şi hidrice constante.
Masele de aer se deplasează de la o regiune geografică la alta, zona de contact
dintre ele fiind frontul atmosferic. Masele de aer şi fronturile atmosferice sunt
elementele de bază care determină aspectul şi mersul vremii şi sunt studiate în
cadrul Meteorologiei sinoptice sau prevederea timpului.

PROCESE RADIATIVE
Prin procese radiative se înţeleg toate transformările suferite de fluxul
radiativ transmis de la Soare prin contactul cu suprafaţa terestră, care
acţionează ca o suprafaţă activă, convertind radiaţia solară în căldură,
indispensabilă vieţii de pe Terra. Ramura meteorologiei care se ocupă cu
studiul radiaţiilor emise de Soare şi de Pământ, propagate prin atmosferă se
numeşte Actinometrie sau Radiometrie.
Energia radiantă este supusă unor legi, dintre care, cele mai importante
sunt: Kirchoff, Ştefan-Boltzmann, Wien şi Planck. Aceste legi sunt folosite
în calcularea schimburilor radiative în sistemul Soare-Pământ-Atmosferă.
Spectrul şi intensitatea radiaţiilor solare
Spectrul radiaţiilor solare
Radiaţia solară se propagă sub forma undelor electromagnetice, care în
totalitate, alcătuiesc spectrul solar. Fluxul radiativ solar este alcătuit din
radiaţii electromagnetice cu diferite lungimi de undă. El se manifestă sub
forma culorilor spectrale, din regiunea vizibilă (roşu, portocaliu, galben,
verde, albastru, indigo, violet), cu lungimi de undă (λ) cuprinse între 0,39 şi
0,76 µ (microni). Peste 0,7 µ este domeniul radiaţiilor infraroşii, iar sub 0,39
µ este cel al radiaţiilor ultraviolete.
Intensitatea radiaţiilor
Pentru aprecierea intensităţii radiaţiilor solare, în radiometrie se
utilizează următoarele unităţi de măsură:
caloria; 1 cal = 4,188 · 107 ergi
langley (ly) = 1 cal/cm2
Cantitatea de energie Φ care străbate o suprafaţă S în unitatea de timp se
numeşte flux de energie radiantă F care se exprimă în cal/min.
Principalele componente ale radiaţiei solare
Sunt: radiaţia directă, difuză, reflectată, efectivă, radiaţia Pământului,
radiaţia atmosferei.
Radiaţia solară directă reprezintă totalitatea fluxului de radiaţii solare
care ajung la suprafaţa terestră. Cantitatea de radiaţie solară directă pe care o
primeşte o suprafaţă de 1 cm2 aşezată perpendicular pe direcţia razelor
solare, la limita superioară a atmosferei, poartă denumirea de constantă
solară şi are o valoare medie egală cu 1,88 ly/min. Mărimea care
caracterizează energia fluxului de radiaţie solară directă se numeşte
intensitatea radiaţiei solare (I). Fluxul radiaţiei solare directe ce cade pe o
suprafaţă orizontală reprezintă insolaţia (I').
Radiaţia solară difuză reprezintă cantitatea din radiaţia solară directă
care este deviată (difuzată sau împrăştiată neuniform) în toate direcţiile de
către particulele foarte fine aflate în suspensie în atmosferă sub formă de
unde electromagnetice.
Radiaţia totală (Q) este suma radiaţiei solare directe şi a radiaţiei difuze
care ajung simultan la suprafaţa terestră.
Radiaţia reflectată şi absorbită. Radiaţia totală care ajunge la suprafaţa
terestră este parţial absorbită, fiind sursa principală de încălzire a solului, iar
o altă parte este reflectată.
Radiaţia directă ca şi cea difuză, la contactul cu diferite suprafeţe, suferă
fenomenul de reflexie. Capacitatea de reflexie a unei suprafeţe pentru
radiaţiile ce cad pe aceasta este cunoscută sub denumirea de albedo (A) şi
reprezintă raportul dintre radiaţia reflectată (R) şi radiaţia totală (Q) raportat
la unitatea de suprafaţă şi exprimat în procente. Albedo-ul reprezintă o
caracteristică foarte importantă a suprafeţelor active care le conferă o
anumită notă caracteristică.
Radiaţia terestră (Et) este radiaţia emisă de scoarţa Pământului, care
funcţionează ca un corp cald, cu o anumită temperatură.
Fluxul de radiaţie al suprafeţei terestre depinde de temperatura acesteia.
Acest flux este evident atât ziua cât şi noaptea. Norii au un rol principal în
absorbţia şi emisia radiaţiilor infraroşii în atmosferă. Atmosfera este
responsabilă de încălzirea suplimentară a suprafeţei terestre prin aportul de
gaze cu efect de seră.
Radiaţia atmosferică (Ea) este partea din radiaţia terestră absorbită de
atmosferă, selectiv, de către componenţii aerului (vapori de apă, particule
lichide, solide, dioxid de carbon, ozon etc.).
Radiaţia efectivă (Re) reprezintă diferenţa dintre radiaţia terestră şi cea
atmosferică, cele două fluxuri radiative principale, orientate în sensuri
opuse. Primul este îndreptat din atmosferă către suprafaţa terestră şi celălalt,
de la suprafaţa terestră spre atmosferă.
Bilanţul radiativ şi bilanţul caloric
Bilanţul radiativ reprezintă diferenţa între energia primită de o suprafaţă
într-o unitate de timp şi cea pierdută, conform relaţiei: Br = S1- S2. În bilanţul
radiativ intră radiaţia solară, radiaţia atmosferică şi radiaţia terestră. Se poate
vorbi de un bilanţ radiativ al suprafeţei terestre, al atmosferei şi al sistemului
Pământ-atmosferă.
Bilanţul caloric reprezintă diferenţa între aportul şi consumul de căldură
de la suprafaţa solului, conform relaţiei:
Bc = Bt – (Ta + Ts + Te), în care:
Bc – bilanţul caloric;
Bt – bilanţul radiativ al suprafeţei terestre;
Ta – căldura transmisă aerului;
Ts – căldura transmisă în sol;
Te – consumul de căldură în procesul de evaporare a apei.
Bilanţul radiativ şi caloric prezintă variaţii diurne, anotimpuale şi anuale.

PROCESE TERMICE

Încălzirea suprafeţei terestre se realizează prin absorbţia şi transformarea


energiei radiante ajunsă la suprafaţa solului în energie calorică. De la suprafaţa
solului căldura este transmisă în trei direcţii principale, sol, apă şi aer, conform
legilor de propagare a căldurii, în funcţie de particularităţile mediilor respective
(fig. 2).
Temperatura solului
Factorii care influenţează temperatura solului sunt: energia solară,
proprietăţile calorice ale solului (capacitatea calorică, căldura specifică
gravimetrică şi volumetrică), expoziţia versanţilor, vegetaţia şi stratul de
zăpadă.
Temperatura suprafeţei solului prezintă oscilaţii (variaţii) periodice
(zilnice sau diurne şi anuale) şi neperiodice, generate de mersul vremii. În
timpul unei zile, regimul de variaţie este simplu, cu un maxim la orele 13 şi
un minim înainte de răsăritul Soarelui, iar în timpul unui an, maximul termic
este vara, în luna iulie şi minimul, iarna în ianuarie. Pe verticală (în
adâncime) sunt două tipuri principale de variaţie: tipul de insolaţie (valori
mai mari la suprafaţă şi mai mici în adâncime) caracteristic perioadei calde
şi cel de radiaţie, cu situaţia inversată, caracteristic sezonului rece şi în
timpul nopţilor cu răciri radiative.
Reprezentarea grafică a acestor variaţii se efectuează prin geoizoterme
(geotermoizoplete) şi curbe tautocrone.
Fig. 2. Transmiterea căldurii în aer şi sol (după Măhăra)

Temperatura apei
Regimul termic este total diferit de cel al solului datorită următoarelor
proprietăţi: capacitatea calorică mai mare, transparenţa şi mobilitatea.
Încălzirea suprafeţelor mari acvatice se produce prin: radiaţia solară
directă, difuză şi atmosferică. Peste 50% din radiaţia totală este absorbită în
stratul superficial (10-15 cm) care se încălzeşte mai puternic.
Oscilaţiile temperaturii apei se caracterizează printr-o amplitudine
(diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă) mai mică decât a
suprafeţei solului şi a aerului. Apa oceanelor este mai caldă decât aerul
troposferic, cu excepţia latitudinilor tropicale, unde este mai rece.
Temperatura aerului
Transmiterea căldurii de la suprafaţa subiacentă activă spre atmosferă se
realizează prin: conductivitate termică moleculară, radiaţie, convecţie,
turbulenţă, advecţie, comprimare adiabatică, transformările de fază ale
apei.
Convecţia este procesul de transmitere a căldurii pe verticală cu ajutorul
curenţilor de aer. Poate să fie termică şi dinamică. Cea termică se produce
datorită încălzirii excesive a suprafeţei active şi este specifică perioadei
calde a anului, având ca rezultat formarea norilor convectivi, cumuliformi,
atât de timp frumos cât şi de ploaie. Convecţia dinamică reprezintă
ascensiunea forţată a maselor de aer peste un obstacol. Este de două feluri:
orografică şi frontală.
Turbulenţa este amestecul unor mase de aer cu proprietăţi termice
diferite prin mişcări dezordonate ale aerului. Este termică şi dinamică.
Advecţia este deplasarea orizontală a aerului. Prin advecţie poate să intre
o masă de aer caldă sau rece, cu toate fenomenele meteorologice
acompaniatoare, studiate în cadrul Meteorologiei sinoptice.
Comprimarea adiabatică înseamnă micşorarea volumului aerului prin
mişcări descendente, care duc la o încălzire de aproximativ 0,6ºC la 100 m
înălţime, considerat gradientul adiabatic.
Prin transformările de fază ale apei se produc schimburi calorice între
sol şi aer, care duc la încălzirea aerului, de exemplu căldura obţinută prin
evaporarea apei.
Răcirea aerului se poate obţine prin radiaţie nocturnă, advecţie,
destindere adiabatică.
Variaţiile temperaturii aerului sunt de două feluri: temporale şi spaţiale.
Cele temporale sunt zilnice sau diurne, adică variaţia temperaturii în cursul a 24
de ore şi anuale, adică variaţia temperaturii în timpul unui an calendaristic.
Variaţia diurnă este de forma unei oscilaţii simple, cu un maxim care se
produce după trecerea Soarelui la meridianul locului, între orele 14 şi 15 şi
un minim dimineaţa, înainte de răsăritul Soarelui.
Variaţia anuală este determinată de intensitatea radiaţiei solare şi terestre
şi de latitudinea locului. Prezintă un maxim vara, în luna iulie şi un minim
iarna, în luna ianuarie.
Diferenţa dintre cele două valori extreme zilnice şi anuale, reprezintă
amplitudinea termică, o mărime prin care se exprimă gradul de continentalism
al climei.
Amplitudinea termică diurnă şi anuală depinde de următorii factori:
- latitudinea geografică;
- anotimpuri;
- altitudine;
- forma de relief;
- natura suprafeţei active;
- nebulozitate;
- vânt.
Variaţiile spaţiale ale temperaturii aerului sunt pe verticală, în troposferă,
dar şi pe orizontală, de la o regiune geografică la alta.
Temperatura scade cu altitudinea, conform gradientului termic vertical,
local, formând o stratificaţie atmosferică normală. În situaţia în care nu se
produce această scădere, fenomenul poartă denumirea de izotermie, iar
atunci când intervine o creştere, fenomenul poartă denumirea de inversiune
termică.

PROCESE HIDRICE
Cantitatea de apă din atmosferă se află sub forma vaporilor de apă, în
procent de 95%, restul de 5% fiind sub formă de particule lichide şi solide
care alcătuiesc norii. În atmosferă, apa se află sub forma celor trei stări de
agregare sau faze: solidă (gheaţa), lichidă (picături de apă) şi gazoasă
(vapori de apă).
Prin procese hidrice trebuie înţelese toate aceste transformări suferite de cele
trei tipuri de stări ale apei, cunoscute şi sub denumirea de sistemul de faze al
apei. Fizic, aceste transformări au loc prin evaporare, transpiraţie, condensare,
sublimare, îngheţare, topire. Fiecare din aceste fenomene dau naştere la forme
de precipitare specifice, pe suprafaţa terestră şi în atmosfera liberă.
Umezeala aerului reprezintă conţinutul în vapori de apă aflaţi la un
moment dat în atmosferă. Este cea mai importantă însuşire a aerului din
punct de vedere meteorologic, climatic şi bioclimatic.
Mărimile fizice care caracterizează umezeala aerului sunt următoarele:
- tensiunea sau presiunea vaporilor de apă (e);
- umezeala absolută (a);
- umezeala specifică (q);
- umezeala relativă (R);
- deficitul de saturaţie (D);
- punctul de rouă (τ).
Toate aceste mărimi prezintă oscilaţii periodice, zilnice şi anuale,
influenţate de temperatura aerului şi solului şi de cantitatea de apă
evaporată. Importantă este variaţia umidităţii pe verticală, deoarece într-un
aer bogat în vapori de apă, aceştia condensează şi formează precipitaţiile
atmosferice.
Condiţiile în care se produce condensarea vaporilor de apă sunt
următoarele:
- aerul să devină saturat în vapori de apă;
- în aer să existe nuclee de condensare, adică particule microscopice,
solide şi lichide în jurul cărora să condenseze vaporii de apă.

Forme ale condensării şi sublimării vaporilor de apă pe suprafaţa


terestră
La suprafaţa terestră, principalele forme de condensare sunt:
- roua se formează în perioada caldă a anului, în timpul nopţilor senine,
în condiţiile unei radiaţii nocturne puternice, pe obiecte nehigroscopice;
- bruma apare în perioada rece a anului şi în cea de tranziţie (toamna şi
primăvara) ca urmare a sublimării vaporilor pe suprafeţe răcite la temperaturi
sub 0°C;
- chiciura sau promoroaca apare fie prin sublimarea vaporilor de apă –
chiciura moale – fie prin îngheţarea picăturilor foarte fine suprarăcite –
chiciura tare sau grăunţoasă. Se poate depune pe ramurile copacilor, pe
conductorii electrici etc.);
- poleiul reprezintă un strat compact de gheaţă ce se depune la sol în
perioada rece a anului. Provine din ploi şi burniţe cu picături suprarăcite
care îngheaţă la temperaturi cuprinse între 0,1 şi 1,0°C.

Produse primare de condensare


În această categorie se încadrează ceaţa şi pâcla. Ceaţa se formează când
umezeala relativă a aerului este ≥ 100 %. Tipurile principale de ceaţă sunt:
- în cadrul aceleaşi mase de aer: de răcire radiativă, de advecţie, de
versant, de evaporaţie;
- la contactul a două mase de aer (ceaţa frontală);
- ceaţa urbană.

Condensarea vaporilor de apă în atmosfera liberă


Principale forme sunt norii. Condiţiile de bază pentru formarea norilor
sunt următoarele:
- răcirea adiabatică a aerului prin mişcări ascendente sau prin radiaţie,
sub valoarea punctului de rouă;
- atingerea nivelului de condensare;
- atingerea nivelului izotermei de 0°C;
- atingerea nivelului nucleelor de gheaţă;
- atingerea nivelului de convecţie.
Clasificarea norilor se face după următoarele criterii:
formă sau aspectul exterior: grămezi izolate (Cumulus), grămezi
compacte (Stratocumulus), pânză continuă (Stratus), filamente, cârliguţe,
fulgi (Cirrus);
înălţimea bazei norului: superiori (peste 6 km), mijlocii (între 6 şi 2 km)
inferiori (între 2 şi 0 km, cu dezvoltare verticală având baza la înălţimea de
1-1,5 km şi vârful chiar până la limita superioară a troposferei (11000 –
13000 km), cei mai reprezentativi fiind Cumulonimbus;
geneză: nori de convecţie, frontali, de mişcare ondulatorie, de turbulenţă,
de radiaţie ;
structura microfizică: din cristale de gheaţă, din particule de apă, cu
structură mixtă.
Gradul de acoperire a cerului cu nori reprezintă nebulozitatea. Ea se
exprimă în zecimi de cer acoperit şi are valoarea maximă 10, când cerul este
total acoperit şi valoarea minimă 0, când cerul este perfect senin.
În funcţie de realizarea acestor condiţii, norii se formează la înălţimi
diferite (fig. 3).

Fig. 3. Condiţii de formare a norilor (după Măhăra)

Precipitaţiile atmosferice
Sunt produse finale ale condensării şi sublimării vaporilor de apă.
Formele principale sunt: ploaia, burniţa, lapoviţa, zăpada, măzărichea,
grindina.
Cauza principală a formării precipitaţiilor este creşterea componentelor
din nori, care se realizează prin:
– condensarea sau sublimarea directă a vaporilor pe particulele din nor;
– contopirea particulelor din nori;
– givraj (ciocnirea cristalelor de gheaţă cu picăturile de apă suprarăcite).
Criteriile de clasificare a precipitaţiilor sunt după:
• starea de agregare: lichide (ploaia şi burniţa), solide (zăpada,
măzărichea şi grindina), mixte (lapoviţa);
• condiţiile de formare: convecţie termică (ploi cu caracter torenţial
sau de aversă), frontale (cad din nori care însoţesc fronturile atmosferice
calde sau reci), orografice sau de relief;
• intensitate, adică după cantitatea de apă în mm căzută în unitatea de
timp şi pot fi: torenţiale şi netorenţiale;
• cantitatea de apă şi durata lor sunt precipitaţii de lungă durată şi
abundente (aşa numitele „ploi mocăneşti”), de lungă durată şi puţin
abundente, burniţele, precipitaţii de scurtă durată şi abundente frecvente
vara şi cad din norii Cumulonimbus, însoţite şi de fenomene orajoase, şi
precipitaţii de scurtă durată şi puţin abundente numite şi bure de ploaie
vara şi fulguieli, iarna.

PROCESE DINAMICE

Sunt legate şi generate de presiunea atmosferică care reprezintă forţa cu


care aerul apasă pe unitatea de suprafaţă şi este măsurată în milimetri
coloană de mercur (mm Hg) sau milibari (mb).

Variaţiile presiunii atmosferice


Sunt de două tipuri:
- periodice diurne şi anuale;
- neperiodice sau perturbaţii de la o zi la alta în funcţie de schimbările de
natură termică şi dinamică, adică de deplasarea şi dezvoltarea sistemelor
barice. Principalele sisteme barice sunt ciclonii sau zone depresionare de
presiune scăzută şi anticiclonii, zone cu presiune ridicată sau maxime
barometrice.

Harta reliefului baric


Pe hărţi, presiunea este redată prin izobare, care sunt linii ce unesc puncte
cu aceeaşi valoare. Principalele forme barice sunt ciclonii notaţi pe hartă cu
litera D şi anticiclonii notaţi cu litera M. Într-un ciclon presiunea este mai
mare spre periferia lui, aerul se deplasează în sens invers acelor de ceas, iar
într-un anticiclon presiunea este mai mare către interiorul lui, aerul
deplasându-se în sensul acelor de ceas. Ciclonii şi anticiclonii sunt
consideraţi centrii de acţiune ai atmosferei, deoarece pun în mişcare aerul,
dinspre zonele de mare presiune către cele de minimă presiune şi sunt redaţi
prin linii curbe închise (fig. 4). Alte forme barice, secundare, care apar pe
hărţi sub forma liniilor curbe deschise sunt: talvegul depresionar, dorsala
anticiclonică, şaua barometrică, culoarul depresionar.

Vântul
Reprezintă deplasarea orizontală a aerului, generată de repartiţia inegală
a presiunii la suprafaţa terestră. Forţele care acţionează asupra vântului sunt:
forţa gradientului baric orizontal, forţa Coriolis, forţa de frecare şi forţa
centrifugă.
Toate aceste forţe imprimă vântului direcţia şi intensitatea, care sunt
elementele lui caracteristice.
Clasificarea vânturilor
Criteriile de clasificare sunt: frecvenţa, natura lor, regiunile în care
acţionează şi altitudinea.
După frecvenţă vânturile se împart în: permanente, periodice, neregulate.
În funcţie de natura lor şi de zonele unde acţionează se disting vânturi ale
circulaţiei atmosferice generale şi vânturi locale.

Fig. 4. Forme barice (după Măhăra)

NOŢIUNI DE METEOROLOGIE SINOPTICĂ

Meteorologia sinoptică este una dintre ramurile principale ale


meteorologiei care studiază vremea şi procesele din atmosferă care
determină evoluţia ei de la o zi la alta, având ca scop principal prognoza
sau prevederea vremii. Pe baza datelor meteorologice obţinute din reţeaua
naţională de staţii, din informaţiile de la centrele europene de transmitere a
datelor meteorologice şi a celor obţinute cu ajutorul radarului şi sateliţilor
meteorologici se realizează hărţi geografice la diferite scări care redau
ansamblul stării fizice generale a atmosferei la un moment dat, numite hărţi
sinoptice. Pentru prognoza vremii, o importanţă deosebită o are studierea
maselor de aer, a fronturilor atmosferice, a evoluţiei şi a deplasărilor
ciclonilor şi anticiclonilor.

Masele de aer
Reprezintă volume de aer cu extindere spaţială foarte mare (mii de
kilometri) cu proprietăţi fizice relativ omogene şi care imprimă vremii
anumite caracteristici termice, de umiditate, precipitaţii, vânt etc. Ele se
formează prin staţionarea îndelungată a aerului deasupra unor regiuni
geografice situate la diferite latitudini, însuşindu-şi astfel specificul regiunii
respective. Acest lucru se produce cel mai frecvent în regim anticiclonic şi
mai puţin în regim ciclonic. În deplasarea sa, o masă de aer transportă deci,
aerul cu însuşirile caracteristice locului de origine, în alte regiuni geografice,
imprimând astfel acestora trăsăturile respective în evoluţia vremii.
Clasificarea maselor de aer se face după următoarele criterii:
- după temperatură: mase de aer calde şi reci, în funcţie de latitudinea de
la care se deplasează şi de diferenţa termică dintre masa de aer nouă care o
înlocuieşte pe cea veche;
- după termodinamică: mase de aer stabile şi instabile. O masă de aer
este stabilă în situaţia în care gradientul termic vertical este mai mic decât
gradientul adiabatic, neexistând condiţii de apariţie a proceselor convective
(ascendente). Masa de aer devine instabilă atunci când aerul rece pătrunde
într-o regiune caldă, apar mişcări ascendente convective cu formarea norilor
şi căderea precipitaţiilor;
- după natura suprafeţei active: mase de aer maritime (m) umede şi
moderate termic şi mase de aer continentale (c), calde şi uscate;
- după criteriul geografic, există: mase de aer ecuatoriale (E), formate în
zonele ecuatoriale mase de aer tropicale (T), formate în anticiclonii
tropicali, mase de aer polare (P), ce provin din regiunile subpolare şi
temperate şi mase de aer arctice (A) şi antarctice (aA), formate deasupra
bazinului arctic şi calotei antarctice.

Fronturile atmosferice
Reprezintă zona de separaţie dintre două sau mai multe mase de aer cu
proprietăţi diferite. Această zonă de tranziţie poate avea lăţimi de ordinul
sutelor de metri şi în cadrul ei au loc schimbări bruşte ale caracteristicilor
principalelor elemente meteorologice (presiune, temperatură, umiditate,
precipitaţii, vânt etc.), care determină schimbarea vremii. Totalitatea acestor
procese meteorologice poartă denumirea de procese frontale, iar cele care
dau naştere unui front, frontogeneză.
Clasificarea fronturilor atmosferice se face după următoarele criterii:
- după masa de aer mai activă există fronturi calde şi reci;
- după modul de circulaţie a aerului în zona frontului sunt anafronturi
(aerul are o mişcare de alunecare ascendentă pe linia frontului şi
catafronturi (aerul are o mişcare de alunecare descendentă pe suprafaţa
frontală);
- după principalele tipuri geografice de mase de aer pe care le separă:
frontul tropical, frontul polar, frontul arctic;
- după numărul de mase de aer pe care le separă: fronturi simple care
separă două mase de aer, fronturi mixte sau ocluse care separă trei sau mai
multe tipuri de mase de aer.
Frontul cald reprezintă deplasarea aerului cald spre cel rece concomitent
cu ascensiunea lui şi retragerea celui rece (fig. 5). Caracteristică este
condensarea vaporilor de apă sub forma norilor stratiformi (Cs, As, Ns).
Primii vestitori (cu 2-3 zile înainte) ai apariţiei frontului cald sunt norii
Cirrus şi Cirrostratus izolaţi. După aceştia, la altitudini mai joase se
formează norii Altostratus care dau precipitaţii slabe care se evaporă rapid
în aerul uscat. Urmează Nimbostratus la altitudini scăzute, cu grosimi mari,
care dau precipitaţii continui şi însemnate cantitativ (ploi mocăneşti).
Sistemul noros acompaniator al frontului cald poate atinge lăţimi de până la
1000 km, iar în înălţime până la tropopauză.
Vremea, la trecerea frontului cald, este frumoasă, cu presiune ridicată pe
parcursul dezvoltării norilor Cirrus, apoi se schimbă prin scăderea lentă şi
continuă a presiunii atmosferice şi apariţia şi dezvoltarea norilor Cirrostratus
care acoperă tot cerul, urmaţi succesiv de Altostratus şi Nimbostratus care
dau precipitaţii, în timpul cărora presiunea atmosferică înregistrează
valoarea minimă. După trecerea frontului, presiunea devine staţionară,
vântul se roteşte spre dreapta, scade în intensitate şi temperatura aerului
creşte treptat. Precipitaţiile încetează, norii se destramă şi timpul devine din
nou frumos.

Fig. 5. Frontul cald (stânga) şi rece (dreapta).

Frontul rece de ordinul I apare atunci când o masă de aer rece pătrunde
sub o masă de aer cald pe care o înlocuieşte prin ridicare bruscă pe verticală,
determinând mişcări convective dinamice puternice, care duc la răcirea
adiabatică rapidă a aerului şi formarea norilor de tip Cumulonimbus din care
cad precipitaţii sub formă de averse, însemnate cantitativ şi însoţite de oraje.
Viteza de deplasare a frontului rece este mult mai mare decât a celui cald,
astfel că viteza vântului este şi ea mai mare, acesta căpătând aspect de
vijelie. După trecerea părţii abrupte a frontului, mişcarea de alunecare a
aerului este mai lentă iar dispunerea sistemului noros este inversă frontului
cald, cu precipitaţii slabe cantitativ şi cu caracter continuu.
Frontul rece de ordinul II se formează în situaţia în care viteza de
deplasare a aerului rece este mai mare decât în cazul frontului rece de
ordinul I. Panta frontului este abruptă (peste 90º), astfel încât aerul cald este
ridicat violent, se formează nori Cumulonimbus până la altitudini foarte
mari din care cad precipitaţii puternice sub formă de averse şi vânt în rafale,
atât pe linia frontului cât şi în faţa lui, dar pe o durată scurtă de 3-6 ore.
Vremea în faţa frontului este deosebit de caldă dar cu presiune scăzută, care
scade brusc la trecerea liniei frontului. După trecerea acestuia, presiunea
atmosferică creşte rapid însoţită de o scădere a temperaturii aerului şi
instalarea aerului rece.
Fronturile ocluse sau mixte rezultă din unirea unui front rece cu unul
cald. Vremea, la trecerea unui front oclus, este mohorâtă, cu nebulozitate
ridicată formată din nori de diferite tipuri. În funcţie de temperatura aerului
rece din faţa şi spatele frontului există trei tipuri de fronturi ocluse: neutru,
cald şi rece.

Ciclonii şi anticiclonii
Aspectul şi evoluţia vremii sunt strâns legate de deplasarea maselor de
aer prin intermediul ciclonilor şi anticiclonilor mobili, care prezintă cea mai
intensă activitate în zona temperată.
Ciclonul tânăr (când este cel mai bine dezvoltat) este alcătuit dintr-un
sector de aer cald care pătrunde în interiorul aerului rece sub forma unei
limbi. Pe partea anterioară se formează frontul cald, iar pe cea posterioară
frontul rece de ordinul II care se deplasează foarte rapid. La trecerea unui
ciclon aspectul vremii înregistrează trei faze de evoluţie: trecerea frontului
cald, trecerea sectorului cu aer cald şi trecerea frontului rece. Frontul cald
este anticipat de prezenţa vântului de sud-est şi sud şi acoperirea treptată a
cerului cu nori în următoarea ordine: Cirus, Cirrostratus, Altostratus,
Nimbostratus. Încep precipitaţiile liniştite pe o suprafaţă mare, presiunea
este în scădere continuă iar temperatura creşte. După trecerea frontului cald,
în sectorul cu aer cald care urmează, precipitaţiile încetează, cerul se
înseninează treptat, în timp ce presiunea se menţine scăzută iar temperatura
ridicată. Apariţia frontului rece este anunţată cu o anticipaţie de 4-6 ore de
norii Cirrostratus şi Altostratus. Apropierea norilor Cumulonimbus este
însoţită de averse de ploaie cu grindină şi descărcări electrice.
Foarte importanţi în activitatea de prognoză meteorologică sunt ciclonii
cu deplasare retrogradă care se formează pe zona de întâlnire a două mase
de aer cu contraste termice mari prin rotirea fronturilor cu aproximativ 180º
şi schimbarea direcţiei normale vest-est cu cea opusă est-vest datorită
împingerii puternice a aerului rece cu viteză mare.
Anticiclonul este o formă barică cu presiune ridicată, curenţii de aer sunt
divergenţi în plan orizontal, iar în sens vertical mişcările aerului sunt
descendente, ceea ce determină încălzirea adiabatică a aerului şi apariţia
inversiunilor termice. Divergenţa vânturilor la suprafaţa terestră determină
absenţa fronturilor atmosferice, cu excepţia periferiilor anticiclonilor.
Vremea în regim anticiclonic este senină, cu secete de diferite durate, cu
temperaturi foarte scăzute iarna şi foarte ridicate vara, deci cu amplitudini
termice anuale mari.

Bibliografie selectivă

Ciulache S. (1988, 2002), Meteorologie şi Climatologie, Universitatea din


Bucureşti.
Măhăra Gh. (2001), Meteorologie, Editura Universităţii Oradea.
Pop Gh. (1988), Introducere în Meteorologie şi Climatologie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Stoica C., Cristea N. (1971), Meteorologia generală, Editura Tehnică,
Bucureşti.

CLIMATOLOGIE

INTRODUCERE ÎN CLIMATOLOGIE

Definiţie şi obiect de studiu


Climatologia este o ştiinţă din grupa disciplinelor geografiei fizice, care s-a
desprins din Meteorologie (în multe lucrări de specialitate este considerată o
subramură a meteorologiei) şi are ca obiect de studiu clima/climatul unui anumit
spaţiu geografic, cu extindere mai mare sau mai mică, deci la nivel global, regional
sau local, ca rezultat al sintetizării complexului elementelor meteorologice principale
în toată interdependenţa lor, la o scară temporală mare (minimum 30 de ani,
conform normelor O.M.M.). Obiectivele principale ale climatologiei constau în
depistarea cauzelor, variaţiilor, distribuţiei geografice şi a caracteristicilor diferitelor
zone de climă şi tipuri de climat.
Clima şi climatul
Majoritatea cercetătorilor definesc noţiunea de climă ca fiind regimul plurianual
(multianual) al elementelor meteorologice generat de acţiunea unor factori diferiţi:
radiativi, dinamici, fizico-geografici, antropici.
Ciulache (1988, 2002) a dat următoare definiţie: „Clima este regimul multianual
al vremii, care ia naştere în urma interacţiunii dintre factorii radiativi, fizico
geografici şi dinamici, sub influenţa tot mai accentuată a activităţii societăţii
omeneşti”.
În Ghidul practicilor climatologice nr. 100 din iulie 1984, O.M.M. a definit
clima ca „sinteza condiţiilor de vreme dintr-o anumită zonă, caracterizate de şiruri
lungi de date referitoare la variabilele atmosferei din zona respectivă”.
Clima, aşa cum s-a specificat anterior, reprezintă sintetic, ansamblul elementelor
meteorologice mediate pe o perioadă de timp cât mai lungă (geologică, preistorică,
istorică) şi pe o suprafaţă cât mai mare (glob, emisfere). În acest caz, factorul genetic
principal este cel astronomic. Astfel, în sens latitudinal, după cantitatea de căldură
primită de către Pământ de la Soare se poate vorbi de mari zone de climă: caldă,
temperată şi rece. În cadrul acestor macrozone de climă se întâlnesc mai multe tipuri
de climate, determinate în principal de factorii fizico-geografici, dar şi de cei dinamici.
Acţiunea simultană şi conjugată a tuturor factorilor generatori şi a celor modificatori ai
climei determină apariţia pe suprafaţa Pământului a mai multor tipuri de climate, la
nivel regional, cu caracteristici diferite, influenţate de natura suprafeţei active (uscat şi
apă), de poziţia geografică a regiunii respective (în interiorul continentelor sau în
apropierea oceanelor şi mărilor), de circulaţia aerului, de prezenţa diferitelor forme
majore de relief. Tipuri de climat sunt: climatul tropical umed şi uscat, climatul
mediteranean, climatul temperat oceanic şi continental, climatul temperat de stepă,
climatul zăpezilor permanente etc.
Direcţii şi metode de cercetare în climatologie
În climatologie, investigarea climei şi climatelor din trecut, prezent sau viitor
(diagnoze şi prognoze climatologice), se realizează pe două direcţii principale:
cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă. Prima direcţie presupune
cercetarea proceselor climatologice la nivel macro, mezo şi microclimat, pe de o
parte, şi cercetarea sistemului climatic şi a circulaţiei generale, pe de altă parte, în
scopul fundamentării ştiinţifice a unor metodologii de prelucrare şi interpretare a
datelor, creării de modele matematice necesare elaborării prognozelor, emiterii de
teorii, ipoteze, scenarii climatice, care ulterior pot fi folosite în activitatea de
cercetare aplicativă. Această a doua direcţie de cercetare se referă la analiza
ştiinţifică a datelor climatologice în scopul folosirii lor în diferite domenii de
activitate practică: industrie, agricultură, silvicultură, transporturi, construcţii,
telecomunicaţii, ingineria mediului, medicină, turism, asistenţă socială etc.

