Adevărurile şi falsurile lumii WIKI (I)

de Philip Coppens

articol tradus din revista Nexus Magazine, ediţia engleză

Wikipedia, celebra enciclopedie gratuită online, este o bază de date

construită în mod „democratic”, care este vulnerabilă la abuzuri. Apariţia
programului WikiScanner a scos însă la iveală o întreagă reţea de
minciuni şi dezinformări. Încă de la crearea sa în anul 2001, Wikipedia s-
a dezvoltat ca fenomen online care, în aparenţă, permite ca adevărul să
fie gestionat în mod democratic; dar anul trecut Wikipedia a fost
demascată ca arogându-şi un rol de „ministeriat al adevărului”. Mai grav
însă, există cazuri în care unii oameni au fost arestaţi şi terorizaţi din
cauza informaţiilor incorecte care au apărut pe această enciclopedie
online!

Wikipedia în vizor

În data de 15 decembrie 2005, numeroase surse media au raportat că

Wikipedia, enciclopedia cu acces liber, era comparabilă ca şi corectitudine cu Encyclopaedia Britannica online,
cel puţin în ceea ce priveşte articolele bazate pe informaţii ştiinţifice. Acesta a fost rezultatul unui studiu realizat
de către revista Nature, care a ales spre examinare articole ştiinţifice din ambele enciclopedii pe teme variate care
acopereau o gamă diversă de domenii, descoperind în aceste articole doar opt erori grave. Dintre acestea, patru
erori proveneau de la fiecare dintre site-uri. De asemenea, au mai fost descoperite o serie de erori faptice,
omisiuni sau declaraţii false în alte articole cu subiecte diverse. Per total au fost depistate 123 de erori de acest
gen în articolele analizate din Encyclopaedia Britannica şi 162 de erori în Wikipedia. Astfel, concluzia este
uluitoare: o medie de 2,92 de greşeli pe articol pentru Britannica şi o medie de 3,86 de greşeli pe articol pentru
Wikipedia, sau altfel spus 3 contra 4 greşeli! Aceasta evident nu înseamnă nicidecum că Wikipedia este
„comparabilă ca şi acurateţe” cu Britannica – aşa cum au relatat ziarele, titlurile din ziare au fost o dezinformare
în sine – deoarece niciuna dintre enciclopedii nu poate fi numită „corectă” în această situaţie.

Oare acest scor obţinut de Wikipedia ar putea fi considerat un argument pentru a demonstra că Internetul este mai
mult decât o amestecătură de teorii conspiraţioniste şi site-uri pornografice şi că eforturile reunite ale
utilizatorilor de Internet au dus la realizarea unei baze valoroase de cunoştinţe? Poate că da. Wikipedia permite
oricui să intre şi să adauge, să modifice sau să şteargă orice în enciclopedie. Wikipedia este, prin urmare, un
exerciţiu de încredere: ea speră că utilizatorii ei vin cu cele mai bune intenţii.

Site-ul Wikipedia a fost înfiinţat prin intermediul fundaţiei non-profit Wikimedia Foundation şi, în 2006, avea un
buget estimat la aproximativ un milion de dolari. Fondatorii săi au fost Jimmy Wales şi Larry Sanger; Larry
Sanger s-a retras în 2002 şi a declarat, în octombrie 2006, că intenţionează să realizeze o altă enciclopedie
concurentă, care în schimb să cuprindă date mult mai atent revizuite.

La baza încrederii în buna credinţă a utilizatorilor nu se află nicio garanţie – nu este de mirare că în timp
Wikipedia a permis să apară o serie de erori grosolane. Biografia lui George W. Bush a fost de atât de frecvent
modificată – cel mai adesea pentru a include insulte şi „opinii personalizate” în ce priveşte politica dusă de el –
astfel încât acest subiect, alături de alte câteva, au fost blocate, în sensul că numai utilizatorilor autorizaţi li se
mai permitea să le editeze. Acest caz poate părea inocent, sau chiar amuzant.

Dar un caz mai suspect s-a petrecut la sfârşitul anului 2005 când, timp de patru luni, Wikipedia a afişat un articol
scris sub anonimat care afirma că jurnalistul John Seigenthaler ar fi fost implicat în asasinatele lui John F.
Kennedy şi Robert F. Kennedy. Articolul asociat acestuia pe Wikipedia afişa: „Pentru scurt timp s-a crezut că el
era implicat în mod direct în asasinarea familiei Kennedy, respectiv a ambilor fraţi, John şi Bobby. Nu s-a dovedit
niciodată, cu probe, această acuzaţie.” Şi o altă afirmaţie: „John Seigenthaler s-a mutat în Uniunea Sovietică în
1971 şi apoi s-a reîntors în Statele Unite în 1984. El a deschis una dintre cele mai mari firme de relaţii publice din
ţară la scurt timp după aceea.” Niciuna dintre aceste afirmaţii nu era reală şi nici măcar nu fusese enunţată ca
supoziţie nicăieri altundeva înafara WikiWorld. Seigenthaler, care la vârsta de 78 de ani, credea că nu mai există
nimic care să-l surprindă sau să-l rănească, cu siguranţă nu luase în calcul Wikipedia.

Chiar şi mai grav, acest caz a scos în evidenţă propagarea acestor erori,
pentru că informaţiile din Wikipedia alimentează în mod automat site-
urile Reference.com şi Answers.com, ale căror computere sunt programate
să copieze informaţii, cuvânt cu cuvânt, de pe Wikipedia fără nicio
verificare, transmiţând astfel automat informaţiile false şi altor site-uri,
care contează pe acurateţea lor. În cazul acesta, „încrederea” a eşuat şi
poate că nu doar Wikipedia este de vină...

Dar semnul de rău augur care nu ar fi trebuit să fie ignorat şi care a fost
scos în evidenţă de acest caz a fost mai ales acela că Wikipedia
reacţionează lent. Seigenthaler a semnalat că „biografia” sa a fost
modificată în data de 26 mai 2005. În data de 29 mai, unul dintre
moderatorii site-ului a revenit asupra acestei biografii, doar realizând o corectură asupra ortografiei greşite a
cuvîntului „early” (devreme) dar nu a verificat şi celelalte erori, care erau cu adevărat grave. Timp de patru luni
Wikipedia l-a prezentat pe Seigenthaler ca fost suspect de asasinat, înainte ca această menţiune să fie ştearsă din
istoria website-ului, în data de 5 octombrie. Chiar şi atunci, aceste afirmaţii au rămas afişate pe Answers.com şi
Reference.com, pentru încă trei săptămâni.

Daniel Brandt, un militant care locuieşte în San Antonio, a deschis site-ul anti-Wikipedia, Wikipedia Watch
(http://www.wikipedia-watch.org), în replică la problemele pe care le avea cu articolul care-i purta numele în
enciclopedie. El este cel care a verificat adresa IP a computerului de pe care au fost introduse modificările în
articolul despre Seigenthaler şi a descoperit că acel computer aparţinea firmei Rush Delivery, o companie din
Nashville. În data de 9 decembrie 2005, un anume Brian Chase, angajat al acestei companii, a recunoscut că el
este cel care a introdus informaţiile false din biografia lui Seigenthaler pe site-ul Wikipedia.

Povestea s-a încheiat aici, lecţia care a fost învăţată fiind aceea că Wikipedia poate deveni un extrem de eficient
mijloc de dezinformare – o lecţie pe care prea puţini au înţeles-o la acel moment. Şi deşi Wikipedia ar fi trebuit
să reacţioneze, nu a făcut-o.

Cazul lui Seigenthaler a devenit foarte cunoscut, dar nu a fost nicidecum singurul caz de acest gen. Începând cu
decembrie 2006, Brandt a întocmit liste cu articolele pline de informaţii false, dar şi cu cele care conţin texte
copiate efectiv din materiale protejate de legea copyright-ului.

Falsificarea

La începutul anului lui 2007, universul Wiki a fost literalmente răsturnat când unul dintre cei mai prolifici
colaboratori şi editori ai enciclopediei, „considerat” de către site a fi un profesor de religie cu grade avansate în
teologie şi drept canonic, a fost demascat ca fiind nimic mai mult decât un fost student, exmatriculat dintr-un
colegiu de stat.

Persoana aflată în centrul acestei controverse este editorul care folosea pseudonimul „Essjay” – de la bun început
ar trebui să ne punem întrebarea de ce ar vrea cineva cu autoritate şi studii superioare să se ascundă în spatele
unui pseudonim. În realitate, Essjay era un oarecare Ryan Jordan, în vârstă de 24 de ani, din Kentucky, care nu
deţinea nici un fel de diplomă sau grad didactic. El a folosit lucrări de genul „Catolicismul pentru tonţi”
(„Catholicism for Dummmies”) pentru a elabora şi corecta articole despre riturile de penitenţă sau despre
doctrina transsubstanţierii.

Esenţa problemei este la începutul „carierei” de editor Wikipedia a lui Essjay, când nimeni nu i-a verificat
declaraţiile de acreditare şi când declaraţia lui, că deţine catedra de profesor de religie la o universitate
particulară, a fost luată de bună. În timp, el a contribuit la aproximativ 20.000 de articole ale Wikipedia-ei, ceea
ce înseamnă aproximativ 1% din totalul de 1.675.000 de articole pe care Wikipedia le-a afişat online.

Cel mai grav este faptul că personalul Wikipedia l-a recrutat pe Essjay în
cadrul Comitetului de Arbitrare, pe care acesta chiar l-a condus pentru
două termene, astfel acordându-i puteri depline, el putând face absolut
orice, fără ca cineva să-l întrebe ceva. Din fericire, Essjay a fost doar un
prefăcut şi nu o persoană care să intenţioneze să împrăştie informaţii
eronate... dar ar fi putut reuşi şi aceasta cu mare uşurinţă. El a fost un
pion important în WikiWorld. Ziarul The New Yorker, în ediţia sa din 31
iulie 2006 a publicat un amplu articol despre Essjay şi activităţile sale
care la acea dată apăreau ca fiind de bună credinţă.

La mijlocul lui ianuarie 2007, Essjay şi-a publicat numele şi CV-ul real
pe website-ul Wikia. Daniel Brandt este cel care a observat aceasta şi a
făcut cercetări mai amănunţite. El a contactat în cele din urmă ziarul The
New Yorker pentru a-l informa că declaraţiile biografice iniţiale ale lui
Essjay au fost false.

În 26 februarie, The New Yorker a publicat o erată în ediţia online, precizând că Essjay „nu deţine grade
avansate” şi că „nu a predat niciodată”. Dar cel mai grav a fost probabil comentariul: „Până la momentul
publicării articolului, nici noi şi nici Wikipedia, nu aflasem numele real al lui Essjay.”