Ramurile climatologiei
După problematica abordată, climatologia se împarte în trei ramuri principale:
Climatologia generală sau genetică, Climatologia regională sau climatografia şi
Climatologia aplicată.
Climatologia generală are ca obiect de studiu acţiunea factorilor climatogeni
(generatori şi modificatori) care duc la apariţia diverselor tipuri de climă şi climate,
variabilitatea temporală, distribuţia geografică şi caracteristicile lor, în funcţie de
care acestea se individualizează şi diferenţiază, oscilaţiile climatice neperiodice,
anomaliile şi riscurile climatice, tendinţele şi schimbările climatice. Această
ramură a climatologiei se subdivide, în raport de obiectul de studiu şi metodologia
folosită în următoarele discipline: climatologia teoretică, climatologia bilanţului
radiativ-caloric, climatologia dinamică, topoclimatologia, microclimatologia,
paleoclimatologia, schimbările climatice actuale şi posibil viitoare, riscurile
climatice etc.
Climatologia regională sau climatografia se ocupă, în principal, cu descrierea
particularităţilor climatice din diferite regiuni ale globului. Analizează şi stochează
totalitatea informaţiilor despre climatele diferitelor porţiuni ale globului
(continente, oceane, mări, regiuni fizico-geografice, sisteme muntoase, ţări etc.).
Pentru o caracterizare completă a climatelor respective este necesară şi abordarea
problemei factorilor genetici ai acestora, folosindu-se ca metodă, cea descriptiv-
explicativă, completată cu tabele centralizatoare ale valorilor medii şi extreme ale
elementelor meteorologice mediate pe perioade lungi de timp, grafice şi hărţi
reprezentative cu evoluţia şi distribuţia acestora.
Climatologia aplicată studiază influenţa condiţiilor climatice asupra activităţii
umane, utilizarea potenţialului climatic în diferite domenii, posibilitatea ameliorării
climatelor şi topoclimatelor etc. Principalele direcţii de dezvoltare s-au canalizat
către agricultură, silvicultură, transporturi, telecomunicaţii, medicină, balneologie,
arhitectură, urbanism etc., conturându-se Bioclimatologia, pe care o considerăm o
ştiinţă interdisciplinară bine individualizată, Climatologia estetică, Climatologia
transporturilor etc.

Istoricul climatologiei
Istoricul Climatologiei în străinătate. Realizarea primelor hărţi climatice a
permis descoperirea legilor fundamentale referitoare la repartiţia temperaturii şi
presiunii pe suprafaţa globului şi s-a putut reprezenta poziţia principalelor sisteme
barice permanente, evidenţiindu-se astfel, influenţa distribuţiei uscatului şi apei
asupra temperaturii şi presiunii aerului. O mare importanţă în dezvoltarea
climatologiei a avut-o înfiinţarea Institutelor Meteorologice în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, care aveau ca sarcini principale organizarea reţelei de staţii,
dotarea lor cu instrumentarul necesar efectuării observaţiilor, elaborarea de
instrucţiuni, colectarea, prelucrarea şi publicarea datelor respective. În secolul al
XX-lea, formarea unei baze de date a permis oamenilor de ştiinţă să-şi dezvolte
anumite teorii asupra genezei climei, criteriilor de clasificare a climatelor,
distribuţiei şi caracterizării diferitelor tipuri de climat şi să întocmească studii şi
sinteze climatice, cu caracter din ce în ce mai practic, începând astfel, să se
contureze direcţiile principale de cercetare şi să se diferenţieze ramurile
climatologiei. În această privinţă un rol deosebit de important l-a avut Organizaţia
Meteorologică Mondială, care a elaborat ghiduri speciale de practici climatologice,
instrucţiuni de efectuare a observaţiilor meteorologice după aceleaşi norme, în
toate ţările aderate organizaţiei, a lansat programe de cercetare bine direcţionate în
diverse domenii de mare aplicabilitate practică, unde studiile climatologice sunt
deosebit de importante, a împărţit întreaga sa activitate pe grupuri de lucru
specializate etc.
Istoricul Climatologiei în România. Înfiinţarea Institutului Meteorologic
Central (IMC), a cărui denumire s-a tot schimbat pe parcursul anilor, în prezent (de
la 1.01.2003, prin separarea Hidrologiei) fiind Compania Naţională – „Institutul
Naţional de Meteorologie (în mass-media, INMH), în data de 30 iulie 1884, la
iniţiativa şi sub conducerea savantului Ştefan Hepiteş, a impulsionat cercetările din
domeniul meteorologiei şi climatologiei. Dezvoltarea unei reţele de staţii
meteorologice şi formarea unei baze de date au permis efectuarea unor studii, hărţi
şi atlase la nivel naţional, regional şi local, care erau publicate în reviste de
specialitate (Analele Institutului Meteorologic, Buletinul lunar al observaţiilor
meteorologice, Analele Academiei Române, Buletinul Societăţii geografice române
etc.). Este de menţionat apariţia unor lucrări deosebit de valoroase ca: prima hartă
climatică în culori a României „Carte du régime pluviométrique de Roumanie” la
scara 1: 1 000 000, în anul 1900 şi tot în acelaşi an, „Album climatologique de la
Roumanie”, cu care IMC a primit medalia de argint la Expoziţia Internaţională de
la Paris, din 1900. În a doua jumătate a secolului trecut s-a pus un accent deosebit
pe dezvoltarea climatologiei aplicate, studiile fiind direcţionate către agricultură,
silvicultură, transporturi, construcţii, sistematizare teritorială, sănătate publică etc.
A fost reorganizată şi reţeaua naţională de staţii meteorologice, observaţiile fiind
efectuate conform normelor O.M.M..
În România, studii şi cercetări de climatologie se fac în INMH, în Institutul de
Geografie al Academiei Române şi în Facultăţile de Geografie ale principalelor
universităţi, fiind direcţionate către: climatologie generală, metodică climatologică,
microclimatologie, topoclimatologie, climatologie regională şi climatologie
aplicată (Agroclimatologie, Climatologie urbană, Bioclimatologie, Climatologie
silvică, Climatologie marină etc.).

FACTORII GENERATORI AI CLIMEI

Existenţa şi distribuţia geografică a macrozonelor de climă şi a tipurilor climatice


cu particularităţile lor bine definite sunt datorate prezenţei unor factori generatori
(climatogeni) şi a unor factori modificatori ai trăsăturilor iniţiale (primare) ale climei.
Procesele cosmice (astronomice)
Fenomenele naturale de pe Terra, ce au loc în cadrul geosferelor, inclusiv în
climatosferă, nu pot fi concepute şi înţelese fără o incursiune prealabilă în spaţiul
cosmic, al galaxiei şi al Sistemului Solar din care face parte, în care Soarele, Luna,
depărtarea şi poziţia planetei faţă de acestea, forţele de atracţie dintre ele, forma,
mişcările, proprietăţile fizice şi structura suprafeţei terestre, condiţionează fluxurile
de energie reciprocă şi existenţa geosferelor. Acest uriaş sistem reprezintă factorul
generator principal al climei, care la rândul ei, reprezintă esenţa tuturor proceselor
fizice, chimice şi biologice de pe suprafaţa terestră.
Dintre caracteristicile Terrei, cu o mare pondere în geneza climei, considerăm
următoarele: forma, mişcările efectuate în jurul axei sale şi în jurul Soarelui,
proprietăţile fizice şi structura sa. Forma sferică a Pământului determină
diferenţieri în distribuţia cantităţii de radiaţie solară la suprafaţa terestră, iar turtirea
de la poli datorată rotaţiei face ca gravitaţia să crească de la Ecuator (978 cm/s²)
spre poli (983,2 cm/s²). Forma Pământului (cu cele trei modele) impune diferenţieri
latitudinale ale distribuţiei radiaţiei solare şi apariţia principalelor zone climatice:
caldă, două temperate şi două reci.
Mişcările Pământului, de rotaţie şi revoluţie au consecinţe climatice importante.
Mişcarea de rotaţie creează forţa centrifugă care stă la baza turtirii la poli şi a
bombării la Ecuator, ea determină: alternanţa luminii cu întunericul în timpul a 24
de ore cu, repercusiuni asupra regimului diurn al bilanţului radiativ şi a regimului
termic diurn şi implicit, în desfăşurarea proceselor biologice; abaterea maselor de
aer aflate în mişcare sub influenţa forţei Coriolis spre dreapta în Emisfera nordică
şi spre stânga în cea sudică, alizeele având astfel, direcţie NE-SV şi respectiv SE-
NV, curentul cald Gulf Stream, SV-NE, etc. Mişcarea de revoluţie, efectuată de
Pământ în jurul Soarelui, pe o orbită parcursă în timp de un an are consecinţe
importante legate de înclinarea axei terestre, printre care: inegalitatea duratei
zilelor şi a nopţilor pe parcursul unui an, numai la Ecuator ziua fiind egală cu
noaptea, ceea ce determină încălzirea inegală a suprafeţei Pământului, datorită
mărimii intensităţii radiaţiei solare înregistrată între poziţiile extreme (periheliu şi
afeliu). Deosebiri importante în cantitatea de radiaţie apar şi sezonier, de unde şi
diferenţele din regimul temperaturii aerului, apei şi solului şi a altor procese
climatice; formarea şi alternanţa anotimpurilor determină distribuţia sezonieră
diferită a radiaţiei solare, cu consecinţe climatice distincte, ce influenţează şi
diversitatea peisajelor geografice în funcţie de latitudine. O altă consecinţă este
dezvoltarea unor zone de complementaritate climatică. În afara celor determinate
de forma Pământului, înclinarea axei terestre în timpul mişcării de revoluţie
(valorile diferite ale unghiurilor de incidenţă ale fasciculului radiativ la cele două
echinocţii şi cele două solstiţii, diferite pe cele două emisfere), diversifică modelul
climatic al Terrei. Astfel, se individualizează zone climatice secundare ce
corespund latitudinilor subecuatoriale, subtropicale şi subpolare, în care oscilează
şi convergenţa sau divergenţa maselor de aer. Sezonier, aceste regiuni prezintă
caracteristici climatice asemănătoare celor specifice zonelor limitrofe, care se
transmit şi determină acelaşi caracter de complementaritate şi celorlalte structuri
ale peisajului geografic.
Mişcarea polilor Pământului. Prin deplasarea axei terestre, polii nu au o poziţie
fixă, aceasta oscilează în jurul unei poziţii medii, în cadrul unei suprafeţe a cărei
rază este de aproximativ 30 m. Cauzele acestei modificări sunt legate de
neuniformitatea structurii interne a Pământului, redistribuirea sezonieră a maselor
de aer şi de apă în cele două emisfere etc.
Proprietăţile fizice ale Pământului sunt o consecinţă a transformărilor fizice şi
chimice ale materiei cosmice din care a luat naştere, dar şi a schimbărilor
energetice. Principalele proprietăţi ale acestui mare sistem fizic (geosistem), cu
importanţă în geneza climei sunt următoarele: gravitaţia, căldura internă,
geomagnetismul, electricitatea şi densitatea.

Procesele radiativ-calorice
Prin procese radiativ-calorice trebuie să înţelegem totalitatea fluxurilor de
radiaţii ce străbat atmosfera, a schimburilor şi transformărilor energiei radiante a
Soarelui în energie calorică de către suprafaţa activă terestră, distribuite ascendent
(încălzirea şi răcirea aerului atmosferic, în special a celui troposferic) şi descendent
(încălzirea şi răcirea solului).
Sursa generatoare esenţială a climei geosistemului este reprezentată de radiaţia
solară, în timp ce radiaţia atmosferică şi cea terestră au o pondere mai mică, uneori
neînsemnată, şi care sunt tot un rezultat al sursei principale, Soarele. Energia totală
emisă de către Soare este de 6,15 kw/cm², iar energia solară recepţionată de
suprafaţa terestră într-o zi şi jumătate, reprezintă întreaga cantitate de energie
produsă în toate centralele electrice de pe glob în timp de un an (Măhăra, 2001).
Distribuţia globală a principalelor componente ale bilanţului radiativ-
caloric. Cunoaşterea caracteristicilor şi legităţilor conform cărora se realizează
repartiţia geografică a principalelor componente ale bilanţului radiativ-caloric pe
suprafaţa terestră este deosebit de importantă în climatologie. Climatologul rus
M. I. Budîko a alcătuit o serie de hărţi cu distribuţia radiaţiei totale (globale), a
bilanţului radiativ al suprafeţei terestre, a cantităţii de căldură consumată în
procesul evaporării apei şi a fluxului caloric turbulent.
Distribuţia radiaţiei totale anuale şi în luni caracteristice
În valori medii, radiaţia totală anuală, prezintă un minimum (60 kcal/cm²/an), în
regiunile polare şi un maximum (>220 kcal/cm²/an), în cele tropicale fiind mai bine
reprezentată la latitudini medii şi înalte. Între cele două tropice, repartiţia suferă
modificări importante, îndeosebi în zona brâurilor de anticicloni subtropicali, unde
apar valori de până la 220 kcal/cm²/an în regiunile deşertice din Africa, Peninsula
Arabică etc. cu nebulozitate scăzută şi scăzute sensibil în zona ecuatorială, datorită
nebulozităţii ridicate. Aceeaşi scădere a radiaţiei globale se manifestă şi în
regiunile musonice din cauza variaţiei sezoniere a regimului nebulozităţii (Asia de
Sud-Est) şi în cele cu ciclogeneză accentuată (nordul Oceanelor Pacific şi Atlantic).
În cursul celor două luni caracteristice ale anului (decembrie şi iunie, la
solstiţiile de iarnă şi vară), repartiţia intensităţii radiaţiei totale suferă modificări
teritoriale semnificative.
Distribuţia bilanţului radiativ. Pentru a se cunoaşte mai bine potenţialul caloric
al fiecărei regiuni, trebuie analizată repartiţia geografică a bilanţului radiativ. La
aceleaşi latitudini, totdeauna, bilanţul radiativ al oceanelor este mult mai ridicat, în
valori medii anuale (120-140 kcal/cm2/an) decât al continentelor (80-60
kcal/cm2/an), unde este mai mare în regiunile umede şi mai mic în cele uscate.
Distribuţia bilanţului caloric. Căldura rezultată din bilanţul radiativ al
suprafeţei terestre este consumată în trei procese importante: încălzirea aerului
prin amestec turbulent, evaporarea apei şi încălzirea straturilor profunde ale
solului (al cărei rol este neglijabil). Cantităţile medii anuale de căldură consumate
în procesele de încălzire a aerului prin amestec turbulent sunt relativ reduse pe
oceane (20-30 kcal/cm2/an, unde apar curenţii calzi), cu variaţii spaţiale mici,
indiferent de latitudine şi ridicate pe continente (maximum 40-60 kcal/cm2/an în
deşerturile subtropicale). Repartiţia căldurii consumate în procesul de evaporare
este neuniformă, azonalitatea fiind mai pronunţată pe continente şi este determinată
de mai mulţi factori: prezenţa curenţilor oceanici calzi (unde cantitatea creşte) şi a
celor reci (unde fenomenul este invers), de circulaţia atmosferică, ce condiţionează
regimul vitezei vântului şi al deficitului de saturaţie a aerului în vapori de apă,
gradul de umiditate a solului, tipul de vegetaţie etc.

Procesele dinamice
Când vorbim despre procese dinamice la scară globală, ca unul din factorii
generatori ai climei, trebuie să avem în vedere sistemul complex al curenţilor din
troposferă, stratosferă şi din mediul oceanic, care prin circulaţia generală a aerului
şi a oceanului planetar produc transferul de presiune, căldură şi umiditate din
suprafeţele excedentare către cele deficitare, tinzându-se astfel, către o anumită
echilibrare a diferenţierilor ce apar în aerul de la diferite latitudini şi altitudini. Pe
fondul circulaţiei generale apar, cu anumite intermitenţe, unele forme ale circulaţiei
locale, determinate de perturbările zonalităţii celei dintâi, sub influenţa marii
diversităţi a suprafeţei active subiacente, care complică şi diversifică sistemul
general al circulaţiei atmosferice.
Câmpul sau relieful baric. Datorită repartiţiei inegale a radiaţiei solare pe
suprafaţa terestră, transformarea acestei energii radiante în căldură se produce
diferenţiat determinând o repartiţie neuniformă a presiunii atmosferice. Pe hărţile
cu izobare1 sunt puse astfel în evidenţă, regiuni de înaltă şi respectiv, scăzută

1
linii cu aceeaşi valoare a presiunii atmosferice
presiune, şi porţiuni intermediare de diferite forme, care alcătuiesc configuraţia
reliefului baric. Formele barice pot fi principale: minimele (D) şi maximele (M)
barometrice (depresiuni sau cicloni şi anticicloni), care reprezintă centrii de acţiune
ai atmosferei şi secundare: talvegul depresionar, culoarul depresionar, dorsala
anticiclonică, şaua barometrică, câmp de presiune uniformă etc.
Circulaţia generală a aerului troposferic. Distribuţia geografică inegală a
presiunii atmosferice, în general, şi a presiunii aerului troposferic, în particular,
generează un sistem complex de mişcări ale aerului, dinspre zonele cu presiune
ridicată către cele de joasă presiune, conform gradientului baric orizontal.
Ţinându-se cont de forţa de frecare datorată neomogenităţii globului terestru şi
forţa Coriolis datorată mişcării de rotaţie, acest sistem, cunoscut sub denumirea de
circulaţie generală a atmosferei, este alcătuit din câte trei celule pentru fiecare
emisferă, între care există strânse legături.
Cauzele principale ale circulaţiei aerului în troposferă sunt: valoarea
gradientului baric orizontal şi vertical datorată diferenţelor de presiune, forţa
Coriolis datorată mişcării de rotaţie a Pământului, forţa de frecare datorată
configuraţiei reliefului, forţa centrifugă datorată mişcărilor curbilinii din cadrul
formaţiunilor barice ciclonale şi anticiclonale. Prin intermediul circulaţiei aerului
troposferic se produce deplasarea de la o regiune la alta a unor mase de aer cu
proprietăţi fizice diferite, care întreţin schimburile permanente, periodice şi
accidentale de căldură şi umiditate şi provoacă modificarea substanţială a valorilor
şi regimurilor diferitelor elemente meteorologice şi a trăsăturilor climatice,
determinate de ceilalţi factori generatori ai climei.
Complexitatea circulaţiei aerului troposferic este demonstrată şi de faptul că
numeroşi oameni de ştiinţă au fost atraşi de acest subiect, existând în istoria
cunoaşterii meteorologiei şi climatologiei numeroase teorii, ipoteze, scenarii,
modele de circulaţie globală, de cele mai multe ori, mult simplificate faţă de ceea
ce se petrece cu adevărat în natură, problema în ansamblul ei nefiind elucidată în
totalitate până în prezent. Este însă cunoscută cu precizie dependenţa dintre
circulaţia aerului troposferic de la suprafaţa terestră şi cea a aerului din straturile
superioare ale atmosferei, care sunt generate de forţe fizice diferite, dar care se
condiţionează reciproc.
Principalele direcţii de orientare în ceea ce priveşte circulaţia generală a aerului
troposferic sunt:
- concepţia unicelulară a schimburilor de aer dintre Ecuator şi Poli;
- concepţia tricelulară a aceloraşi schimburi;
- teoria Leroux, care înlocuieşte rolul principal al „hornului ecuatorial”
sau a „brâului anticiclonic tropical” din primele concepţii cu cel al nucleelor
anticiclonice mobile direcţionate dinspre cei doi poli spre tropice, prin alunecare
meridianală, sau a AMP2-urilor.
Circulaţia locală a aerului. În afara circulaţiei generale a aerului atmosferic,
particularităţile complexe ale suprafeţei active subiacente determină şi apariţia unei
circulaţii locale a aerului, generate, în principal, de diferenţele de încălzire ale celor
două suprafeţe active principale, apa şi uscatul. Acestea dau naştere, la rândul lor,
unor procese dinamice la scară microsinoptică care generează curenţi de aer, cei
mai cunoscuţi fiind musonii (de vară şi de iarnă) şi brizele litorale (de mare şi de
uscat), cu rol destul de important în definirea caracteristicilor climatice ale

2
Anticicloni Mobili Polari
anumitor regiuni geografice de pe glob, dar cu extensiune spaţială redusă.
Circulaţia apelor oceanice. Ca şi aerul troposferic, apa oceanelor şi mărilor
prezintă o circulaţie sub forma unor curenţi ce transportă mase de apă calde şi reci,
datorată, în principal, vânturilor dominante ale circulaţiei generale (alizee, vânturi de
vest şi est) şi diferenţelor de temperatură şi salinitate, în funcţie de latitudinea de
provenienţă. Dinamica lor are consecinţe climatogene dintre cele mai importante, atât
la nivel global, cât şi regional, influenţând puternic regimul elementelor climatice din
diferite sectoare ale oceanelor şi mărilor şi ale regiunilor geografice limitrofe.
Influenţa termică a curenţilor oceanici se manifestă şi asupra proceselor dinamice din
atmosferă, care condiţionează, la rândul lor, regimul nebulozităţii şi al precipitaţiilor
atmosferice. Existenţa pe suprafaţa oceanului planetar a celor două mari categorii de
curenţi, calzi şi reci, determină apariţia, în sectoarele respective, a unor particularităţi
ale regimurilor principalelor elemente climatice, care dau nota specifică a tipurilor şi
subtipurilor climatice, dar care, prin variabilitatea circulaţiei lor, sunt consideraţi tot
mai mult, conform cercetărilor recente, răspunzători de producerea unor anomalii
climatice, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru mediul natural şi uman. Curenţii
calzi şi reci, în deplasarea lor meridională pe glob, duc la apariţia unor diferenţe
termice între sectoarele vestice şi estice ale bazinelor oceanice, care influenţează şi
ţărmurile continentelor. Până la 40º latitudine nordică şi sudică, ţărmurile estice ale
continentelor sunt mai calde comparativ cu ţărmurile vestice de la aceleaşi latitudini,
deoarece primesc mai multă căldură datorită curenţilor calzi ecuatoriali. Ţărmurile
vestice sunt mai reci din cauza curenţilor care transportă apă rece de la latitudinile
superioare şi care închid circuitele ecuatoriale.
Interacţiunea ocean-atmosferă. La zona de contact dintre cele două medii
naturale –ocean-atmosferă- au loc în permanenţă schimburi de energie calorică, cu
consecinţe dinamice reflectate în circulaţia apei şi a aerului, responsabile de
apariţia unor fenomene complexe, care influenţează proprietăţile termice ale
suprafeţei apei şi ale elementelor meteorologice importante: presiunea, temperatura
şi umiditatea aerului. Acest complex de fenomene hidro-atmosferice generează
starea vremii într-un anumit moment şi loc, dar cu efecte prelungite în timp şi
spaţiu, prin intermediul teleconexiunilor, asupra climei unor întinse regiuni
geografice de pe glob. În cadrul acestei interacţiuni pot apărea situaţii în care
echilibrul clasic dintre ocean şi atmosferă este dereglat din diferite cauze, la
anumite intervaluri de timp, starea de anormalitate (anomalie), generând fenomene
(evenimente), dintre care cel mai cunoscut este El Niño3.
Fenomenul El Niño
Este, în principiu, un curent oceanic cald, care apare accidental, în unii ani, de-a
lungul coastelor vestice ale Perului şi Ecuadorului, în preajma Crăciunului (22-23
decembrie, data solstiţiului de vară în emisfera sudică, reprezintă începutul verii
australe), care anihilează curentul rece Humboldt (sau al Perului). Termenul este
frecvent asociat cu o încălzire puternică, neobişnuită (accidentală), care se produce
interanual, în relaţie cu anomaliile din bazinul tropical al Oceanului Pacific şi
schimbările globale ale tiparelor climatice. Componenta atmosferică pentru El
Niño este cunoscută sub denumirea de Oscilaţia Sudică, măsurată prin pendularea

3
în spaniolă, masculinul el niño = prunc, băieţel, micuţ, iar femininul la niña =
pruncuţă, fetiţă, micuţă. Pescarii peruani asociau termenul El Niño - pruncul, pruncuşorul
sau copilul Iisus - cu norocul sau ghinionul la pescuit; în anii cu acest fenomen, pescuitul
era sărac, în schimb erau condiţii favorabile agriculturii
interanuală a presiunii la nivelul mării (SLP4) din zona tropicală, între emisfera
vestică şi cea estică (Wang, Weisberg, 2000). În timpul lui El Niño, se dezvoltă o
SLP neobişnuit de mare în Pacificul tropical-vestic şi o SLP neobişnuit de scăzută
în Pacificul tropical-sud-estic. Combinarea celor două fenomene – atmosferic şi
oceanic- este cunoscută, în literatura de specialitate, sub denumirea de ENSO5
(El Niño-Oscilaţia Sudică). Opus fenomenului El Niño, există fenomenul La Niña,
când situaţia oceanică şi atmosferică se inversează.
El Niño, un fenomen climatic interanual, cu o ciclicitate de 2 până la 5 ani şi
chiar mai mult, cunoscut de vreme îndelungată de către pescarii peruani, a fost
cercetat intens în secolul al XX-lea, primul cercetător care l-a considerat o
anomalie meteorologică, şi care a descoperit şi pendularea valorilor presiunii
atmosferice la nivelul mării, pe cele două laturi ale Oceanului Pacific în sectorul
tropical (Oscilaţia Sudică), nefăcând însă legătura acesteia cu El Niño, a fost
englezul Sir Gilbert Walker în anul 1924. Această asociere a făcut-o însă,
cercetătorul norvegian Bjerknes (1969), care a observat că în anii cu El Niño,
variaţiile de presiune la nivelul mării sunt însoţite de apariţia unor anomalii
puternice ale temperaturii suprafeţei apei, în sensul creşterii anormale a acesteia,
slăbirea în intensitate a alizeelor şi apariţia unor cantităţi mari de precipitaţii în
zone necaracteristice acestora din estul Oceanului Pacific. El explică aceste
fenomene ca având o cauză comună: producerea unor anomalii în cadrul
interacţiunii fireşti dintre Oceanul Pacific intertropical şi atmosferă.
Structura suprafeţei subiacente active
Suprafaţa Terrei prezintă o mare diversitate din punct de vedere al proprietăţilor
fizice determinată de natura componentelor sale: uscat, apă, vegetaţie, gheaţă etc.
Ea se află într-o interacţiune permanentă cu atmosfera, în special cu troposfera,
între cele două medii existând în mod continuu schimburi reciproce de energie
calorică şi de umiditate, cu efecte diferite în funcţie de caracteristicile suprafeţei
respective. Din aceste considerente ea poartă denumirea de suprafaţă subiacentă
activă. Această suprafaţă primeşte radiaţiile solare pe care le transformă în energie
calorică, prin intermediul căreia se încălzesc atât aerul atmosferic, cât şi suprafaţa
şi straturile mai adânci ale solului şi marilor suprafeţe acvatice. Datorită acestor
acţiuni exercitate, suprafaţa subiacentă activă reprezintă în acelaşi timp un factor
genetic (climatogen), dar şi modificator foarte important al climei.
Ca factor generator al principalelor zone de climă ale globului, această
suprafaţă acţionează, în principal, prin existenţa şi proporţia uscatului şi a apei,
sub formă lichidă (oceane şi mări, dar şi solidă (calote de gheaţă). Celelalte
caracteristici, cum ar fi: configuraţia şi poziţionarea reliefului terestru major,
prezenţa sau absenţa învelişului vegetal, natura suprafeţei de contact reprezintă,
mai mult, factori modificatori ai climei.
Existenţa şi proporţia uscatului şi a apei. Terra este alcătuită din două mari
suprafeţe subiacente active: uscatul şi apa. Ele determină o influenţă puternică şi
variată asupra tuturor elementelor climatice. După Angström, climatele existente pe
glob se datorează în principal inegalei repartiţii a suprafeţelor oceanice (71%) şi
continentale (29%), care au proprietăţi calorice diferite şi deasupra cărora masele
de aer în circulaţia lor suportă sau nu bariere orografice.
Deosebirile dintre suprafeţele de apă şi cele de uscat. Factorii care determină
deosebirile dintre întinderile de apă şi cele de uscat sunt: caracterul suprafeţei

4
în engleză Sea Level Pressure
5
El Niño-Southern Oscillation
subiacente, particularităţile radiative, modul de încălzire şi răcire. Ei au cea mai
mare influenţă asupra climei regiunilor geografice respective, dar şi a celor
învecinate.
Deosebirile dintre clima maritimă şi cea continentală. Cele două mari
suprafeţe active imprimă regimului tuturor elementelor meteorologice
particularităţi caracteristice şi formează astfel, două tipuri fundamentale de climat:
maritim şi continental. Ele se pot evidenţia frecvent în cadrul marilor zone
climatice ale globului. Între cele două mari tipuri de climat generate de suprafeţele
de apă şi cele de uscat există un climat de tranziţie sau de litoral.

FACTORII MODIFICATORI AI CLIMEI

Stratul de aer, la contactul cu suprafaţa terestră, suportă variaţii esenţiale ale


valorilor elementelor meteorologice determinate tocmai de specificul şi de forţa ei
modificatoare, care vor genera tipuri climatice foarte variate. Această suprafaţă
poate fi transformată antropic prin activităţi agricole (cultivarea plantelor, irigaţii,
lucrări hidroameliorative), industriale, de construcţii etc., care schimbă implicit
caracteristicile straturilor inferioare ale aerului, creând topoclimate şi microclimate
aparte.
La suprafaţa terestră aerul în mişcare suferă transformări ale structurii dinamice,
vitezei şi direcţiei în funcţie de particularităţile ei orografice. De natura ei depind
procesele esenţiale de transformare a maselor de aer. În cazul acoperirii cu
vegetaţie, absorbţia radiaţiei globale şi emisia radiaţiei terestre sunt modificate,
mişcările convective sunt atenuate iar fenomenele de evaporare şi condensare sunt
accentuate. Dacă este acoperită cu zăpadă sau gheaţă produce efecte termice mult
mai complexe decât în cazul absenţei lor. Suprafaţa subiacentă alcătuită din mari
întinderi de apă reprezintă o sursă de aprovizionare a atmosferei cu vapori, iar dacă
este formată din mari întinderi de uscat o încarcă cu praf.
Datorită acestor acţiuni exercitate, suprafaţa subiacentă activă reprezintă şi un
factor modificator foarte important al climei, determinat de: altitudinea reliefului
(care favorizează frontogeneza); structura învelişului vegetal ; natura suprafeţei
de contact (stâncoasă, argiloasă, nisipoasă, mlăştinoasă, acoperită cu zăpadă sau
gheaţă); activitatea antropică.
Factorii fizico-geografici
În cadrul factorilor fizico-geografici, un rol modificator important al climei
revine reliefului, vegetaţiei şi structurii litologice a suprafeţei active.
Relieful. Suprafeţele continentale prezintă o mare neomogenitate
orografică, ce determină o gamă variată de tipuri climatice legate de formele
de relief specifice. Dintre toate marile unităţi de relief, munţii exercită
acţiunea cea mai complexă asupra elementelor meteorologice, formând un
tip special de climat de munte (montan), la orice latitudine geografică şi în
oricare zonă mare de climă a globului. Relieful, prin altitudinea lui, are rolul
modificator cel mai important asupra climei, influenţând distribuţia tuturor
elementelor meteorologice şi imprimându-le regiunilor respective un regim
climatic aparte. Relieful acţionează simultan prin altitudine, înclinarea şi
orientarea versanţilor şi configuraţia principalelor forme. Rolul
modificator al reliefului muntos asupra climei se exercită pe două direcţii
principale: asupra elementelor meteorologice din regiunea respectivă şi
asupra climatului regiunilor învecinate.
Munţii reprezintă adevărate bariere naturale în advecţia maselor de aer cu
origini diferite, modificându-le traiectoriile şi în acelaşi timp proprietăţile
termodinamice. De cele mai multe ori, lanţurile muntoase se constituie în limite
climatice. Marea varietate de forme care alcătuieşte relieful muntos exercită o mare
influenţă asupra regimului tuturor elementelor meteorologice, care formează
climatul unei regiuni: radiaţia solară, temperatura aerului, presiunea atmosferică,
vântul, umezeala aerului, nebulozitatea, precipitaţiile atmosferice.
În cadrul zonalităţii generale a climei în sens latitudinal, generată de distribuţia
inegală a radiaţiei solare impusă de forma aproape sferică a Pământului, sistemele
muntoase impun o nouă repartiţie, în etaje, în raport cu altitudinea. Toate acestea se
realizează conform legii globale a etajării, dar care spaţial are un caracter regional.
Ea exprimă diferenţierea într-un sistem muntos, de la o anumită înălţime a etajelor
geografice concretizate în peisaje geografice ale căror trăsături caracteristice pot
fi regăsite în tipurile zonale aflate la latitudini mai mari (Ielenicz, 2000).
Vegetaţia. Între cele două geosfere (climatosfera şi biosfera) există raporturi de
interdependenţă şi condiţionare reciprocă, învelişul vegetal reprezentând cea de a
patra mare categorie de suprafaţă subiacentă cu acţiune generatoare, dar şi
modificatoare a climatului, alături de uscat, apă şi relief. Interrelaţia permanentă
dintre covorul vegetal şi climat este direcţionată în ambele sensuri, în principal
climatul influenţează vegetaţia, care la rândul ei are o acţiune modificatoare a
acestuia. Se poate afirma că, climatul este cauza, iar vegetaţia reprezintă efectul.
Marile asociaţii vegetale sunt repartizate pe glob în funcţie de două elemente
climatice principale: temperatura aerului şi precipitaţiile atmosferice. Factorul
termic este preponderent la latitudinile mijlocii şi superioare, iar cel pluviometric în
zona de climă caldă. Acţiunea vegetaţiei asupra climatului este limitată şi se
manifestă prin: modificarea însuşirilor suprafeţei terestre active, comportarea
diferită a vegetaţiei ca suprafaţă activă, comparativ cu solul şi apa, acţiunea
modificatoare a schimburilor radiativ-calorice şi de umiditate, prezentă până la o
înălţime de câţiva metri în atmosferă, efectul complex topoclimatic şi microclimatic
limitat pe suprafeţe cu dimensiuni diferite. În situaţia în care acest efect este datorat
unor formaţiuni vegetale mari şi omogene (pădurea, silvostepa, stepa, savana etc.),
care ocupă teritorii întinse, ce aparţin unor tipuri zonale de macroclimă, amploarea
lui nu depăşeşte limitele modificărilor la scară mezoclimatică.