În urma acestor dezvăluiri, co-fondatorul Wikipedia Jimmy Wales i-a cerut lui Essjay să demisioneze (în mod
normal, el ar fi trebuit să fie dat afară!), declarând că „Wikipedia se bazează pe cei doi piloni îngemănaţi ai
încrederii şi toleranţei.” Era clar că unul dintre cei doi piloni acum colapsase cu desăvârşire. Dar în mod bizar,
Wales a adăugat comentariul: „Evident, nu este bine ceea ce acesta a făcut, dar totuşi este interesant faptul că
domnul Jordan a fost un editor excelent, acreditat sau nu. Munca sa a fost foarte valoroasă pentru Wikipedia.” Ne
întrebăm cum...

Articolul din Wikipedia despre acest veritabil dezastru afirma: „În urma acestei controverse, utilizatorii
Wikipedia au început să analizeze istoricul editărilor anterioare ale lui Essjay şi au descoperit dovezi conform
cărora el se folosea de pretinsul său statut de profesor pentru a-şi impune opinia în diferite controverse editoriale
ale articolelor pe care le editase. «Utilizatorii au navigat prin editările lui şi au găsit locuri în care în mod evident
profitase de acreditarea falsă pentru a-şi susţine argumentele,» a declarat Michael Snow, administrator Wikipedia
şi totodată fondator al ziarului comunităţii Wikipedia, The Wikipedia Signpost. «Toate aceste postări vor fi
revizuite.»”

Site-ul afirma în continuare: „Ca reacţie la incident, Wales (fondatorul Wikipedia) va lua în considerare un proces
de validare pentru toate persoanele care se implică în luarea deciziilor, atunci când există dispute privind anumite
date sau fapte.” Wales a mai adăugat că site-ul va dezvolta în scurt timp o modalitate de a verifica acreditările
editorilor de la Wikipedia. «Nu cred că acest incident scoate la iveală vreo slăbiciune inerentă a Wikipedia-ei,
însă demască un punct slab pe care ne vom strădui să-l corectăm, » a adăgat Wales.”

Wales are desigur dreptul să-şi schimbe părerea, dar merită să menţionăm că în prima sa declaraţie despre aceste
evenimente el a spus că nu este îngrijorat de identitatea falsă a lui Essjay: „Îl consider un pseudonim şi nu am
chiar nicio problemă cu el.” Utilizatorii Wikipedia au fost revoltaţi de această declaraţie, astfel că Wales şi-a
schimbat punctul de vedere.

Pe 1 martie, Larry Sanger, răspunde declaraţiei iniţiale a lui Wales în blogul său, Citizendium Blog, declarând
„Declaraţia lui Jimmy pentru ziarul The New Yorker este năucitoare şi, în ultimă instanţă, tragică: el nu are nicio
problemă cu minciunile lui Essjay, prin aceasta chiar elogiindu-l pe Essjay, după ce minciunile i-au fost
demascate... Oare Jimmy nu realizează că această situaţie este mult mai dezastruoasă pentru Wikipedia decât
cazul Seigenthaler, deoarece ea reflectă direct judecata şi valorile conducerii Wikipedia?”

Wales a continuat totuşi să susţină că serviciul şi comunitatea Wiki sunt construite în jurul unui mecanism de
autosupraveghere şi de „auto-curăţare”, a cărui menire este să se asigure că articolele sunt corecte şi anume
Poliţia Wikipedia. Dar sunt oare membrii acesteia o „poliţie a gândirii” sau oameni care verifică faptele? Cazul
Seigenthaler sugerează că aceştia în mod cert nu se încadrează în categoria celor care verifică faptele.

„Poliţia Wikipedia”

Numărul persoanelor care sunt nemulţumite de Wikipedia şi au intrat în

conflict cu aceasta este relativ mare. „Pseudofizicianul” (după Wikipedia)
Jack Sarfatti se consideră a fi victima enciclopediei şi chiar s-a gândit să
acţioneze în instanţă. El a găsit în Wikipedia anumite informaţii de-a
dreptul defăimătoare la adresa sa. Desigur că el, ca de altfel oricine, poate
să modifice acea informaţie, ceea ce a şi încercat să facă. El a încercat de
mai multe ori să facă anumite corecturi, dar de fiecare dată, după numai
câteva minute, acestea erau şterse şi se revenea la varianta anterioară –
ceea ce sugerează că moderatorii Wikipedia monitorizează în mod
constant anumite pagini. Cercetări mai amănunţite l-au făcut pe Sarfatti
să concluzioneze că Wikipedia este controlată de un grup de sceptici, care în mod intenţionat vizează eliminarea
oricăror aspecte misterioase sau legate de conspiraţii.
Şi într-adevăr, când consulţi mai multe subiecte în Wikipedia, sfârşeşti prin a remarca un anumit „şablon”, care
exclude unele opinii.

Următoarele două exemple sunt edificatoare:

Paul Smith este un sceptic înfocat al misterelor Rennes-le-Chateau şi Stăreţia Sionului, adică exact subiectele
care stau la baza cărţii Codul lui Da Vinci a lui Dan Brown. Paul Smith este autorul majorităţii articolelor
publicate de Wikipedia pe acest subiect. Unele dintre acestea sunt în mod flagrant deplasate, iar altele conţin
serioase erori faptice. Am făcut anumite ajustări pentru ca exprimarea să fie corectă şi am urmărit să le elimin.
Nu am căutat să demonstrez că Stăreţia Sionului a existat cu adevărat – dar am considerat că argumentaţia ar fi
mai convingătoare dacă ar fi lipsită de erori. În acest caz, modificările mele au rămas postate pentru câteva luni,
iar apoi s-a revenit la varianta anterioară, eronată.

„Poliţia Wikipedia” ar fi trebuit să remarce că această modificare ulterioară era mai puţin neutră şi obiectivă
decât articolul anterior şi nu ar fi trebuit să o permită. Întrebarea este: de ce se preferă informaţii eronate şi
polarizate în locul exprimărilor mai neutre? Nu este de mirare că experţii găsesc numeroase erori în fiecare dintre
articolele de pe Wikipedia... căci de fapt Wikipedia pare că preferă să încurajeze erorile în locul faptelor
obiective.

De asemenea am încercat să adaug mai multe informaţii despre unele teorii contradictorii privind Corpus
Hermeticum, cu precădere lucrarea profesorului Bruno Stricker de la Universitatea Leiden, făcând referire la
numele şi publicaţiile sale (inclusiv teza sa de doctorat). În această situaţie, moderatorii Wikipedia au eliminat ei
înşişi secţiunea, susţinând că trebuia să menţionez „mai multe surse” – cu toate că menţionasem mult mai multe
surse decât alte informaţii care şi-au menţinut status quo-ul în acest articol, ca de exemplu afirmaţia că Corpus
datează din al doilea sau al treilea secol de după Christos şi nu din secolul 3 Î.C., cum afirmă Stricker (şi alţii).

Exemple de astfel de editări şi intervenţii neprofesioniste, puternic polarizate şi conservatoare, eliminarea

informaţiilor neconvenţionale, ajung până la sute dacă nu chiar până la mii de cazuri. Paul Joseph Watson de la
Prison Planet (http://www.prisonplanet.com) a observat că există o campanie concertată de ştergere a
informaţiilor despre Mişcarea „Adevărul despre 11 septembrie” (9/11 Truth Movement). Ba mai mult, pagini
create de această mişcare sau de persoane cu idei similare, ca de exemplu articolele intitulat „Lista scandalurilor
sexuale republicane”, „Interpelările oamenilor pentru Comisia de Investigare a evenimentelor din 11
septembrie” şi „Mişcarea de acuzare a lui George W. Bush” au fost toate eliminate. Într-adevăr, poate că prima
dintre paginile citate anterior nu a fost considerată adecvată pentru o astfel de enciclopede, dar Dylan Avery,
producătorul celui mai vizionat film documentar al istoriei internetului, în mod clar merită o pagină biografică
într-o enciclopedie online. Wikipedia se pare că are altă părere.

Acestea sunt doar nişte exemple privind experienţa de utilizator al acestui

„serviciul”. În cel mai bun caz, este evident că moderatorii nu au fost
niciodată pregătiţi, acreditaţi sau verificaţi în ceea ce priveşte pregătirea
lor în domeniile în care activează. Dar Sarfatti a atras atenţia asupra aşa-
numitei „arbitrări Wikipedia”, despre care Wales afirma că joacă un rol
de „auto-curăţare”, fiind deus ex machina, inventat cu scopul de a
restabili credibilitatea Wikipedia-ei, chiar dacă a numit un exmatriculat
de colegiu să prezideze peste aceasta.

Tulburat de propriul său caz şi neputincios să rectifice situaţia, Sarfatti

comenta pe o listă privată de email: „Au format un guvern virtual din
umbră în care îşi au propriile curţi de judecată a litigiilor.” El a insistat asupra ideii că oricine controlează Web-ul
deţine controlul asupra planetei – şi într-adevăr există acest potenţial. La orice căutare Google, dacă Wikipedia
are un rezultat pentru ceea ce cauţi tu, articolele Wikipedia vor fi afişate pe primele poziţii. Aşa că indiferent de
ceea ce vrei să ştii, probabil că vei accesa Google pentru aceasta şi vei găsi ceea ce cauţi în Wikipedia.
Googlepedia are deci un monopol virtual asupra informaţiilor şi, într-adevăr, aşa cum spunea Sarfatti, controlează
Web-ul.

Googlepedia oferă un „one-stop shop” pentru profesori şi pentru oricine altcineva care vrea să afle informaţii.
Profesorii au recunoscut că folosesc Wikipedia pentru a găsi informaţii. Ce se află pe Wikipedia – şi părerile care
sunt expuse acolo – sunt astfel transmise aproape în mod direct către studenţi. Se ridică astfel întrebarea ce
nevoie mai avem de profesori, căci şi studenţii pot la fel de bine să facă o căutare pe Internet. Este mult mai
probabil ca studenţii să caute şi alte surse de informaţie, poate pentru că sunt mai realişti în ceea ce priveşte
potenţialul Wikipedia (care se pare că pentru mulţi profesori a devenit un fel de Biblie).

Adevărurile si falsurile lumii Wiki (II)

de Philip Coppens
articol tradus din revista Nexus Magazine, ediţia engleză

Când minciunile au dus la închiderea unor oameni nevinovaţi

În cazurile descrise anterior, putem spune că doar câteva ego-uri fuseseră

zdrobite. Dar în 21 aprilie 2007, Robert Fisk publică în ziarul englez The
Independent povestea istoricului şi scriitorului turc Taner Akcam. Acesta
era supus persecuţiilor politice în ţara sa din cauza dezvăluirilor pe care
le-a făcut despre genocidul din Armenia. Nu este de mirare că
prezentarea sa pe Wikipedia a fost vandalizată, introducându-se afirmaţia
falsă că Akcam ar fi fost membru al unui grup terorist. Din cauza acestei
informaţii, istoricul turc a fost arestat de poliţia canadiană de frontieră pe
17 februarie 2007. Această păţanie este acum menţionată pe pagina
respectivă din Wikipedia, care în prezent poate fi doar editată de către
utilizatorii înregistraţi – deşi oricine se poate în continuare înregistra în mod gratuit, iar înregistrarea păstrează
doar câteva indicii despre persoana care a făcut modificarea şi nimic mai mult.