CLASIFICĂRI CLIMATICE

Pe suprafaţa terestră, condiţiile variate ale mediului geografic în relaţie directă


cu factorii generatori şi modificatori ai climei, imprimă elementelor climatice
regimuri de evoluţie foarte diverse, de cele mai multe ori apărând o serie de
combinaţii între tipurile de regimuri climatice, care dezvoltă un număr mare de
tipuri climatice. Din acest punct de vedere, sistematizarea climatelor în funcţie de
trăsăturile lor comune, a apărut ca absolut obligatorie, numeroşi savanţi fiind
preocupaţi de stabilirea tipurilor principale (fundamentale) de climate, a
subtipurilor şi varietăţilor acestora şi repartiţiei lor geografice pe glob, proces care
poartă denumirea de clasificare climatică.
Criterii de clasificare a climatelor
Orice clasificare climatică trebuie să fie elaborată după un anumit criteriu. După
criteriul de bază adoptat, clasificările climatice au fost împărţite de Gh. Pop (1988)
în: efective (funcţionale) şi genetice, iar de S. Ciulache (1985, 1988, 2002) în trei
categorii: empirice, genetice şi aplicate.
Principalele clasificări climatice:
Clasificarea climatică a lui Emmanuel de Martonne (îmbunătăţită în 1926
prin introducerea indicelui de ariditate), este o clasificare empirică, dacă ne referim
la criteriul termo-pluviometric de bază folosit, dar şi genetică în parte, deoarece
autorul a considerat rolul circulaţiei musonice, ca fiind foarte important în formarea
unui tip de climat aparte pe suprafaţa globului. Este, în acelaşi timp, şi clasificarea
cu cel mai pronunţat caracter geografic, deoarece fiecare tip fundamental şi
varietăţile de climă au primit numele regiunii geografice în care s-au manifestat cel
mai pregnant. Autorul a împărţit climatele globului în două mari grupe:
intertropicale (criteriul primordial fiind precipitaţiile) şi extratropicale (criteriul
principal fiind temperatura);
Clasificarea climatică a lui W.G.Köppen a apărut în anul 1900, folosind
criteriul termo-pluviometric, la fel ca şi în cea a lui Emm. de Martonne. Ulterior,
după mai multe modificări şi îmbunătăţiri, adăugând unele valori critice şi
interrelaţile dintre cei doi parametri de bază, ca şi efectele lor în repartiţia
vegetaţiei, autorul a elaborat forma definitivă (1936), care este valabilă şi în
prezent şi la care R. Geiger a făcut completări (1954,1961). Cuprinde 5 clase mari
de climate: A. Climate tropicale ploioase; B. Climate uscate; C. Climate temperate
calde şi ploioase; D. Climate boreale; E. Climate ale zăpezilor.
Clasificarea climatică a lui C.W. Thornthwaite datează din anul 1931, când
autorul a publicat şi harta climatică a Americii de Nord, în anul 1933 elaborând o
hartă climatică a întregului glob. A folosit drept criterii de bază, indicii de
eficacitate a precipitaţiilor şi temperaturii. În funcţie de valorile indicelui anual de
eficacitate a precipitaţiilor pentru diverse asociaţii vegetale, a împărţit suprafaţa
globului în 5 provincii mari de umiditate, subnumite după principalele asociaţii
vegetale (pădure tropicală umedă, savană, stepă, deşert etc.
Clasificarea climatelor după L.S. Berg foloseşte acelaşi criteriu termo-
pluviometric ca şi Köppen şi de Martonne, dar are un caracter fizico-geografic mult
mai pronunţat, deoarece se pune un accent deosebit pe interdependenţa
componentelor peisajului natural (relief, climă, hidrografie, vegetaţie, soluri), sub
influenţa tot mai accentuată a factorului uman, delimitându-se clar zonalitatea
orizontală şi cea verticală a climatelor. Astfel, Berg a precizat că, munţii înalţi din
clima caldă, au trăsături climatice specifice zonei tropicale, cu toată scăderea
altitudinală a temperaturii aerului, care ar părea că i-ar încadra în categoria
climatelor temperate. Autorul s-a concentrat în mod deosebit pe analiza
caracteristicilor climatice ale regiunilor joase din emisfera nordică, distingând 12
zone climatice, denumite în funcţie de landşaftul specific.
Clasificarea climatelor după B.P. Alisov este o clasificare genetică, având
drept criteriu fundamental macroprocesele sinoptice care generează aspectul vremii
şi al climei, un rol deosebit de important revenind maselor de aer dominante, pe
anumite sezoane şi în anumite zone geografice. Cuprinde 7 zone mari de climă şi
22 tipuri climatice regionale, autorul separând în cadrul fiecărei zone mari de climă

Fig. 1. Harta climatelor Pământului (după Ciulache)


(cu excepţia celor arctice şi antarctice) o variantă a climatului de altitudine. În
fiecare zonă climatică de bază sunt delimitate variante climatice, oceanice şi
continentale, iar în cele intermediare sunt deosebite variante ale ţărmurilor vestice
şi estice.
Clasificarea climatică a lui H.J. Critchfield este o clasificare geografică a
climei şi a avut ca obiectiv principal stabilirea principalelor tipuri şi regiuni
climatice ale suprafeţei terestre, cu mare aplicabilitate practică (adaptarea vieţii
omeneşti şi modul de utilizare a suprafeţelor de uscat). Criteriul de bază folosit a
fost cel genetic reprezentat prin tipurile de mase de aer, permanente sau sezoniere,
a căror influenţă este vizibilă în distribuţia elementelor climatice. S-au diferenţiat
4 tipuri principale de climat cu 15 variante.
Clasificarea climatelor după S. Ciulache. Autorul, profesor la Universitatea
din Bucureşti, a fost preocupat de problema clasificării climatelor Pământului, şi a
realizat în anul 1982, după o profundă analiză a tuturor clasificărilor efectuate
anterior, o hartă climatică a lumii, scara 1:22 000 000 (fig. 1), în care combină şi
sintetizează clasificările climatice genetice şi aplicate cu tenta geografică cea mai
evidentă. Această abordare apare şi în lucrările apărute ulterior (ne referim la
cursurile universitare din 1985, 1988, 2002 şi la lucrarea „Climatele Pământului”
din 1985), în care suprafaţa terestră este împărţită în 5 zone mari de climă cu 17
tipuri climatice, mult mai apropiate de realitate şi în acelaşi timp, accesibile
studenţilor şi nu numai, fiecare tip climatic fiind ilustrat prin diagrame ale
regimului anual al temperaturii aerului şi precipitaţiilor la staţii reprezentative.

CARACTERISTICILE ZONELOR CLIMATICE ALE GLOBULUI


Zonele de climă caldă
Au cea mai mare extensiune teritorială şi cuprinde regiunile situate la nord şi
sud de ecuatorul geografic, până la latitudinile de 40°. Abaterile faţă de această
latitudine sunt mai evidente în emisfera boreală datorită influenţei uscatului, a
circulaţiei generale a atmosferei, a curenţilor oceanici etc. Această zonă se împarte
în mai multe tipuri de climat: intertropical umed, intertropical musonic,
intertropical alternativ, tropical semiarid, subtropical semiarid, subtropical cu veri
uscate, subtropical umed, subtropical arid şi climatul munţilor înalţi din zona
caldă.

Climatul intertropical umed corespunde climatului ecuatorial şi tropical umed


din diferite clasificări climatice şi este localizat în ţinuturile joase de pe ecuator şi
din vecinătatea acestuia. Este specific bazinului Amazonului şi regiunii Savador
(Brazilia), ţărmurilor Americii Centrale, bazinului central al fluviului Congo (Zair-
Africa), Indoneziei, Noii Guinee, Arhipelagului Filipinelor şi ţărmurilor estice ale
insulei Madagascar.
Caracteristica principală a acestui tip de climat o constituie absenţa
anotimpurilor, temperaturile constant ridicate şi precipitaţiile abundente fiind
distribuite uniform în cursul anului. Radiaţia solară şi atmosferică este puternică tot
anul, regimul anual al temperaturii prezintă amplitudini mici, inferioare celui diurn.
Mediile lunare multianuale oscilează între 25°C (în lunile cele mai reci) şi 28°C (în
lunile cele mai calde). Evaporaţia puternică determină umezirea accentuată a
aerului şi reducerea temperaturii diurne, care nu depăşeşte 35-37°C ziua şi nu scade
sub 20°C, noaptea. Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt cuprinse între 1000
şi 2000 mm. Instabilitatea puternică a aerului determină mişcările puternice
convective şi precipitaţii sub formă de averse, însoţite frecvent de furtuni şi
fenomene orajoase, mai ales după amiază.

Climatul intertropical musonic. Este specific regiunilor de litoral sau


apropiate coastelor oceanelor şi mărilor, unde există o circulaţie sezonieră a aerului
umed şi uscat. Principalele regiuni geografice cu astfel de climat sunt: ţărmurile
apusene ale Indiei şi Birmaniei, ţărmurile răsăritene ale Vietnamului, nordul
Filipinelor, vestul coastei guineeze din Africa, ţărmurile nord-estice ale Americii
de Sud şi coastele nordice ale insulelor Haiti şi Puerto Rico.
Diferenţa faţă de tipul de climat anterior constă în prezenţa unui anotimp
secetos distinct. Temperaturile medii lunare multianuale sunt mai reduse (20°C),
maximul termic fiind în lunile aprilie –mai, înainte de apariţia musonului de vară.
Amplitudinile termice anuale sunt reduse, iar cele diurne sunt uşor mai ridicate
comparativ cu climatul intertropical umed, fiind mai mari în lunile secetoase. În
timpul iernii, perturbaţiile ciclonice de la latitudinile superioare pot provoca
anumite scăderi temporare ale temperaturii aerului.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt de circa 1500 mm. Vara, care este
sezonul ploios, seamănă cu cel din climatul intertropical umed. Acolo unde
musonul bate perpendicular pe ţărmurile cu munţi înalţi se produc precipitaţii în
cantităţi excepţionale.

Climatul intertropical alternativ. Este un climat de tranziţie între climatele


intertropical umed şi cel musonic, pe de o parte, şi climatele tropical semiarid şi
tropical arid, pe de alta.
Caracteristica principală este alternarea anotimului umed cu cel uscat,
contrastele fiind deosebit de mari. Este specific în: vestul Americii Centrale, nord-
vestul Americii de Sud, în Brazilia, Bolivia şi Paraguay, în Africa central-sudică şi
de est, vestul insulei Madagascar, unele teritorii din India, sud-estul Asiei şi nordul
Australiei.
Anotimpul uscat are o perioadă de patru luni şi corespunde iernii emisferei în
care se află regiunea respectivă. Temperaturile medii lunare oscilează între 20 şi
30°C, luna cea mai caldă fiind mai sau iunie. Insolaţia puternică determină
temperaturi ridicate în tot timpul anului. Pe platourile înalte din America de Sud şi
estul Africii valorile termice scad altitudinal. Amplitudinea termică anuală creşte
(7-8°C), comparativ cu tipurile de climat anterioare. În anotimul uscat temperatura
este de 25-30°C, ziua şi sub 15°C, noaptea. Asocierea temperaturilor ridicate cu
umezeala mare şi precipitaţiile abundente creează în sezonul ploios condiţii
asemănătoare celor din climatele intertropicale umed şi musonic. În jurul coastelor
şi în regiunile înalte, formarea brizelor ameliorează climatul.
Din punct de vedere pluviometric, există contraste puternice, mai multe luni
consecutive sau chiar câţiva ani pot fi secetoşi (vara) urmaţi de perioade cu ploi
abundente, care în luna cea mai umedă pot însuma 250 mm. Cantităţile medii
multianuale de precipitaţii sunt de 1000-1500 mm. Precipitaţiile sunt însoţite
frecvent de furtuni şi fenomene orajoase (tunete, fulgere, trăznete). Climatul
intertropical alternativ se deosebeşte de cel musonic prin lungimea mai mare a
perioadei secetoase şi prin efectele asupra vegetaţiei spontane şi cultivate.
Ca asociaţii vegetale sunt specifice savanele umede (către ecuator) şi cele
uscate, stepele şi semideşerturile (la periferiile dinspre tropice).

Climatele tropicale semiarid şi arid. Au trăsături caracteristice comune. Tipul


semiarid face tranziţia de la climatul arid către climatele mai umede.
Principala caracteristică a acestor tipuri de climat constă în lipsa aproape totală
sau în insuficienţa precipitaţiilor. Geografic sunt centrate între aproximativ 20-25°
latitudine nordică şi sudică, unde acţionează masele de aer din atmosfera înaltă a
zonelor subtropicale. Chiar şi acolo unde apar depresiuni barice (presiune scăzută
datorită încălzirii excesive a suprafeţei terestre) nivelul de convecţie a vaporilor de
apă este scăzut, nepermiţând formarea precipitaţiilor.
Regiunile cu climă tropicală aridă sunt: nord-vestul Mexicului, coasta vestică a
Perului şi în nordul statului Chile, în Africa de Nord (Sahara) şi Arabia, în sud-
estul Iranului şi jumătatea sudică a Pakistanului, în vestul Indiei şi în Australia
Centrală şi Vestică. Aceste tipuri de climate corespund regiunilor cu cele mai
întinse deşerturi de pe glob.
Climatul tropical semiarid are o dezvoltare mare în Africa, sub forma a două
zone care mărginesc la sud şi la nord deşertul Sahara, precum şi la nord şi est de
deşertul Kalahari (în Angola, Namibia, Zambia, Botswana şi Republica Africa de
Sud).
Pe continentul asiatic, climatul tropical semiarid se dezvoltă în zona muntoasă
din Peninsula Arabia, în cea mai mare parte a Iranului, în unele zone din Pakistan
şi India. În Australia zona tropicală semiaridă mărgineşte la nord şi la est Marele
Deşert Australian. În America de Nord asemenea condiţii climatice se întâlnesc în
Podişul Mexican, iar în America de Sud în Brazilia, la nord de Capul São Roque.
În regiunile tropicale aride precipitaţiile aproape lipsesc, datorită uscăciunii
aerului şi a nivelului foarte înalt de condensare a vaporilor de apă. Sunt frecvente
furtuni puternice care ridică la înălţimi apreciabile coloane imense de praf şi nisip.
Foarte rar ciclonii formaţi pe frontul polar (temperat) pătrund în regiunile tropicale,
dând naştere unor averse puternice de ploaie, care umplu văile seci cu torenţi
vijelioşi şi duc la apariţia unei vegetaţii efemere. Asemenea averse pot apărea o
dată la mai mulţi ani sau chiar decenii. Mediile anuale ale precipitaţiilor
atmosferice sunt sub 200 mm şi pot coborî până la 0 mm (ex. oraşul Calma, în
nordul Republicii Chile, la altitudinea de 2264 m), unde de-a lungul timpurilor
istorice nu s-au înregistrat deloc ploi.
Condiţiile de ariditate specifice deşerturilor tropicale sunt accentuate în
regiunile deşertice litorale aflate sub influenţa curenţilor oceanici reci (ex. deşertul
Sonora influenţat de curentul rece al Californiei, deşerturile Peru şi Atacama
influenţate de curentul rece al Perului, Sahara de Vest sub influenţa curentului
Canarelor şi Namib sub influenţa curentului Benguelei). În aceste regiuni ploile cad
la o perioadă de timp considerabilă (ex. în nordul statului Chile, în 43 de ani s-a
înregistrat o medie a precipitaţiilor de 0,5 mm). Şi în interiorul continentelor
condiţiile de ariditate sunt severe (ex. la Luxor în Egipt, precipitaţiile medii
multianuale sunt de 1 mm).
Regimul termic înregistrează mari amplitudini diurne (30-35°C), ziua
temperatura aerului urcă frecvent la valori de 40-45°C, iar noaptea coboară la 10-
15°C. Ca urmare a marii uscăciuni şi variaţiilor termice diurne puternice, în
regiunile cu climat tropical arid se produce o intensă degradare a rocilor, peisajul
caracteristic fiind cel al deşerturilor de nisip sau piatră. În regiunile cu climat
semiarid, deşerturile se transformă în deşerturi şi trec treptat în stepele uscate cu
vegetaţie ierboasă xerofită.

Climatele subtropicale arid şi semiarid. Sunt prelungiri ale climatelor


tropicale arid şi semiarid către latitudinile mai înalte. Ocupă teritorii destul de
limitate în America de Nord (sud-vestul SUA), America de Sud (Argentina), Africa
(Africa de Sud) şi mai extinse în Asia (Turcia, nordul Irakului şi Iranului, sudul
Turkmeniei) şi Australia (la sud de marile deşerturi tropicale).
Datorită deplasării şi pătrunderii frecvente a ciclonilor din zonele temperate, cu
fronturi aducătoare de ploaie, cantităţile de precipitaţii medii anuale sunt mai mari
decât în climatele tropicale uscate ( 80-150 mm în climatul subtropical arid şi 300-
450 mm, în cel semiarid).
Maximele termice absolute sunt asemănătoare celor din climatul tropical arid.
În Valea Morţii (Death Walley) din California s-au înregistrat 56,7°C în data de 10
iulie 1913, deţinând multă vreme recordul absolut al planetei.

Climatul subtropical cu veri uscate. Este caracteristic ţărmurilor vestice ale


continentelor, la latitudini subtropicale. Cea mai mare extindere o are în regiunea
Mării Mediterane (climat mediteraneean). Mai este specific părţii centrale a
ţărmului Californiei, în partea centrală a coastelor republicii Chile, în extremitatea
sud-vestică a Africii şi în sud-estul Australiei.
În semestrul cald sunt dominante masele de aer maritim tropical, care dau o
vreme senină, caldă şi uscată. În semestrul rece, frontul polar (temperat) se
deplasează spre sud determinând intensificarea activităţii ciclonice şi căderea
precipitaţiilor.
Principalele caracteristici ale acestui tip de climat sunt: alternarea verilor senine şi
uscate cu iernile blânde şi ploioase, căderea anuală a zăpezilor, datorită invaziilor
aerului rece în timpul iernii, care formează un strat persistent în zonele cu munţi înalţi.
Temperaturile medii multianuale oscilează între 13-17°C. Media lunilor de vară
nu depăşeşte 27°C, dar temperaturile maxime pot atinge 38°C. Pe litoralul
mediteraneean verile sunt mai răcoroase. Iarna este un anotimp distinct, umed şi
răcoros, uneori invaziile de aer rece pot compromite culturile de citrice (al căror
prag critic este de -2°C). Aceste îngheţuri sunt de obicei radiative. În aceste regiuni
sunt frecvente vânturile catabatice reci (Mistralul, în sudul Franţei şi Bora, pe
litoralul iugoslav al mării Adriatice), care provoacă răciri accentuate ale aerului şi
furtuni puternice. În California de Sud, vântul fierbinte „Santa Ana” bate iarna
dinspre interiorul continentului cu viteze mari transportând importante cantităţi de
praf, reprezentând un factor de risc în declanşarea incendiilor în masivele
forestiere.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii variază între 350 şi 700 mm, dar pot
ajunge până la 900 mm în zonele muntoase (ex. în nordul Israelului).
Asociaţiile vegetale caracteristice sunt reprezentate prin plante xerofite,
ghimpoase şi cu frunze cerate cunoscute sub diferite denumiri (maquis, garriga,
tomillares etc.).

Climatul subtropical umed. Este specific sectoarelor estice ale continentelor,


la latitudini subtropicale: în America de Nord (sud-estul SUA), în America de Sud
(sud-estul Braziliei, Paraguay, nord-estul Argentinei), în Asia ocupă o zonă întinsă
începând din nord-vestul Indiei, pe la sud de munţii Himalaya, până în China de
sud-est, Taiwan, Coreea de Sud şi sudul Japoniei, iar în Australia ocupă toată
coasta de est. De asemenea o regiune mai redusă ca extindere se află pe litoralul
estic al Mării Negre unde s-au dezvoltat celebrele staţiuni balneo-climatice Batumi
şi Suhumi.
Temperaturile medii multianuale sunt mai ridicate decât în climatul subtropical
cu veri uscate, datorită umezelii mai mari a aerului şi influenţei curenţilor oceanici
calzi, variind între 16-20°C (la Buenos Aires în Argentina şi Memphis şi New
Orleans în SUA) atingând însă 25°C la New Delhi, în India sau coborând la 12°C
la Beijing (China). Temperaturile maxime zilnice urcă la 30-38°C, iar maximele
absolute depăşesc 40°C. Amplitudinile termice diurne sunt mici.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii variază între 750-1500 mm şi au
repartiţie destul de uniformă în cursul anului. Sunt frecvente furtuni generate de
ciclonii tropicali. În regiunile situate la bariera muntoasă a Himalayei se
înregistrează cantităţi impresionante de precipitaţii (Mawsynram, în nord-vestul
Indiei, statul Assam-13970 mm), fiind legate şi de activitatea musonică. La
Cherapunji (India) cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 11000 mm, aici
înregistrându-se cea mai mare cantitate de apă căzută într-un an (22990 mm în
1861) şi într-o lună (9300 mm în iulie 1861). În anul cel mai secetos (1873), în
această localitate s-au înregistrat 7180 mm de apă, de circa 14 ori mai mult decât
media de la Bucureşti.

Climatul munţilor înalţi din zona caldă. Caracterizează regiunile montane cu


altitudini mai mari de 2000 m, în care modificările elementelor climatice sunt
determinate de înălţimea, expoziţia şi înclinarea formelor de relief, putând vorbi de
un alt tip de climă decât cel al regiunilor învecinate.
Principalele regiuni cu astfel de climat sunt în Asia (Himalaya, Karakorum,
Pamir, Caucaz), America de Sud (Anzii), America Centrală, America de Nord
(Mexic), şi estul Africii (Ethiopia, Uganda, Kenya, Zair, Africa de Sud).
Principalele caracteristici climatice sunt: scăderea temperaturii cu 0,6°C la
fiecare 100 m înălţime şi creşterea cantităţilor de precipitaţii, mai ales pe versanţii
expuşi vânturilor dominante, care pot depăşi de 5-10 ori pe cele de pe versanţii
adăpostiţi. O dată cu creşterea înălţimii creşte şi proporţia precipitaţiilor sub formă
de zăpadă, iar creşterea valorilor latitudinii face ca nivelul zăpezilor permanente să
urce de la ecuator până în zona tropicală uscată (datorită scăderii accentuate a
precipitaţiilor), şi să descrească din zona tropicală spre zona temperată (datorită
scăderii temperaturii).
În aceste regiuni, relieful are un rol puternic generator dar şi modificator al
climei, determinând etajarea formaţiunilor vegetale.

Zonele de climă temperată


Ocupă suprafeţe întinse în emisfera nordică (America de Nord, Europa, Asia) şi
relativ mici în emisfera sudică (America de Sud şi Australia).
Este cuprinsă între paralele de 40-65° latitudine nordică şi sudică. Este formată
din următoarele tipuri de climate: temperat oceanic, temperat de tranziţie, temperat
continental, temperat musonic, temperat semiarid, temperat arid şi temperat de
munţi înalţi.

Climatul temperat oceanic. Apare pe ţărmurile vestice ale continentelor, pe


unele insule şi pe anumite porţiuni ale coastelor estice. În America de Nord: o fâşie
relativ îngustă din California până în sud-vestul Alaskăi; în America de Sud, pe
litoralul chilian, de la 41° latitudine sudică până în Ţara de Foc; în Europa - Islanda
sudică, nordul Spaniei, cea mai mare parte a Franţei, Belgia, Olanda, Germania, o
parte din Cehia, Slovacia şi Polonia, Danemarca, Norvegia şi o porţiune din
Suedia; în Australia ţărmurile sud-estice şi insula Tasmania, iar în Oceania insulele
Noua Zeelandă.
Regimul pluviometric este caracterizat prin precipitaţii abundente în cursul
iernii şi precipitaţii mai reduse decât evapotranspiraţia potenţială, în timpul verii.
Termic, iernile sunt blânde iar verile relativ răcoroase. Temperaturile medii
multianuale oscilează între 7 şi 13°C. Media lunii celei mai calde este cuprinsă
între 15 şi 20°C. Maximele termice diurne nu depăşesc 25°C, dar maxima absolută
poate atinge 35°C, în condiţiile advecţiei maselor de aer continental. Mediile lunii
celei mai reci sunt apropiate de punctul de îngheţ la latitudinile mari, pot fi însă şi
peste acestea (4°C la Portland în SUA şi 10°C la Melbourne în Australia).
Temperaturi minime sub 0°C se întâlnesc la latitudinile superioare, fără perioade
lungi de îngheţ.
Cantităţile medii de precipitaţii variază în limite largi, de la 500 mm până la
2500 mm. Maximele pluviometrice se înregistrează toamna, luna octombrie fiind
cea mai ploioasă.
Caracteristică este nebulozitatea ridicată cu nori cenuşii de tip Stratus din care
cad ploi şi burniţe frecvente. Vara sunt specifice şi aversele de ploaie. Zăpada cade
doar în câteva zile pe an şi se topeşte repede. Precipitaţiile sunt legate de activitatea
frontală din cadrul ciclonilor mobili.
Ceţurile sunt caracteristice acestui tip de climat, frecvenţa lor fiind maximă în
lunile de toamnă şi iarnă.

Climatul temperat de tranziţie. Face trecerea între climatul temperat oceanic


şi cel continental şi se dezvoltă numai în emisfera nordică. Se întâlneşte în nord-
estul SUA, sud-estul Canadei, în Europa ocupă suprafeţe mari între valea Elbei la
vest, Munţii Urali la est, Valea Dunării la sud şi cercul polar la nord. În Asia ocupă
o fâşie orientată latitudinal în partea sudică a Siberiei şi cea mai mare parte a
Peninsulei Kamceatka.
Dominante sunt vânturile de vest şi circulaţia ciclonică, la fel ca şi în climatul
temperat oceanic. Pe măsura îndepărtării de Oceanul Atlantic, cantităţile de
precipitaţii se reduc , iar amplitudinile termice anuale cresc. Cele mai mari cantităţi
de precipitaţii se produc în semestrul cald (cu maximul pluviometric în lunile mai
şi iunie) şi cantităţi reduse în anotimpul rece.
Stratul de zăpadă este un fenomen caracteristic în fiecare iarnă, durata lui
variind de la circa o săptămână în nordul Bulgariei la câteva luni în nordul Suediei,
Finlandei şi Rusiei.
Termic, verile sunt calde, iar iernile reci. Media anuală variază între 4 şi 16°C;
în luna cea mai caldă 26-27°C, în sud şi 20°C, în nord. Mediile lunii celei mai reci
sunt pozitive în sud şi coboară la –15…-20°C în nord. Maximele absolute ale
temperaturii depăşesc 45°C în sud şi sunt sub 35°C în nord. Media amplitudinilor
termice anuale atinge 40°C la Moscova.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii scad de la vest către est, pe măsura
creşterii distanţei faţă de ocean şi oscilează între 400 mm şi 1100 mm. Precipitaţiile
sunt concentrate mai ales în semestrul cald, dar vara, deficitul de umezeală este
ridicat, evapotranspiraţia depăşind precipitaţiile, îndeosebi în zonele sudice. Sunt
din ce în ce mai frecvente, către est, secetele din a doua parte a verii şi începutul
toamnei. În aceeaşi direcţie creşte şi frecvenţa viscolelor.
Peisajul caracteristic este format din păduri de foioase la latitudini inferioare şi
de conifere la latitudini superioare.

Climatul temperat continental. Este specific interiorului continentelor nord-


american şi asiatic şi se deosebeşte de climatul temperat de tranziţie prin
excesivitatea mai accentuată, prin ierni reci şi perioadă de vegetaţie scurtă. Este
dominat tot timpul anului de aerul polar (temperat) continental, care rezultă din
transformarea aerului polar maritim şi a celui arctic, în contact prelungit cu
suprafaţa terestră. Vara se caracterizează prin temperaturi relativ ridicate, umezeală
relativă redusă şi stratificare instabilă a straturilor inferioare. Iarna predomină
temperaturi scăzute, umezeală relativă ridicată şi stratificare stabilă care duce la
apariţia inversiunilor de temperatură, datorate şi prezenţei stratului de zăpadă.
Deseori au loc invazii de aer tropical (în partea de sud) şi arctic (mai frecvente
în nord), care determină producerea valorilor extreme de temperatură şi umezeală a
aerului. Temperaturile medii anuale variază în limite foarte largi, în funcţie de
latitudine, altitudine şi orografie, de la 10°C (Chicago-SUA) la -10°C (Iakutsk,
Rusia). Excesivitatea acestui climat se manifestă prin valorile foarte mari ale
amplitudinilor termice anuale medii (63°C la Iakutsk şi 27°C la Chicago).
Extremele termice absolute pot depăşi 40°C în sud şi pot coborî sub –40…-50°C în
nord.
Precipitaţiile sunt mai scăzute, oscilând între 350-700 mm. Local, aceste limite
pot fi mai scăzute sau mai ridicate. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii se
înregistrează în sezonul cald, mai ales sub formă de averse, însoţite de vijelii şi
descărcări electrice. Iarna, frecvenţa ninsorilor este mai mare, iar stratul de zăpadă
este gros şi persistent o perioadă mai lungă de timp. Precipitaţiile sunt, de obicei,
frontale, datorate activităţii ciclonilor mobili. Iarna, regimul anticiclonic
predominant favorizează frecvenţa ceşurilor de radiaţie.
În cadrul vegetaţiei se observă o trecere gradată de la stepele din sud către
pădurile de foioase şi conifere.

Climatul temperat musonic. Este caracteristic în regiunile nord-estice ale


Chinei, nordul Peninsulei Coreea, nordul Japoniei şi sud-estul Rusiei. Circulaţia
musonică este favorizată de lipsa sau slaba activitate ciclonică. Iarna, bazinul
Pacificului de Nord, mai cald, favorizează dezvoltarea unei vaste arii depresionare
(Minima Aleutinelor), iar pe continent, aerul răcit excesiv formează Anticiclonul
Siberian. La periferia lui estică, aerul rece continental se scurge către minima
oceanică, determinând formarea musonului de iarnă (continental). Vara, la
suprafaţa mărilor Japoniei şi Ohotsk, mai reci, se menţine un regim de presiune
ridicată, în timp ce în Asia Centrală supraîncălzită se formează o vastă depresiune
barică. Deci, aerul rece de deasupra oceanului se deplasează către continent, sub
forma unor vânturi de sud-est, care constituie musonul de vară sau oceanic.
Această alternare sezonieră a musonilor se reflectă şi în regimul termic şi
pluviometric, caracterizat prin ierni reci şi senine cu zăpadă puţină şi veri ploioase
şi umede cu temperaturi mai coborâte decât în interiorul continentului la aceleaşi
latitudini şi altitudini.
Temperaturile medii anuale variază între 10°C în sud şi 0°C în nord. Valorile
medii ale amplitudinilor termice anuale sunt mai reduse, comparativ cu climatul
temperat continental şi chiar cu cel temperat de tranziţie. Cele mai mici sunt în
zonele insulare.
Regimul pluviometric prezintă un maxim în timpul musonului de vară (lunile
iulie, august şi septembrie) şi un minim în timpul musonului de iarnă. Cantităţile
medii anuale de precipitaţii sunt mai mari în regiunile insulare (1081 mm la
Nemuro-Japonia) şi mai mici în cele continentale (598 mm la Vladivostok-Rusia).
Vegetaţia caracteristică este formată din păduri de foioase în partea sudică şi
amestecate şi de conifere către nord.

Climatele temperate semiarid şi arid. Sunt specifice zonelor interioare ale


continentelor, fără influenţa vânturilor umede dinspre ocean. În America de Nord
ocupă regiunile de podiş dintre şi de la vest de Munţii Stâncoşi, în America de Sud
regiunile de la est de Anzi, până la Atlantic (arid din cauza predominării nete a
vânturilor de vest), iar în Eurasia, o zonă vastă situată la latitudini din ce în ce mai
mari către est, desfăşurată de la nord de Marea Neagră până în regiunea centrală a
Chinei. La aceste regiuni se adaugă Meseta Spaniolă din Peninsula Iberică.
Barierele montane aflate în calea vânturilor de vest au un rol determinant în
scăderea accentuată a cantităţilor de precipitaţii, până sub limita dezvoltării
vegetaţiei de stepă.
Mediile anuale ale temperaturii aerului variază în funcţie de latitudine şi
altitudine, fiind pozitive în marea majoritate a regiunilor, între 5…8°C. Vara, în
luna cea mai caldă, temperaturile cresc apreciabil, oscilând între 14°C la Santa
Cruz (50° lat.sud.) şi 24°C la Balhaş (Asia Centrală). Iarna situaţia se inversează,
temperatura medie cea mai scăzută fiind de -15°C la Balhaş, iar cea mai ridicată,
2°C, la Santa Cruz. Se pune astfel în evidenţă continentalismul accentuat în
interiorul Asiei . Temperaturile maxime absolute ating valori de peste 40…45°C,
iar minimele absolute scad sub -40°C.
Precipitaţiile anuale au valori cuprinse între 392 mm la Dickinson şi sub 200 mm
la Balhaş. În semestrul cald deficitul de umezeală este foarte mare, vegetaţia de stepă
uscată a regiunilor semiaride transformându-se în deşert către regiunile aride.

Climatul munţilor înalţi din zona temperată. Este propriu regiunilor montane
cu altitudinea absolută mai mare de 2000 m. Are o dezvoltare mare în zona
temperată a Americii de Nord (Munţii Stâncoşi) şi mai mică întindere în America
de Sud (Munţii Anzi), în Europa (Munţii Alpi, Pirinei, Carpaţi, Apenini etc.) şi
Asia (Munţii Tianşan, Altai, Hangai, Saian etc.).
Caracteristica principală este scăderea temperaturii concomitent cu creşterea
altitudinii, după gradienţi termici variabili în funcţie de expoziţia versanţilor faţă de
fluxul radiativ şi circulaţia generală a atmosferei. De asemenea se remarcă o
creştere a cantităţilor de precipitaţii pe pantele expuse vânturilor dominante şi
scăderea acestora pe cele adăpostite. Astfel, nivelul zăpezilor permanente este mult
mai coborât decât în regiunile tropicale.
Temperaturile medii anuale sunt negative la peste 2000 m, iar cele ale lunii celei
mai reci coboară în jurul valorii de -10°C (-11,1°C la Vf. Omu în Carpaţii
Meridionali), iar cele ale lunii celei mai calde urcă frecvent la 8-9°C.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii pe pantele expuse vânturilor vestice
situate la altitudini similare scad de la vest către est. Vara nebulozitatea
cumuliformă este accentuată şi ploile sub formă de aversă sunt frecvente. Ninsorile
sunt posibile în oricare lună a anului. Iarna precipitaţiile sunt sub formă de ninsoare
viscolită, stratul de zăpadă având grosimi neuniforme. Frecvente sunt de asemenea,
avalanşele.
Regimul anual al precipitaţiilor are un maxim în lunile iulie-august şi un minim
în septembrie. Iarna ,în regim anticiclonic, pe văi se dezvoltă nori stratiformi.
Vegetaţia caracteristică este alcătuită din păduri de conifere în partea cea mai
joasă a munţilor din zonele apropiate regiunilor subtropicale şi pajiştile alpine. În
regiunile înalte predomină zăpezile permanente în care există numeroţi gheţari.

Zonele de climă rece


Se dezvoltă în regiunile circumpolare ale ambelor emisfere dincolo de 60-65°
latitudine nordică şi sudică. Cuprinde patru tipuri de climat: subpolar oceanic,
subpolar continental, polar, polar excesiv.
Climatul subpolar oceanic. Ocupă partea central-vestică a Peninsulei Alaska,
ţărmul vestic al Golfului Hudson, nordul peninsulei Labrador şi sudul Insulei
Baffin, o porţiune din sudul Groenlandei, nordul Islandei, ţărmul nordic al
Norvegiei, Suediei şi Rusiei (din Peninsula Kola până aproape de estuarul fluviului
Enisei, inclusiv insula sudică a Arhipelagului Novaia Zemlea) şi în extremul orient
rusesc. În emisfera sudică se întâlneşte numai în peninsula Graham şi pe unele
insule antarctice.
Predominante sunt masele de aer polar (temperat) oceanic şi arctic. Situate la
sud de cercul polar în America de Nord, Groenlanda şi Asia de Est şi la sud de
acesta în Europa (datorită influenţei curentului cald Gulf-Stream), aceste regiuni au
temperaturi medii anuale mai ridicate decât cele cu climat subpolar continental,
oscilând în jurul valorii de 2°C. Verile sunt răcoroase şi ceţoase, iar iernile nu
foarte geroase, dar umede şi cu vânturi puternice.
Maximele termice sunt cuprinse între 15-18°C, în unele situaţii atingând chiar
27°C. Îngheţul poate surveni în oricare perioadă a anului, mediile termice fiind ≤
0°C în 6-7 luni/an. Temperaturile minime coboară de regulă sub –40…-45°C.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt mai mari în interiorul continentelor
cu două maxime (unul în lunile august-octombrie şi altul în februarie –martie).
Majoritatea sunt sub formă de zăpadă, grosimea stratului format şi durata fiind mai
mari decât în interiorul continentelor.
Nebulozitatea este accentuată în tot timpul anului, ca şi vânturile puternice.
Asociaţiile vegetale sunt cele tipice de tundră, arborii apar doar în pâlcuri la
periferia sudică a regiunilor cu climat subpolar oceanic.
Climatul subpolar continental. Regiunile cu acest tip de climat sunt
constituite din două zone latitudinale cu lăţimi de 600-1000 km, situate în nordul
Canadei şi în nordul Siberiei şi sunt substanţial mai reci decât cele cu climat
subpolar oceanic şi chiar decât cele cu climat polar.
Masele de aer dominante sunt cele arctice continentalizate, în semestrul rece şi
cele continentale polare (temperate) în semestrul cald. Influenţa moderatoare a
oceanului lipseşte.
Apar diferenţe termice mari între cele două regiuni cu astfel de climat, în
condiţii de latitudine şi altitudine similare, mai accentuate în luna cea mai rece,
ianuarie (la Verhoiansk, în medie sunt -47°C, iar la Fairbanks-Alaska, -24°C).
Temperaturile minime coboară frecvent sub -60°C şi în anumite situaţii chiar
sub -70°C. Cea mai scăzută temperatură din emisfera nordică (-71,1°C) s-a
înregistrat în februarie 1964 la Oimeakon (Siberia). Unii climatologi consideră că
„polul frigului” din emisfera nordică este totuşi Verhoiansk (tot în Siberia), unde s-
au înregistrat –69,4°C în februarie 1962, deoarece prima localitate este situată într-
o zonă depresionară foarte bine închisă, la altitudinea de 660 m.
La majoritatea staţiilor meteorologice din aceste regiuni, temperaturile medii sunt
negative în şapte din cele 12 luni ale anului. Uscăciunea aerului arctic şi continental
determină ca nebulozitatea şi precipitaţiile să fie scăzute. Cantităţile medii anuale de
precipitaţii sunt similare celor din regiunile semiaride (155-287 mm).
Sunt caracteristice vânturile puternice care spulberă zăpada, astfel că grosimea
stratului este mai mică decât în regiunile cu climat subpolar oceanic.
Vegetaţia caracteristică este cea de tundră.

Climatul polar şi climatul polar excesiv. Sunt încă insuficient cunoscute, cu


toate eforturile făcute de exploratorii polari.
Pe măsura creşterii latitudinii, altitudinii şi depărtătii de ocean în marile întinderi de
uscat (Antarctida şi Groenlanda), climatul devine din ce în ce mai excesiv.
Primul tip de climat ocupă litoralul nordic al Canadei şi al Siberiei, aproape
toate insulele din Oceanul Îngheţat, precum şi regiunile litorale ale Antarctidei şi
Groenlandei, iar cel de al doilea părţile interioare ale Antarctidei şi Groenlandei.
Media anuală a temperaturii aerului este negativă. Pe ţărmul nord-vestic al
Peninsulei Alaska (Barrow, 71°lat.N şi 9 m altitudine), în regiunea cu climat polar
valoarea este de -12°C, iar la staţiunea americană Amundsen-Scott (90°lat.S şi 2800 m
altitudine) şi la staţiunea Vostok II (78°lat.S şi 3420 m altitudine) în regiunea cu climat
polar excesiv, mediile termice anuale sunt de –49 şi respectiv -55°C.
Caracteristice sunt valorile foarte mari ale intensităţi radiaţiei solare globale în
lunile de vară. Pe calota de gheaţă a Antarctidei se înregistrează 20-25
Kcal/cm2/lună, mai mult decât în deşertul Kalahari. Aceste valori se datorează
extraordinarei purităţi a aerului, altitudinilor mari şi temperaturii coborâte ale
aerului, foarte sărac în vapori de apă. Precipitaţiile atmosferice sunt foarte sărace (4
mm la staţiunea Amundsen-Scott). Ele cresc uşor în regiunile cu climat polar (110
mm la Barrow).
Un rol important în creşterea grosimii stratului de zăpadă îl joacă sublimarea
directă a vaporilor de apă din aer pe suprafaţa zăpezii. Sunt destul de frecvente şi
zilele cu viscole puternice. La periferiile Antarcticii şi Groenlandei, vânturile
catabatice suflă cu o putere neobişnuită în lungul coastelor, constituind o
caracteristică importantă a climatului polar.
În aceste condiţii climatice foarte vitrege, vegetaţia de tundră ocupă spaţii
restrânse, cale mai întinse teritorii fiind acoperite de gheaţă şi zăpadă.
Bibliografie selectivă

Apostol, Liviu, (2000), Curs de Meteorologie şi Climatologie, Editura Universităţii


Suceava.
Ciulache, S., (1985, 1988, 2002), Meteorologie şi Climatologie, Editura Universităţii
Bucureşti.
Ciulache, S., (1985), Climatele Pământului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Pop, Gh., (1988), Introducere în Meteorologie şi Climatologie, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti.

GEOLOGIE GENERALĂ

MINERALOGIE

Mineralogia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mineralelor.


Majoritatea mineralelor sunt solide, cu structură cristalină; există, însă, şi minerale
solide amorfe. În mod obişnuit mineralogia se ocupă exclusiv cu mineralele solide, iar
cu celelalte substanţe minerale fluide de pe Pământ se ocupă alte ştiinţe.
Minereul, de la care derivă numele însuşi al mineralului, reprezintă o substanţă
minerală utilă din care se poate extrage, în mod rentabil, cel puţin un metal (din
cauza aceasta, el se mai numeşte şi mineral metalic).
Definirea cristalului şi a poliedrului cristalin
Corpul solid omogen, format dintr-o unică reţea (pură sau mixtă), se numeşte
cristal. Cristalul delimitat de feţe plane se numeşte poliedru cristalin.
Elementele unui poliedru sunt:
1) feţele de cristal, care corespund unor plane reticulare cu mare densitate;
2) muchiile cristalului, adică liniile de intersecţie a feţelor, care corespund
unor şiruri reticulare cu mare densitate;
3) colţurile cristalului, adică punctele de intersecţie a muchiilor, care
corespund unor noduri de reţea.
Simetria cristalelor minerale
Elemente şi operaţii de simetrie
Repetarea regulată, în spaţiu, a elementelor identice ale unui corp oarecare este
desemnată prin termenul de simetrie. La un cristal se poate vorbi de o simetrie a
formei cristalografice (simetrie morfologică) şi de o simetrie a structurii
reticulare. Simetria structurii reticulare este universală, pe când cea morfologică
este prezentă doar la poliedrele cristaline. Cele două simetrii sunt într-o strânsă
legătură, ultima fiind o consecinţă a celei dintâi.
S-a stabilit că, într-un poliedru, dispunerea simetrică a elementelor sale (feţe, muchii,
colţuri) se pune uşor în evidenţă prin intermediul a trei operaţii simple de simetrie: rotire,
oglindire şi inversiune, în baza cărora se precizează elementele de simetrie:
- ax de simetrie;
- plan de simetrie;
- centru de simetrie.
Clase şi sisteme de simetrie
Cristalele poliedrice care aparţin aceleiaşi clase au o reţea reticulară cu
simetria identică. Totalitatea claselor de simetrie, a căror reţea are aceeaşi
formulă de simetrie, reprezintă un sistem de simetrie. Deoarece există doar şapte
modele de celule primitive, cu simetrii distincte unele de altele, rezultă că există
şapte sisteme de simetrie şi anume:
1. Sistemul cubic. Formulă de simetrie: 3A4 4A3 6A2 3P4 6P C.
2. Sistemul pătratic (tetragonal). Are celula de forma unei prisme ortopătratice
cu formula de simetrie A4 4A2 P4 4P2 C.
3. Sistemul rombic. Are celula de forma unei prisme ortorombice cu formula
de simetrie 3A2 3P2 C.
4. Sistemul monoclinic. Are celula de forma unei prisme monoclinice cu
formula de simetrie: A2 P C.
5. Sistemul triclinic. Celula are formă de prismă triclinică are un unic element
de simetrie: C.
6. Sistemul hexagonal. Celula are formă de prismă hexagonală cu baze
centrate are formula de simetrie: A6 6A2 P6 6P2 C.
7. Sistemul romboedric (trigonal). Celula elementară are formă de romboedru,
are formula de simetrie: A3 3A2 3P2.

MINERALOGIE SISTEMATICĂ

Clasa elementelor native


Reprezintă circa 0.1% din masa crustei terestre. Cuprinde toate elementele care
apar în natură în stare nativă şi solidă şi se împarte în:
A. Subclasa metalelor: aurul nativ (Au), argintul (Ag), cuprul (Cu),
platina (Pt). Toate cristalizează cubic, având reţele cu legături metalice, miscibile,
parţial sau total, formând cristalosoluţii (aliaje). Aurul se aliază uşor cu Ag şi Cu.
Rareori apar ca poliedre cristaline izolate, mai frecvent ca pepite (agregate
microcristaline).
B. Subclasa semimetale şi nemetale: sulf rombic şi sulf monoclinic
(S), diamantul (C reţea cubică) şi grafitul (C reţea hexagonală).

Clasa sulfurilor şi sulfosărurilor


Caracteristici generale
În această clasă intră un număr mare de minerale solide, foarte importante din
punct de vedere industrial, în ciuda faptului că ele reprezintă doar circa 0.15% din
greutatea scoarţei terestre.
Cele mai numerose specii minerale din această clasă sunt compuşi ai sulfului cu
diferite metale grele, mai importante fiind: Fe, Ni, Cu, Zn, Mo, Ag, Sb, Hg, Pb, Bi.
Totuşi, sulful se poate combina şi cu H (formând o fază gazoasă), precum şi cu
multe alte metale, cum ar fi: Ge, Pd, In, Os, Ir, As etc.
Descrierea principalelor sulfuri
Mineralele din această clasă pot fi clasificate în numeroase grupe şi subgrupe, în
funcţie de similitudini chimice şi structurale. De obicei, se împart în două subclase,
în funcţie de complexitatea chimică:
1. Subclasa compuşilor simpli (unde intră sulfurile, seleniurile, telururile şi
arseniurile cu compoziţie simplă). Calcozina – Cu2S, Argentitul – Ag2So. Galena –
PbS (Denumirea provine de la „galena” (lat.) – minereu de plumb. Reţeaua
cristalină este cubică. Culoarea: cenuşie de plumb; urma cenuşie; luciul metalic.
Duritatea scăzută: 2-3 şi greutate specifică mare: 7.4 – 7.6. Se topeşte uşor în
flacără. Galena este cel mai important minereu de Pb), Blenda = Sfaleritul (ZnS)
(Denumirea vine de la cuvântul grecesc „sfaleros” =înşelător. Structura reţelei
cristaline este cubică. Culoarea este variabilă, de obicei brună, brun gălbuie, dar
poate fi şi neagră (marmatit), incoloră (cleiofan), galbenă, roşie, verzuie. Luciul
adamantin. Duritatea: 3-4, casant. Clivaj perfect. Greutatea specifică: 3.5-4. Unele
varietăţi devin fosforescente, prin frecare sau sfărâmare). Cinabrul – HgS
(Denumirea este probabil de origine indiană, însemnând „smoală roşie” sau
„sângele dragonului”. Cristalele poliedrice de cinabru sunt rare, de regulă de mici
dimensiuni, având habitusuri dominant romboedrice. Cinabrul apare, mai des, sub
formă de agregat policristalin, formând mase compacte, pojghiţe, eflorescenţe.
Culoarea: roşie, uneori cu reflexe cenuşii de plumb. Urma roşie, luciul adamantin.
Duritatea: 2-2.5; greutatea specifică: 8-8.2 . Cinabrul este aproape unica sursă
importantă pentru mercur). Pirotina – FeS. Reţeaua cristalină este hexagonală.
Cristalele poliedrice sunt rare, având habitus tabular. De obicei apar mase
compacte de pirotină, policristaline. Culoare galben de bronz închis, cu reflexe
brune. Luciul: metalic. Duritate: 4, casant. Este magnetic, dar numai dacă este
relativ bogat în sulf). Realgarul – AsS (Reţeaua cristalină are o simetrie
monoclinică. Cristalele poliedrice au, de regulă, habitus prismatic, subţiri.
Culoarea: roşie – portocalie, foarte caracteristică. Urma: portocalie. Luciul:
adamantin. Duritatea: 1.5 – 2. Greutatea specifică: 3.4 – 3.6.). Auripigmentul –
As2S3 (Denumirea vine de la cuvântul latin „aurum” = aur şi „pigmentum” =
vopsea. Cristalizează în sistem monoclinic. Culoarea: galben de lămâie, uneori cu
nuanţe brune. Urma: galbenă.Cristalele sunt translucide. Duritatea: foarte mică (1 –
2). Greutatea specifică: 3.4 – 3.5. Prin ruperea cristalelor, acestea se încarcă cu
electricitate). Stibina (antimonitul) – Sb2S3 (Cristalizează în sistem rombic. Apare
foarte frecvent sub formă de cristale columnare şi aciculare, cu striaţii verticale. Se
întâlneşte frecvent ca agregate fibroase, radiare, dar şi ca mase compacte. Culoarea:
cenuşiu – plumburie, uneori cu irizaţii albastre. Luciul: metalic accentuat. Casant.
Duritate: 2 – 2.5. Greutate specifică: 4.5 – 4.6). Pirita – FeS2 (În limba greacă,
piros înseamnă foc. Cristalele poliedrice de pirită apar foarte frecvent, fiind
mărginite de diverse tipuri de feţe, în funcţie de condiţiile de formare. Culoarea:
galbenă ca alama, uneori cu reflexe gălbui – brune sau irizaţii. Luciul: metalic
puternic. Duritatea: 6.5. Casantă). Marcasita – FeS2 (Sistemul de cristalizare este
rombic. Cel mai adesea, în natură, apare ca agregate policristaline, cu forme
sferice, fibre radiare, stalactite, ciorchini, mase neregulate etc. Culoare: galbenă de
alamă, cu nuanţe verzui. Luciul: metalic. Duritatea: 5 – 6. Casant. Greutate
specifică: 4.6 – 4.9). Calcopirită – CuFeS2 (Cristalizează în sistem pătratic. Are
culoare galben de aramă, luciu metalic, urmă neagră cu nuanţe verzui).
2. Subclasa sulfosărurilor, adică acei compuşi mai complecşi, cu o constituţie
chimică mai apropiată de cea a sărurilor.
Sulfosărurile se clasifică în grupe, în funcţie de metalul component dominant,
ca de exemplu:
a) Grupa sulfosărurilor de cupru. Exemplu: tetraedritul – Sb2S3 3Cu2S (cubic).
b) Grupa sulfosărurilor de argint. Exemplu: stefanitul – Sb2S3 Ag2S (rombic).
c) Grupa sulfosărurilor de plumb. Exemplu: plumazitul (jamesonitul) – 3Sb2S3
4PbS FeS.

Clasa oxizilor şi a hidroxizilor


În această clasă intră câteva combinaţii naturale ale oxigenului şi grupării
hidroxilice (OH-) cu diferite elemente chimice (de obicei, metale şi metaloizi). De
reţinut, însă, că nu toţi oxizii şi hidroxizii naturali formează minerale propriu-zise,
în condiţiile specifice planetei noastre
Subclasa oxizilor
Tip A2X. Exemplu: gheaţa (H2O); cristalizează în sistem romboedric, însă
cristalele minuscule de gheaţă se asociază adesea în concreşteri cu simetrie
hexagonală (flori de gheaţă). Domeniul termic de stabilitate al acestui mineral este
sub 0ºC. La presiuni foarte mari are mai multe modificaţii polimorfe.
Tip AX. Exemplu: periclazul (MgO), zincitul (ZnO).
Tip A2X3. Aici intră mai multe minerale, mai importante fiind hematitul (Fe2O3)
şi corindonul (AL2O3). Hematitul este un oxid de culoare roşie sângerie (de unde
îşi trage şi numele: hematios = sânge). Corindonul cristalizează, ca şi hematitul, în
sistem romboedric. Poliedrii cristalini de corindon sunt denumiţi generic „pietre
preţioase” şi poartă diferite denumiri în funcţie de culoare: safir (albastru), rubin
(roşu sau diferite nuanţe roşietice), topaz oriental (galben), smarald (verde), ametist
oriental (violet), leucosafir (transparent şi incolor).
Tip AX2. Exemplu: rutilul (TiO2), piroluzitul (MnO2), uraninitul (UO2).
Tip AX, A2X3 sau A3X4. Aici intră mai multe minerale care se pot amesteca
izomorf, formând cristalosoluţii cu simetrie cubică. Mai poartă numele de „grupul
spinelilor”. Exemplu: magnetitul (FeO Fe2O3) şi cromitul (FeO Cr2O3). Cristalele
cubice de magnetit au magnetism remanent, denumirea acestui fenomen fizic
provenind de la numele mineralului (probabil de origine arabă).
Subclasa hidroxizilor
Hidroxizii stabili în condiţii naturale sunt destul de numeroşi. Mai frecvenţi sunt
hidroxizii de fier, de aluminiu şi de mangan: goethitul - [FeO(OH, manganitul -
MnO2 Mn(OH)2. Hidroxizii de aluminiu constituie mineralele principale care
alcătuiesc bauxitele (depozitele minerale din care se extrage aluminiul).
Hidroxidul de fier formează uneori masele coloidale cu apa şi deci mase
minerale amorfe, cu formula generală: FeO (OH)2 nH2O.
Limonitul este un agregat mineral complex format din goethit, hidroxizi de fier
amorfi (hidrogeluri), minerale argiloase etc. Este foarte răspândit în natură, fiind
cunoscut în limbaj popular sub numele de „rugină a pământului”.

Clasa compuşilor halogenaţi (halogenuri)


Caracteristici generale
Toate mineralele din această clasă sunt solide cristaline cu legături ionice tipice.
Metalele care intră în combinaţii naturale cu HF, HCl, HBr, HI, sunt predominant
uşoare (Na, K, Li, Mg, Ca, Al). Compuşii halogenaţi ai metalelor grele sunt foarte rari.
În ciuda faptului că halogenurile au multe proprietăţi comune, în interiorul
acestei clase apar diferenţe specifice, determinate, mai ales, de natura anionului.
Compuşii fluorului au o solubilitate mai mică în apă comparativ cu celelalte
halogenuri. În schimb, ei au temperaturi de fierbere şi de topire mai ridicate decât
clorurile sau bromurile.
Clasificarea halogenurilor
Compuşii halogenaţi pot fi împărţiţi în două subclase: (a) subclasa fluorurilor şi
(b) subclasa cloruri, bromuri, ioduri.
a) Fluorurile sunt mai puţin răspândite. Fluorina - CaF2. Denumirea
provine de la numele elementului „fluor”. Cristalizează în sistem cubic. Cristalele
pure sunt incolore şi transparente. Varietatea cu clor poate fi uşor gălbuie. Totuşi,
datorită impurităţilor, cristalele de fluorină pot fi şi colorate (galben, verde,
albastru, violet etc.); această culoare dispare prin încălzire. Luciul sticlos. Duritatea
4. Casantă. Greutatea specifică: 3,18. Manifestă frecvent fenomenul de
„fluorescenţă”, fie prin expunerea mineralului la razele catodice, fie prin încălzire.
(De fapt denumirea fenomenului provine de la acest mineral).
b) Subclasa clorurilor, bromurilor şi iodurilor este reprezentată printr-un
număr relativ mai mare de minerale. Sarea gemă (halitul) – NaCl. „Halos”, în
limba greacă, însemna „mare” (dar şi „sare”). Mai este cunoscută şi sub numele de
„sare de bucătărie”.
Cristalizează în sistemul cubic. Cristalele poliedrice sunt, de obicei, cubice,
având clivaj perfect după feţele de cub. Monocristalele de halit sunt incolore, dar în
prezenţa impurităţilor capătă diferite coloraţii (allocromatism). Impurităţile sunt de
natură mecanică, putând fi picături minuscule de apă sărată, bule de gaze,
incluziuni solide ale unor minerale (argiloase, gips, alte cloruri etc.). Agregatele
cristaline sunt aproape totdeauna colorate, datorită impurităţilor intracristaline.
Culorile depind de natura impurităţilor. De notat că monocristalele incolore care au
suferit deformări plastice se colorează uneori în albastru. Această culoare dispare
prin încălzire până la 200ºC.
Luciul: sticlos (pentru monocristale). Duritatea: 2. Casantă, se sparge în lungul
feţelor de clivaj. Greutatea specifică: 2,1 – 2,2. Se dizolvă uşor în apă iar la
temperatura camerei, concentraţia de saturaţie este de circa 35%. Se recunoaşte
uşor după gustul sărat.
Silvina – KCl. Cristalizează în sistemul cubic, având o reţea cubică cu feţe
centrate (ca şi sarea gemă). Cristalele poliedrice au habitus cubic, combinat cu feţe
octaedrice (în locul colţurilor cubului). Culoarea: variabilă; cristalele pure sunt
transparente şi incolore; cele cu incluziuni sunt alb-lăptoase, pe când cele cu
incluziuni solide de oxid de fier sunt roşii sau roz. Luciul: sticlos. Duritatea: 1,5 –
2. Casantă, la şocuri (se sparge după feţele de cub), dar dacă efortul este aplicat
gradat, se deformează plastic. Silvina se aseamănă foarte mult cu sarea gemă. Spre
deosebire de aceasta din urmă, are gust sărat-amar astringent. În flacără produce
culori violete, spre deosebire de halit care produce culori galbene.

Săruri oxigenate
Caracteristici generale ale sărurilor oxigenate
Peste două treimi din mineralele cunoscute aparţin sărurilor oxigenate. O sare
oxigenată este acel compus chimic care conţine anioni complecşi. Cei mai răspândiţi în
natură sunt anionii complecşi (SiO4)4-, (CO3)2-, (SO4)2-, (PO4)3-, (NO3)1-, iar sărurile
corespunzătoare se numesc silicaţi, carbonaţi, sulfaţi, fosfaţi, azotaţi.
Sărurile care conţin molecule neutre de H2O, ca de exemplu CaSO4 2H2O, sunt
considerate săruri hidratate, în sens restrâns.
a) Azotaţi (nitraţi)
Azotaţii sunt combinaţiile naturale ale anionilor (NO3)1- cu diferite metale, în
special cele alcaline. Fiind foarte solubili în apă, nitraţii naturali apar aproape
exclusiv în zonele cu climă deşertică şi caldă.
Cei mai răspândiţi şi cei mai importanţi sunt nitraţii de Na şi K, fiind cunoscuţi
cu numele general de salpetri.
b) Carbonaţi
Anionul (CO3)2- se poate combina, în natură, cu diferite metale, rezultând un
număr foarte mare de specii minerale, cunoscute sub numele general de carbonaţi.
Calcitul – Ca(CO3). Sinonim: „spat de Islanda”. Cristalizează trigonal. Cristalele
poliedrice prezintă un clivaj perfect după feţele de romboedru (trei direcţii de clivaj),
având un habitus foarte variabil. Calcitul pur este transparent şi incolor, dar datorită
impurităţilor poate prezenta diverse culori (allocromatism). În natură, se întâlneşte mult
mai frecvent sub formă de agregate cristaline (chiar cu dimensiuni microscopice), iar
aceste agregate formează, adesea, mase imense de roci, cunoscute în general sub
numele de calcare. Majoritatea marmurelor sunt, de asemenea, formate din calcit.
Calcitul contribuie, de altfel, la formarea şi altor roci, cum ar fi marnele, unele gresii
etc. În prezenţa apei dulci, calcitul este uşor solubil. De aceea, calcitul din rocile
naturale se poate dizolva şi reprecipita de mai multe ori. Diversele formaţiuni speleale
(din peşteri), cum ar fi stalactitele, stalagmitele, draperiile etc., sunt alcătuite dominant
sau exclusiv din numeroase cristale de calcit. Cristalele perfecte de calcit (spatul de
Islanda) sunt utilizate în aparatura optică.
Aragonitul – Ca(CO3). Denumirea vine de la regiunea Aragon (Spania). Este
modificaţia polimorfă rombică a Ca(CO3), fiind stabilă la presiuni mai mari faţă de
calcit. Spre deosebire de calcit, cristalele de aragonit au adesea habitus fibros şi
practic nu clivează. Este mult mai rar întâlnit decât calcitul.
Dolomitul – CaMg(CO3)2. Este o sare dublă, de Ca şi Mg. Cristalizează trigonal.
Cristalele de dolomit, ca şi agregatele cristaline, seamănă foarte mult cu cele de calcit.
Este aproape la fel de răspândit în natură ca şi calcitul, formând rocile dolomitice. Ca şi
ceilalţi carbonaţi, are numeroase utilizări tehnice şi industriale.
Sideritul – Fe(CO3). Denumirea vine de la „sideros” care, în limba greacă,
înseamnă „fier”. Cristalizează trigonal. Spre deosebire de calcit, cristalele pure de
siderit au culoare alb-gălbuie, cenuşie, uneori cu nuanţe brune. Prin alterare, în
condiţii atmosferice, cristalele de siderit se acoperă cu o pojghiţă de rugină.
Rodocrozitul – Mn(CO3). Denumirea vine de la „rodon”, care în limba greacă
înseamnă „trandafir” şi de la „chros” care înseamnă „culoare”. Are culoare
specifică, roz. Apare mai rar în natură. Masele importante de rodocrozit sunt
considerate minereu de mangan.
Malachitul – Cu2(CO3)(OH)2. Denumirea vine de la „malahe” care, în limba
greacă înseamnă planta „nalbă”, făcându-se aluzie la culoarea verde a frunzelor
acesteia. Culoarea tipică a malachitului este verde.
Azuritul – Cu3(CO3)2(OH)2. Denumirea vine de la franţuzescul „azur”
(albastru), deoarece culoarea tipică a acestui mineral este albastru închis.
Sulfaţi
Consideraţii generale
Sulfaţii naturali pot fi consideraţi fie combinaţii ale anionului [SO4]2- cu diferiţi
cationi metalici, fie săruri ale acidului sulfuric (H2SO4). Aceste combinaţii (sau
săruri) nu pot fi stabile decât în mediile cu concentraţii relativ mari ale oxigenului,
specifice zonelor de suprafaţă ale crustei terestre.
Principalele metale care intră în combinaţie cu anionul [SO4]2- sunt: Ba, Sr, Pb,
Ca, Mg, Fe, Cu, K, Al. Prin combinarea cu aceste metale, se formează fie sulfaţi
simpli, fie sulfaţi dubli, fie sulfaţi hidrataţi. Exemple:
Baritina – BaSO4. Denumirea vine de la „baros” (greutate, în limba greacă) datorită
densităţii mari a acestui sulfat. Cristalizează rombic, iar cristalele poliedrice pure sunt
incolore şi transparente (prezintă însă şi allocromatism). Baritina este cel mai important
mineral de Ba din natură, având numeroase întrebuinţări.
Anhidritul – CaSO4. Rombic.
Gipsul - CaSO4 2H2O, denumire veche grecească, cu semnificaţie necunoscută. Prin
încălzire, gipsul pierde apa şi se transformă în anhidrit. Cristalele de gips sunt
transparente, incolore, având clivaj perfect. Se prezintă sub variate forme cristalografice.
Calcantitul – CuSO4H2O. Sinonim: „piatra vânătă”. Are o culoare albastră
tipică şi se solubilizează uşor în apă. Prin încălzire, pierde apa şi devine alb. Se
foloseşte în agricultură, ca insecticid, în industria vopselelor, ca sursă de cupru.
Fosfaţi
Se cunosc mai multe specii minerale de fosfaţi, dar cele mai multe apar sporadic şi în
cantităţi reduse. Dintre acestea, mai frecvent întâlnite sunt sărurile fosfatului de calciu.
Apatitul – Ca5(PO4)3F (fluorapatit) şi Ca5(PO4)3Cl (clorapatit). Denumirea vine
de la grecescul „apato” – a înşela – deoarece se poate confunda uşor cu alte
minerale nefosfatice. Cristalizează hexagonal. Cristalele poliedrice de apatit au
frecvent habitusul de prismă hexagonală. Totuşi, apatitul apare şi sub formă de
agregate cristaline compacte, amestecate cu alte impurităţi minerale. Astfel de
mase minerale policristaline poartă denumirea generală de fosforite. Cristalele
poliedrice pure sunt transparente şi incolore, ceea ce se întâmplă foarte rar. Adesea,
ele sunt colorate allocromatic: verde deschis până la verde de smarald, albastru
deschis, galben, brun, violet.
Dintre ceilalţi fosfaţi se poate aminti Turcoaza – CuAl6 (PO4)4(OH)8 5H2O. Are
o culoare albastră ca cerul sau verde. Varietăţile frumos colorate sunt utilizate în
giuvaergie.