Taner Akcam i-a scris lui Fisk, afirmând: „În plus faţă de investigaţiile penale la care sunt supus (legea 301) în
Turcia, aici în SUA se desfăşoară o campanie plină de ură împotriva mea, iar ca rezultat al acesteia nu mai pot
călători peste graniţă. Recenta mea detenţie în aeroportul din Montreal – în aparenţă datorată inserărilor anonime
din biografia mea de pe Wikipedia – îmi semnalează o nouă etapă, oarecum înspăimântătoare, a campaniei de
intimidare din Turcia, intensificată după publicarea cărţii mele, în noiembrie 2006.”
Fisk povesteşte în continuare: „Akcam a fost pus în libertate, dar reflecţiile sale cu privire la acest incident foarte
alarmant merită a fi reţinute: «Este puţin probabil că un ofiţer canadian de la imigrări a aflat că veneam la
Montreal şi, din proprie iniţiativă, a făcut cercetări despre mine pe internet, a descoperit versiunea (eronată) din
biografia mea de pe Wikipedia, a tipărit-o pe data de 16 februarie şi apoi mi-a prezentat-o ca rezultat.»

„Dar situaţia aceasta nu s-a oprit aici. Înainte de prima lui vizită în Canada, două site-uri turco-americane
susţinuseră că „acţiunile teroriste” ale lui Akcam ar trebui investigate de autorităţile de imigrare americane. Şi
astfel, două zile mai târziu, Akcam a fost reţinut încă o dată – de către ofiţerii americani de securitate din
aeroportul din Montreal, înainte de decolarea avionului său din Montreal cu destinaţia Minnesota.”

„Cu această ocazie, el afirmă că ofiţerii americani de la US Homeland

Security, care îşi desfăşoară activitatea în aeroportul canadian, l-au
avertizat: «Domnule Akcam, dacă nu apelaţi la un avocat pentru a corecta
aceste informaţii de pe Internet, fiecare intrare şi fiecare ieşire din ţară va
deveni problematică. Vă recomandăm să nu mai călătoriţi în tot acest
timp şi să încercaţi să eliminaţi această informaţie din dosarul
dumneavoastră.»

„Deci să spunem lucrurilor pe nume,” a continuat Fisk. „Se pare că acum

autorităţile americane şi canadiene reţin nevinovaţi pe bazele declaraţiilor
pline de ură de pe internet. Iar nevinovatul – vinovat până la proba
contrarie, presupun – este cel care trebuie să plătească avocaţi pentru a se
proteja de Homeland Security şi de internet. Dar aşa cum afirmă şi
Akcam, se pare că nu putem face nimic altceva,” a concluzionat el.

În calitatea sa de „tribună” de la care s-a făcut această propagandă, Wikipedia ar trebui să-şi recunoască partea sa
de vină.

Revelaţiile WikiScanning

Cazul Akcam a evidenţiat câteva probleme serioase cu cel de-al doilea principiu pe care se bazează WikiWorld:
toleranţa. Însă cum rămâne cu declaraţiile sforăitoare ale lui Sarfatti, cum că Wikipedia este „Ministerul
Adevărului” – adică, de fapt, al Minciunilor?! Pe 14 august 2007, ziarul Wired a anunţat că Virgil Griffith,
absolvent al universităţii CalTech (specializat în calculatoare şi reţele neuronale) a pus la punct „Wikipedia
Scanner”, un program care „oferă utilizatorilor o bază de date de căutare care asociază milioane de editări
anonime ale Wikipedia-ei şi organizaţiile care, cel puţin aparent, le-au postat, printr-un sistem de referinţe
încrucişate care leagă editările cu posesorii IP-urilor respective.”

Pe site-ul său (http://virgil.gr/31.html), autorul acestui program declară: „Mi-a venit această idee atunci când am
aflat despre unii senatori prinşi că şi-au curăţat paginile lor de pe Wikipedia, eliminând toate informaţiile
compromiţătoare.” Griffith a fost de asemenea contrariat când a descoperit că, pe 17 noiembrie 2007, un
utilizator anonim Wikipedia a şters 15 paragrafe dintr-un articol despre compania Diebold, care comercializează
maşini electronice de vot. Astfel, o întreagă secţiune care critica maşinile de vot ale companiei a dispărut
complet. Griffith a urmărit respectivele modificări şi a descoperit că IP-ul de pe care ele au fost făcute aparţinea
unui calculator chiar din birourile companiei Diebold.

Wired a tras concluzia că utilizarea noului program de minerit de date (data-mining) a făcut posibilă conexiunea
dintre milioanele de intrări anonime ale Wikipedia-ei şi sursele lor, şi pentru prima dată a oferit „date concrete în
sprijinul bănuielilor persistente, dar nedovedite anterior, referitoare la manipularea informaţiilor. Anterior ieşiseră
la suprafaţă numai frânturi de dovezi în anumite cazuri specifice.” Pe scurt, Griffith i-a dat dreptate lui Sarfatti şi
celor care au emis teorii ale conspiraţiei.

Griffith a făcut lista companiilor, corporaţiilor şi departamentelor

guvernamentale care au abuzat de „încrederea” Wikipedia-ei în special
pentru a înlocui adevăruri incomode cu propaganda de faţadă favorabilă
unei anumite părţi interesate, dar defavorabilă adevărului faptic şi
obiectivităţii. În locul informaţiilor corecte, aceste organizaţii au postat
date fără fundament real, cu o faţadă de „relaţii publice” care serveşte
doar interesele părţilor implicate.
Pagina WikiScanner (vezi http://wikiscanner.virgil.gr/) listează o serie de
„favoriţi” care includ CIA, Vaticanul şi Biserica Scientologică. Ne-am
putea aştepta ca CIA să fie pe locul 1 printre dezinformatorii care
utilizează acest mijloc de propagandă, dar acest raţionament ar fi mult
prea primitiv: o agenţie multimiliardară cu o experienţă de peste 6 decenii
are cu siguranţă la dispoziţie metodologii cu mult mai bune şi mai greu
de detectat.

Interesant şi întrucâtva amuzant este faptul că în articolul despre profilul

preşedintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad, un funcţionar al reţelei
CIA a adăugat exclamaţia „Wahhhhhh!” înaintea secţiunii despre obiectivele politice ale conducătorului iranian.
Editorul anonim a primit un avertisment: „Ai vandalizat recent un articol Wikipedia şi eşti rugat încetezi cu acest
comportament.” Se pare că un funcţionar al CIA a intervenit de asemenea în profilul lui Oprah Winfrey – o
editare care, din fericire, a apărut în timpul unei pauze de prânz.

Şi mai interesant este că WikiScanner a dezvăluit faptul că Vaticanul a editat intrări despre Gerry Adams, liderul
organizaţiei Sinn Fein. Editarea în cauză se referă la eliminarea link-urilor către nişte articole apărute în presă în
2006, care afirmau că amprentele degetelor şi mâinilor lui Adams fuseseră descoperite pe o maşină implicată într-
un caz de crimă dublă, în 1971. Purtătorul de cuvânt al Vaticanului, preotul iezuit Federico Lombardi, a declarat
pe postul radio al Vaticanului în data de 17 august 2007 că acuzaţiile care susţineau că Sfântul Scaun a urmărit în
mod intenţionat să manipuleze enciclopedia „... sunt lipsite de seriozitate şi logică. Este absurd chiar să gândim
că această iniţiativă ar fi putut fi luată în considerare.” Forţat să dea explicaţii, el a mai declarat că în Vatican
există multe calculatoare şi că oricine ar fi putut să aibă acces, de pe acestea, la Wikipedia.

La fel de interesant este că un computer aparţinând companiei American Airlines (AA) a fost folosit pentru a face
o modificare semnificativă în legătură cu evenimentele din 11 septembrie. Intrarea originală citează: „Două
avioane ale American Airlines au fost deturnate şi s-au prăbuşit în timpul atacului terorist din 11 septembrie
2007: zborul 77 al American Airlines (un Boeing 757) şi zborul 11 al American Airlines (un Boeing 767)” – la
care un angajat al AA a adăugat (cam agramat): “Deşi acestea erau curse zilnice înainte şi cu o lună după 11 sept
2001. Nici zborul 11 şi nici 77 nu au fost programate pe data de 11 septembrie 2001. În înregistrările păstrate la
biroul de statistică a Zborurilor (http://www.bts.gov/gis/) nu apare niciunul dintre cele două zboruri în ziua
aceea.” (Vezi http://www.prisonplanet.com/articles/august2007/260807_b_airlines.htm.) Şi ce are aceasta de-a
face cu noi?

WikiScanner a evidenţiat în mod special faptul că cel mai multe abuzuri

vin din partea corporaţiilor şi a politicienilor. Conform ziarului britanic
Independent din 18 august 2007, Wal-Mart a eliminat câteva declaraţii
despre procedurile sale de angajare şi, din nou, în octombrie 2005 o
persoană folosind un computer al companiei Diebold a eliminat paragrafe
despre Walden O’Dell, directorul executiv al companiei, care dezvăluia
faptul că acesta a fost unul dintre finanţatorii cei mai importanţi ai lui George W. Bush. O asemenea eliminare ar
putea fi văzută ca o rescriere a istoriei. Chiar dacă editările nu sunt corecte, politica Wikipedia-ei ar trebui să fie
să insereze o menţiune „neconfirmat” sau alte declaraţii în acest sens.

Ziarul Independent, împreună cu multe alte surse media a menţionat şi alte abuzuri. Programul lui Griffith a
depistat de altfel că un computer aparţinând Partidului Democratic al Statelor Unite a fost folosit pentru a face
modificări în site-ul talk-show-ului de dreapta prezentat de Rush Limbaugh. Modificările l-au prezentat pe
domnul Limbaugh ca fiind un „idiot”, un „rasist”, şi un „fanatic”, iar despre audienţă afirmă: „Majoritatea dintre
ei sunt de-a dreptul retardaţi.”

O adresă IP care aparţine mega-corporaţiei petroliere ExxonMobil a fost folosită pentru o conexiune care a
eliminat informaţiile de pe Wikipedia referitoare la dezastrul produs de deversarea de petrol în urma naufragiului
petrolierului Exxon Valdez. O declaraţie conform căreia compania „nu a plătit încă cele 5 miliarde de dolari
reprezentând daunele deversării, sumă pe care le-o datorează celor 32.000 de pescari din Alaska,” a fost înlocuită
cu referinţe despre sumele care au fost deja plătite ca despăgubiri.

Partidul republican a modificat articolul de pe Wikipedia despre Partidul lui Saddam Hussein, Ba’ath, afirmând
că invazia SUA în Irak nu este o „ocupaţie”, ci o „eliberare” – cel mai elocvent exemplu de „ministeriat al
adevărului” care cenzurează ştirile de pe acest site.