Silicaţi
Caracteristici generale
Mineralele care intră în această clasă reprezintă circa 90% din volumul litosferei
terestre. Majoritatea rocilor magmatice şi metamorfice, precum şi cele mai
răspândite roci sedimentare sunt formate, în esenţă, din minerale silicatice.
Comun tuturor silicaţilor este faptul că, în structura lor reticulară, se află
particule cu formă tetraedrică, a căror formulă este SiO4, „numite tetraedrii SiO4”.
Un tetraedru de acest fel, privit izolat, apare ca o particulă ionică având patru
sarcini negative. Este reprezentat prin simbolul [SiO4]4-.
a) Subclasa nezosilicaţilor (ortosilicaţilor)
La acest grup de silicaţi, este specific faptul că particula anionică este alcătuită
dintr-un singur tetraedru [SiO4]4-. În funcţie de natura cationilor, nezosilicaţii se
împart în mai multe grupe, cele mai importante fiind:
Grupa olivinelor
Exemple: olivină ferică Fe2SiO4 şi olivină magneziană Mg2SiO4. În aceste
cazuri, apar şi cationi de Mn2+. Mineralele olivinice se găsesc în rocile ultrabazice
(dunite, peridotite) şi bazice (bazalte, gabbrouri).
Grupa granaţilor
Spre deosebire de olivine, granaţii se găsesc cu precădere în rocile metamorfice şi
au o rezistenţă la alterare destul de mare în condiţiile exogene de formare a solurilor.
b) Subclasa inosilicaţilor
Aici intră două grupe: grupa piroxenilor (tetraedrii [SiO4]4- se leagă unii de alţii,
formând lanţuri infinite. Piroxenii, ca şi olivinele, sunt constituenţi minerali de bază ai
rocilor magmatice bazice şi ultrabazice. La fel ca şi olivinele, în condiţiile exogene ale
solurilor, aceste minerale sunt instabile alterându-se repede şi grupa amfibolilor
(anionul amfibolilor are forma unui lanţ dublu, obţinut prin alipirea a două lanţuri de
piroxen, obţinându-se un lanţ dublu de tetraedri). Cea mai răspândită este specia numită
hornblendă, unde cationii dominanţi sunt Mg2+, Fe2+ şi Ca2+).
c) Subclasa filosilicaţilor
Caracteristici generale, sistematica structurală
Filosilicaţii (sau silicaţii foioşi) sunt reprezentaţi prin numeroase specii
minerale. Specific pentru aceştia este extinderea bidimensională a anionului, sub
forma unui strat, obţinut prin unirea tetraedrilor SiO4, prin trei colţuri. Se obţine un
plan reticular, cu ochiuri hexagonale, în care se plasează grupul (OH). Datorită
legăturilor prin cele trei colţuri, tetraedrul de SiO4 îşi menţine o singură sarcină
electrică negativă, într-un singur colţ. Colţurile cu sarcină negativă sunt în aceeaşi
direcţie şi de aceea, stratul tetraedric are sarcina electrică pe o singură faţă. Faţa
opusă este neutră din punct de vedere electric.
Neutralizarea electrică a stratului anionic (tetraedric) se realizează prin
intermediul a două categorii de cationi:
a) Cationi aluminoşi numiţi grupări cationice hidrargilitice, deoarece sunt
asemănă-toare hidrargilitului, Al(OH)3, adică hidroxidul de aluminiu neutru.
b) Cationi magnezieni, de tipul [Mg(OH)]1+, numiţi şi grupări brucitice,
denumire provenind de la brucit, care este hidroxidul de Mg neutru: Mg(OH)2.
d) Tectosilicaţi
Caracteristici generale
Tectosilicaţii sunt principalele minerale din foarte multe roci. Peste 60% din
volumul crustei este alcătuit din tectosilicaţi.
Specific tectosilicaţilor este faptul că tetraedrii (SiO4) se leagă unii de alţii prin toate
cele patru colţuri astfel că oricare din cei 4 atomi de oxigen aparţin la 2 tetraedri vecini.
În felul acesta se formează o reţea tridimensională, o carcasă tetraedrică.
Tectosilicaţii formaţi exclusiv din tetraedri SiO4, şi deci cu formula SiO2,
reprezintă grupa silicei, deoarece substanţa SiO2 este numită chimic silice.
Grupa silicei
Cuarţul este unul din cele mai cunoscute minerale, fiind componentul principal al
nisipurilor, gresiilor şi multor altor roci. În natură apare uneori şi sub formă de cristale
poliedrice, cu dimensiuni care pot ajunge la câţiva dm3. Pe aceste cristale se poate
vedea uşor simetria trigonală. Cristalele pure de cuarţ (peste 99% SiO2) sunt
transparente şi incolore, recunoscându-se relativ uşor prin lipsa clivajelor şi duritatea
relativ mare. Cuarţul poliedric şi incolor mai este numit şi cristal de stâncă. Datorită
impurităţilor, cristalele de cuarţ se colorează aproape în toate nuanţele posibile. Masele
cuarţoase formate din cristale extrem de mici, greu vizibile chiar şi la microscop – sunt
numite calcedonie. Opalul (SiO2.nH2O), este o substanţă amorfă, asemănătoare mult
cu o sticlă. Se găseşte cel mai adesea ca granule minuscule în solurile podzolice,
precum şi în scheletele unor organisme (aşa numitele organisme cu schelete silicioase),
ca de exemplu: radiolari, spongieri etc. Se găseşte, de asemenea, în tulpinele unor
plante: graminee, bambus etc. Mai rar apare în mase compacte, uneori stalactitice,
depuse la gura unor izvoare fierbinţi cum ar fi geiserele.
Grupa feldspaţilor
Cristalele de feldspat, ca şi cele de cuarţ, pot să atingă uneori dimensiuni
supracentimetrice, deosebindu-se de cele de cuarţ – cu care adesea se
asociază – prin prezenţa evidentă a două tipuri de clivaj, aproape
perpendiculare între ele.
Feldspaţii plagioclazi. Cei bogaţi în anortit se numesc plagioclazi bazici, iar cei
bogaţi în albit plagioclazi acizi (cei intermediari se numesc neutri). În natură,
cristalele de plagioclazi se maclează frecvent polisintetic şi prezintă deseori o
zonalitate chimică.
Feldspatul potasic. Macroscopic se deosebeşte foarte greu de feldspatul
plagioclaz. De asemenea, cele trei modificaţii polimorfe (microclinul, sanidinul şi
ortoza) nu se pot deosebi între ele decât la microscop.
Grupa feldspatoizilor
Structural şi chimic, feldspatoizii sunt asemănători feldspaţilor alcalini, numai
că au un procent mai redus de SiO2.
PETROLOGIE

Petrologia este acea parte a geologiei care studiază rocile. Ea are două componente
majore: a) petrografia (de la „petros” = roca), care se ocupă cu descrierea şi clasificarea
rocilor şi b) petrogeneza, care abordează originea şi evoluţia rocilor.

Fig. 1. Tipuri de structuri petrografice impuse


de forma şi dimensiunea granulelor

Roca poate fi definită prin compoziţie şi structură.


A. Compoziţia unei roci poate fi exprimată prin:
a) Compoziţia minerală (mineralogică), care redă proporţia mineralelor
componente ale unei roci.
b) Compoziţia chimică globală: proporţia elementelor chimice care intră în
alcătuirea rocii, eventual proporţia oxizilor componenţi.
B. Structura petrografică desemnează modul de aranjare în spaţiu a
componenţilor minerali dintr-o anumită rocă. A se urmări în figurile 1 şi 2 diferite
tipuri de structuri:
Gradul de dezordine al aranjamentului particulelor minerale generează două
tipuri fundamentale de structuri:
1. Structuri izotrope. Într-o astfel de rocă, pe orice direcţie din interiorul rocii se
observă statistic aceeaşi compoziţie şi acelaşi aranjament întâmplător.
2. Structuri anizotrope. Dintr-un anumit punct de vedere, aranjamentul este
ordonat. Un exemplu este aranjamentul cu o anumită orientare preferenţială a
cristalelor prismatice: cristalele se aliniază cu axul lung într-o anumită direcţie
generând structurii liniare, ca beţele de chibrituri într-o cutie (Fig. 3.). Acestea
sunt structuri anizotrope de tip liniar. Tot astfel, dacă particulele sunt foioase
(tabulare), se pot aranja într-un plan formând structuri planare. Pot să apară,
de asemenea, localizări preferenţiale ale mineralelor, conducând tot la
structuri anizotrope, de tip planar sau liniar.

Fig. 2. Structuri de împachetare: poroasă - compactă

Structura liniară dată de Structuri planare date de


orientarea preferenţială orientarea preferenţială
a unor cristale prismatice a cristalelor foioase

Structura liniară dată Structura rubanată dată


de localizarea preferenţială de localizarea preferenţială
a unor minerale planară a mineralelor
Fig. 3. Tipuri fundamentale de structuri anizotrope

Roci magmatice
Magme
Magmele sunt sisteme fluide naturale cu temperaturi foarte înalte, care
rezultă, în general, prin topirea parţială, rar totală, a rocilor preexistente. De
regulă, pe Pământ această topire se realizează la adâncimi mari, excepţie
făcând magmele rezultate prin impact meteoritic, care se formează la
suprafaţa Terrei.
Magmele sunt definite prin compoziţie chimică şi proprietăţi fizice.
Magme nesilicatice toate magmele naturale cu un conţinut de SiO2 sub 30%.
Până în prezent, se acceptă existenţa a trei tipuri de magme nesilicatice, de altfel
foarte rare (magme carbonatice, magme sulfurice, magme oxidice).
Magme silicatice, acele magme al căror conţinut de SiO2 este peste 30%.
Magmele silicatice sunt cele mai răspândite în natură şi, evident, cel mai bine
studiate.
- magme silicatice bazice (SiO2<52%)
- magme silicatice neutre (52%<SiO2<63%)
- magme silicatice acide (SiO2>63%)
Proprietăţile fizice ale magmelor
Temperatura magmelor
Temperatura minimă la care lichidul magmatic poate să supravieţuiască în echilibru
cu fazele cristaline este denumită temperatură „solidus”, iar temperatura maximă la
care lichidul magmatic poate coexista în echilibru cu fazele minerale cristaline, este
numită „temperatura lichidus”, aceasta din urmă fiind cu circa 100-200°C mai mare
decât temperatura solidus. În cazul sistemelor magmatice „umede” (conţin substanţe
volatile), temperatura solidus scade cu presiunea ajungând până la 650° - considerată
a fi temperatura minim posibilă a magmelor silicatice.
Presiunea magmelor
Ca şi în cazul temperaturii magmelor, trebuie să facem distincţie între magmele
lipsite de substanţe volatile şi magmele cu substanţe volatile. Pentru magmele
„uscate” (fără substanţe volatile), presiunea este controlată exclusiv de adâncimea
(h) şi de densitatea medie (ρ) a coloanei verticale în punctul considerat.
Densitatea magmelor
Densitatea medie a magmelor silicatice este ceva mai mică decât a mineralelor
silicatice. Ea este uşor influenţată de temperatură (scade cu temperatura) şi ceva mai
mult de chimismul global (magmele mai bazice sunt ceva mai dense decât cele acide).
Vâscozitatea magmelor
Vâscozitatea este măsura rezistenţei interne pe care o opune magma în timpul
curgerii. Cu cât vâscozitatea este mai mică, cu atât curgerea este mai uşoară. Nu toate
magmele sunt la fel de vâscoase. Compoziţia chimică a topiturii, conţinutul de
substanţe volatile dizolvate, proporţia fazei solide şi a bulelor gazoase, temperatura,
presiunea magmei, sunt factorii esenţiali care controlează vâscozitatea magmelor.
Vâscozitatea este, de asemenea, răspunzătoare de exploziile vulcanice: cu cât
vâscozitatea este mai mare, cu atât exploziile sunt mai frecvente.
Procese magmatice
Mişcarea mecanică a magmelor
Cauza migrării spre suprafaţă a magmelor este diferenţa de densitate dintre corpul
magmatic şi orizonturile solide străbătute. Ascensiunea magmei are loc doar până
la orizontul cu densitate egală cu cea a magmei (Fig. 4.). De aceea, magmele pot să
iasă la suprafaţă sau nu. Procesul de ieşire la suprafaţă a magmei se numeşte
erupţie vulcanică sau vulcanism. Magma ieşită la suprafaţă este denumită lavă.
Erupţia poate fi subacvatică sau subaeriană, iar după forma de manifestare poate fi
explozivă (în cazul magmelor acide) sau lentă (în cazul magmelor bazice).
Consolidarea magmei
Prin consolidare pot să se formeze două tipuri de faze: (a) faze cristaline
(minerale solide) şi (b) fază vâscoasă (sticlă). Consolidarea care conduce la faze
cristaline este numită cristalizare, iar cea care generează sticlă, vitrificare.
Devolatizarea
Procesul de separare spontană a substanţelor volatile din topitura magmatică
suprasaturată, având ca tendinţă restabilirea condiţiei de saturaţie, a fost numit
devolatizare. În momentul în care magma îşi pierde starea de suprasaturare,
devolatizarea încetează.
Cei mai importanţi factori ai devolatizării sunt cristalizarea şi scăderea
presiunii. Devolatizarea naturală a magmei este declanşată, în principal, de
cristalizare, ca urmare a ridicării acesteia spre suprafaţă.
Tipuri de roci magmatice
Din punct de vedere structural, rocile magmatice pot fi clasificate în numeroase
moduri:
1. După gradul de cristalizare (proporţia de sticlă)

Fig. 4. Înălţimea maxim posibilă de ascensiune a magmelor, impusă de


diferenţa de densitate ρM ÷ (ρ1,ρ2,ρ3,ρ4)
O0 –orizontul în care s-a generat magma;
O1, O2, O3, O4 – orizonturi superioare, cu densităţile corespunzătoare ρ1, ρ2, ρ3, ρ4;
ρM– densitatea magmei.
a. – stare de dezechilibru gravitaţional (intruziunea este posibilă cel puţin
până la orizontul superior O3);
b. – corp intrusiv (plutonic) echilibrat gravitaţional;
c. – corp efuziv (vulcanic) echilibrat gravitaţional.

- roci holocristaline (lipseşte sticla);


- roci hialine (vitroase = sticloase) – lipsesc cristalele;
- roci hipocristaline – conţin atât cristale, cât şi sticlă.
2. După dimensiunea absolută a cristalelor:
A) Roci faneritice (dimensiunile medii ale cristalelor sunt peste 0.2 mm şi, deci,
se pot vedea cu ochiul liber). La rândul lor, rocile faneritice pot fi:
- 1) gigantocristaline (roci pegmatitice), 2) macrocristaline, 3) mezocristaline şi
4) microcristaline. (Rocile microcristaline bogate în feldspaţi şi cuarţ sunt numite
aplite).
B) Roci afanice (dimensiunile medii ale cristalelor sunt sub 0.2 mm, fiind
invizibile cu ochiul liber).
3. După dimensiunile relative ale granulelor cristaline:
- roci echigranulare (toate cristalele sunt oarecum de aceleaşi dimensiuni);
- roci inechigranulare (roci porfirice şi poikilitice).
4. După gradul de compactare
- roci compacte (masive, fără goluri);
- roci poroase (cu goluri, uneori umplute parţial cu faze solide) şi se numesc
roci scoriacee dacă volumul porilor ≥ volumul fazei solide.
Rocile din categoriile holocristaline faneritice se mai numesc roci plutonice,
deoarece sunt specifice corpurilor plutonice adică corpurilor consolidate în adâncime.
Rocile din categoriile vitroase, hipocristaline şi cele afanitice se mai numesc roci
vulcanice, deoarece apar, cel mai adesea, din consolidarea lavelor vulcanice.
Un caz special de roci vulcanice îl reprezintă rocile piroclastice (piroclastitele).
Proprietăţile descriptive ale corpurilor magmatice.
Corpurile naturale alcătuite din magme sau din roci magmatice sunt
denumite corpuri magmatice.
Compoziţia corpurilor magmatice
Compoziţia corpurilor magmatice poate fi redată în două moduri: a) prin
chimismul global; b) prin tipurile petrografice care intră în alcătuirea corpului.
Forma corpurilor magmatice (forma de zăcământ)
a) Corpuri magmatice izometrice, dezvoltate relativ uniform pe cele
trei direcţii spaţiale. Exemple: unele „bombe vulcanice”, unele „pillow-lava” etc.
b) Corpuri magmatice anizometrice bidimensionale (tabulare ≡
stratiforme ≡ planare) – se extind preferenţial în două dimensiuni. Exemple: lave
stratiforme, dyke-uri (filoane), sill-uri etc.
c) Corpuri anizometrice unidimensionale, cu tendinţă de extindere
preferenţială într-o unică direcţie. Exemple: coşuri vulcanice, neck-uri, stock-uri etc.
d) Corpuri ramificate. Ramurile se mai numesc şi apofize.
Poziţia corpurilor magmatice
În funcţie de adâncimea la care s-au format, corpurile magmatice pot fi
considerate plutonice (adânci) sau vulcanice (de suprafaţă).
Poziţiile geografice ale corpurilor magmatice de mari dimensiuni, mai
ales dacă acestea au devenit modele petrografice, sunt redate prin repere
geografice. Exemple: corpul sienitic de la Ditrău, corpul granitic de la
Iacobdeal, corpul bazaltic de la Detunata, corpul gabroic de la Skaergaard
etc.
Roci sedimentare
Sunt numite „sedimentare” toate acele roci care s-au format la suprafaţa
litosferei, în „condiţii exogene” prin intermediul cel puţin al unuia din cele 6
procese, considerate a fi „procese petrogenetice exogene”:
1. Degradarea rocilor preexistente, având ca efect apariţia produselor de
degradare (proces prin care rocile coezive se descompun în fragmente mai mici
numite claste exogene sau epiclaste).
2. Transportul produselor de degradare .
3. Sedimentarea produselor transportate, având ca finalitate formarea
„depozitelor sedimentare” în sens restrâns.
4. Precipitarea din soluţii apoase (toate substanţele solubilizate în apă pot să se
separe ca faze minerale solide).
5. Acumularea şi conservarea materiei organice (alte substanţe decât scheletele
minerale cum sunt compuşi organici primari de natură vegetală sau animală).
6. Diageneza (litificarea) depozitelor sedimentare (Ansamblul transformărilor
de natură compoziţională şi structurală suferite de un depozit sedimentar, în
condiţii exogene).
Tipuri genetice de depozite sedimentare
Grupe şi tipuri agenetice de roci sedimentare
A. Componenţi epiclastici (detritici = terigeni), formaţi predominant din silicaţi.
De aceea, mai sunt denumiţi componenţi „siliciclastici”. Se folosesc trei categorii
dimensionale pentru rocile epiclastice: a) dimensiuni ruditice (>2 mm); b) arenitice
(0.05mm - 2 mm); c) siltice (0.05 mm - 0.004 mm). În baza acestui criteriu se
separă grupele importante de roci epiclastice: roci ruditice (= rudite), arenitice (=
arenite), siltice (= siltite), precum şi roci epiclastice tranzitorii.
B. Componenţi minerali neepiclastici:
B.1. – minerale argiloase, dimensiunile cristalelor fiind sub circa 0.02 mm.
Componenţii specifici ai acestor roci, numite minerale argiloase, sunt în totalitate
filosilicaţi aparţinând uneia din următoarele grupe:
a) Grupa caolinului (minerale canditice);
b) Grupa illitului (minerale illitice) = grupa hidromicelor;
c) Grupa montmorillonitului (minerale smectice = smectite.
Roci argiloase de tranziţie
Marnele – roci intermediare între argilite (sau argile) şi calcare.
Argilele siltitice – roci intermediare între argile şi siltite, ca de exemplu
loessurile argiloase.
Roci argilo-arenitice, ca de exemplu, nisipuri argiloase, argile grezoase, gresii
argiloase.
Roci argilo-allitice – sunt roci argiloase foarte bogate în hidroxizi de aluminiu,
făcând tranziţia spre rocile bauxitice.
Roci argilo-oxidice – formate, în esenţă, dintr-un amestec de minerale argiloase
cu oxizi/hidroxizi de fier şi/sau aluminiu. Sunt denumite prin termeni ca: argile
lateritice sau simplu laterite, argile limonitice etc.
B.2. – minerale carbonatice (calcit, dolomit etc.). Constituenţii principali ai
rocilor carbonatice sunt carbonaţii de calciu (calcit, aragonit) şi dolomitul - CaMg
(CO3)2. Rocile se numesc calcare, dacă sunt alcătuite predominant din calcit şi
dolomite, dacă sunt formate esenţial din dolomit (cu toată confuzia care se naşte,
atât mineralul cât şi roca au fost denumite cu acelaşi termen).
B.3. – alţi componenţi minerali: halogenuri, sulfaţi, oxizi etc.
C. Componenţi organici: substanţe carbonice, hidrocarburi solide etc.
Principalele roci sedimentare, adică cele mai răspândite şi cu cel mai mare
procent volumetric (> 95%) din totalul învelişului sedimentogen al crustei terestre,
sunt formate, esenţial, din A, B.1 şi B.2. Restul (< 5% din volumul total), alcătuite
esenţial din ceilalţi componenţi, trebuie considerate roci subordonate (Ex. 1. Roci
silicioase formate esenţial din opal şi/sau cuarţ criptocristalin. Unele silicolite sunt,
evident, organogene, fiind formate din schelete organice: a) diatomite (alcătuite din
scheletele silicioase ale diatomeelor); b) radiolarite (formate din teste de radiolari).
Alteori, silicolitele nu conţin teste silicioase. Silicolitele dure, cu spărtura
aşchioasă, sunt numite jaspuri.
Corpurile petrografice de silicolite cu dimensiuni mici, incluse în alte roci, sunt
desemnate prin termenul de accidente silicioase. Cele incluse în calcare se numesc
silexuri, iar cele incluse în roci argiloase, menilite. Corpurile de silex stratiforme
sunt numite silexite.
2. Roci saline care se deosebesc în:
a) roci sulfatice (gipsite şi anhidrite), formate esenţial din gips şi/sau
anhidrit.
b) roci clorurice, formate esenţial dintr-o clorură solubilă: sare gemă,
silvină, carnalit etc. După natura clorurii dominante, rocile sunt halitice, silvinitice
etc.
c) roci azotatice (salpetrite), formate esenţial din salpetru (azotat alcalin).
O particularitate a rocilor saline este relativa lor mobilitate. Ele se deformează şi
se deplasează uşor ca urmare a presiunilor gravitaţionale şi a celor tectonice, mai
ales prin dizolvare şi precipitare succesivă. Rocile saline s-au format, cel mai
adesea, prin evaporare şi de aceea mai sunt denumite evaporite (de reţinut însă, că
şi acestea sunt poligenetice şi nu toate rocile saline au origine evaporitică).

Roci metamorfice
Cuvântul „metamorfism” înseamnă „transformare” şi el a fost adoptat de
petrologie pentru a desemna acel proces natural de schimbare a esenţei petrografice
a unei roci, rămânând totuşi în stare solidă. Roca iniţială care intră într-un proces
de metamorfism se numeşte protolit. Ea poate fi magmatică, sedimentară sau de
orice altă categorie genetică, inclusiv o rocă metamorfică preexistentă. Roca
rezultată prin metamorfism se numeşte metamorfit. Metamorfitul poate rezulta ca
urmare a unuia din cele trei mecanisme:
1. rearanjarea în spaţiu a cristalelor care compun protolitul, sau prin modificarea
formei şi dimensiunii cristalelor.
2. Schimbarea compoziţiei mineralogice a protolitului, pe fondul unui chimism
global constant.
3. Schimbarea compoziţiei chimice globale a protolitului.
Cele trei mecanisme pot acţiona individual sau simultan. Se pot deosebi trei
tipuri de procese:
1. Metamorfism termo-baric static. Efectul presiunii orientate este mic şi se
poate neglija. Acest proces mai este numit şi blasteză statică sau „metamorfism
static”.
2. Metamorfism blasto-cinematic (blasteză sincinematică = metamorfism
sincinematic). De data aceasta toţi cei trei factori acţionează simultan, iar
metamorfismul are ca efect formarea rocilor şistoase - şisturile cristaline tipice.
3. Metamorfism cinematic (= deformaţional). Acţionează cu precădere
presiunea orientată, efectul fiind cataclazarea şi orientarea cristalelor fragmentate.
Metamorfitele anizotrope (şistoase) rezultate prin acest proces sunt numite
milonite.
Gradarea metamorfismului
Setul de temperaturi şi presiuni în care rocile se pot adapta printr-unul din
mecanismele metamorfismului constituie un domeniu termo-baric foarte larg
(fig.7.)
Temperatura la care are loc adaptarea metamorfică a unei roci defineşte gradul
de metamorfism al acelei roci.
Dacă protolitul este o rocă sedimentară, adaptată deja la condiţia
exogenă, atunci, cu cât gradul de metamorfism va fi mai înalt, cu atât va fi
mai mare deosebirea mineralogică dintre protolit şi metamorfit. În acest caz,
intensitatea transformării mineralogice şi gradul de metamorfism merg în
acelaşi sens. Acest fapt nu mai este valabil pentru protolitul magmatic.
Presiunea de adaptare metamorfică a unei roci defineşte condiţia barică a
metamorfismului. Se utilizează patru domenii de presiune: joasă, medie, înaltă,
ultraînaltă. Domeniul de presiune joasă este plasat undeva sub circa 4 kbar, cel
mediu între 4-10 kbar, iar cel de presiune ultraînaltă, la presiuni care depăşesc circa
25 kbar. În fiecare domeniu baric metamorfismul poate avea grade de metamorfism
diferite, exceptând domeniul de presiune ultraînaltă care, practic, nu se poate
realiza decât la temperaturi înalte
Tipuri de roci metamorfice.
Deoarece toate rocile metamorfice provin din alte roci, trebuie de la început
separate două categorii.

TEMPERATURA (OC)

Fig. 5 Delimitarea aproximativă a domeniului termo-baric al


metamorfismului. (Ts’ – temperatura solidus a rocilor „umede”; Ts0 –
temperatura solidus a rocilor fără apă).
D – domeniul diagenezei;
1, 2, 3, - grade de metamorfism la presiuni joase;
1’, 2’, 3’ – grade de metamorfism la presiuni medii;
1”, 2”, 3” – grade de metamorfism la presiuni înalte;
3”’ – metamorfism la presiune ultraînaltă (este posibil doar la temperaturi înalte).
A. Roci cu grad de transformare redus, care moştenesc trăsăturile esenţiale ale
rocii preexistente. La acestea protolitul este uşor de recunoscut şi ca urmare, ele nu
poartă denumiri speciale. Pur şi simplu se adaugă prefixul „meta” la denumirea
protolitului, ca de exemplu: „metagranit”, „metabazalt”, „metatuf”, „metaarenit”,
„metapelit” etc.
B. Roci metamorfice cu un grad de transformare avansată, care nu mai
păstrează nici structura petrografică şi nici compoziţia minerală a protolitului.
După structură, aceste tipuri petrografice pot fi atât izotrope, cât şi anizotrope, iar
unele dintre ele au denumiri consacrate ca de exemplu corneeană, şist cristalin,
skarn, marmură, cuarţite etc.

Spaţiul metamorfismului (S.M.)


După dimensiunea spaţiului putem vorbi de metamorfism local, regional sau
semiregional. Se consideră local, dacă S.M. este relativ mic (sub 1 km3) şi
regional, dacă S.M. este enorm (peste 100 km3). Se disting următoarele tipuri de
metamorfism:

1. Metamorfism de contact
În acest caz, S.M. este plasat în jurul corpurilor magmatice intruzive şi este
cuprins între suprafaţa externă a corpului magmatic şi izoterma care defineşte
temperatura minimă a metamorfismului, în condiţiile intruziei (de ex., 200°C).
Metamorfismul are două cauze posibile: 1) creşterea temperaturii; 2) circulaţia
fluidelor dinspre corp spre exterior.

2. Metamorfismul de falie
Mai este numit şi metamorfism al zonelor de forfecare. La acesta, S.M. este
amplasat la limita dintre două unităţi solide, care se mişcă relativ una faţă de
cealaltă, prin forfecare Datorită frecării, temperatura poate creşte în zona de
forfecare. Totuşi factorul dominant al transformării este presiunea orientată, ceea
ce face ca metamorfismul să fie, în esenţă, deformaţional. Metamorfitele specifice
sunt cataclazitele şi milonitele.

3. Metamorfism filonian
Este un metamorfism exclusiv local, fiind amplasat în jurul fracturilor din roci,
în lungul cărora au circulat soluţii hidrotermale. Fluidul termal poate ridica
temperatura rocilor, însă factorul dominant rămâne schimbul de substanţă între
fluid şi rocă. Corpul metamorfic rezultat este bidimensional făcând parte din
categoria „filoanelor hidrotermale”.

4. Metamorfism intraplutonic
Se realizează înăuntrul corpurilor magmatice plutonice, ca urmare a răcirii
acestora sau ca urmare a circulaţiei soluţiilor hidrotermale prin porii sau fracturile
din corp. Ca exemplu poate fi dată metamorfozarea prin serpentinizare a corpurilor
de peridotite.

5. Metamorfism de impact
Spaţiul metamorfic este în jurul craterelor de impact meteoritic. În jurul
punctului de impact se propagă „unde de şoc” semisferice, acestea generând
creşterea instantanee a presiunii şi temperaturii. Presiunea undei de şoc este
maximă în centrul de impact şi scade exponenţial cu distanţa faţă de centru.

6. Metamorfismul catenelor orogenice


Acesta este metamorfismul regional clasic, deoarece S.M. este enorm. I se
spune orogenic deoarece este plasat în lungul catenelor orogenice continentale.
Fundamentul tuturor acestor catene este predominant format din şisturi cristaline,
cu diferite grade de metamorfism, adaptate la presiunii medii, înalte şi chiar
ultraînalte.
7. Metamorfismul de fund oceanic
Este metamorfismul suferit de rocile bazice şi ultrabazice în crustele oceanice
tipice, de sub oceanele actuale. Se extinde pe spaţii imense. În cea mai mare parte
este un metamorfism de tip static, astfel că metamorfitele păstrează structura
izotropă a rocilor magmatice preexistente.

VÂRSTA ROCILOR

Vârsta relativă. La începuturile geologiei, vârsta rocilor sedimentare n-a putut


fi stabilită decât relativ, folosindu-se în special metoda stratigrafică şi cea
paleontologică. Metoda stratigrafică. A fost utilizată cu succes în toate zonele de
pe glob unde se cunosc asociaţii petrografice stratiforme de natură sedimentară. Ea
acceptă ca premisă că, într-o succesiune de strate orizontale, stratul inferior este
mai vechi decât cel superior. De aceea, mergând de jos în sus, într-o stratificaţie
orizontală, ne deplasăm, în timp, de la vechi spre nou. Premisa metodei mai este
cunoscută şi ca „principiul superpoziţiei stratigrafice”.
Metoda paleontologică. Ajută la corelarea a două sau mai multe corpuri de roci
sedimentare care se află în secvenţe sedimentare diferite, la distanţe relativ mari
unele de altele. Metoda este aplicabilă numai dacă rocile conţin fosile, adică resturi
de floră sau faună terestră. Premisa este următoarea: în fiecare interval de timp
geologic, pe planeta noastră a existat un anumit plan de organizare a materiei vii
(P.O.M.V.), definit de totalitatea speciilor biotice care trăiau în acel interval de
timp. O rocă sedimentară, formată în acel interval de timp, nu putea fosiliza decât
speciile proprii acelui P.O.M.V. De aici rezultă că, rocile sedimentare care conţin
fosilele aceluiaşi P.O.M.V. sunt izocrone (au aceeaşi vârstă), chiar dacă se află la
mari distanţe unele de altele.
Unitatea geocronologică elementară (cea mai mică unitate de timp) este numită
vârstă. Mai multe vârste consecutive alcătuiesc o epocă, mai multe epoci, o
perioadă, iar mai multe perioade, o eră.
Vârsta absolută. Metoda se bazează pe o lege fizică şi pe o prezumţie
mineralogică:
a) Legea fizică spune că un element radioactiv instabil, prin emisie de energie
sau particule elementare, se transformă într-un alt element, stabil în final, într-un
ritm implacabil, acelaşi, indiferent de temperatură, presiune sau orice altă condiţie
externă. După un anumit timp, masa elementului radioactiv (sau numărul de atomi)
se înjumătăţeşte, iar timpul de înjumătăţire este o constantă a elementului
radioactiv.
b) Prezumţia mineralogică este că, în timpul creşterii sale, cristalul mineral
încorporează doar elementul radioactiv, fără produsul de reacţie al acestuia din
urmă. Numai ulterior, prin dezintegrare, se formează şi produsul de reacţie
(elementul stabil) care rămâne captiv, pentru totdeauna, în corpul cristalului. Cu
alte cuvinte, în decursul timpului, în corpul cristalului descreşte proporţia
elementului radioactiv şi creşte, în acelaşi ritm, proporţia elementului derivat.
Măsura timpului scurs de la formarea cristalului este dată de raportul dintre cele
două elemente congenetice.
DEFORMAREA CORPURILOR PETROGRAFICE

Deformarea tectonică
Trei categorii de forţe naturale sunt cel mai frecvent implicate în deformarea
corpurilor petrografice: a) forţe de comprimare; b) forţe de tensiune (de tragere =
de extensie); c) forţe de forfecare simplă. Efectul unei forţe tectonice asupra
corpului petrografic este controlat de presiunea tectonică, numită şi stres.
Dacă forţele deformaţionale acţionează lent, deformarea plastică a rocilor poate
să se extindă enorm de mult, rocile curgând ca nişte fluide veritabile, fără a se rupe.
Dacă forţele deformaţionale acţionează rapid, deformarea plastică este practic
inexistentă; corpurile trec imediat de la deformarea elastică la cea rupturală.
Cutarea corpurilor petrografice
Cutarea este procesul de transformare a unui corp tabular, cu interfeţe plane,
într-un corp curbat (cu interfeţe îndoite). Corpul rezultat, printr-o astfel de îndoire,
se numeşte cută.
Pentru a descrie morfologic o cută se face apel la aşa numitele „elemente” ale
unei cute (Fig. 6). O cută ideală este definită de următoarele elemente: şarniera
(creasta cutei), flancurile, planul axial (sau suprafaţa axială) şi axul cutei
(=direcţia cutei).

Fig. 6. Elementele unei cute


Şarniera este linia de creastă a cutei, putând fi orizontală sau înclinată, iar
flancurile se găsesc de o parte şi alta a şarnierei. Cutele ale căror flancuri cad faţă
de şarnieră se numesc antiforme (anticlinale s.s.), iar acelea ale căror flancuri se
ridică, sinforme (sinclinale s.s.). Cutele pot fi drepte, înclinate, culcate sau
răsturnate, iar după lungimea relativă şi înclinarea flancurilor pot fi simetrice sau
asimetrice (fig. 7). Nu toate cutele au o şarnieră propriu-zisă. Unele sunt simple
boltiri (cute în boltă sau domuri), sau sunt simple lăsări, ca nişte boltiri negative
(cute bazin).
Fracturarea corpurilor petrografice
Ruperea reprezintă apariţia, în interiorul corpului petrografic, a unor suprafeţe
de discontinuitate, numite în general fracturi.
Fracturile se pot clasifica în a) fisuri şi b) falii. Aceste două clase sunt separate
pe criteriul deplasării compartimentelor şi anume: se consideră fisură acea fractură
la care compartimentele n-au suferit o mişcare de alunecare, unul în raport cu
celălalt. Fisurile pot fi:
a) închise (cu pereţi apropiaţi), dacă pereţii nu s-au deplasat vizibil unul de altul;
b) deschise , numite şi diaclaze, dacă pereţii s-au îndepărtat unul de altul.
Dacă translaţia prin alunecare a avut loc, fractura se numeşte falie. Spre
deosebire de fisuri, distanţa dintre pereţi poate ajunge la zeci şi chiar la sute
de metri, iar spaţiul dintre cei doi pereţi este ocupat de roci solide cu un grad
de deformare avansat, numite „roci de falie” sau „umplutură de falie”.
Aceste roci de falie poartă diferite denumiri ca, „brecii tectonice”, milonite,
cataclazite etc.
După înclinare, faliile se pot clasifica în neorizontale (verticale sau înclinate) şi
orizontale). Faliile neorizontale, la rândul lor, se împart în falii propriu-zise şi falii
de decroşare (= decroşări).
Faliile propriu-zise sunt acele falii la care alunecarea compartimentelor se face
perpendicular (sau aproape) pe direcţia planului de falie. În funcţie de înclinarea
planului şi de sensul alunecării, se deosebesc: falii verticale (cu plan vertical) şi
înclinate (fig. 8).

Fig. 7. Tipuri de cute. Cutele 4, 5, 6 şi 7 sunt desenate în profil


culcuş acoperiş culcuş acoperiş

falie verticală falie inversă falie normală

Fig. 8. Principalele tipuri de falii (în sens restrâns).


∆z – săritura (amplitudinea) faliei

La o falie înclinată, un compartiment stă peste celălalt. Compartimentul superior


se numeşte „acoperiş”, iar cel inferior „culcuş”. Dacă acoperişul se deplasează în
jos, falia este considerată normală, iar dacă se deplasează în sus, este inversă.
Această ultimă deosebire are o semnificaţie genetică.
Decroşările sunt faliile ale căror compartimente alunecă în lungul direcţiei
planului de falie. Decroşările regionale cu plan de alunecare vertical sau puternic
înclinat sunt numite şi „falii transcrustale”.
În numeroase zone de pe glob faliile se asociază, formând sisteme de
falii, paralele sau nonparalele. Dintre ele două poartă denumiri consacrate:
sistemul tip horst şi sistemul tip graben. Decroşările se pot şi ele asocia,
uneori formând reţele destul de complicate.
Pânze de încălecare (pânze de şariaj)
Prin „pânză de încălecare” se înţelege orice „pătură” mare de roci care a
fost deplasată pe o distanţă considerabilă de la locul iniţial, printr-o de
alunecare pe un plan mai mult sau mai puţin orizontal. Fenomenul de
încălecare (deplasare a pânzei) mai este descris şi prin termenul de „şariaj”,
iar „pânză de încălecare” mai este denumită şi „pânză de şariaj”. În
realitate, compartimentul superior, numit „pânză” este despărţit de cel
inferior (numit şi compartiment „autohton”) nu printr-o unică suprafaţă netă,
ci printr-un corp „stratiform” cu structură tectonitică. Atât pânza cât şi
autohtonul sunt adesea deformate plastic şi ruptural.
ELEMENTE DE GEOTECTONICĂ

Corpurile geologice sunt acele corpuri solide macroscopice care intră în


alcătuirea crustei şi a mantalei terestre. Există corpuri de prim ordin, din
această categorie făcând parte cristalele (sau „granulele”) din roci; de al
doilea ordin (respectiv „litonii” sau „corpurile petrografice”), de al treilea
ordin (corpurile supralitonice) etc.
Corpurile care intră în alcătuirea unei structuri geologice sunt numite fie
„elemente structurale”, fie „unităţi structurale”, fie „unităţi tectonice”. Ca orice
corp geologic, o unitate tectonică poate fi descrisă din numeroase puncte de vedere,
ca de exemplu: chimic, mineralogic, petrografic, stratigrafic, paleontologic etc.
Geotectonica nu este însă interesată în abordarea tuturor acestor proprietăţi. În zona
ei de interes intră doar formele (configuraţiile) unităţilor şi aranjamentul în spaţiu
al acestora şi să răspundă la întrebarea dacă aranjamentele corpurilor geologice
s-au modificat sau nu în decursul timpului.
Forţe şi presiuni tectonice
Modificarea structurii geologice prin intermediul mişcărilor relative ale
unităţilor care compun structura este numită mişcare tectonică sau proces tectonic.
Aceste mişcări, în esenţă mecanice, se pot exprima ca translaţii, rotaţii, deformări.
Cauza mişcărilor tectonice este atribuită unor forţe naturale numite şi „forţe
tectonice”.
Mişcările tectonice, expresie a dezechilibrelor gravitaţionale
Abaterea de la configuraţia de echilibrul gravitaţional este probabil cea mai
importantă cauză a mişcărilor tectonice. Ea se manifestă în două ipostaze:
a) inversiuni ale densităţilor; b) denivelări gravitaţionale.

Tipuri de mişcări geotectonice


1. Mişcări oscilatorii pe verticală
Ca să explicăm succesiunile de lacune, trebuie să admitem că depozitele
sedimentare au fost când submerse (sub nivelul mării), când emerse (exondat, adică
deasupra nivelului mării), fie pentru că:
a) Nivelul oceanului planetar a oscilat, exondarea corespunzând momentului
când nivelul oceanic a scăzut, iar submersia, când nivelul a crescut.
b) Depozitul, împreună cu substratul său, a suferit afundări şi ridicări succesive,
ca o unitate independentă.
Termenul tradiţional de „mişcări epiorogenice” desemnează tocmai acest tip de
mişcare.
Viteza mişcărilor epiorogenice a variat de la caz la caz, dar totuşi n-a depăşit
probabil nici o dată câţiva cm/an. Din acest punct de vedere, mişcările epiorogenice
sunt considerate ca făcând parte din categoria mişcărilor tectonice lente.
2. Mişcări de rotaţie
Au fost remarcate mişcări de rotaţie în jurul unui ax orizontal, numite în
general, „mişcări de basculare”. Cel mai bine se pun în evidenţă astfel de mişcări la
marile unităţi la care axul de rotaţie a fost într-un plan orizontal foarte apropiat de
nivelul mării. În timpul basculării, o parte din unitate intră în condiţii submerse (se
afundă), iar cealaltă parte (simetrica ei), prin ridicare, se exondează.
3. Mişcări de translaţie pe orizontală
Numeroase observaţii dovedesc existenţa unei mişcări de translaţie în plan
orizontal, uneori de mii de km, a mai multor unităţi geotectonice, cu viteze medii
de 1-10 cm/an. Evident, este vorba de mişcări relative ale unităţilor, unele în raport
cu altele, iar după sensul relativ al deplasării unei unităţi în raport cu alta, vecină ei,
translaţia poate fi numită divergentă, convergentă sau paralelă.
3. Mişcări diapirice.
Se realizează doar în cazul în care apar inversii barotrope, adică unităţi mai
puţin dense stau sub unităţi mai dense. În esenţă, mişcarea diapirică este o
deplasare de jos în sus a unei mase solide într-un mediu solid.
5. Mişcări izostatice
Echilibrul izostatic este de tip gravitaţional, fiind de fapt un echilibru de
plutire a unui corp mai puţin dens într-un mediu mai dens. La echilibrul
izostatic, forţa gravitaţională (Fg) şi cea arhimedică sunt egale.
Ambele forţe sunt direct proporţionale cu volumul părţilor. Dacă volumul părţii
superioare se micşorează (de exemplu, prin denudare), forţa Fg se micşorează şi ea,
perturbându-se echilibrul. Pentru restabilirea acestuia, corpul se deplasează în sus.
Ridicările şi coborârile izostatice ale marilor unităţi geotectonice ar putea fi
cauza unor regresiuni şi transgresiuni marine, înregistrate de depozitele
sedimentare. De aceea, nu este exclus ca unele din mişcările eustatice, descrise mai
sus, să fie, în fond, de natură izostatică.
6. Mişcări de subsidenţă
Afundarea pe lungă durată şi de mare amplitudine, fără schimbare de sens, a
unei mari unităţi geotectonice a fost numită mişcare de subsidenţă. Efectul acestei
mişcări este, mai întâi, realizarea unei zone depresionare, care devine, în final, un
bazin de sedimentare.
7. Mişcări de subducţie şi obducţie
Mişcarea de subducţie este afundarea unei cantităţi enorme de roci aflate sub un
plan înclinat (plan imaginar), numit „plan de subducţie”. Extinderea, în adâncime a
planului de subducţie poate depăşi 100 km, iar pe direcţie poate atinge dimensiuni
planetare.
Deseori subducţia este cuplată cu o mişcare în sens invers (în sus) a rocilor din
acoperişul planului de subducţie. Această mişcare inversă este numită obducţie.
În momentul când subducţia este cuplată cu obducţia, planul de subducţie este
materializat printr-o suprafaţă în lungul căreia se înregistrează cea mai intensă forţă
de forfecare.
8. Mişcări de cutare (plicative)
Unităţile geotectonice afectate de aceste mişcări se mai numesc şi „unităţi
cutate” sau „unităţi tectogene”.
Cutarea este atribuită forţelor de compresiune şi de aceea unităţile cutate sunt
amplasate în zonele de convergenţă. Lanţurile muntoase majore care au ca substrat
o centură se mai numesc şi „unităţi orogene”.

Fig. 9. Reprezentarea schematică în secţiune verticală a unei unităţi de platformă


(scara verticală exagerată)

În intervalul de timp în care se desfăşoară cutarea, unitatea geotectonică este


considerată mobilă. Când deformarea plastică încetează, se spune că unitatea cutată
îşi pierde „mobilitatea”, şi se consideră că a devenit „rigidă” (această unitate
„rigidă”, poate suferi mişcări de translaţii, chiar şi pe distanţe enorme, dar mai ales
poate suferi mişcări pe verticală, inclusiv de tip oscilatoriu). Unitatea „rigidă” este
desemnată prin diverşi termeni (sinonimi), ca de exemplu: unitate cratonică sau
„craton”, „unitate stabilă”, „unitate consolidată” etc. Ca urmare şi procesul de
pierdere a mobilităţii este redat prin numeroase expresii ca, „proces de
cratonizare”,
“proces de stabilizare” etc.
Unele din unităţile rigide de mari dimensiuni sunt numite platforme. Sub
depozitele stratificate se află soclul platformei, numit şi „fundament”. Uneori,
cuvertura sedimentară nu acoperă integral fundamentul. Porţiunea din interiorul
unităţii, unde soclul nu mai este acoperit, se numeşte scut (Fig. 9).
9. Mişcări disjunctive
Sunt considerate „disjunctive” procesele naturale care duc la fragmentarea
unităţilor tectonice. Ele se realizează, la scară mică, predominant prin fisurare, iar
la scară mare, prin faliere. Fragmentele rezultate sunt numite „blocuri tectonice”.
Există posibilitatea separării a trei categorii de „zone” (zona trebuie înţeleasă nu ca
o arie, ci ca spaţii tridimensionale).
1. Zone de extensie. Aici unităţile se fragmentează prin intermediul mai multor
falii normale. Zonele cu această tectonică disjunctivă, sunt numite zone de rift sau
„unităţi de rift”. În Zonele de rift sunt prezente atât pe continente, cât mai ales pe
fundurile oceanice, unde, geomorfologic, corespund aproape perfect cu dorsalele
oceanice.
2. Zone de compresie. Aici unităţile se fragmentează în special prin intermediul
faliilor inverse. Marile spaţii de compresie de pe glob coincid cu spaţiile centurilor
cutate; aproape fără excepţie ele sunt fragmentate în numeroase blocuri tectonice.

Orogeneza
Procesul de formare a unei catene montane cutate este desemnat prin termenul
de „orogeneză”, iar unitatea geotectonică antrenată în acest proces este numită
„orogen”. Au loc două procese:
1) Tectogeneza, adică procesul propriu-zis de deformare plastică (plicativă) şi
rupturală a materiei solide care edifică orogenul.
2) Morfogeneza, respectiv ridicarea unităţii cutate, având ca finalitate formarea
reliefului montan.
Orogeneza în spaţiu şi timp. În general se admite că durata unei orogeneze
coincide cu durata tectogenezei (în spaţiul considerat). Din acest motiv, mulţi
geologi consideră că „ciclul tectogenetic” şi „ciclul orogenic” sunt termeni
sinonimi. Implicit se admite că „faza tectogenetică” este sincronă cu „faza
orogenică”. Astfel, se vorbeşte de orogeneză caledoniană, variscă, alpină etc., dar
şi de faze orogenice laramice, austrice etc.

Structura divizată a litosferei


Pe baza vitezei de propagare a undelor seismice, Pământul este divizat în mai
multe zone concentrice, numite şi „învelişuri”. La limita dintre două învelişuri
vecine, viteza undelor seismice se schimbă relativ brusc, fenomen numit
„discontinuitate seismică”. Partea solidă a planetei aflată deasupra discontinuităţii
Moho se numeşte crustă (sau „scoarţă”), sub ea fiind mantaua, iar sub 2 900 km,
nucleul terestru.
În mantaua superioară este plasată între aproximativ 90-250 km, o zonă, cu
viteze seismice anormal de mici, numită astenosferă. Mantaua de deasupra
astenosferei, ca şi crusta, în raport cu astenosfera, au o rigiditate ceva mai mare. În
prezenţa unor forţe deformaţionale, astenosfera cedează preferenţial prin deformare
plastică (curge), iar fenomenul de rupere (fracturare) este, de cele mai multe ori,
absent. În schimb, materia solidă de deasupra astenosferei, se poate rupe şi deci se
poate fragmenta, prin faliere, în blocuri. De aceea, pentru a se evidenţia această
deosebire în ceea ce priveşte modul de a se deforma (deosebire rheologică),
materia de deasupra astenosferei este numită litosferă.
Aşadar, în litosferă există două învelişuri, separate între ele prin discontinuitatea
Moho şi anume: învelişul de deasupra, care este însăşi crusta terestră şi învelişul
inferior, care aparţine mantalei superioare; el se mai numeşte manta litosferică.
Crusta este învelişul litosferic de deasupra discontinuităţii Moho. Grosimea
crustei este variabilă. Pe baza grosimii, structurii geologice şi compoziţiei
petrografice, sunt separate trei tipuri de crustă terestră:
A. Crusta continentală a regiunilor de platforme (grosimea variază între 30-
45 km). Are o compoziţie predominant „granitică”, aşa cum se remarcă de fapt, la
suprafaţă, în scuturile platformelor continentale. În platforme, rocile „granitice”
sunt acoperite de o cuvertură sedimentară. Mult timp s-a crezut că roca dominantă
a crustei inferioare este bazică, motiv pentru care s-a şi numit înveliş „bazaltic”.
Chimismul este mai degrabă neutru, însă adaptat mineralogic la presiunile relativ
mari specifice acestei zone.
B. Crusta oceanică. Este plasată sub bazinele oceanice, fiind alcătuită, în mare,
din trei strate: 1) un strat superior, format din sedimente neconsolidate, cu grosimi
de maxim 2 km; 2) un strat intermediar, format predominant din roci bazaltice; 3)
un strat inferior, care stă direct pe manta, format predominant din gabrouri şi roci
metamorfice (neşistoase), derivate din roci magmatice bazice. Grosimea crustei
oceanice rareori depăşeşte 10 km.
C. Crusta regiunilor orogenice de pe continente. Are două particularităţi:
1) este relativ groasă (sub Alpi ajunge la 55 km, sub Apalaşi la 65 km etc.);
2) tranziţia spre manta se face de regulă gradat (sub zonele orogenice actuale,
discontinuitatea Moho nu este clară).
Tipuri de litosfere
Între suprafaţa Moho şi astenosferă se află mantaua litosferică.
Luând ca reper învelişul crustal, se deosebesc trei tipuri litosferice (Fig.
10.): 1) litosfera continentală (având crustă continentală s.s.), în care
suprafaţa Moho este tranşantă); 2) Litosfera orogenică (aceea în care
trecerea de la crustă la manta se face gradat); 3) Litosfera oceanică (cea cu
crusta subţire, de tip oceanic).
Plăci litosferice şi unităţi litosferice
La scară planetară, litosfera este fragmentată în câteva calote sferice, de mari
dimensiuni, numite „plăci”. Cele şase plăci sunt denumite astfel: Euro-asiatică,
Pacifică, Africană, Americană, Indiană, Antarctică. Doar placa pacifică este
formată exclusiv din litosferă oceanică. Celelalte sunt mixte, având două sau chiar
toate cele trei tipuri litosferice.
Mişcările relative ale plăcilor pot fi:
1) Mişcări divergente;
2) Mişcări convergente;
3) Mişcare de decroşare;
4) Mişcare de convergenţă oblică.
L.O. –lanţ orogenic P.C. –platformă continentală
M –discontinuitatea Moho

Fig. 10. Secţiune schematică prin litosfera terestră

Cauza mişcării plăcilor litosferice. Opinia cea mai acceptată printre geologi
este că plăcile se mişcă datorită curenţilor de convecţie din mantaua sublitosferică.
Zonele de rift, unde plăcile se mişcă divergent, corespund ramurilor ascendente ale
curenţilor, iar zonele de convergenţă, ramurilor descendente. Nu se poate spune
precis nici cât de adânci şi nici cât de numeroase sunt celulele convective
răspunzătoare de mişcarea litosferei.

Mişcarea plăcilor şi orogeneza


Aşa cum s-a spus anterior, condiţia cea mai propice de desfăşurare a orogenezei
este în zona de convergenţă a plăcilor, unde una din plăci se subduce sub cealaltă.
După natura plăcilor implicate în convergenţă, au fost separate trei tipuri de
orogeneză.
1. Orogeneză de tip arc insular. Apare la convergenţa a două plăci care au
crustă oceanică de ambele părţi ale orogenului.
2. Orogeneză de tip andin. Implică crustă oceanică de o parte a orogenului şi
crustă continentală de cealaltă parte.
3. Orogeneză de tip himalaian. De ambele părţi ale orogenului se află crustă
continentală Se mai numeşte şi orogen de coliziune.

Bibliografie obligatorie

Şeclăman, M., Marin, C., Luca, A. (1999), Introducere în Geologie generală


(pentru studenţii geografi).
Luca, A., Marin C., Popescu M. (2000) - Geologie generală şi Geologia
României – Caiet de lucrări practice, Editura Fundaţia România de Mâine

Bibliografie selectivă

Ianovici, V., Stiopol, V., Constantinescu, E. (1979) – Mineralogie – Editura


Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Şeclăman, M., Anastasiu, N. (1983), Petrografie, Universitatea Bucureşti.
Gridan, T. (1982), – Florile de piatră ale Terrei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Lăzărescu, V. (1981), Geologie fizică, Editura. Tehnică, Bucureşti.
*** - (1998), Larousse - Enciclopedia pentru tineret - Pământul, o planetă
activă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

HIDROLOGIE

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Hidrologia ca ştiinţă
Etimologic, prin hidrologie se înţelege ştiinţa apei. Termenul derivă din
cuvintele greceşti hydros - apă şi logos - ştiinţă. Ea se ocupă cu manifestările
apei de la suprafaţa uscatului, verigă importantă a ciclului hidrologic. Ca
disciplină a apelor, i s-au dat mai multe definiţii, care deşi nu diferă
semnificativ, se impune a fi cunoscute.
- Hidrologia este ştiinţa care studiază proprietăţile generale ale apelor din
natură, ale unităţilor acvatice (oceane, mări, râuri, mlaştini, lacuri şi gheţari),
legile generale care dirijează procesele din hidrosferă, cât şi influenţa
reciprocă dintre hidrosferă, atmosferă, litosferă şi biosferă (Davâdov, 1953).
- Hidrologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul apelor de suprafaţa şi de
sub suprafaţa a Pământului: cu formarea, circulaţia şi distribuţia lor în timp
şi spaţiu, cu proprietăţile lor fizice, chimice şi biologice, precum şi cu
interacţiunea lor cu mediul, inclusiv relaţia cu lumea vie (Intenational
Glosary of Hydrology, 1992, UNESCO, OMM).
După obiectele acvatice pe care le studiază hidrologia generală a fost
divizată în Oceanologie, Hidrogeologie şi Hidrologia uscatului. Aceasta din
urmă se împarte în Potamologie sau hidrologia râurilor, Limnologie,
Telmatologie şi Glaciologie.

Apa ca element al vieţii


Structura moleculară a apei.
După Glosarul Hidrologic Internaţional (1974) apa, ca obiect de studiu al
hidrologiei, este faza lichidă a unui compus chimic format din 2 părţi
hidrogen şi 16 de oxigen în greutate. Formula apei este H2O în care
dispunerea atomilor de hidrogen, în raport cu cel de oxigen formează un
triunghi în care cei doi atomi de hidrogen fac între ei un unghi de 104o30’.
Greutatea moleculară a apei este 18, atomul de oxigen având masa
moleculară de 16, iar cel de hidrogen de 1. La formarea greutăţii
moleculare, oxigenul participă cu 88,89%, iar hidrogenul cu 11,11%.
Apa grea se poate obţine prin electroliza şi distilarea repetată a apei
obişnuite, dintr-o tonă de apă obţinându-se 10 cm3 de apă grea. În
comparaţie cu apa normală, reacţiile chimice ale apei grele sunt mult mai lente.
Organismele animale şi vegetale se comportă diferit în raport cu apa grea.
Astfel, seminţele nu încolţesc, şoarecii suportă apa grea în organism în
proporţie de 40%, iar peştii şi organismele acvatice până la 32%. Ulterior s-a
mai găsit un izotop al hidrogenului denumit tritiu (T) care combinat cu
oxigenul dă apa hipergrea (T2O).
Caracteristicile fizice şi chimice ale apei
Ca element indispensabil vieţii pe Terra, apa se găseşte în natură sub trei
stări de agregare: gazoasă, lichidă şi solidă.
Transformările de fază ale apei reprezintă unul dintre cele mai
importante fenomene care se produc în natură, cu rol foarte mare în
dinamica energiei calorice. Procesul implică toate cele trei stări de agregare,
care primesc energie din mediu, sau o cedează acestuia.
În stare gazoasă apa, constituită din molecule simple, provine din
evaporarea de la suprafaţa Oceanului Planetar, din apele uscatului, de la
suprafaţa solului, din transpiraţia plantelor şi a animalelor. Sub formă de
vapori, ea se găseşte în atmosferă în orice loc şi în orice moment, dar
concentraţia variază în funcţie de condiţiile climatice. În această stare de
agregare, apa este invizibilă, dar modifică transparenţa aerului absorbind din
spectrul solar radiaţiile infraroşii.
În stare lichidă apa alcătuieşte hidrosfera sau învelişul de apă al Pământului
reprezentat de oceane, mări, lacuri, râuri şi ape subterane. Din suprafaţa Terrei
hidrosfera ocupă 70,8%, cu o pondere mai mare (81%) în emisfera sudică şi
mai mică (60%) în cea nordică.
În această stare intervine în toate reacţiile biologice şi în cele fizice şi
chimice care au loc la suprafaţa uscatului. În ciclul hidrologic, reprezintă o
verigă importantă care ţine de la condensarea în nori, la căderea
precipitaţiilor şi scurgerea de suprafaţă până la întâlnirea din nou a
Oceanului Planetar.
În stare solidă apa trece prin îngheţare fie din stare lichidă când cedează
mediului 80 cal/g, fie din stare de vapori prin procesul de desublimare când
cedează 620 cal/g. Sub formă de gheaţă este cantonată cea mai mare parte a
apei dulci de pe suprafaţa pământului în cele două calote polare şi în gheţarii
din regiunile înalte. La trecerea în această stare, apa cristalizează în sistemul
hexagonal mărindu-şi volumul cu 1/11.
Importanţa apei pentru viaţă
Pe Terra, nici un organism animal sau vegetal nu poate trăi fără apă. Această
substanţă, pe cât pare de simplă pe atât este de importantă pentru compoziţia
chimică a ţesuturilor şi pentru toate procesele vitale, care nu se pot produce decât
într-un mediu umed. Fără apă, omul nu poate creşte deoarece muşchii lui conţin
3/4 apă. Sângele conţine 4/5 apă şi circulă în organism deoarece el păstrează
întotdeauna aceiaşi cantitate de apă. Celulele tuturor organismelor nu pot trăi
dacă nu conţin apă, sau dacă nu sunt într-un mediu lichid. În organismul uman
nici un proces organic nu este posibil fără apă. Alimentaţia, respiraţia, digestia,
asimilarea substanţelor hrănitoare, activităţile glandulare, circulaţia normală a
sângelui ş.a. nu pot fi concepute fără apă. În organismele vii apa acţionează ca
lubrifiant, conferă flexibilitate muşchilor, tendoanelor, cartilagiilor şi chiar
oaselor având un rol esenţial în metabolism, în reglarea temperaturii corpului şi în
hrănirea ţesuturilor. În structura organismelor apa are o pondere foarte mare. Din
greutatea unui adult de 70 kg 50 sunt apă. Dintr-o meduză de 500 gr, după uscare
nu rămâne decât 3,2% din greutatea iniţială, respectiv 16 gr.
În lumea vegetală, salatele, castraveţii, spanacul, andivele conţin 95%
apă. Ciupercile, roşiile, morcovii 90%, merele şi perele 85%, cartofii 80%,
pâinea 33%, iar fasolea şi mazărea uscată 10%. Rezultă deci că apa este un
lichid biologic prin excelenţă.
În viaţa socială apa are funcţii foarte importante. În primul rând, ea este
condiţia de bază ca societatea să existe, fiind principalul suport al vieţii şi al
sănătăţii indivizilor din societate. Este un factor de producţie pentru agricultură
şi industrie. Resursele de apă ale Terrei sunt estimate la circa
1 385 984 610 km3, din care cea mai mare parte (96,5%) se află în oceanul
mondial fiind sărate şi neutilizabile şi numai 2,53% (35 029 210 km3) constituie
rezerva de apă dulce a planetei. Din aceasta 69% se află cantonată sub formă
solidă în gheţurile polare, în gheţari, în zăpadă şi în regiunile cu permafrost ale
planetei, în timp ce în râuri, lacuri şi sub formă de apă biologică nu se află decât
0,3% din totalul cantităţii de apă dulce.
Ciclul hidrologic
Întreaga succesiune de faze pe care le parcurge apa trecând prin
evaporare, de pe mări, oceane, continente şi insule, în atmosferă şi apoi, prin
condensare şi precipitare din nou pe acestea, este cunoscută şi sub numele
de ciclu hidrologic. În raport cu energia disponibilă şi cu poziţia geografică,
apa mărilor, a oceanelor, cea de pe uscat şi din atmosferă este în continuă
mişcare, urmând o mulţime de trasee, greu de urmărit în practică, dar uşor
de schematizat teoretic.
Volumul total al precipitaţiilor căzute anual pe suprafaţa planetei noastre
este de 577 000 km3. Această cantitate provine atât din apa evaporată de la
suprafaţa Oceanului Mondial (505 000 km3), cât şi la suprafaţa continentelor.
Din această cantitate vehiculată prin atmosferă în decursul unui an, cea mai
mare parte (458 000 km3) se reîntoarce la suprafaţa oceanelor refăcând circuitul
mic oceanic, ocean - atmosferă - ocean. Un circuit local poate avea loc şi pe
suprafaţa continentelor când apa evaporată de pe acestea se ridică în atmosferă,
condensează şi cade sub formă de precipitaţii tot pe uscat încheind circuitul mic
continental - uscat - atmosferă - uscat. Din cantitatea de apă transportată prin
atmosferă, de la ocean spre continente, de circa 100 500 km3, cea mai mare
parte (66 000 km3) precipită la suprafaţa continentelor, intrând în circuitul mare
şi restul de 43 500 km3 îşi continuă drumul peste blocurile continentale şi
întâlneşte din nou suprafaţa oceanică.
Resursele de apă dulce ale Terrei
Resursele de apă dulce ale planetei, cantonate în râuri, lacuri, mlaştini,
gheţari şi în subteran, reprezintă numai 2,53 % din resursele de apă ale Terrei.
Dacă ne referim la apele dulci, de pe suprafaţa uscatului, acestea constituind
resursa care prin calităţile ei poate fi folosită, vom constata că din cantitatea
totală, 68.7% (24 364 100 km3) este stocată sub formă de gheaţă sau de zăpezi
veşnice la cei doi poli şi în regiunile muntoase înalte. Această apă este
păstrată în „frigiderul planetei” cea mai mare cantitate fiind în Antarctida
(21 600 000 km3), în Groenlanda (2 340 000 km3), în insulele arctice (83 500 km3)
şi în regiunile cu munţi înalţi de pe glob (40 600 km3). Sub suprafaţa topogra-
fică a pământului calculele au dovedit că există 23 416 500 km3 din care nu-
mai 10 530 000 km3 sunt ape dulci utilizabile. Umiditatea solurilor însumează
numai 16 500 km3. Totalitatea apelor dulci de pe uscat este repartizată astfel:
91 000 km3 în lacuri cu apă dulce, 11 470 km3 în mlaştini, 2 120 km3 în
râuri, 1 120 km3 apă biologică şi 16 500 km3 umiditatea solului. Volumul
scurgerii anuale prin toate râurile de pe uscat se ridică la circa 44 540 km3, dar
debitul exploatabil este de circa 12 000 km3/an la care se mai adaugă 2 000 km3,
reprezentând volumul din lacuri.

NOŢIUNI DE HIDROGEOLOGIE

Apele subterane
Hidrogeologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul originii, al dinamicii,
cu regimul şi extensiunea teritorială, cu calitatea, cu starea de zăcământ şi cu
însuşirile fizico chimice ale apelor subterane.
Proprietăţile hidrologice ale rocilor
După comportamentul lor în raport cu apa, rocile care alcătuiesc scoarţa
terestră, se împart în roci compacte, care prin coeziunea dintre particule nu
permit circulaţia şi depozitarea apei, roci fisurate, consolidate, dar care din
diferite cauze au fost fisurate sau fracturate şi roci poroase cu spaţii
libere între granule, care prezintă interes din punct de vedere
hidrogeologic.
Porozitatea rocilor definită ca proprietatea rocilor de a avea pori în
masa lor, se estimează prin raportul (în procente) dintre volumul
golurilor dintre granulele unei roci în stare naturală şi volumul total al
materialului (inclusiv porii).
Permeabilitatea este proprietatea rocilor poroase de a permite
circulaţia fluidelor prin golurile din structura lor. În raport cu această
proprietate rocile sunt grupate în roci permeabile, care permit curgerea
apei prin ele, roci semipermeabile prin care apa circulă cu mare greutate
şi roci impermeabile care nu permit trecerea apei prin ele.
În raport cu permeabilitatea, rocile se împart în roci acvifere, cu pori
supracapilari şi cu capacitatea de a înmagazina apa, dar şi de a o ceda
prin curgere, roci acvilude cu pori capilari şi subcapilari, care au
capacitatea de înmagazinare, dar având porozitatea capilară mică nu au
capacitatea de cedare (argilele şi marnele) şi roci acvifuge care sunt
compacte în care apa nu poate pătrunde.

Apa în scoarţa pământului


Formele de apă din roci
Apa care se găseşte în roci şi în porii acestora poate avea diferite
forme, în funcţie de caracteristicile rocilor, de starea lor sau de mărimea
porilor. După raportul pe care-l are cu particulele de rocă, această apă
poate fi legată şi liberă.
1. Apă legată determină umiditatea naturală a rocilor; ea poate fi
legată chimic şi fizic.
a) Apa legată chimic, intră în compoziţia chimică a rocilor, fiind
strâns legată de reţeaua cristalină a mineralelor sub formă de apă de
constituţie în compoziţia chimică a mineralelor, apă de cristalizare care
participă la alcătuirea unor reţele cristaline, dar nu este atât de puternic
legată chimic şi apa zeolitică prezentă sub formă de molecule în spaţiile
reţelei cristaline.
b) Apa legată fizic înconjoară particulele minerale ca urmare a
forţelor moleculare şi electrochimice şi poate fi higroscopică când
îmbracă granulele de rocă sub forma unei pelicule foarte subţiri şi se
menţine legată ca urmare a forţelor electromoleculare de atracţie dintre
rocă şi moleculele de apă, peliculară stabil legată când formează un al
doilea înveliş foarte subţire în jurul granulelor tot ca urmare a forţelor
electromoleculare şi peliculară labil legată în stare lichidă cu o
vâscozitate mai ridicată, şi cu o uşoară conductibilitate (fig.1).
2. Apa liberă sau nelegată se mişcă în spaţiile dintre granulele
rocilor ca urmare a forţelor capilare şi gravitaţionale. În stare lichidă
apa liberă se întâlneşte în porii rocilor sub formă de apa capilară care
se menţine în porii rocilor ca urmare a tensiunii superficiale şi a forţelor
capilare, având capacitatea de a urca prin aceşti pori la înălţimi invers
proporţionale cu diametrul lor şi apa gravifică care circulă prin porii
supracapilari (0,5 şi 1,2 mm) şi prin fisurile rocilor sub acţiunea forţelor
gravitaţionale.