De asemenea WikiScanner a dezvăluit că un computer înregistrat la Dow Chemical Company a şters o secţiune
cu privire la dezastrul chimic Bhopal din 1984 (care în final a provocat moartea a 22.000 oameni) care s-a
petrecut la o platformă operată de Union Carbide, actualmente aparţinând companiei Dow.

Un alt caz raportat este cel al Barbarei Alton, asistentă la episcopia prelatului Charles Bennison, care a şters
informaţii despre ascunderea unui abuz sexual asupra unui copil, declaraţii cu privire la deturnarea de către
episcop a 11,6 milioane de dolari din fonduri de caritate şi mărturii despre alte scandaluri. Când i s-a cerut să dea
explicaţii, Alton a declarat că i se ordonase de către preşedintele episcopiei, Katherine Jefferts Schori să şteargă
acele declaraţii.

WikiScanner a mai dezvăluit că personalul departamentului primului ministru australian şi al cabinetului acestuia
(PMC) modificase articole din enciclopedie pe teme precum afacerile cu „copiii de peste graniţă” aşa cum a
dezvăluit ziarul Sydney Morning Herald în data de 24 august. Primul ministru John Howard a declarat că el nu a
solicitat nimănui din cadrul personalului său să editeze acele informaţii.

WikiScanner a demonstrat de asemenea că personalul Departamentului de Apărare al Australiei a operat mai mult
de 5.000 de modificări în Wikipedia, dar ziarul Herald a scris că utilizatorii din Departamentul de Apărare au
acum accesul blocat şi nu mai pot edita intrări (de notat că un acelaşi IP poate fi folosit de către mai multe
departamente). Comentând aceste informaţii la postul de radio ABC News, directorul de la Electronic Frontiers
Australia, Dale Clapperton, spunea: „Trebuie de asemenea să ne întrebăm dacă este un mod responsabil şi
rezonabil de a cheltui banii contribuabililor pentru a plăti unii funcţionari publici doar pentru ca aceştia să cureţe
articolele din Wikipedia, folosind deci banii contribuabililor numai pentru a face public un punct de vedere care
este pe placul liderilor actuali.”

Într-un raport publicat în ziarul Herald din data de 30 august, secretarul

cabinetului primului ministru a declarat că IP-ul respectiv nu aparţinea
departamentului său, ci companiei de comunicaţii Macquarie Telecom – o
afirmaţie despre care experţii şi reporterii ziarului Herald consideră că
este puţin probabilă, declarând că au mai multe dovezi şi nu doar o adresă
IP pe baza cărora au identificat cabinetul australian ca fiind sursa
respectivei postări.

Armă de dezinformare

Chiar înainte ca WikiScanner să capteze atenţia mass-mediei pe la mijlocul lui august 2007, a mai fost un
incident corelat cu Wikipedia care a trecut aproape neobservat, deşi ar fi meritat mult mai multă atenţie, şi aceasta
pentru că dovedea faptul că agenţiile de spionaj foloseau Wikipedia în scopuri de dezinformare.

Daniel Brandt a publicat un rezumat al evenimentelor respective pe site-ul The Wikipedia Review, pe 1 august.
Incidentul respectiv îl implica pe Pierre Salinger. Acesta a fost secretar de presă la Casa Albă în timpul
mandatelor preşedinţilor Kennedy şi Johnson, senator de California în 1964 şi managerul campaniei prezidenţiale
a lui Robert Kennedy. Salinger a mai fost şi un renumit jurnalist de investigaţii care realizat multe anchete
importante. În perioada când lucra în Londra, el a investigat explozia zborului Pan Am 103 din Lockerbie, Scoţia
din decembrie 1988, care a ucis 270 de oameni. El şi colaboratorul său, John K. Cooley, au angajat-o pe Linda
Mack, o tânără absolventă, să-i ajute la investigaţii.

În urma acestor investigaţii, a fost citat ca martor în procesul de la Cam Zeist, în noiembrie 2000, unde a declarat:
„Ştiu că aceşti doi libanezi nu au nimic de a face cu atentatul. Ştiu cine a făcut-o şi ştiu exact şi de ce a făcut-o”, a
afirmat acesta, crezând că judecătorul îl va lăsa să prezinte mărturiile. Dar Lord Suterland, judecător în acest
proces, pur şi simplu i-a cerut să părăsească boxa martorilor. Salinger a întrebat: „Aceasta este tot? Nu-mi
permiteţi să spun adevărul? Staţi un moment; ştiu exact cine a făcut-o. Ştiu cum s-a petrecut aceasta.” „Dacă vreţi
să demonstraţi ceva, puteţi să faceţi aceasta în altă parte, dar cu părere de rău vă spun că nu aveţi voie să faceţi
aceasta aici, în această instanţă”, l-a întrerupt Lord Sutherland.

Şi ce anume are această poveste în comun cu Wikipedia? „Slim Virgin” (virgina cea slabă) fusese votată ca fiind
cel mai abuziv adiministrator al Wikipedia-ei. Ea a intrigat atât de mulţi editori, încât unii dintre ei şi-au reunit
eforturile pentru a-i depista adevărata identitate. Încercările de a o identifica prin intermediul tehnologiei
internetului au eşuat. Acest fapt în sine era destul de suspect, aşa cum sublinia site-ul WikiScanner. Conform
declaraţiilor unui membru al echipei care a investigat acest caz, Slim Virgin „cunoaşte foarte bine internetul şi şi-
a ascuns cu scrupulozitate urmele.” Întrebarea aşadar era: de ce?

Daniel Brandt a pus cap la cap, cu multă răbdare, mici indicii despre Slim
Virgin şi le-a postat pe website-ul lui. În cele din urmă, doi cititori au
identificat-o ca nefiind alta decât Linda Mack, tânăra absolventă pe care
Salinger o angajase. Apariţia numelui ei într-un asemenea context a fost
desigur de mare interes. Dar aceasta nu a fost tot.

Cooley, colaboratorul lui Salinger în investigaţiile de la Lockerbie, i-a

trimis o scrisoare lui Brandt, care a fost publicată pe The Wikipedia
Review în data de 4 octombrie 2006. El a scris, printre altele, că Mack
„...a declarat că a pierdut un prieten/iubit în explozia zborului PanAm
103 şi de aceea s-a implicat în anchetă. ABC News i-a plătit călătoria,
toate cheltuielile şi de asemenea şi un salariu... O dată ce au apărut cei
doi suspecţi libanezi, ea părea că urmăreşte să îndrepte cercetările în direcţia lui Qaddafi (colonelul Muammar al-
Qaddafi, preşedintele libanez), deşi existau nenumărate mărturii, înainte şi după procesul lui Megrahi şi Fhimah
din Olanda, cum că alţii au fost implicaţi, probabil finanţaţi de anumite cercuri de interese din Iran... Salinger a
început să creadă că Linda lucra pentru MI5 încă de la început; desemnată de fapt pentru a investiga explozia Pan
Am 103 şi de asemenea pentru a se infiltra şi de a ne monitoriza...”

Imediat după ce John Cooley l-a contactat pe Brandt, Linda Mack l-a contactat pe Cooley şi l-a rugat să nu-l
susţină pe Brandt în eforturile sale de a o demasca. Astfel că toate bănuielile despre adevărata identitate a lui
Slim Virgin au dispărut apoi, cât despre motivele ei...

Adevăruri incomode

Aşadar, bine aţi venit în WikiWorld, tărâmul în care adevărurile incomode pot fi eliminate cu mare uşurinţă, în
timp ce informaţii eronate – minciuni şi declaraţii false convenabile – pot fi introduse în enciclopedie, cu refulări
emoţionale şi chiar cu consecinţe grave pentru cei implicaţi.

Acesta este deci Ministerul Adevărului al timpurilor noastre care împreună cu mincinoşii şi unii oameni fără
niciun dubiu labili mental, a fost însărcinat să rescrie istoria. Se auto-etichetează ca fiind „Free Encyclopedia”
(enciclopedia liberă), dar probabil că ar fi mai bine ca lumea să se dispenseze de această enciclopedie înainte ca
mai vechiul proverb să se schimbe în: „Există minciuni, minciuni blestemate şi statistici, iar mai apoi e
Wikipedia.”

Problema cu Wikipedia nu este că ea există, ci că a devenit piatra de temelie pentru căutătorii de informaţii de pe
internet, care copiază orbeşte din articolele de pe Wikipedia, presupunând în mod naiv că acestea sunt neutre şi
corecte. A devenit „Ministerul Informaţiilor”, „un magazin de informaţii” de pe internet, dar ar fi bine ca nimeni
să nu se mai lase păcălit. Wikipedia face treaba dezinformatorilor, fiind
răspunzătoare de împrăştierea unor declaraţii false şi de eliminarea
dezvăluirilor incomode într-un mod mai uşor, mai direct şi chiar într-un
mod anonim. Minciunile şi Wikipedia, într-adevăr...

Despre autor:
Philip Coppens este editor şef al website-ului Conspiracy Times
(http://www.conspiracy-times.com). El a contribuit în prealabil cu 9
articole la Nexus, cel mai recent articol fiind „Archaeological Trench
Warfare at Glozel” (vezi 14/05). Noua sa carte, “The New Pyramid
Age”, este revăzută în această ediţie. Website-ul lui Philip Coppens se
află la adresa http://www.philipcoppens.com/ şi poate fi contactat la
mailto:info@philipcoppens.com.

Ufologie şi strategie militaro-industrială

de Violeta Bucur
 Moto: ,,Ne este foarte greu să înţelegem faptul că fiinţele umane cheltuiesc
atât de mulţi bani pentru a proteja averea unei minorităţi, în timp ce atât de multe
alte fiinţe mor de foame. Considerăm că cei care vă guvernează sunt bolnavi mintal”
– decriptare a unui mesaj extraterestru din lanurile de cereale

OZN-urile survolează instalaţiile nucleare ale guvernelor care sunt

implicate în fabricarea armelor de distrugere în masă. Fapt real, ţinut
cu stricteţe secret de către cei care conduc lumea din umbră. Secretul
OZN-urilor, în toate implicaţiile lui, se află, de mai bine de jumătate de
secol, sub jurisdicţia imperiul Rockefeller, al Consiliului Relaţiilor
Externe, a Comisiei Trilaterale şi Grupului Bilderberg. De ce se tem
partizanii Noii Ordini Mondiale?