Zonele de umiditate pe verticală


Dintre toate categoriile de ape prezentate, numai apa gravifică are capacitatea
de a se deplasa şi a ajunge la nivelul apei subterane circulând prin porii
supracapilari sau prin golurile subterane. După gradul de încărcare a stratelor
permeabile putem deosebi strate permeabile nesaturate, formate din roci
granulare sau compacte fisurate, prin care apa gravifică poate circula, dar nu se
acumulează şi strate permeabile saturate, sau acvifere care permit acumularea
apelor gravifice care apoi se pot deplasa în virtutea legilor hidrodinamice. Într-un
profil efectuat pe traseul circulaţiei verticaleFig. 1 - Forme de apă în roci: a, b
a apelor infiltrate deosebim două
–granule cu apă higroscopică (a –
zone importante. higroscopicitate incompletă; b –
higroscopicitate maximă); c, d –
granule de apă higroscopică şi
peliculară cu grosime diferită. Apa
peliculară se deplasează de la
particula d la particula c pentru
realizarea unor pelicule cu grosime
egală; e – particulă cu apă
higroscopică şi peliculară. Apa
peliculară în exces trece în apă
gravifică. 1- apă higroscopică ; 2 –
apă peliculară; 3 – apă gravifică.
Săgeţile indică atracţia apei iar
cerculeţele mici apa liberă (după
Lebedev).
1. Zona de aeraţie sau de saturare incompletă care ţine de la suprafaţa
terenului până la suprafaţa orizontului acvifer freatic. Această zonă se remarcă
prin faptul că orizontul permeabil are porii capilari saturaţi, dar nu şi pe cei
supracapilari.
Subzona de evapotranspiraţie este situată în orizontul superficial al
solului care vine în contact cu atmosfera, dar care conţine şi rădăcinile
covorului vegetal. Deci din acest orizont care poate ajunge până la 1 – 3 m,
apa infiltrată din precipitaţii şi reţinută prin capilaritate poate fi cedată
atmosferei prin evaporare sau prin sistemul radicular al plantelor.
Subzona intermediară sau de retenţie se găseşte sub cea de
evapotranspiraţie şi ţine până la cea capilară. În funcţie de adâncimea la care
se găseşte orizontul acvifer, ea poate avea grosimi variate. În interiorul
acestei subzone, nu se păstrează decât umiditatea suspendată în porii
capilari, din care cauză umiditatea, în mod natural, nu are o variaţie prea
mare şi nici nu poate ceda apa zonei superioare.
Subzona capilară se află la contactul dintre zona de aeraţie şi cea de
saturaţie şi are grosimi variabile în funcţie de starea de capilaritate pe care o
au rocile respective. Ea are o umiditate mai mare ca zona intermediară şi
conţine apă higroscopică, peliculară şi apă capilară care provine din
orizontul freatic.
2. Zona de saturaţie este situată sub nivelul apelor freatice şi are o
grosime variabilă în funcţie de structura geologică, de dispunerea stratelor şi
de poziţia spaţială a acestora. Această grosime poate scădea în cazul în care
apa din strat este exploatată şi poate creşte dacă stratul este alimentat
abundent din precipitaţii sau ca urmare a unor acţiuni umane cum a fost
practicarea neraţională a irigaţiilor.
Tot în adâncime, în raport cu procesele geochimice care au loc între apă
şi rocile care o conţin deosebim zona de oxidaţie care corespunde cu cea de
aeraţie şi zona de cimentaţie situată sub nivelul apelor freatice până la
adâncimi, care după unii autori pot ajunge până la 9 –12 km.
Circulaţia apelor subterane
Circulaţia apei gravifice prin porii şi fisurile rocilor poate fi verticală,
laterală sau mixtă.
Coeficientul de infiltrare este definit prin viteza cu care apa circulă prin
solul şi rocile nesaturate iar cel de filtrare prin viteza cu care apa circulă
prin rocile cu pori saturaţi.
Metode de determinare a circulaţiei apelor subterane
Cunoaşterea poziţiei altimetrice a nivelului piezometric ne permite să
aflăm presiunea lichidului într-un punct oarecare şi să studiem circulaţia
apelor subterane. În cazul în care există hărţi hidrogeologice trebuie să avem
în vedere că hidroizohipsele sunt liniile care unesc punctele cu aceeaşi cotă
a nivelului piezometric, faţă de nivelul mării iar hidroizobatele linii care
unesc punctele cu aceeaşi adâncime a nivelului piezometric, faţă de
suprafaţa topografică.
Direcţia de curgere a apelor subterane depinde de sensul pantei
hidraulice, de înclinarea patului impermeabil şi de poziţia zonei de maximă
alimentare. Ea poate fi determinată cu ajutorul hărţilor hidrogeologice deja
existente, prin metoda trasorilor sau grafic.
Metoda marcării cu coloranţi organici, se foloseşte cu succes deoarece,
fluoresceina, fuxina, uranina, fenolftaleina ş.a. nu sunt toxice pentru om,
plante şi animale.
Procedeul grafic presupune existenţa a trei puţuri sau foraje apropiate şi
amplasate în aşa fel încât să alcătuiască vârfurile unui triunghi echilateral.
La aplicarea acestei metode se pot întâlni trei situaţii:
1. Dacă nivelul în toate cele trei foraje se găseşte la aceeaşi cotă, nivelul
orizontului freatic este orizontal şi nu se poate preciza o posibilă direcţie de
deplasare .
2. Dacă în două foraje sau puţuri avem aceeaşi cotă iar în cel de al treilea
nivelul este mai ridicat, din el se coboară o perpendiculară pe dreapta care
uneşte primele două foraje şi aceasta va fi direcţia de curgere.
3. Dacă toate cele trei foraje au cote diferite, în acest caz, printr-o dreaptă se
uneşte cota cea mai mare cu cea mai mică şi prin interpolare se caută pe dreaptă
punctul care ar avea cota celui de al treilea foraj. Acest punct se uneşte printr-o
linie cu cel de al treilea foraj şi pe ea se coboară o perpendiculară pornind de la
forajul cu cota cea mai ridicată şi aceasta va fi direcţia de curgere a apelor
subterane.
Stratele acvifere
Un strat cu roci permeabile saturat cu apă este numit şi strat acvifer. După
modul de aşezare, condiţiile hidrogeologice şi regimul de variaţie al nivelurilor
piezometrice, apele subterane pot fi ape freatice sau libere al căror regim de
variaţie a nivelurilor piezometrice este sub influenţa condiţiilor climatice şi
ape de adâncime care nu mai sunt sub influenţa condiţiilor climatice locale,
variaţia nivelurilor piezometrice nefiind receptivă la modificarea acestora.
La un strat acvifer se întâlneşte zona de alimentare care recepţionează
precipitaţiile şi este situată la cotele cele mai ridicate, zona de acumulare cu
extindere mare în subteran şi cu o circulaţie redusă a apei prin strat şi zona
de descărcare situată la cote inferioare ale stratului, fiind marcată, de regulă,
de apariţia izvoarelor.
Apele din zona de aeraţie se întâlnesc în depozitele permeabile
existente între suprafaţa solului şi nivelul piezometric al orizontului acvifer
freatic (Preda, Marosi, 1971).
Stratul acvifer freatic este primul orizont saturat cu apă întâlnit sub
suprafaţa terenului, cu variaţia nivelului piezometric influenţată de condiţiile
climatice. După terenurile în care se află, stratele acvifere se pot clasifica în:
a. Strate acvifere în depozite aluvionare întâlnite în lungul râurilor, în
albiile majore ale acestora, formate de regulă din strate de nisipuri şi
pietrişuri acumulate în decursul timpului;
b. Strate acvifere situate la baza teraselor. Fiind vechi albii de râu,
suspendate prin adâncirea acesteia, alcătuite din aceleaşi depozite de nisipuri
şi pietrişuri, au un orizont de sol mai bine format;
c. Strate acvifere cantonate la baza conurilor de dejecţie sau a depozitelor
deluviale, poartă amprenta structurii acestor conuri, care de regulă nu sunt
alcătuite din depuneri omogene. În aceste formaţiuni curgerea acviferului este
radiară;
d. Strate acvifere freatice în zonele interfluviale fie în zona de câmpie fie
la deal sau la munte. În zona de câmpie se găsesc la baza depozitelor
loessoide la adâncimi care depind de grosimea depozitului;
e. Acviferele din roci compacte cu fisuri mici nu pot fi considerate ca
formând strate, deoarece se află în reţele izolate în care apa stagnează;
f. Acviferele din roci compacte cu fisuri largi se întâlnesc de regulă în
rocile solubile cum sunt calcarele şi gipsurile.
Stratele acvifere captive sunt, de regulă, prinse între două strate
impermeabile, iar alimentarea lor nu corespunde cu arealul pe care-l ocupă
stratul. La o alternanţă de strate permeabile şi impermeabile, stratele
acvifere pot fi clasificate în funcţie de situaţia nivelului piezometric în:
- strate acvifere captive fără presiune în cazul în care nu toată grosimea
stratului permeabil a devenit strat acvifer;
- strate acvifere captive sub presiune când întregul strat permeabil este
saturat cu apă. Această situaţie este frecventă la straturile cu diferite grade
de înclinare, deoarece există o diferenţă de nivel între zona de alimentare a
stratului şi de cantonare a apelor;
- apă ascensională în cazul în care prin străpungerea stratului, sau a
straturilor impermeabile de deasupra apa urcă în foraj până sub suprafaţa
terenului;
- apă arteziană în cazul în care apa din foraj iese cu presiune deasupra
nivelului terenului.
Izvoarele
Izvoarele sunt punctele de apariţie la zi, a apelor subterane dintr-un strat
acvifer. Poate apare la baza unui abrupt, a unui versant, prin eroziunea unui
strat acvifer sau printr-un accident tectonic (falii, fisuri).
Clasificarea izvoarelor
După situaţia geologică izvoarele se împart în descendente şi ascendente:
A. Izvoarele descendente rezultă din descărcarea unor strate acvifere ca
urmare a unor denivelări morfologice care au afectat un strat acvifer. Din
această categorie fac parte :
1. Izvoarele descendente de strat din descărcarea apelor unui strat acvifer
înclinat. După poziţia stratului acestea pot fi monoclinale care provin din
descărcarea unui strat acvifer înclinat, prins între două strate impermeabile,
sinclinale care apar din stratele acvifere situate în cuvetele sinclinale şi
anticlinale când apar pe flancurile unui anticlinal care are un strat acvifer
prins între două strate impermeabile.
2. Izvoarele descendente de vale apar izolat sau ca linii de izvoare la
baza versanţilor, din descărcarea structurilor acvifere aproape orizontale sau
uşor înclinate. (Pişota, Buta, 1981).

3. Izvoarele descendente de terasă, apar la baza depozitelor de terasă, au


ape bune şi cu debite constante, fiind folosite la alimentarea cu apă potabilă
a centrelor populate.
4. Izvoarele descendente de grohotiş, apar la baza conurilor de grohotiş
pe versanţii uşor înclinaţi.
5. Izvoarele descendente din roci compacte apar în general din rocile
calcaroase după circulaţia lor prin reţele de fisuri şi canale.
B. Izvoarele ascendente apar în cazul în care un strat acvifer este între
două strate impermeabile, stratul acvifer aflându-se sub presiunea nivelului
piezometric. Din această categorie fac parte:
1.Izvoarele ascendente de strat care apar în zone cu relief cutat, când
suprafaţa de alimentare este mai ridicată ca cea de descărcare.
2.Izvoarele ascendente de falie apar ca urmare a faptului că apa infiltrată
în acvifer întâlneşte o falie şi un strat impermeabil şi apare la zi, sub formă
de izvor, pe linia de falie.
3.Izvoarele arteziene iau naştere pe axul sinclinalelor sau când stratele
acvifere sunt înclinate şi sub presiune, când stratul permeabil de deasupra a
fost erodat sau perforat.
4. Izvoarele vocluziene sunt specifice regiunilor calcaroase. Au primit
această denumire după localitatea Vaucluse din Franţa unde apar în număr
mare. Astfel de izvoare se formează în regiunile calcaroase unde apa
pâraielor poate dispărea parţial sau total pe fisuri sau canale, circulă
subteran şi apare mai jos cu debite bogate. Locul de apariţie se numeşte
,,izvor vocluzian” sau ,,izbuc”, iar cel de dispariţie al apei se numeşte
,,sorb”.
5. Izvoarele intermitente au descărcarea la intervale de timp bine definite
în funcţie de modul de alimentare. Ele pot fi întâlnite în regiunile calcaroase
unde se numesc ,,izbucuri”, sau vulcanice denumite ,,gheizere”.
După temperatura pe care o are apa, izvoarele pot fi reci cu temperatura mai
mică sau egală cu temperatura medie anuală a regiunii în care acestea se găsesc
şi calde (termale) cu temperatura apei mai ridicată decât temperatura medie a
lunii celei mai calde.
După origine izvoarele calde sunt geotermale, când provin, din apele
vadoase care pătrunse prin fisuri se încălzesc pe măsură ce coboară spre
adânc şi reapar calde şi magmatogene care apar în arealele cu intensă
activitate vulcanică. (în Japonia, Islanda, Antarctica, Noua Zeelandă, ş.a.).
După temperatura pe care o au deosebim:
1. Izvoare hipotermale care au ape cu temperaturi cuprinse între +20o şi
+35o. Sunt cele mai răspândite şi apar din abundenţă în România la Lunca
Bradului – Topliţa (22,5oC), Băile Olăneşti (32,5oC), Mangalia (21,5oC),
Băile Tuşnad (21oC), Timişoara (20,2oC), Arad (21,2oC) ş.a.;
2.Izvoare izotermale cu temperatura foarte apropiată de cea a corpului
uman (36-37oC). Se întâlnesc pe Valea Crişului la Vaţa de Jos (36-37oC).
3.Izvoare mezotermale cu temperatura apei cuprinsă între 38 şi 42oC
(după unii autori până la 45oC). Apar în România la Băile Felix şi 1 Mai.
4. Izvoarele hipertermale cu temperaturi mai mari de 45o. Ele vin din adâncime
pe linii de falii, unele fiind chiar radioactive. Astfel de izvoare se întâlnesc la Băile
Herculane (Baia Neptun, Baia Romană, Baia Diana, Şapte Izvoare), la Băile Felix
(48 şi 69oC).
Izvoarele minerale
Intră în această categorie apele încărcate cu o anumită cantitate de săruri.
Geneza lor este legată de falii, vulcani, zăcăminte de petrol, cărbuni, gaz metan,
sare etc.
După gradul de mineralizare deosebim:
1. Izvoare oligominerale care au o cantitate de săruri mai mică de 0,5 g/l, dar
cu calităţi curative. În România astfel de izvoare termale apar în Câmpia
Crişurilor (Răbăgani, Moneasa, Salonta, Băile Felix), şi reci în Câmpia de Vest şi
în Munţii Apuseni (Cermei, Chişineu-Criş, Fibiş, Socodor, Bogda ş. a.);
2. Izvoare minerale cu o cantitate de săruri mai mare de 0,5 g/l şi cu
proprietăţi curative care sunt folosite extern sau intern pot fi ape balneare
folosite la băi în cura externă şi minerale în cea internă.
După compoziţia chimică deosebim:
1. Izvoare carbogazoase simple răspândite în regiunile cu emanaţii de
CO2 din ariile cu manifestări postvulcanice ale Carpaţilor Orientali. În
România apar la Vişeul de Sus, Suseni, Căpâlniţa, Zăbala, Pischia (Pişota,
1995);
2. Izvoare bicarbonatate carbogazoase se găsesc în zonele cu relief
vulcanic şi pot fi alcaline când în conţinutul lor predomină cationii de Na şi
K şi terroase când predomină cei de Ca şi Mg. Apar la Valea Vinului,
Parva, Sângeorz Băi în bazinul Someşului Mare, la Oraşul Nou şi Bixad în
Depresiunea Oaş, la Borsec, Bilbor, Calnic. Olteni, Zizin şi pe culoarul
Mureşului dintre Metaliferi şi Poiana Ruscă la Băcia, Veţel şi Bretelin.
3. Izvoare bicarbonatate simple, apar tot în aria manifestărilor post
vulcanice, dar nu conţin CO2. Se întâlnesc la Arad, Urzicuţa, Craiova,
Ploştina, Leţcani etc.;
4. Izvoarele feruginoase au o cantitate de fier mai mică de 10 mg/l. Se
întâlnesc la Turţ-Băi, Bobota, Zalnoc, şi Mocrea. Izvoare feruginoase
carbogazoase apar şi la Poiana Ilvei, Vatra Dornei, Dorna Cândreni, Poiana
Negri, Miercurea-Ciuc, Malnaş- Vâlcele, Lipova, Buziaş ş.a.;
5. Izvoare sulfuroase în care predomină ionii de sulfuri (hidrogenul
sulfurat şi sulfurile). Apar în Podişul Moldovei, în Subcarpaţi, (Izvoarele
Sucevei, Moineşti, Aluniş, Pucioasa, Căciulata, Băile Olăneşti, Băile
Govora). În Podişul Mehedinţi şi pe Valea Cernei apar la Balta, Bala şi
Băile Herculane;
6. Izvoare sulfatate sunt mai puţin mineralizate şi provin de la mare
adâncime. Se găsesc la Oglinzi, Băltăţeşti, Borleşti, (jud. Neamţ), Ivanda
(jud. Timiş), Zăuan şi Chiojd (jud. Sălaj).
7. Izvoare clorosodice au mineralizare ridicată ca urmare a proceselor de
dizolvare din masivele de sare. Apar la Cacica, Tg-Ocna, Slănic Moldova, Slănic
(Prahova), Ţintea, Băicoi, Telega, Ocnele Mari, Ocna Sibiului, Turda, Ocna
Mureş, Cojocna, Balta Albă, Ianca, Movila Miresii, Batogu, Techirghiol etc.
8. Izvoare iodurate apar tot în regiuni cu depozite salifere. În România
ape cu iod există la Vulcana Băi, Moreni, Berca, Sărata-Monteoru şi Bazna,
dar în acest ultim caz sunt situate în zona zăcămintelor de gaz metan.
Izvoarele radioactive
Multe izvoare minerale au o radioactivitate naturală prin îmbogăţirea cu
ioni radioactivi, din radiaţia rocilor eruptive acide, granite, porfire ş.a. În
funcţie de gradul de radioactivitate pot fi:
1.Izvoare minerale foarte slab radioactive la: Dăneşti, Mădăraş,
Sâncrăeni, Leuta, Biborţeni, Malnaş Băi, Covasna, Vatra Dornei, Băile
Felix, 1 Mai, Călacea, Cojocna, Băile Govora, Mangalia (Pişota, 1995);
2. Izvoare minerale cu radioactivitate slabă sunt legate de vechile vetre
vulcanice şi apar la Stoiceni, Sântimbru Băi, Cârţa, Vlăhiţa, Stâna de Vale,
Moneasa, Buziaş;
3. Izvoare minerale cu radioactivitate moderată legată de rocile eruptive
acide, granite, gresii, de marnele din flişul carpatic etc. Apar la Bilbor,
Borşa, Valea Vinului, Oradea, Lipova, Timişoara, Topalu, Căciulata,
Călimăneşti, Băiţa, Tulgheş, Geoagiu Băi, Slănic Moldova;
4. Izvoare minerale cu radioactivitate mare la Borsec, Someşeni şi Jibou.
5. Izvoare minerale cu radioactivitate deosebită se găsesc la Sângeorz
Băi, Băile Tuşnad şi Băile Herculane.

HIDROLOGIA RÂURILOR (POTAMOLOGIA)

Apa căzută sub formă de precipitaţii pe uscat poate urma mai multe căi.
O parte se infiltrează în sol de unde ori se reîntoarce la suprafaţa lui şi se
evaporă, ori este absorbită de rădăcinile plantelor şi se pierde prin
transpiraţie, sau îşi continuă drumul descendent până ajunge la orizonturile
freatice. Ceea ce rămâne la suprafaţa solului, în virtutea energiei potenţiale
pe care o are şi a forţelor de gravitaţie, se va orienta spre formele negative
ale scoarţei care au rolul de a colecta acest surplus şi a-l orienta spre nivelul
oceanului planetar.
Hidrologia uscatului studiază partea din ciclul apei care se desfăşoară la
suprafaţa terenului între momentul căderii apei sub formă de precipitaţii şi
vărsarea în Oceanul Planetar sau într-o zonă endoreică.

Bazinul hidrografic
Definit ca arealul din cuprinsul căruia, o arteră hidrografică principală îşi
adună apele, prin afluenţii săi, bazinul hidrografic poate fi individualizat şi
caracterizat printr-o serie de parametri morfometrici bine precizaţi. El poate
fi considerat ca un sistem deschis în care au loc, în permanenţă, schimburi
de materie şi de energie cu mediul înconjurător. Este o unitate teritorială şi
poate fi precis delimitată prin cumpenele de apă, putându-se face o estimare
precisă a cantităţilor de materie şi de energie intrate şi ieşite din bazin.
Principala cale de pătrundere a materiei în bazin o constituie
precipitaţiile. La acestea se adaugă intrările din bazinele vecine pe cale
subterană(As), cu ajutorul vântului (Av) sau prin intervenţia omului (Au)
(fig. 2). Intrarea materiei este însoţită de o cantitate de energie proporţională
cu masa, dar în afară de aceasta, suprafaţa oricărui bazin recepţionează
energie de la Soare, prin insolaţie. O parte din cantităţile de materie şi de
energie se înmagazinează ca urmare a proceselor fizice şi biochimice, iar
alta părăseşte limitele bazinului pe diferite căi. Astfel, cantitatea de apă
neînmagazinată se evaporă (Ev), poate fi trecută în alte bazine ca urmare a
acţiunii vântului (Pv), pe cale subterană (Ps) sau ca urmare a intervenţiei
omului (Pu). O parte din energia primită (Es) este reflectată de suprafaţa
bazinului şi se pierde în spaţiu (Er). Acest schimb cu mediul înconjurător
este permanent şi constituie premisa existenţei oricărui bazin hidrografic.
Elementele morfometrice ale bazinului hidrografic
Cumpăna de ape este linia care separă bazinele hidrografice vecine,
unind punctele cu cele mai ridicate altitudini. În plan, aceasta reprezintă
perimetrul bazinului hidrografic cu un rol foarte important în calcularea
coeficientului de formă a bazinului.
Perimetrul bazinului reprezintă lungimea proiecţiei orizontale a
cumpenei apelor.
Suprafaţa bazinului (Sb) este spaţiul drenat de reţeaua de cursuri
temporare şi permanente, delimitată de cumpăna de ape şi exprimată în km2
sau în ha.
Forma bazinului hidrografic poate fi aprciată calitativ sau cantitativ.
Evaluarea cantitativă a formei bazinului se poate estima prin factorul de
formă, raportul de circularitate, raportul de alungire ş.a.

Lungimea bazinului. se foloseşte pentru a arăta distanţa existentă între


punctul de vărsare sau confluenţă şi un punct pe cumpăna de ape, pe direcţia
izvorului. În literatura de specialitate se foloseşte lungimea maximă (Lmax )
ca distanţa dintre izvor şi vărsare, măsurată paralel cu linia principală de
drenaj şi lungimea medie (Lm) ca raport între suprafaţa bazinului (Sb) şi
lăţimea acestuia (B):

Fig. 2 - Schema schimburilor de


masă şi de energie ale unui bazin
hidrografic cu mediul înconjurător.
P, precipitaţii, Av, aport datorită
vântului; As, aport subteran; Au,
aport ca urmare a intervenţiei
omului; Es, radiaţia solară; Q, R,
M, scurgerea lichidă, solidă şi
chimică; Ev, evapotranspiraţie; Ps,
pierderi subterane; Pv, pierderi
datorită vântului; Pu pierderi ca
Lăţimea bazinului (B) ca raport între suprafaţa bazinului (Sb) şi lungimea
medie a acestuia (Lm).
Altitudinea medie a bazinului (Hm) este un parametru foarte important
pentru a evidenţia particularităţile genezei şi ale regimului resurselor de apă.
Pentru a aprecia acest parametru trebuie să se determine suprafeţele parţiale
dintre curbele de nivel (f1, f2, f3.....fn) şi semisuma altitudinii curbelor de
nivel care delimitează suprafeţele respective (h1, h2 , h3 ....hn ).
Deci: Hm = (f1 h1 + f2 h2 + f3 h3 + ...... fn hn ) / Sb. Formula mai apare şi
sub formă prescurtată:
Hm = (Σ fi hi ) / Sb
Panta medie a bazinului (Ib) este un alt element cantitativ foarte
important care se poate calcula după ce se determină lungimea principalelor
curbe de nivel alese (l1 , l2 , l3 .....ln), echidistanţa dintre ele (∆h) şi suprafaţa
bazinului (Sb):
Ib = ∆h [ (lo + ln) /2 + l1 + l2 + ... ln-1 + ln] / Sb sau Ib = (∆h . Σl) / Sb
Coeficientul de împădurire (Cp) ne arată, în ce proporţie un bazin
hidrografic este acoperit cu păduri, lacuri, sau cu alte moduri de folosinţă.
Se poate calcula ca raport între suprafaţa pădurilor (Sp) şi cea a bazinului
hidrografic (Sb):
Cp = (Sp / Sb ) 100
Coeficientul de asimetrie a bazinului (a) scoate în evidenţă repartiţia
suprafeţei bazinului faţă de axa de drenaj. Şi în acest caz se impune a
cunoaşte suprafeţele existente pe partea stângă (Sst) şi pe cea dreaptă (Sdr) a
cursului principal.
a = [2 (Sst - Sdr)] / Sb
Graficul circular de repartizare a suprafeţelor bazinale are calitatea de a
arăta cum sunt dispuse suprafeţele bazinale şi interbazinale în raport cu cei
doi versanţi ai bazinului. Pentru a determina ponderea în grade a fiecărui
subbazin (Sbo) de suprafaţă (fs) se foloseşte formula:
Sbo = (fs . 360o) /Sb
Curba hipsografică ne arată cât din suprafaţa unui bazin hidrografic se
găseşte deasupra unei înălţimi date. Ea este uşor de construit în cazul în care
s-a determinat altitudinea medie folosind planimetrarea suprafeţelor parţiale
dintre curbele principale. Cu datele astfel obţinute se poate construi o
histogramă având în ordonată altitudinile iar în abscisă suprafeţele parţiale.

Reţeaua hidrografică

Categoriile morfologice generate de scurgerea lichidă


După caracter şi dimensiuni formele negative prin acre are loc scurgerea pot fi:
Rigole, sunt şănţuleţe adâncite, în formă de V, formate de regulă fie pe
brazda plugului când arătura s-a executat pe linia de cea mai mare pantă, fie pe
drumurile de căruţă de pe versanţi, pe traseele roţilor. Adâncimea rigolelor
poate atinge 20-30 cm, maxim 50 cm.
Ogaşele succed rigolele dacă acestea nu au fost nivelate la timp. Astfel, la
următoarele ploi ele pot progresa în adâncime, prin eroziune, ca urmare a
capacităţii sporite de a concentra un volum mai mare de apă. Adâncimea unui
astfel de organism poate varia de la 0,2 la 2 m, cu lăţimea de la 0,5 la 8 m.
Ravenele sunt cele mai spectaculoase organisme, care nu mai pot fi nivelate
decât prin măsuri speciale. O ravenă poate fi o viitoare vale a unui pârâu, dacă
intersectează orizontul de ape freatice. Adâncimea unei ravene poate varia, în
funcţie de rezistenţa materialului în care este săpată, între 2 şi 30 m.
Văiuga este o vale mică, scurtă şi puţin adâncită cu versanţii slab înclinaţi,
cu fundul concav şi cu scurgere temporară formată în condiţiile unui relief cu
energie redusă.
Vâlceaua este forma negativă cu muchia şi versanţii slab înclinaţi şi fixaţi de
vegetaţie, cu fund concav sau plat, fiind un stadiu mai avansat al ravenei.
Valea reprezintă stadiul cel mai avansat al categoriilor morfologice de
scurgere. În profil longitudinal, ca toate formele anterioare, are o pantă care
descreşte spre aval, fapt care permite cursului de apă să exercite şi o eroziune
laterală.
Categoriile hidrologice de scurgere a apei
După modul în care se produce scurgerea lichidă şi după mărimea
volumului de apă care se scurge prin aceste forme negative deosebim:
torente, pâraie, râuri şi fluvii.
Torentul este curgerea printr-o formă negativă (ogaş, ravenă), numai în
timpul ploilor torenteale sau al topirii zăpezilor, cu pante şi viteze de scurgere
mari.
Pârâul este o apă curgătoare mică, care poate avea scurgere permanentă, dar
şi perioade de secare în funcţie de sursele de alimentare. Pâraiele sunt în
general artere hidrografice cu o lungime mai mică de 50 km, bazinul sub 300
km2 şi un debit mediu multianual sub 1 m3/s. Prin unirea mai multor pâraie se
formează un râu.
Râul este un curs de apă cu o albie bine individualizată din punct de vedere
morfologic. Scurgerea are un caracter predominant permanent, care nu depinde
numai de scurgerea de suprafaţă, având şi o alimentare subterană, dar cu
ponderi diferite de la o regiune la alta. Prezenţa sau absenţa masei de apă în
forma morfologică permite şi clasificarea arterelor hidrografice în râuri cu
scurgere permanentă, sezonieră sau semipermanentă şi temporară care nu au
apă decât în timpul ploilor torenteale.
Fluviul, a intrat ca termen în limbajul geografilor, pentru un râu de
dimensiuni foarte mari care se varsă într-o mare sau ocean. Fluviul are un grad
mai mare de complexitate a regimului de scurgere, rezultat din vastele suprafeţe
pe care le drenează afluenţii lui.
Elementele unui curs de apă
La orice curs de apă deosebim următoarele părţi:
Izvorul râului sau obârşia acestuia, ca fiind locul în care artera hidrografică
capătă un contur morfologic şi o scurgere temporară sau permanentă;
Cursul râului reprezintă traseul parcurs de apă între izvor şi vărsare care, în
funcţie de trăsăturile morfologice, fizico-geografice şi hidrologice, se împarte în
cursul superior, mijlociu şi inferior;
Gura de vărsare este locul în care apele râului se unesc cu ale altei unităţi
acvatice (râu, lac, fluviu, mare sau ocean). Când un râu se varsă într-un lac,
mare sau ocean, locul de vărsare poate fi şi un liman, un fiord, un estuar sau o
deltă;
Limanul reprezintă gura unei văi inundată de ape, ca urmare a ridicării
nivelului marin, a barării cu un cordon marin, sau datorită barării văii unui
afluent de grindul râului colector. Se deosebesc din acest punct de vedere
limanuri fluviatile şi maritime;
Fiordul (termen de origină norvegiană) este rezultatul invadării de către
apele marine a unei văi de eroziune glaciară îngustă şi cu versanţii laterali
abrupţi. Sunt tipice pentru ţărmul vestic al peninsulei Scandinave, al Noii
Zeelande ş.a. Cele mai mari fiorduri ajung la 150 km lungime şi pot avea
adâncimi mari (până la 1 000 m);
Estuarul este gura de vărsare a unui râu, în mările deschise, cu maree
puternice. Pendularea apelor marine prin flux şi reflux, pe cursul inferior al
râului, nu permite depunerea aluviunilor care sunt spălate continuu şi antrenate
în larg, încât gura de vărsare nu are sedimente depuse la vărsare. Cele mai mari
estuare se întâlnesc la Amazon (1 500 km), Sf. Laurenţiu (500 km), Rio de la
Plata (200 km), apoi estuarul Senei, al Elbei, Tamisei etc.;
Delta este zona de acumulare a materialului aluvionar adus de un râu şi
depus la gura de vărsare, de regulă, sub forma unui evantai care seamănă cu
litera grecească ∆. Se formează la contactul apelor fluviale cu cele marine, la
ţărmurile marine, lacustre, sau în golfuri lipsite de maree, unde viteza se reduce
şi tot materialul adus în suspensie, prin târâre sau rostogolire se depune,
formând grinduri de nisip, ostroave, insule printre care apele râului se ramifică.
După condiţiile de formare se pot deosebi delte lacustre şi delte marine. După
forma pe care o au se deosebesc delte triunghiulare, delte sagitate, rotunjite,
digitate şi lobate.

Configuraţia planică a reţelei hidrografice


Prin reţea hidrografică se înţelege totalitatea formelor negative de scurgere
liniară a apei dintr-un bazin hidrografic, în care sunt incluse cursurile
permanente şi temporare, lacurile, mlaştinile etc. Tot ansamblul de râuri care se
îndreaptă constant, pe linia de cea mai mare pantă, prin confluenţe succesive,
spre acelaşi punct de vărsare, alcătuiesc un sistem fluviatil sau un sistem
hidrografic.
Sisteme de clasificare a reţelei de râuri
Pentru clasificarea reţelei de râuri, s-au folosit în decursul timpului mai
multe criterii calitative sau cantitative luând drept bază configuraţia în plan, sau
o serie de elemente ca lungimea cursurilor, adâncimea, direcţia, debitul sau
poziţia lor faţă de colectorul principal. Dintre încercările de tipizare a aspectului
planic, remarcăm clasificările efectuate de Gravelius, Horton ş.a.
Gravelius a propus în 1914 un sistem de ordonare a reţelei de râuri în raport
cu poziţia afluenţilor faţă de colectorul principal. Conform acestui sistem,
cursul principal care se varsă într-o mare, ocean sau lac este de ordinul unu.
Toate arterele care se varsă în cele de primul ordin sunt de ordinul doi
indiferent de mărimea lor. Cursurile care se varsă în cele de ordinul doi sunt de
ordinul trei, ş.a.m.d.
Horton, în 1945, a inversat sistemul de clasificare a reţelei de râuri atribuind
ordinul unu nu colectorului principal, ci talvegului elementar care nu mai
primeşte nici un alt afluent. Cursul de ordinul doi primeşte cel puţin unul sau mai
mulţi afluenţi de primul ordin şi numai din aceştia. În momentul în care un curs
de ordinul doi se uneşte cu altul de acelaşi ordin, va rezulta un curs de ordinul
trei, ş.a.m.d. Sistemul a fost completat de Panov (1948), Strahler (1952) fiind
aplicat şi în România în mai multe lucrări ştiinţifice.
Elementele reţelei hidrografice
Lungimea râurilor este dată de distanţa (L), în km, măsurată pe cursul apei
între izvor şi vărsare. Se determină cu ajutorul curbimetrului sau cu un
distanţier, cu o deschidere de lungime cunoscută, în funcţie de scara hărţii, sau
folosind metode electronice.
Densitatea reţelei hidrografice (Dd) se determină. cunoscând lungimea
reţelei de râuri care drenează un bazin hidrografic (ΣL) şi suprafaţa acestuia
(Sb):
Dd = ΣL / Sb (km / km2)
Sinuozitatea râurilor exprimă abaterea de la linia dreaptă între cele două
puncte, prezentând ondulaţii în plan sau coturi accentuate succesive. Se
apreciază prin coeficientul de sinuozitate (Cs) care reprezintă raportul dintre
lungimea reală în proiecţie cartografică (Lr) şi lungimea în linie dreaptă (Ld)
între izvor şi vărsare sau între două puncte alese.
Cs = Lr / Ld > 1
Pe baza lui cursurile de apă se clasifică în râuri rectilinii cu coeficientul de
sinuozitate între 1,00 şi 1,05, râuri sinuoase cu coeficientul de sinuozitate între
1,05 şi 1,40 şi râuri meandrate cu coeficientul de sinuozitate mai mare de 1,40.
Coeficientul de ramificare (Cr). exprimă gradul de despletire a cursului
principal în mai multe braţe, care se unesc, din loc în loc, unele cu altele şi
închid între ele ostroave. Pentru estimarea acestui coeficient este necesară
măsurarea tuturor ramificaţiilor, însumarea şi apoi raportarea valorii obţinute la
lungimea cursului principal (Lp).
Cr = (l1 + l2 + l3 + ………ln) / Lp
Profilul longitudinal reprezintă configuraţia planică a lungimii cursului,
rezultată din reprezentarea unei succesiuni de puncte ale talvegului, a căror
poziţie spaţială este dată de altitudine şi de distanţa măsurată de la izvor sau de
la vărsare. Un element important al profilului longitudinal este panta care poate
da informaţii asupra puterii de eroziune a cursului. Ea rezultă prin raportul
dintre diferenţa de nivel a două puncte date (H1 şi H2) şi distanţa dintre ele, pe
profil (L)
I = (H1 – H2) / L
Ca urmare a rezistenţei pe care rocile sau straturile o opun la eroziune în
profilului longitudinal al râului vom întâlni:
Cascadele ca denivelări bruşte în albia unui curs de apă, de înălţime
suficientă pentru ca toată masa de apă care trece peste ea să cadă vertical,
înainte de a-şi relua cursul normal;

Repezişurile sunt părţi ale cursului de apă, cu pante accentuate, cauzate tot
de structura formaţiunilor geologice, unde scurgerea este rapidă, dar fără
cascade pronunţate;
Pragurile sunt porţiuni mai ridicate de pe fundul albiei minore care produc o
scădere a adâncimii apei şi o creştere a vitezei de curgere. Ele pot apărea ca
urmare a durităţii mai mari a anumitor strate de roci, sau a depunerilor de
aluviuni.