Mesaj trimis către constelaţia lui Hercule

În 1974, în incinta institutului SETI – Search for Extra Terrestrial

Intelligence (Institutul de Cercetări asupra Inteligenţei Extraterestre) –
din Arecibo, Puerto Rico, cu ajutorul unui telescop radio se trimitea în
spaţiu un mesaj electronic în cod binar. Pentru comunicarea cu o posibilă
inteligenţă extraterestră a fost folosită cea mai mare antenă parabolică din
lume. Mesajul în spaţiu a fost trimis în direcţia aglomerării de stele M13
din constelaţia lui Hercule, situată la 22.800 de ani lumină distanţă de
Pământ. Proiectul a fost realizat sub îndrumarea lui Frank Drake,
profesor de astronomie la Universitatea Cornell, SUA. Mesajul codifica numerele atomice ale elementelor
chimice necesare vieţii pe Pământ, astfel Hidrogen H=1, Carbon C=6, Azot N=7, Oxigen O=8, Fosfor P=15.
Acesta mai conţinea descrierea zaharurilor şi bazelor care intră în compoziţia moleculei de ADN, numărul
nucleonilor, o schemă stilizată a spiralei duble de ADN şi în final, imaginea stilizată a unei siluete umane,
indicându-se dimensiunea ei, numărul de locuitori ai Pământului în anul 1974, planetele din sistemul solar,
planeta Pământ ca fiind cea care trimite mesajului, precum şi caracteristicile antenei radar transmiţătoare.

Răspuns din spaţiu?

27 ani mai târziu, în data de 20 august 2001, în apropiere de antena parabolică gigantică de la Chilbolton, Anglia,
în lanurile de cereale au fost gravate diferite modele geometrice complexe de formă rectangulară. Unul dintre ele
reprezenta imaginea unui umanoid extraterestru, iar cea de a doua un posibil răspuns la mesajul radioelectric
trimis în spaţiu în 1974 din Arecibo. Ce dezvăluie decriptajul acelui model geometric, care pare să fie un răspuns
la mesajul trimis în urmă cu 27 de ani? Răspunsul este codificat, criptat cu rigurozitate în aceeaşi manieră ca şi
cel emis în 1974. Molecula de ADN descrisă este mai mică decât cea umană. În loc de fosfor este siliciu, ceea ce
determină o îngroşare a spiralei de ADN, reprezentată în mod clar în gravurile din lanurile de la Chilbolton. În
loc de fiinţa umană stilizată, care măsura 1.66 m, a fost evidenţiată în acest caz o siluetă de un metru înălţime,
macrocefală, cu braţe, picioare şi cu ochi uşor de identificat. Cunoaştem aceste reprezentări ca fiind Micii
Cenuşii. Această fiinţă provine dintr-un alt sistem planetar. Planeta ei are o populaţie de 17 miliarde de locuitori,
fiind a cincea planetă de la soarele din sistemul planetar din care face parte; soarele este de doar 4/9 din soarele
nostru şi este înconjurat de nouă planete. Din acest sistem solar planetele trei şi patru sunt indicate ca fiind
populate. Mesajul mai prezintă schema unei antene parabolice cu simbolul planetei emiţătoare asociat cu o cifră
care semnifică forţa electromagnetică utilizată pentru transmiterea acestui mesaj.
Tăcerea autorităţilor

Observatorul din Chilbolton este proprietate a guvernului britanic; a fost

construit în 1965 în scopul studierii emisiilor de unde radio care
proveneau din spaţiu sau de la diverşi sateliţi. Accesul în Observator este
interzis publicului. Prima reacţie a cercetătorilor britanici a fost să
compare structura codului binar din 2001 cu transmisia radio telescopică
din 1974 de la Puerto Rico. În ciuda fotografiilor realizate, a decriptării
codului binar şi a corespondenţelor dintre cele două mesaje (cel din 1974
şi cel din 2001) realizate de către cercetători britanici independenţi, nicio
explicaţie oficială nu a fost dată. Astronomii de la Chilbolton au declarat
că nu au observat apariţia semnelor din lanuri, acestea nefiind vizibile
nici măcar din cel mai înalt punct al antenei (sic!).

La numai un an după acest eveniment, pe unul din câmpurile din

Chilbolton, o imagine de extraterestru gravată într-un cadru rectangular
imens, prezenta un disc rotund cu un diametru de aproximativ cincizeci
de metri din care jumătate ieşea în afara cadrului rectangular. Interiorul
cercului vegetal conţinea o brazdă spiralată împărţită în mai multe şiruri
de grâu culcate la pământ sau ridicate: şir binar. Codul este simplu, este
vorba despre ASCII (American Standard Code for Information Interchange). Mesajul era următorul: ,,Fiţi atenţi
la cei care fac cadouri false şi care nu îşi ţin promisiunile. Multă suferinţă, dar încă mai este timp. Credeţi. Sunt şi
lucruri bune acolo sus. Nu suntem adepţii înşelăciunilor. Final de transmisie....”
Nu a fost făcută nicio declaraţie oficială referitor la această formaţiune. Este vorba aşadar de un real contact cu o
civilizaţie extraterestră sau despre o manipulare din partea armatei? Cu ce urmări?

OZN-urile contra apărării secrete

După bombardamentul de la Nagasaki şi Hiroshima, numeroase OZN-uri au survolat şi s-au poziţionat cu

exactitate deasupra locurilor implicate în activităţi militare atomice, ca şi când ar fi vrut să se informeze asupra
producţiei armelor atomice terestre: începând cu 1946 zona în care se desfăşura Proiectul Manhattan, zonele
pentru teste a exploziilor atomice cum ar fi Atholl din Bikini, zona Trinity, Roswell şi bazele din New Mexico în
1947, Albuquerque, Sandia în decembrie 1948, Los Alamos în ianuarie 1949, Camp Hood în Texas în martie
1949. Toată filiera atomică a fost descoperită: de la zone de cercetare şi testări, până la locurile pentru stocare,
inclusiv lanţul centrelor de producţie a bombelor. Niciunul dintre toate aceste locuri secrete nu a fost omis.
Oficialităţile Apărării americane erau încolţite. Cel mai urât coşmar al lor devenise realitate. Cele mai secrete
instalaţii din ţară erau survolate de OZN-uri. Ar fi fost suficient ca un spion să facă publică harta apariţiilor OZN-
urilor între 1946 şi 1950 pentru a se afla cu exactitate situaţia geografică a tuturor instalaţiilor nucleare de care
dispunea armata americană. În forurile înalte americane se instalase starea de panică.
În iulie 1952, Pentagonul şi Casa Albă au fost survolate în două reprize, în plin centrul unei zone sensibile foarte
bine protejate, unde circulaţia aeriană era interzisă. Nimic nu le scapă OZN-urilor, de la filiala militară până la
cea politică.
Când Dwight David Eisenhower a venit la putere în 1953, Nelson Rockefeller a fost numit preşedinte al comisiei
de refondare a departamentului Apărării. Începând cu această dată, secretul OZN-urilor în toate implicaţiile lui –
ştiinţifice, tehnologice, militare, informaţii, dezinformaţii, inclusiv finanţările şi infiltrarea asociaţiilor ufologice
– se va afla sub jurisdicţia imperiul Rockefeller, al Consiliului Relaţiilor Externe (Council on Foreign Relations –
CFR), a Comisiei Trilaterale şi Grupului Bilderberg.

OZN-uri şi Apărare Secretă

În 1954, instalaţia de la Fort Meade, sediu al Agenţiei Naţionale de

Securitate a SUA, care mai târziu avea să pună în funcţiune reţeaua
mondială de interceptare electronică Echelon, este survolată. În 1963 şi
1964, sateliţii de pe orbită ai Statelor Unite îşi întrerup în repetate rânduri
emisia şi recepţia după care reintră spontan în funcţiune.

În noiembrie 1965 o pană de curent foarte gravă afectează întreaga arie a

New York-ului şi sudul Canadei. Un disc luminos apare deasupra staţiei
de distribuire a curentului electric de la Clay, punct de interconectare a
mai multor reţele de înaltă tensiune. În decembrie o pană de curent
identică afectează de data aceasta mai multe state, New Mexic, Texas.
Bazele militare Hollman, White Sands şi Fort Bliss rămân fără curent.
Era scenariul de care responsabilii Apărării se temeau cel mai mult:
acţiuni agresive care ar paraliza în acelaşi timp economia naţională şi
capacitatea forţelor militare.

În 1967 baza militară de la Malmstrom, Montana, care adăpostea 120 de

rachete intercontinentale aparţinând departamentului Strategic Air Comand (însărcinat cu arsenalul nuclear
strategic), a fost survlată de OZN-uri. În data de 16 martie, într-o noapte foarte rece, mai multe lumini brăzdau
cerul în zigzag cu o viteză incredibilă. Ofiţerul de serviciu a fost alertat. S-a apropiat apoi o farfurie zburătoare de
culoare roşiatică, a survolat gardul de la intrare în detrimentul paznicilor. În câteva secunde opt rachete au fost
scoase din funcţiune, apoi zece. Un comando care a fost trimis pentru a se apropia de OZN-ul care staţiona a fost
grav rănit şi evacuat. Trupele de comando care au mers să inspecteze silozurile au semnalat prezenţa mai multor
OZN-uri. Într-o unitate de silozuri situată mai la nord-est un alt OZN survola în preajma zonei interzise. Alte zece
rachete au fost scoase din funcţiune. Mai mult de o zi a fost necesar pentru ca rachetele să fie declarate a fi din
nou operaţionale. Ancheta tehnică a concluzionat că nu exista nicio explicaţie raţională pentru defectarea
simultană a 20 de rachete.
În noiembrie 1975 OZN-urile revin la baza militară de la Malmstrom, Montana. Şapte OZN-uri lente, care au
dejucat interceptoarele lansate împotriva lor, au reprodus scenariul din 1967 şi au deprogramat ogivele nucleare.

Noi informaţii

Din acel moment nimic nu a mai fost ca înainte, afirmă Jean Gabriel Greslé, un cercetător al OZN-urilor: ,,Forţe
necunoscute se străduiesc să se facă cunoscute prin manifestări aeriene nonconvenţionale. Tehnicile necesare de
care dispun pentru a convinge o dată pentru totdeauna întreaga lume de existenţa şi de superioritatea lor sunt
suficient de avansate. Cu toate acestea nu o fac. Pe de altă parte, departamentul pentru Apărare utilizează toate
mijlocele posibile, consolidate în 1953, pentru a ascunde publicului această realitate.”

,,Între 1947 şi 1967 aceleaşi forţe necunoscute au exercitat o presiune sporită asupra guvernului american. Este
evident că urmăresc să obţină ceva anume. Cu toate acestea guvernul american, chiar dacă dispune de o
tehnologie inferioară decât a acestora, a refuzat, aparent, să cedeze.”

Guvernul pur şi simplu refuză să stopeze fabricarea de arme nucleare.

Toate guvernele implicate în fabricarea armelor de distrugere în masă s-
au confruntat cu problema survolării instalaţiilor nucleare de către OZN-
uri. Presiunea venită din spaţiu cere o politică diferită pentru salvarea
planetei. Despre ce gen de intervenţie ar fi vorba? Marja de manevră a
celor implicaţi este foarte mică. A impune pacea făcând uz de o
tehnologie care neutralizează orice tehnostructură militară de pe planetă
ar fi privită ca o formă de dictatură venită din spaţiu, care aduce după
sine un etnocid generalizat. Acest remediu ar fi mai rău decât apelul la
arme. Din contră, a nu avea nicio reacţie ar însemna să lase umanitatea să
se autodistrugă intenţionat sau nu. Fabricarea armelor cu plasmă
constituie un pericol mai mare decât armele nucleare. Presiunea globală
asupra ecosistemului nu va mai continua mulţi ani. Este esenţial aşadar să
se intervină în mod progresiv exercitându-se de fiecare dată o presiune
din ce în ce mai mare. Creşterea numărului de cercuri din lanurile de
cereale din ultimi ani este semnificativă. Decriptarea unora dintre
modelele geometrice relevă schema unor aparate militare ultra secrete,
altele tratează simbolurile societăţilor secrete influente sau răspund
mesajului trimis cu 27 de ani în urmă în direcţia constelaţiei lui Hercule. În Mexic, farfuriile zburătoare sunt
omniprezente fără ca acest lucru însă să scoată din minţi autorităţile sau populaţia. Gorbaciov însuşi s-a opus
dintotdeauna ideii că OZN-urile ar constitui o ameninţare pentru umanitate. Asta înseamnă că un prim contact
oficial ar fi posibil? Nu, pentru că tehnostructura guvernamentală americană nu are niciun interes ca extratereştrii
să înceapă o procedură de a lua contact cu umanitatea.

Geostrategie militară americană

Orice contact cu o rasă extraterestră mai avansată decât noi din punct de vedere tehnologic, ar presupune un
consens în reprezentarea umanităţii la această întâlnire cu vizitatorii, consens care ar prejudicia suveranitatea
Statelor Unite. Ar urma adoptarea de reforme economice şi ecologice propuse şi impuse de extratereştrii în
scopul ameliorării situaţiei în care se află umanitatea per ansamblu, ceea ce ar prejudicia hegemonia americană.
Dezvăluirea informaţiilor tehnice şi ştiinţifice clasate ca fiind strict secrete ar prejudicia de asemenea Statele
Unite.
În această situaţie Statele Unite ar putea ajunge să întreţină în mod intenţionat un focar de dezechilibru economic
mondial pentru a amâna cât mai mult ziua întâlnirii cu extratereştrii, ceea ce necesită maturitate şi stabilitate.
Accelerarea şi amplificarea unei politici de dominare şi de anexare a restului lumii mai ales prin intermediul
vectorului petrolier şi prin programe de fabricare a armelor de ultimă oră par a fi la ordinea zilei.

Astfel, în momentul întâlnirii, Statele Unite ar ocupa un loc privilegiat, un fapt împlinit, care probabil nu va fi
contestat de către extratereştrii din respect pentru libertatea umanităţii. Statele Unite ar avea la dispoziţie un
arsenal tehnologic care le-ar permite să exercite presiuni asupra dorinţelor extratereştrilor dacă aceştia şi le-ar
exprima.

Altfel care ar fi mobilul care îi determină pe americani să construiască bombe antimaterie de zece mii de ori mai
puternice decât bombele termonucleare, atât de puternice încât nu pot fi folosite pe Pământ? Teama de asteroizi?
Probabilitatea pericolului apropierii unui geo-crucişător spaţial de Pământ? Acestea sunt fleacuri. Este vorba mai
degrabă despre paranoia anti-extraterestră, de dorinţa înverşunată a oligarhiei militaro-industrială a Statelor Unite
de a putea obstrucţiona extratereştrii, de a dispune în ziua întâlnirii de maximum de mijloace de presiune
împotriva lor, inclusiv de armele eficiente, pentru că acesta pare să fie visul lor de independenţă virilă.

Jurnaliştii ignoră precedentul războiului din

Vietnam

Directorul revistei Harper, John MacArthur, îi demască pe reporterii obedienţi autorităţilor (3)

traducere după versiunea franceză de Violeta Bucur

Citiţi aici primele două părţi ale interviului cu John MacArthur:

Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane
Tehnici de propagandă mediatică folosite în cazul războiului din Irak

Kristina Borjesson: Care a fost firul logic care a condus războiul din
Irak?

John MacArthur: Nu există fir logic. Cum v-am spus deja, era o
strategie politică pentru a asigura realegerea lui Bush. Ştiau că le va fi
greu să îl prindă pe Ossama Bin Laden. Pentru a păcăli mulţimea,
trebuiau astfel să lase impresia că se consacrau cu seriozitate luptei
împotriva terorismului. Irakul era o ţintă uşoară, şi în plus, era în
concordanţă cu interesul lor pentru petrol, cu dorinţa de a-l înlătura pe
Saddam Hussein şi cu iluziile lor de a instaura democraţia într-o ţară care
nu avea nevoie de asta atât de mult. Iată-i aşadar plecând urechea la ceea
ce prietenii lor din Congresul Naţional Irakian le repetau cu obstinaţie: ,,Va fi uşor, genial, de altfel îl avem pe
Chalabi în mânecă.” (Ahmad Chalabi, liderul Congresului Naţional Irakian, a fost candidatul favorit al
Pentagonului la conducerea Irakului, însă a căzut în dizgraţie în urma unor acuzaţii de spionaj în favoarea
Iranului.) La acea vreme era omul momentului şi poporul american îl adora, din cauză că Saddam era personajul
negativ din poveste. Despre Saddam ştiau cu toţii că era un tip murdar, că nimeni nu l-ar fi plâns şi asta a generat
un val de entuziasm patriotic până la alegerile din 2004.

Ignoranţa poporului şi administraţiei americane

Era un raţionament stupid, evident, pentru că nu s-a luat niciodată în considerare şi ceea ce îşi doreau irakieni. Nu
aveau cunoştinţe despre cultura arabă şi nici despre cea musulmană ortodoxă sau despre şiiţi. Nu ştiau nici măcar
că există o diferenţă între cele două. Majoritatea americanilor ignorau faptul că irakienii nu sunt arabi. Din
punctul lor de vedere considerau că este vorba despre una şi aceeaşi naţiune. Ţara noastră este foarte ignorantă la
acest nivel.

Iar această ignoranţă se regăseşte până la cele mai de sus niveluri ale administraţiei. Îşi închipuie că pot face
chiar tot ce li se năzare şi se înşeală amarnic. Nu vreau să spun că nu ar exista şi alte motive, ca de exemplu banii,
petrolul sau alianţa cu Israelul, chiar dacă Irakul şi Israelul se găsesc în situaţii total diferite. Acestea sunt doar
idei generale. Mai sunt apoi şi subcategoriile, dar eu nu cred că au ţintit atât de departe. Adevăratul motiv a fost
acela de a se asigura realegerea lui George Bush.

Pentru a se evita obţinerea unui efect contrar faţă de ceea ce şi-au propus, au apelat la publicitate, la specialiştii în
relaţii publice. Sunt convinşi că dacă publicitatea şi comunicaţiile îşi fac treaba cum trebuie, atunci pot vinde
orice. Şi au dreptate până la un anumit punct, dar adevărul iese întotdeauna la iveală. Adevărul este cel ce are
ultimul cuvânt în ceea ce priveşte relaţiile publice şi spoturile publicitare. Acesta nu poate fi ignorat la nesfârşit.
Până când se vor mai prezenta în reluare imaginile cu dărâmarea statuii lui Saddam Hussein, fără a se arăta cum
stau lucrurile în realitate? Când se va afla faptul că adevăraţilor arabi, adevăraţilor irakieni nu li se dă şansa să îşi
exprime dezaprobarea referitor la venirea americanilor? Sau o să începem să ne omorâm unii pe alţii?

Victimele aroganţei protestante şi a orgoliului

Kristina Borjesson: Vreţi să spuneţi că suntem victimele propriului nostru provincialism şi că nu se întrevăd
şanse de a ieşi din asta?

John MacArthur: Aş spune mai degrabă că suntem victimele aroganţei protestante, calviniste, dublată de un
orgoliu extraordinar şi o supraestimare de sine. Graham Green descrie asta foarte bine în cartea sa Un american
bien tranquille. El spune referitor la americani: ,,Inocenţa este precum un lepros mut, surd care rătăceşte prin
lume, fără a avea intenţia de a face vreun rău.” Iată ce suntem!

Străbatem întreaga lume masacrând mii de oameni, ne trimitem proprii copii la moarte minunându-ne: ,,Dar de
ce nu ne vor? Doar suntem aici pentru a face bine! Vrem să ajutăm întreaga lume!” Aceasta este o idee
fundamental protestantă: ,,Iată, nu suntem răi, suntem doar inocenţi, suntem aici pentru că vrem să anihilăm răul
de pe Pământ, nu înţelegem de ce nu suntem doriţi.” Cred că unii soldaţi americani sunt sincer şocaţi de faptul că
irakienii nu îi vor în Irak.

Kristina Borjesson: Cum aţi crea o mass-media care să reprezinte

puterea pe care această ţară o deţine în lume?

John MacArthur: Ca să faci ce vrei, trebuie să fii patronul unui organ de

presă, ca în cazul meu, de exemplu. Eu le cer directorilor de redacţie să le
explice celor pe care îi angajăm că nu publicăm articole care se
mulţumesc cu ,,regurgitări oficiale”. Dacă nu puneţi întrebări, dacă nu
scoateţi la iveală adevărurile născocite din versiunea oficială, dacă nu ne
povestiţi, nouă şi cititorilor noştri tot ceea ce descoperiţi, articolul
dumneavoastră nu va fi publicat în Harper Magazine. Este simplu. Şi puteţi să mă credeţi, sunt jurnalişti talentaţi
cărora le place ceea ce fac. E drept, sunt mai puţini decât înainte, pentru că cei în vârstă nu mai reprezintă un
exemplu, dar sunt mulţi tineri care vor să facă treabă bună, am întâlnit mulţi. Însă este o meserie prost plătită. Cu
ceea ce pot eu să le ofer nu pot să întreţin prea mult timp un liber profesionist, mai ales dacă are familie.

Punctul de vedere oficial oferă un trai confortabil

Lucrând în schimb pentru CBS, New York Times sau Washington Post ei pot câştiga decent, pot să îşi ofere chiar
un trai confortabil. Însă proprietarii acestor publicaţii, cei care conduc aceste organizaţii, nu au aceleaşi pretenţii
ca şi mine. Ei le cer salariaţilor să o ia uşor, să verifice informaţiile furnizate de autorităţi, să se asigure înainte de
toate că punctul de vedere oficial este făcut cunoscut în mod conştiincios.

Iată ce răspunsuri am primit atunci când am intervievat-o pe Katharine Graham, eroina din Watergate, cea care se
zice că l-a înfruntat pe Nixon. (Katharine Graham (1917-2001) a fost una dintre cele mai influente personalităţi
feminine din peisajul mediatic american. Sub îndrumarea sa, Bob Woodward şi Carl Bernstein au condus ancheta
asupra celebrului scandal Watergate, în urma căruia preşedintele Nixon a fost constrâns să demisioneze.)