Văile râurilor
Prin valea unui râu înţelegem o formă de relief negativă, îngustă şi prelungă,
cu o pantă longitudinală care descreşte spre aval, creată prin acţiunea apelor
curgătoare.
După forma profilului transversal deosebim:
- Văi simetrice cu versanţii aproximativ egal înclinaţi, sau cu terase pe ambele
părţi, fiind în general sculptate în roci omogene sau în structuri tabulare. Din
această categorie fac parte cheile care sunt sectoare de văi înguste şi adânci, cu
profil transversal în formă de U, cu pereţi verticali, sau aproape verticali, săpaţi în
roci dure, cel mai frecvent în calcare, defileele fiind sectoarele de vale îngustă, cu
profil transversal în formă de V, săpate în roci dure, între două sectoare cu vale
mai largă şi canioanele tot văi adânci şi înguste, încastrate între versanţi verticali,
de obicei în trepte;
- Văi asimetrice care au versanţii cu înclinări diferite fie din cauza structurii
geologice, fie a rezistenţei petrografice diferite.
În raport cu structura geologică deosebim:
- văi sinclinale instalate pe axul unor sinclinale;
- văi anticlinale sculptate pe axul unui anticlinal atunci când avem de a face
cu inversiuni de relief;
- văi consecvente al căror profil longitudinal urmăreşte înclinarea originală a
stratelor;
- văi subsecvente cu direcţie perpendiculară pe înclinarea stratelor
monoclinale;
- văi obsecvente cu orientare inversă faţă de înclinarea stratelor monoclinale.
În raport cu direcţia culmilor sau a crestelor deosebim văi longitudinale care
au aceiaşi orientare cu a culmilor sau cu a cutelor formaţiunilor geologice şi
transversale caracteristice, regiunilor cutate, cu orientare perpendiculară pe
direcţia cutelor, sau a culmilor principale.
În raport cu evoluţia paleogeografică remarcăm văile epigenetice, care iniţial
au fost sculptate în roci moi, după care au întâlnit roci mai dure, în care au
continuat adâncirea, prin eroziune normală, fără a exista mişcări tectonice şi
antecedente care s-au format în regiuni care au suferit mişcări tectonice, văile
păstrând acelaşi traseu, pe măsura înălţării scoarţei.
Elementele văilor
Urmărind profilul transversal al tuturor tipurilor de văi, pe fundul acestora se
pot remarca câteva elemente caracteristice:
Patul sau fundul albiei unei ape curgătoare ca fiind partea cea mai coborâtă
a văii ocupată permanent sau temporar cu apă;
Talvegul sau linia care uneşte punctele cu cele mai coborâte altitudini din
albia minoră, fie că este, sau nu, cu apă;
Vadul este o porţiune din albia minoră a unui râu, cu maluri joase şi apă
puţin adâncă, prin care se poate trece de pe un mal pe celălalt cu piciorul sau cu
mijloace de transport (căruţe, maşini);
Albia minoră este partea cea mai joasă din albia râului, sau a canalului prin
care curge apa în mod obişnuit, la niveluri medii şi mici;
Albia majoră reprezintă sectoarele de albie, acoperite cu apă numai în
perioada apelor mari sau a viiturilor excepţionale. În cazul văilor de tip chei,
defileu, canion aceasta poate lipsi, trecerea de la albia minoră făcându-se direct
la versant;
Terasele sunt forme de relief cu aspecte de trepte situate în lungul văilor
fluviatile, vechi albii majore rămase suspendate în urma adâncirii cursului. În
funcţie de mărimea şi de evoluţia cursului, valea poate avea una sau mai multe
trepte de terasă;
Versanţii sunt părţile laterale ale văii cu diferite înclinări şi extensii. În
general, versanţii sunt direct legaţi de anumite tipuri de văi sau de rocile în care
sunt sculptaţi.
Forma şi elementele albiei minore
Forma albiei în plan. Albia minoră este cea mai dinamică formă din cadrul
văilor şi cea mai importantă axă de circulaţie a materiei şi energiei în cadrul
bazinelor hidrografice. În cazul unui coeficient de sinuozitate mai mare de 1,4
putem spune că un curs de apă este meandrat.
Meandrul este definit ca o sinuozitate accentuată a unui curs de apă,
constituit din două bucle consecutive în care curgerea are loc pentru una, în
sensul acelor de ceasornic şi pentru cea de a doua în sens opus. După forma şi
stadiul de evoluţie meandrele pot fi:
-meandre divagante caracteristice văilor cu lunci largi unde se deplasează
spre aval prin procesul de eroziune laterală exercitată asupra malurilor alcătuite
din roci omogene şi moi;
-meandre adâncite sculptate în roca de bază ca urmare a creşterii puterii de
eroziune a cursului, pe trasee fixe când râul avea o pantă mai mică.
După gradul de complexitate a sinuozităţii cursului ele pot fi:
-meandre simple când apar sub forma unei singure bucle;
-meandre complexe cu mai multe bucle incluse într-o buclă majoră;

-meandru părăsit este bucla unui meandru prin care râul nu mai curge, ca
urmare a rectificării cursului de apă pentru a-şi scurta drumul.
În evoluţia albiilor de râu, în special în zonele joase cu o mică energie de
relief, unde sunt mai intense procesele de aluvionare, în albie se mai pot întâlni:
Bancuri de nisip care sunt zonele mai ridicate ale fundului albiei râurilor, a
lacurilor sau a mărilor, care rezultă din acumularea nisipului sau a pietrişului ca
urmare a reducerii vitezei de curgere;
După locul unde se dezvoltă, vom întâlni bancuri fluviale, lacustre, sau
marine.
Grindurile apar prin depunerea aluviunilor de o parte şi de alta a albiei sau a
unui braţ în timpul revărsărilor. Ele pot apărea ca un fel de diguri naturale care
se autoînalţă cu fiecare viitură care le acoperă;
Ostroavele se formează când bancurile de nisip din albie apar la suprafaţa
apei şi sunt înconjurate de braţele râului. În timp, ele tind să se înalţe fiind apoi
acoperite cu vegetaţie. Tot ca urmare a evoluţiei albiei de râu mai deosebim
zătonul care apare ca o porţiune de albie, în care stagnează apa, în vecinătatea
malului, într-un rest al unui vechi braţ, parţial colmatat, separat de albie printr-
un grind şi reniile care sunt depuneri de nisip sau de pietriş în partea convexă a
malurilor albiilor sinuoase sau meandrate.
Albia minoră în profil transversal
Profilul transversal al unei albii de râu este un element foarte important care
ne permite să culegem informaţii asupra unor caracteristici ale scurgerii, asupra
configuraţiei pe care o are fundul albiei şi înclinarea malurilor, asupra lăţimii
cursului de apă, a secţiunii de scurgere şi a adâncimilor pe care le are apa în
diferite puncte de la un mal la altul. Analizată în profil transversal, albia minoră
a oricărui curs de apă, poate fi caracterizată prin mai multe elemente
morfometrice:
Secţiunea transversală se determină prin măsurarea adâncimii apei pe
verticalele fixate numite verticale de sondaj;
Lăţimea râului (B) ca distanţa, pe oglinda apei, între cele două maluri, într-
un profil transversal perpendicular pe direcţia de curgere. Se determină cu un
cablu gradat sau cu o ruletă;
Adâncimea reprezintă distanţa, pe verticală, între oglinda apei şi fundul
râului într-un punct dat. Este o mărime care variază de la un punct la altul al
secţiunii de scurgere, dar variază şi în timp în funcţie de creşterea sau de
scăderea nivelului;
Suprafaţa totală a secţiunii active reprezintă întregul spaţiu pe care apa se
deplasează la un moment dat;
Secţiunea inactivă este suprafaţa care deşi este ocupată cu apă, aceasta
stagnează, viteza de deplasare a curentului de apă fiind aproape nulă.

Dinamica şi hidrometria fluvială


Dinamica fluvială este partea din potamologie care studiază scurgerea apei
râurilor şi acţiunea forţelor hidraulice din albie asupra materialelor care
alcătuiesc patul acesteia. Deplasarea apei se poate realiza prin mişcare laminară
şi turbulentă.
În natură, se întâlneşte predominant mişcarea turbulentă, deoarece
deplasarea masei de apă se face sub influenţa gradientului hidraulic, fiind
dependentă de forţele de gravitaţie, de frecare, centrifuge şi de forţele Coriolis.
Hidrometria râurilor
Hidrometria este ramura hidrologiei care se ocupă cu descrierea instalaţiilor şi
a aparatelor hidrometrice, cu metodele şi tehnicile de măsurare şi de analiză a
caracteristicilor fizice şi chimice ale apei şi cu prelucrarea datelor. Cu ajutorul
măsurătorilor, hidrologia poate să prezinte o imagine asupra ecartului de variaţie
a fenomenelor hidrologice studiate, să determine o serie de parametri din formule
empirice şi modele hidrologice, să formeze şiruri statistice şi să realizeze
prognoza hidrologică.
Pentru obţinerea volumului de informaţii asupra caracteristicilor fizice şi
chimice ale resurselor de apă este necesară o reţea de staţii hidrologice la care
se fac observaţii şi măsurători.
Nivelurile
Nivelul apei unui râu, canal, lac, sau mare este un element foarte important,
deoarece după variaţia lui în timp se poate caracteriza regimul de scurgere. Prin
nivelul apei se înţelege înălţimea oglinzii apei faţă de un plan orizontal de
referinţă, ales arbitrar, numit planul ,,zero miră”. Măsurarea nivelurilor se face
cu ajutorul mirei hidrometrice pe care se citeşte nivelul suprafeţei apei unui râu,
lac, canal, etc.
Mira hidrometrică este formată din mai multe plăci de aluminiu, cu lungime
de 0,5m sau un metru fiecare, divizate din 2 în 2 cm în aşa fel încât fiecare
decimetru să formeze în alternanţă litera E. În funcţie de configuraţia albiei, o
miră fixă poate fi instalată pe un singur pilot, sau pe mai mulţi piloţi.
După modul de instalare mirele verticale pot fi mire hidrometrice instalate
pe o construcţie hidrotehnică deja existentă, pe piloţi izolaţi, pe zidărie în cazul
în care malul râului este protejat de un zid de piatră sau de beton sau pe piloţi în
scară alcătuită din 1……n piloţi metalici sau de lemn, plantaţi în scară pe malul
înclinat.
La partea inferioară a mirei deosebim planul ,,O” al mirei care trece prin
cota ,,0” a mirei şi pentru care se determină poziţia altimetrică precisă şi planul
,,O” al graficului, un plan imaginar, care se fixează cu până la 1 m mai jos faţă
de ,,0” al mirei şi la care se raportează toate citirile de niveluri care se
efectuează la miră.

La partea superioară a mirei, se marchează cu vopsea, printr-o linie


orizontală:
-cota de atenţie (CA), de regulă cu linie albastră, care semnifică
preavertizarea unei viituri mari cu pericol de a se produce inundaţii;
-cota de inundaţie (CI), marcată cu linie roşie, mai sus cu 0,5m arată cota la
care practic începe procesul de inundare a albiei majore, a unui teren sau a unui
obiectiv protejat;
-cota de pericol (CP), cu linie galbenă, de regulă cu 0,5m mai sus ca cea
anterioară, avertizează asupra acţiunilor de evacuare a unităţilor industriale,
case sau grajduri de vite, pentru a se evita pierderile de vieţi omeneşti sau de
bunuri materiale (Savin,2001).
Limnigraful este instrumentul care înregistrează grafic toate variaţiile
verticale ale suprafeţei apei produse în timp.

Măsurarea adâncimilor
Adâncimea apei într-un punct dat reprezintă distanţa, pe verticală, de la
suprafaţa apei până la fundul râului, lacului sau mării. Măsurarea adâncimii
apelor se face cu scopul de a se obţine informaţii care să permită a se aprecia
morfologia fundului şi a se determina suprafaţa secţiunii care se găseşte sub
oglinda apei. Pentru măsurarea adâncimilor se folosesc diferite utilaje în funcţie
de mărimea adâncimilor şi de lăţimea cursului de apă sau a lacului.
Tija hidrometrică, formată dintr-o ţeavă metalică cu diametrul de 2–3 cm,
gradată din cm în cm, se foloseşte la efectuarea sondajelor hidrometrice, la
râurile mici care nu au adâncimi mai mari de 3-4m, la viteze care nu
depăşesc 1,5 m/s şi care se pot măsura direct din albie, de pe o ambarca-
ţiune, o punte hidrometrică sau de pe un cărucior pe cablu.
Prăjina hidrometrică se foloseşte până la adâncimi de 4-5 m şi viteze mici,
sau până la 3-3,5m când vitezele au valori medii.
Cablul lestat se foloseşte la râurile care au adâncimi mari şi măsurarea se
face de pe un pod sau de pe o ambarcaţiune. Cablul este făcut din cânepă sau
din metal şi este prevăzut cu o greutate la partea inferioară (între 0,5 şi 25 kg)
pentru a păstra o poziţie cât mai apropiată de verticală chiar la viteze mari.
Ecosonda este un aparat mult mai precis şi automat, pentru determinarea
adâncimilor, bazat pe principiul reflectării sunetului de fundul apei. Aceste
aparate înregistrează automat adâncimile, diagramele obţinute fiind deosebit de
utile şi pentru analiza morfologiei fundului.

Determinarea elementelor secţiunii active de scurgere


În cazul râurilor, prin secţiune activă înţelegem suprafaţa din profilul
transversal prin care are loc scurgerea apei. La profilul transversal se fixează, în
primul rând, punctele de reper de pe ambele maluri. Între ele se întinde un cablu
gradat cu ajutorul căruia se determină în primul rând lăţimea râului (B), care
este distanţa pe oglinda apei între cele două maluri. Pe cablu se fixează
verticalele de sondaj, adică punctele în care se măsoară adâncimea apei şi
distanţele dintre ele.
Construirea profilului transversal se face, de regulă, pe o hârtie milimetrică
pe care se fixează axa verticală cu adâncimile transpuse în raport cu oglinda
apei, iar pe orizontală se stabilesc, la scară, distanţele dintre verticalele de
sondaj începând de la reperul de la mal, de unde s-a început măsurarea.
Suprafaţa secţiunii active (ω), rezultă din însumarea secţiunilor parţiale
dintre verticalele de sondaj. Suprafeţele acestora se obţin prin asimilarea lor cu
o serie de figuri geometrice ca triunghiuri, dreptunghiuri, pătrate sau trapeze,
folosind formulele cunoscute pentru aflarea suprafeţelor. De regulă la cele două
maluri vor fi întotdeauna triunghiuri, celelalte secţiuni fiind asimilate cu
suprafeţe de trapeze sau de dreptunghiuri. Astfel, suprafaţa totală se va
determina folosind formula:
ω = [(h1 b1)/2]+[(h1+h2) b2 ]/2 + …+ [(hn-1+ hn) bn-1]/2 +[(hn bn) /2]
Adâncimea medie (hmed) se determină ca un simplu raport între suprafaţa
secţiunii active (ω) şi lăţimea oglinzii apei (B) între cele două maluri, în profilul
în care s-a făcut măsurătoarea.
hmed = ω / B
Adâncimea maximă (hmax) este cea mai mare adâncime a apei în secţiunea
transversală şi se alege din sondajele efectuate.
Perimetrul udat (P) sau muiat, în profilul transversal ales şi măsurat, este dat
de lungimea fundului apei şi rezultă dintr-o însumare a ipotenuzelor unor
triunghiuri dreptunghice, cu catetele date de diferenţa dintre măsurătorile de
adâncime ale verticalelor vecine.
Raza hidraulică (R) este raportul dintre suprafaţa secţiunii (ω) şi perimetrul
udat (P).
R=ω/P
Rugozitatea (ρ) care se referă la aprecierea globală a tuturor asperităţilor
care se opun mişcării apei ca urmare a mărimii diametrului aluviunilor (nisip,
pietriş, bolovăniş) sau a altor obstacole care apar în albie şi contribuie la
reducerea vitezei.

Viteza de curgere
Viteza apei poate fi definită ca distanţa (în m) parcursă de masa de apă în
unitatea de timp (s), sau vectorul care indică intensitatea şi direcţia de deplasare
a particulelor lichide în mişcare. În secţiunea transversală ea diferă de la un
punct la altul în funcţie de natura fundului, de configuraţia şi rugozitatea albiei,
de adâncimea masei de apă etc. Viteza medie se determină prin efectuarea mai
multor măsurători pe verticalele de sondaj ale secţiunii de scurgere, cu ajutorul
moriştii hidrometrice.
Morişca hidrometrică este instrumentul cu care se măsoară viteza punctuală a
curentului de apă. Prima morişcă hidrometrică a fost inventată de Woltman în
1790 pentru a măsura viteza apei în canale, după care a devenit mijlocul cel mai
folosit pentru a determina viteza punctuală. O morişcă se compune din paletă,
corpul moriştii şi coada.
Rotorul sau elicea include în construcţie un şurub fără sfârşit cuplat cu o
rotiţă zimţată astfel încât la un număr n de rotaţii ale elicei să se realizeze un
contact electric şi ca urmare să se înregistreze un semnal, sonor sau luminos.
Semnalul poate fi dat la 50 sau la 20 de rotaţii ale paletei. De curând au apărut
morişti cu contorizare a fiecărei rotaţii. Intre numărul de rotaţii pe secundă (n)
şi viteza apei (V) există o relaţie liniară pusă în evidenţă de ecuaţia dreptei:
V = a + bn
în care a este viteza de pornire a moriştii, adică viteza de la care curentul de
apă reuşeşte să pună în mişcare paleta, iar b o constantă care se determină la
etalonarea moriştii.
Corpul moriştii realizează legătura dintre elice şi coadă fiind prevăzut cu un
orificiu prin care se introduce tija moriştii.
Coada moriştii, uşoară şi lată are rolul de a permite direcţionarea elicei chiar
pe direcţia curentului cu viteza maximă.
Dintre accesoriile moriştii, menţionăm cronometrul, dispozitivul de
contorizare a rotaţiilor, tija de care se fixează tija cu un şurub, la adâncimea
aleasă. Dispozitivul de semnalizare optică sau sonoră a numărului de contacte şi
accesoriile necesare întreţinerii.

Calculul vitezei medii


Viteza medie a apei, pe aceeaşi verticală de sondaj, se poate calcula din
valorile punctuale, folosind metoda analitică, grafoanalitică, grafomecanică sau
metoda integrării vitezelor pe verticală.
Metoda analitică permite calcularea vitezei medii, pe fiecare verticală, în
funcţie de numărul de viteze punctuale determinate.
În cazul adâncimilor mici viteza punctuală este aceeaşi ca cea de la 0,6.
Vm = V 0,6h
Dacă viteza s-a determinat în două puncte, deci la adâncimi între 21 şi 40
cm,
Vm = (V0,2 + V0,8) /2 sau Vm = (Vs + Vf) /2
Pentru calcularea vitezei, în cazul în care s-au folosit trei puncte, deci la
adâncimi între 41 – 80 cm,
Vm =(V0,2h + 2V0,6h +V0,8h) /4

Determinarea vitezei medii când pe verticală s-au măsurat în cinci puncte (la
adâncimi mai mari de 80 cm), se face cu formula:
Vm =(Vs + 3V0,2h + 3V0,6h +2V0,8h +Vf) /10
Măsurarea cu flotori sau plutitori este cea mai simplă şi nu presupune decât
dotarea cu un ceas cu cronometru sau secundar central, posibilitatea de a
măsura o distanţă între două repere de pe mal şi câţiva plutitori. Pentru
măsurare se alege un sector de albie rectilinie pe o distanţă care să depăşească
de cel puţin 3 – 5 ori lăţimea cursului. La reperul din amonte se lansează pe
suprafaţa apei unul sau mai multe obiecte uşoare (sticluţe de plastic goale,
beţişoare de 5-10 cm, bucăţi de spumă spongioasă etc.) care să se poată deplasa
odată cu masa de apă. De regulă se lansează un flotor în amonte de secţiunea
primului reper şi se începe cronometrarea când flotorul trece prin secţiune,
urmărindu-l pe traseu până la secţiunea din aval când se opreşte cronometrul şi
se determină timpul. Cunoscând distanţa parcursă de flotor (D) în metri şi
timpul necesar parcurgerii distanţei (t) se poate determina viteza (V) în m/s
folosind formula:
V = D/t

Debitul râurilor
Prin debit (Q) înţelegem volumul de apă (l/s sau m3/s) care trece prin
secţiunea transversală a unui curs de apă într-o unitate de timp. El se
determină ca fiind produsul dintre secţiunea de scurgere (ω ) în m2 şi viteza
apei (V) m/s:
Q=ωV
Debitul mediu specific sau debitul pe unitatea de suprafaţă q (l/s.km2 )
este mărimea care se calculează ca raport între debitul de apă (Q) în l/s şi
suprafaţa bazinului hidrografic în km2 (Sb).
q = Q.1000/ Sb
Dacă raportăm debitul (Q) scurs într-un interval de timp dat (T) (zi, lună,
an) la suprafaţa bazinului (Sb) obţinem înălţimea stratului de apă scurs (h mm)
de pe arealul luat în calcul.
h (mm) = QT / Sb

Metode de determinare a debitului lichid


Determinarea debitului folosind viteza măsurată cu morişca
hidrometrică.
După numărul de verticale de viteză folosite şi numărul de puncte de
măsurare a vitezei pe fiecare verticală, măsurătorile de debit pot fi
măsurători complete, când vitezele se măsoară în toate punctele standard din
verticalele de viteză, măsurători la 0,6h când în fiecare verticală se măsoară
viteza numai la 0,6, măsurători la suprafaţă, când în fiecare verticală, se
măsoară viteza numai la suprafaţă şi măsurători integrate când viteza medie
a fiecărei verticale se determină prin metoda integrării vitezelor.
După cum viteza medie are mai multe metode de determinare şi debitul
total poate fi estimat prin mai multe metode dintre care amintim metoda
analitică, grafoanalitică, grafomecanică ş.a.
Metoda analitică porneşte de la ideea că debitul total reprezintă suma
debitelor parţiale dintre verticalele de viteză. Pentru determinarea debitului
prin această metodă se impun următoarele etape:
-calcularea vitezelor medii pe fiecare verticală (v1,v2, …vn);
-determinarea suprafeţelor parţiale dintre verticalele de viteză, (ω1, ω2,….
ωn) (fig. 3).
-estimarea vitezelor medii pentru suprafeţele dintre verticalele de viteză
(V1, V2, V3, ….Vn).
Fig. 3 - Profil transversal cu secţiunile dintre verticalele
de viteză şi vitezele medii ale acestora

Viteza medie pe o secţiune parţială de scurgere se determină ca medie


aritmetică a vitezelor medii ale verticalelor vecine. Pentru cele două secţiuni
extreme, dintre prima şi ultima verticală de viteză şi mal, viteza medie se
estimează a fi 2/3 din prima şi din ultima viteză medie (tabelul 1).
Pentru fiecare secţiune se determină debitul parţial ca produsul dintre
secţiune şi viteză (fig. 3). De exemplu, pentru calcularea debitului dintre
verticalele III şi IV se foloseşte expresia:
ω4 [(VIII + VIV)/2] sau Q4 = ω4 V4
Valorile parţiale se însumează pentru a se obţine debitul total, astfel:
Q = 2/3 ω0 V1 + ω1 (V1 + V2)/2 + ω2 (V2 +V3)/2 +…..ωn-1 (Vn-1 +Vn)/2 +
2/3 ωnVn (m3/s).

Tabelul 1
Calculul debitului de apă prin metoda analitică
Vert. V. med. Supr. V. medie Debitele
de pe dintre vert. dintre parţiale
viteză verticală de viteză verticalele de Qi
(m/s) (ωi) viteză (V m/s)
I 0,302 ω1 = 0 08 V1 = 0 201 Q1 = 0 016
II 0,435 ω 2 = 0 500 V 2 = 0,378 Q2 = 0,189
III 0,370 ω3 = 1 030 V 3 = 0,411 Q3 = 0,423
IV 0,713 ω4 = 1 620 V 4 = 0,542 Q4 = 0,878
V 0,735 ω5 = 2 210 V 5 = 0,724 Q5 = 1,600
VI 0,690 ω6 = 2 360 V 6 = 0,712 Q6 = 1,680
VII 0,614 ω7 = 1 920 V 7 = 0,652 Q7 = 1,250
VIII 0,406 ω8 = 1 140 V 8 = 0,510 Q8 = 0,607
ω9 = 0 270 V 9 = 0,270 Q9 = 0,073
ω=Σωi=11 Q=Σ

Această metodă se poate folosi şi în cazul în care s-a efectuat


determinarea vitezelor la 0,6 sau la suprafaţă considerându-le ca fiind viteze
medii pentru verticalele respective. În acest caz, debitul calculat se numeşte
debit fictiv.
Determinarea debitului cu ajutorul vitezei obţinute din deplasarea
flotorilor. Cunoscând viteza de suprafaţă determinată cu ajutorul flotorilor
se calculează un debit fictiv ca rezultat al produsului dintre viteza (V) şi
secţiunea (ω).
Q fictiv = ω V supr.
Debitul real se determină prin introducerea unui coeficient de corecţie
astfel încât
Q = K Q fictiv
În care coeficientul de reducţie K se apreciază a fi între 0,86 pentru
râurile de munte şi 0,89 pentru cele de câmpie:
Debite caracteristice
Cu debitele zilnice determinate şi cu valorile extreme ale acestora se
întocmeşte fişa debitelor zilnice din cursul unui an. Analiza acesteia,
asociată cu observaţiile de la staţiile hidrologice, ajută la definirea mai
multor debite caracteristice:
Debitul maxim absolut (Q max.abs) este cel mai mare debit înregistrat în
perioada de observaţii directe, sau reconstituit pe baza informaţiilor.
Debitul maxim extraordinar (Qmax.ex.) este cel mai mare debit din ultima
perioadă de 30 de ani.
Debitul maxim de inundaţie (Q max.in.) este debitul la a cărui valoare apele
depăşesc cota de inundaţie şi se revarsă în albia majoră.
Debitul maxim anual (Qmax.an.) este cel mai mare debit din cursul; unui an.
Debitul maxim lunar (Qmax. lun) cel mai mare debit dintr-o lună.
Debitul mediu anual (Qm.an) este media aritmetică a debitelor medii lunare
dintr-un an.
Debitul mediu lunar (Qm.l.) este media aritmetică a debitelor medii zilnice
dintr-o lună determinate pe baza cheii limnimetrice.
Debitul modul sau mediu multianual (Qo) reprezintă media debitelor
medii anuale pe o perioadă cât mai mare de observaţii.
Debitul de etiaj (Qe) debitul cel mai mic, care se realizează numai în 10 zile
din an.
Debitul minim lunar (Q min. l.) cel mai mic debit înregistrat în cursul unei
luni.
Debitul minim anual (Q min. an.) cel mai mic debit din cursul unui an.
Debitul minim absolut (Q min.abs.) cel mai mic debit înregistrat în perioada
de observaţii.

Bibliografie selectivă

Gâştescu, P. (1998), Hidrologie, Editura Roza vânturilor, Târgovişte.


Pişota, I. (1995), Hidrologie, Editura Universităţii, Bucureşti.
Zăvoianu, I. (2002), Hidrologie, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
Sorocovschi, V., Buta, I. (1994), Hidrometrie, (măsurători şi calcule
hidrologice), Universitatea „Babeş - Bolyai”, Cluj-Napoca.

HIDROLOGIE

REGIMUL HIDROLOGIC AL RÂURILOR

Prin regim hidrologic înţelegem schimbarea legică a stării resurselor de apă, în


timp, condiţionată de factorii fizico-geografici şi în principal de condiţiile
climatice. El se manifestă prin oscilaţii zilnice, anotimpuale anuale şi multianuale
ale nivelurilor, debitelor lichide şi solide, temperaturilor, chimismului, proceselor
de albie. Fiecare din aceste elemente poate avea regimul propriu de variaţie în timp
şi în spaţiu, în funcţie de condiţiile care-l determină. Dimensionarea elementelor
de regim este determinată de condiţiile climatice şi de cele fizico-geografice. La
toate acestea se adaugă factorul uman, cu rol din ce în ce mai important în
modificarea uneori radicală a regimului hidrologic al cursurilor de apă.
Studierea regimului hidrologic are ca scop descifrarea legităţilor care duc la
variaţia în timp şi în spaţiu a resurselor de apă ale unui teritoriu. Acest lucru este
absolut obligatoriu în condiţiile prezente, în care apa este analizată ca resursă şi ca
factor al dezvoltării, de cantitatea şi de regimul ei de variaţie în timp şi în spaţiu,
depinzând chiar dezvoltarea socio-economică locală şi regională.

Factorii care determină scurgerea râurilor


Factorii neclimatici
Această grupă de factori are un rol important în distribuţia spaţială a scurgerii
râurilor şi includ condiţiile geologice, de relief şi solurile pe care, la scara vieţii
umane, le putem considera constante. Sunt apoi vegetaţia şi activităţile umane care
au o dinamică accentuată în timp.
Constituţia geologică cu distribuţia spaţială a diferitelor tipuri de roci
consolidate sau neconsolidate, permeabile sau impermeabile cu diferite structuri şi
stratificaţii are un rol important în circulaţia apelor căzute din precipitaţii.
În zona de munte se întâlnesc, de regulă, roci compacte, cu rezistenţă mare la
eroziune, care generează pante mari ale versanţilor şi ale albiilor de râu, o scurgere
rapidă şi cantităţi mici de aluviuni în suspensie.
În regiunile deluroase, rocile mai slab cimentate sau chiar neconsolidate, uşor
friabile, sunt, de regulă acoperite cu soluri care au o textură argiloasă. Ca urmare,
infiltrarea se produce mai greu şi dacă ţinem cont şi de faptul că rocile mai puţin
rezistente la eroziune permit o fragmentare mai puternică a reliefului şi deci pante
mari, scurgerea apelor pe versant se produce repede şi se formează viituri care
antrenează şi o mare cantitate de aluviuni în suspensie.
În arealele piemontane şi de podiş, sunt pachete groase de depozite permeabile
în alternanţă cu impermeabile, cu drenaj subteran adânc care este greu intersectat
de eroziunea fluvială, din care cauză este frecvent fenomenul de secare al râurilor.
În zonele de câmpie, apele din precipitaţii, din cauza pantelor foarte mici, au
un drenaj lent, se scurg încet spre reţeaua de albii sau rămân la suprafaţa terenului
pe arealele fără pante, unde predomină procesele hidrologice pe verticală, de
infiltrare sau evaporare.
Fără a avea un caracter zonal, un rol deosebit asupra scurgerii râurilor îl au
calcarele, a căror suprafaţă, la nivelul României, se estimează a fi între 4400 şi
4600 km2. In arealul acestor formaţii, scurgerea superficială este complet dezorganizată
în favoarea unei scurgeri subterane, cu mici variaţii ale regimului de scurgere.
Relieful are o influenţă directă asupra scurgerii râurilor prin gradul de
fragmentare şi prin pantele versanţilor, cu urmări şi asupra circulaţiei apelor freatice.
In regiunile carpatice, unde frecvent pantele sunt între 200 şi 400 m/km şi chiar
peste, scurgerea superficială de pe versanţi este foarte rapidă. Procesul se reduce
treptat spre câmpie, ca urmare a faptului că în regiunile de deal pantele sunt cuprinse
între 80 şi 200 m/km, în timp ce la câmpie au numai între 5 şi 60 m/km. Influenţa
reliefului asupra proceselor de scurgere se manifestă şi prin zonalitatea verticală, de
care este direct legată creşterea precipitaţiilor şi a scurgerii şi scăderea
evapotranspiraţiei.
Solul are rolul de tampon, fiind interfaţa dintre precipitaţii şi scurgerea de versant.
Influenţa solului asupra proceselor de scurgere depinde de structura şi textura solurilor,
de panta versanţilor şi de intensitatea ploilor. Solurile cu textură nisipoasă au o
capacitate de reţinere mare în timp ce solurile argiloase au capacitate de reţinere mică.
În acest sens, primele contribuie la atenuarea scurgerii prin volumul mai mare de apă
reţinută în timp ce ultimele au un rol minim în acest proces.
Vegetaţia prin cantitatea de masă pe unitatea de suprafaţă are un rol important în
atenuarea proceselor de scurgere şi chiar în protejarea covorului de sol contra
proceselor de eroziune. În primul rând, covorul vegetal împreună cu condiţiile
climatice contribuie la formarea tipurilor de sol. Apoi sistemul radicular al plantelor
contribuie la o sporire a rezistenţei solurilor la procesele de eroziune. Un covor vegetal
dens, în cazul păşunilor sau al fâneţelor, contribuie la o atenuare a scurgerii de versant.
Pădurea, care ocupă 27% din teritoriul României, intervine substanţial în
dimensionarea proceselor de scurgere (Ujvari, 1972). Ea determină o micşorare a
cantităţilor de precipitaţii, în primul rând prin reţinerile pe coronament. Sunt cazuri
când la ploi cu cantităţi mai mici de 3 mm, întreaga ploaie este reţinută. Litiera are apoi
rolul unui burete, care în funcţie de grosime, reţine foarte multă apă şi o cedează lent
pentru infiltrare în sol şi pentru scurgere. Aceasta face ca pe cursurile de apă, din
zonele împădurite, viiturile să nu fie bruşte, dar durata lor să fie mai mare.
Activitatea omului asupra proceselor de scurgere s-a desfăşurat în decursul timpului
direct sau indirect, cu intensităţi diferite, în funcţie