- ,,De ce nu v-aţi opus sistemului de cenzură din timpul războiului din Golf”, am întrebat-o. „De ce nu aţi
protestat? Sunteţi celebră. Dumneavoastră şi Ben Bradlee personificaţi primul amendament. Aveţi ultimul cuvânt
în ceea ce priveşte libertatea presei.” (Ben Bradlee a fost redactor şef al publicaţiei Washington Post sub
conducerea Katharinei Graham.)
- „Trebuie să mărturisesc că nu a fost una dintre preocupările mele majore”, mi-a răspuns ea. „Ar fi trebuit să
fiu mai atentă, dar nu m-am gândit.”
A adăugat că ar trebui să fiu îngăduitor cu militarii, subliniind că preocuparea lor în ceea ce priveşte securitatea
era perfect legitimă.
- ,,Şi Ben Bradlee?” am întrebat-o
- ,,Ştiţi, Ben se ocupa mai mult de cazurile speciale decât de probleme legate de primul amendament.”
Apoi a încercat să o dreagă. Dar bineînţeles că am publicat ceea ce a spus.

Partidul republican este cel ce poate să-l schimbe pe Bush

Kristina Borjesson: Credeţi că s-a schimbat ceva după Watergate, după

2001, când a murit Katharina Graham?

John MacArthur: Da, s-a schimbat. Sau, mai degrabă, cred că s-a
revenit la situaţia de dinainte. Trebuie să ne amintim că în 1973 lucrurile
stăteau mult mai rău decât azi. La acea vreme deja pierdusem aproape 60
de mii de oameni şi fuseseră omorâţi un milion de vietnamezi. Am asistat
la lupte interrasiale, care au distrus o treime din oraşele noastre. Iar
scandalul Watergate nu a semănat cu nimic din ceea ce cunoscusem până
atunci. Corupţia era enormă, chiar şi în spatele a ceea ce am numit
Watergate. În realitate, procedura de punere sub acuzare a lui Nixon a
fost lovitura de graţie adusă războiului din Vietnam. Nu scandalul în sine
a fost raţionamentul acuzării lui Nixon, ci acumularea problemelor din timpul mandatului acestuia. Situaţia era
prea gravă, chiar şi pentru stabilimentul american. Trebuia să i se pună capăt. Azi, dacă există cea mai mică
speranţă de a ieşi din această situaţie cu Irakul, atunci cel ce va da tonul va fi partidul republican, nu partidul
democrat şi nici presa. Trebuie să aşteptăm până când conservatorii din acest partid vor spune: ,,Gata! S-a ajuns
prea departe. Este timpul să îl înlocuim pe Bush!”
Kristina Borjesson: Aţi afirmat în cartea dumneavoastră că războiul din Vietnam a fost ultima ocazie pe care
presa a avut-o pentru a-şi face bine treaba.

John MacArthur: Aşa este. Aceasta se explică prin faptul că reporterii se limitau la a fi în acord cu opinia
publică. Jurnaliştii nu au spirit independent. Nu le place să fie contra curentului opiniei publice. Dacă majoritatea
populaţiei se exprimă împotriva războiului ei urmează vox populi. La vremea războiului din Vietnam, presa nu şi-
a făcut treaba bine decât spre sfârşit, când opinia publică americană s-a pronunţat împotriva războiului. Asta a
permis jurnaliştilor celebri sau celor ca Walter Cronkite, prezentator la CBS, să se comporte decent. Seymor
Hersh, jurnalist independent, a fost primul care a vorbit despre masacrul de la My Lai (În 16 martie 1968, în
partea de sud a Vietnamului, la My Lai, soldaţii americani au asasinat cinci sute de bărbaţi, femei şi copii
neînarmaţi. Operaţiunea, sub comanda locotenentului William Calley, a avut loc în prezenţa fotografului militar
Ronald Haeberle, care a fotografiat cadavrele). Hersh a demascat acţiunile armatei americane mulţumită lui Ron
Ridenhour, un soldat curajos care a trimis numeroase scrisori Congresului. Seymour Hersh a afirmat atunci când
a primit premiul Pulitzer, că acest premiu i se cuvine lui.

BBC, mai bun decât televiziunile americane

Dar informaţiile trebuiau să treacă printr-un canal independent cum era Seymor Hersh, chiar dacă la vremea
aceea presa făcea treabă mai bună decât în ziua de azi. Încă mai activează reporteri care au lucrat pe vremea
războiului din Vietnam. Bob Simon este, de exemplu, gazdă a emisiunii ,,60 minutes”. Împreună cu el am realizat
în decembrie 2002 un reportaj intitulat ,,Cum a fost vândut Statelor Unite războiul din Vietnam”. Este un reporter
adevărat tipul acesta. Nu crede un cuvânt din ceea ce spune administraţia. El verifică întotdeauna ceea ce spun
,,oficialii”. În ziua de azi majoritatea reporterilor gândesc: ,,Dacă administraţia spune, dacă aflu de la unul din
informatorii bine plasaţi, atunci aşa este. În orice caz trebuie să prezint ceea ce spun ei ca şi cum ar fi adevărat.”

Nu prea ştiu cum am putea schimba această mentalitate. Eu unul nu pot

decât să critic şi să îmi ofer propriul exemplu în calitate de patron de
presă, pentru că ştiu că proprietarii sunt cei care deţin puterea de decizie.
Mai demult aş fi pledat pentru ca organele de presă să facă parte din
sectorul privat, pentru că presa de stat îmi părea prin definiţie sortită
eşecului. Astăzi nu mai sunt aşa de sigur, pentru că, în comparaţie cu
BBC, noi suntem într-adevăr mult mai puţin profesionişti. BBC-ul nu a
dat dovadă de genialitate la vremea războiului, dar în orice caz,
reportajele sale sunt mai bune decât cele ale televiziunilor americane.
Greg Dyke, fostul director general de la BBC, a acuzat canalele de
televiziune americane de a fi absurd de limitate. Andrew Gilligan,
reporter la BBC, a realizat un reportaj despre cum guvernul britanic a
modificat documentele despre capacitatea nucleară a Irakului, pentru a justifica intrarea în război. Iată un canal
de televiziune de stat unde informaţiile se verifică mai bine decât la orice post privat din Statele Unite. Am tot
respectul pentru CBS pentru că a difuzat în cele din urmă reportajul despre Abu Ghraib (închisoarea unde soldaţii
americani au torturat deţinuţi irakieni până la moarte), dar trebuie ştiut că au plătit un sac de bani pentru el. Şi
asta mulţumită unui anume soldat Joe Darby care s-a plâns superiorilor.

Astfel această poveste a ajuns cunoscută, după ce cineva a trimis fotografiile cu deţinuţii torturaţi la postul CBS.
Ideea este că acest canal de televiziune nu urmărea să ascundă adevărata faţă a războiului. Chiar dacă istoria
despre Abu Ghraib este monstruoasă, a fost uşor de raportat. Prea uşor. A fost suficient ca pozele să fie difuzate
din nou şi din nou, până la dezgust. În tot acest timp, femei şi copii mureau în Fallujah şi Karbala pentru că erau
prinşi între două focuri şi nimeni nu spunea nimic. Despre acest lucru nu s-a vorbit.
Presa a susţinut războiul

Kristina Borjesson: Vreţi să spuneţi că presa a făcut treabă bună la vremea războiului din Vietnam şi afirmaţi că
nu a fost contra opiniei publice.

John MacArthur: Ar fi fals să afirmăm că presa s-a opus războiului din Vietnam, sau măcar că ar fi fost
sceptică. Toţi cei care erau la acea vreme vă pot confirma. Neil Sheehan, David Halberstam, Peter Arnett, Morley
Safer, toţi reporterii faimoşi ai acelor vremuri erau pentru arme. Susţineau cu toţii punctul de vedere al Statelor
Unite şi acceptau justificările lor. Nu şi-au schimbat opinia decât atunci când au văzut cât de nebunesc, sângeros
şi fără sens era acel război. Şi de asemenea, atunci când lucrurile au luat o altă turnură, la sfârşitul anului 1967,
datorită amplorii pe care o luase mişcarea antirăzboi şi datorită lui Eugene McCarthy (deputat democrat în
Minnesota între 1949-1959 şi senator între 1959-1971. A fost un adversar de temut al politicii lui Lyndon
Johnson în Vietnam). Ziariştii au deveni mai buni pentru că erau conştienţi că dacă îşi făceau treaba cum trebuie
îşi asumau mai puţine riscuri.

Reporteri în Vietnam

În plus, în 1966, Martha Gellhorn, cea de-a treia soţie a lui Hemingway, la rândul ei scriitoare şi ziaristă
cunoscută, a mers în Vietnam pentru a realiza un reportaj despre campania de bombardamente şi s-a întors cu
câteva povestiri şoc. Ca liber profesionistă, ea şi-a spus: ,,Doar sunt Martha Gellhorn, aş putea să îmi vând
articolele publicaţiei Life sau oricărui alt cotidian de renume.” Dar nimeni nu le-a vrut, în afară de mai puţin
cunoscutul St Louis Post Dispatch. Şi asta se petrecea în 1966! Toată lumea ştia, de altfel, că se spunea adevărul:
armata americană bombarda fără discernământ, acoperea întreaga ţară, de la sud la nord, cu un covor de bombe şi
erau omorâţi mii de civili, toţi cei pe care îi găseau în calea lor.

În decembrie 1966, Harrison Salisbury este trimisul special al ziarului

New York Times la Hanoi. În acel moment poziţia administraţiei Johnson
era următoarea: „Bombardamentele americane nu omoară civili. Sunt
bombardamente de precizie, nu atacăm decât puncte strategice, poduri,
rezerve de muniţie, aeroporturi etc. Până acum nu a fost ucis niciun
civil.”
În ziua de Crăciun a anului 1966, Salisbury se plimbă prin Hanoi şi
întâlneşte o persoană care îi spune: ,,Au fost omorâţi şi civili. Bombele
destinate podului de peste râul Roşu au greşit ţinta şi au nimerit un
cartier populat, omorând astfel cinci persoane.” Reporterul menţionează
acest martor în paragraful patru sau cinci al articolului său, articol în care
povesteşte cu nonşalanţă despre vizita sa la Hanoi şi iată cum îi cade
cerul în cap! Este acuzat de a fi comunist, poreclit ,,Hanoi Harrison Salisbury”, iar guvernul îl atacă cu o violenţă
(verbală) inimaginabilă. În 1967, premiul Pulitzer i-a fost fluturat pe sub nas, chiar dacă îl merita din plin. Nu ar
fi exagerat să spunem că mişcarea pacifistă a luat amploare ca urmare a articolului lui Harrison Salisbury despre
cei cinci civili ucişi la Hanoi, în decembrie 1966. Era prima oară când Johnson era prins în flagrant delict.
Administraţia a afirmat fără echivoc că nu fuseseră ucişi civili şi iată că se demonstra acum că nu fusese decât o
minciună. Cinci morţi faţă de mii cum se afirmase, nu era mare lucru. Însă guvernul minţise. Am considerat că
era o chestiune destul de interesantă şi m-am decis să verific singur printr-o călătorie în Vietnam în 1994, pentru
că îmi puneam problema: ,,Dacă totuşi se înşelase?”

„Jupuiţi” pentru că îşi fac treaba cum trebuie

Voiam să fiu absolut sigur că Salisbury înţelesese corect, pentru că este vorba despre un moment cheie din istoria
presei americane. Îmi spuneam chiar că aceasta fusese una din faptele lui măreţe, mai ales pentru New York
Times, care de atunci a pierdut foarte mult din autoritatea sa morală. Aşadar am găsit acel cartier, precum şi
bărbatul a cărui casă fusese distrusă şi a cărui soţie însărcinată fusese ucisă. Am verificat totul. Comuniştii
puseseră o placă comemorativă pe peretele casei drept compensaţie. Nu i s-au dat însă niciodată bani. Ca să-şi
reconstruiască locuinţa a trebuit să ceară ajutorul fratelui său care se stabilise la Londra şi care avea un restaurant.
Însă totul fusese adevărat. Salisbury nu greşise nimic, indiferent că nu fusese recompensat pentru asta. Ba din
contră, fusese penalizat.

Daţi-mi voie să vă dau un ultim exemplu. Jon Alpert lucra ca liber profesionist pentru NBC. La vremea primului
război din Golf, acesta a mers în Irak alături de Ramsey Clark, fost ministru de Justiţie sub conducerea
preşedintelui Lyndon Johnson şi a surprins câteva imagini ale victimelor civile ale bombardamentului. La
întoarcerea sa în Statele Unite, NBC a refuzat să îi difuzeze reportajul pe motivul că plecase cu Ramsey Clark. A
fost acuzat de propagandă pro-irakiană, pro Saddam Hussein. Dar nu mă surprinde deloc să văd cum un ziarist
este ,,jupuit” de către colegi şi instituţie atunci când îşi face treaba cum trebuie.

La rândul ei, cartea pe care am publicat-o despre cenzura şi propaganda din primul război din Golf, în 1991, a
făcut furori în presa generalistă. Am fost invitat la emisiunea ,,60 minutes”, iar New York Times mi-a consacrat
ediţia din acea zi. După părerea dumneavoastră, câte şcoli de jurnalistică credeţi că m-au invitat să le vorbesc
studenţilor? Niciuna. Singurele care m-au invitat au fost Academia Militară din West Point, pentru ora de engleză
şi Facultatea de Relaţii Publice din Fort Benjamin Harrison din Indiana.

Şi-au vândut sufletul diavolului?

Kristina Borjesson: Aşadar mai marii jurnalismului şi-au vândut sufletul

diavolului? Ce s-a ales de Bob Woodward de exemplu?

John MacArthur: Da, Woodward şi-a vândut sufletul. În prezent

serveşte ca reşou oficial pentru deciziile celor mai înalte instanţe. În
cartea sa, Bush intră în război, este foarte linguşitor la adresa guvernului.
Cu siguranţă a încheiat un contract cu aceştia: ,,Îmi asiguraţi accesul la
darea de seamă a Consiliului naţional al securităţii, iar eu, în schimb,
prezint administraţia într-o lumină favorabilă în lunile ce vor preceda
dezastrul de la 11 septembrie.”
Înfăţişându-l pe Bush ca fiind un om hotărât, un om al Statului care ştie
ce face, a avut acces la procesele verbale ale Consiliului naţional de
securitate. Acesta este comerţ şi nu jurnalism.

În ultima sa ,,operă” s-a mulţumit să transcrie informaţiile furnizate de Colin Powell. Powell este un foarte prost
actor, un ipocrit şi un mincinos. Vă amintiţi de My Lai? El a fost unul dintre ofiţerii care au condus ancheta
asupra conduitei diviziei americane şi s-a ,,asigurat” că nu va găsi nimic. Puteţi citi în Le Figaro, care a publicat
un articol foarte bun despre asta. Acest gen de articole nu le veţi regăsi prea des în ziarele americane.

După ce a minţit Consiliul de securitate al ONU despre interesele stăpânilor săi de la Casa Albă, iată cum îşi
frânge mâinile: ,,Vai, sunt de-a dreptul scandalizat să văd că ne-au minţit! Chalabi a fost cel care ne-a minţit. Am
fost dezinformaţi.” Este absurd! Şi apoi imediat se foloseşte de Bob Woodward pentru a o lua de la capăt... Este o
idioţenie a-l numi secretar de Stat la Ministerul Apărării. Este la fel de compromis ca şi ceilalţi. Însă el este sursa
principală a lui Bob Woodward pentru Plan d’attaque unde încearcă să ne convingă că nu a fost de faţă atunci
când au fost luate deciziile. A făcut la fel şi după primul război din Golf. Şi atunci Woodward i-a făcut acelaşi
serviciu.
În cartea Plan d’attaque, Powell, afirmă că el nu a fost niciodată susţinătorul războiului, însă a considerat că
trebuia să se comporte ca un soldat. Aceasta a avut efectul unei bombe.

,,Dar dacă aţi fi putut publica asta în ziua în care aţi aflat, ar fi avut un impact considerabil, echivalentul
reportajelor dumneavoastră despre Watergate. Orice element nou antrena noi revelaţii”, i-a spus Bob Edwards,
de la National Public Radio (reţeaua de posturi de radio publice din Statele Unite), care a avut bunul simţ de a-l
interoga pe Woodward despre acest subiect.

Este evident că a încheiat un acord cu Powell şi că i-a promis acestuia să tacă până la sfârşitul
războiului. ,,Răspundeţi întrebărilor pe care vi le pun, îmi povestiţi lucrurile spumoase, iar eu le voi ţine pentru
mine până la sfârşitul războiului pentru a nu vă face niciun rău.”Aşa se petrec lucrurile în presă.

Reprezentanţi demni ai jurnalismului

Kristina Borjesson: Iar despre David Halberstam? Ce părere aveţi despre el?

John MacArthur: Se exagerează atunci când se spune că a fost foarte

critic vizavi de Vietnam. Informaţiile lui proveneau de la oficialii CIA şi
de la colonelul John Paul Vann, care pe scurt, spuneau că dezaprobă
maniera în care era condus acest război. Ei nu spuneau însă că acest
război era o greşeală sau că nu putea fi câştigat, ci că: ,,Armata
vietnameză refuză să se lupte. Refuză să iasă noaptea. Dacă vrem să
prevalăm comuniştilor, trebuie să ne pictăm feţele şi să luptăm pe timp de
noapte ca ei. Dacă nu ne măsurăm cu Viet-cong mano a mano, dacă nu
luptăm ca ei, nu avem nici o şansă să câştigăm. Ceea ce vreau să spun
este că armata vietnameză nu este la înălţime.”

Este esenţial ce a spus Halberstam. Informatorii lui încercau să transmită un mesaj? Doreau o mai mare implicare
americană în Vietnam? Indiferent despre ce a fost vorba, ei nu spuneau decât adevărul. Armata sud-vietnameză
refuza să lupte. Soldaţilor le era teamă. Nu ascultau ordinele superiorilor pe care îi ştiau corupţi. Le repugna
ideea de a lupta împotriva altor vietnamezi. Toate acestea sunt adevărate, iar Halberstam şi New York Times se pot
felicita pentru că le-au făcut publice. Dar mi se pare exagerat să îl considerăm pe Halberstam un critic înrăit al
războiului. Mai degrabă a contribuit la această infamie, din moment ce administraţia a luat în considerare
remarcile lui şi a trimis încă cinci sute de mii de soldaţi americani pentru a face treaba sud-vietnamezilor.

Referitor la Irak, întrebarea este următoarea: Se va petrece la fel? Va fi vorba de un asalt sau de retragere? Habar
nu am.

Kristina Borjesson: Mai există în ziua de azi reprezentanţi demni ai jurnalismului?

John MacArthur: Seymour Hersh rămâne un om remarcabil. Dar în afară de el, îmi e greu să citez alte nume.
Bob Simon îşi face treaba în mod onorabil la televiziune. La fel şi unii producători ai emisiunii ,,60 minutes”.
Mai sunt apoi câţiva comentatori care fac şi ei tot ce pot, cum e Paul Krugman (de profesie economist, cronicar
pentru New York Times), dar pe aceştia nu îi putem numi reporteri. Krugman nu este ziarist, ci economist. Bob
Herbert face tot ce poate la New York Times. Barton Gellman de la Washington Post este un reporter foarte bun.
Eu cred că acesta din urmă era la curent cu complotul din perioada ce a precedat războiul, dar ca şi Walter Pincus,
a înţeles că la Wasington Post nu se putea face mare lucru.
Minciunile despre războiul din Vietnam

Dacă mă port cum mă port, asta este din cauza războiului din Vietnam. Revenim mereu la acest episod. Când ne
vom maturiza şi vom înţelege că guvernul a minţit, că a încurcat pistele, că a fost în stare să sacrifice vieţi fără
niciun motiv, vom deveni mult mai sceptici decât cei care nu au cunoscut această atmosferă. Ceea ce eu consider
că este uimitor este că au reuşit să ţină închisă gura celor care ştiau despre asta şi care au fost promovaţi sau au
devenit reporteri la acea vreme. Mai rămâne Hersh, sau corespondentul de la CBS, Morley Safer, dar acesta nu
face mare lucru. Prea puţini reporteri din acea vreme mai practică azi jurnalismul.

Cu câteva zile în urmă glumeam împreună cu un deputat din Oklahoma. Pentru dumnealui punctul de referinţă
este Liban în 1983 şi nu Saigon în 1975. Acesta susţine că nu mai putem abandona Irakul pentru că a fost o
greşeală că trupele s-au retras din Liban când au fost aruncate în aer barăcile Marinei militare. După părerea lui a
fost ca şi cum s-a dat undă verde teroriştilor. Este aşadar o problemă de generaţie. Eu nu doream să merg în
Vietnam. Şi nu doream nici ca fratele meu să meargă, nici el şi nici nimeni altcineva, pentru că eram conştient că
era vorba de o minciună. Mulţi dintre noi am devenit jurnalişti pentru că am simţit o responsabilitate aparte:
aceea de a nu mai accepta vreodată genul de minciuni care ne-au fost servite la vremea războiului din Vietnam.

Scopul nostru este de a ridica lumea în picioare

Kristina Borjesson: Mi-au rămas în minte câteva lucruri de pe vremea

când lucram pentru marile posturi de televiziune. Primul dintre ele este că
producătorii au un contract intermitent: aşa că nu sunt dispuşi să publice
articole care ar putea să le aducă vreun prejudiciu financiar sau ar întărâta
comanditarul, fie el guvernamental sau privat. Apoi munca de cercetare
costă scump şi ia mult timp. În vreme ce vă faceţi treaba de unul singur în
biroul dumneavoastră, ceilalţi se întreabă cu ce vă ocupaţi de cheltuiţi
atâţia bani şi vă ia aşa mult timp. Suntem astfel supuşi la tot felul de
presiuni care nu au nimic de a face cu jurnalismul. O mulţime de subiecte
incitante nu au fost abordate pentru că ar fi putut să le pună cariera în
pericol sau poate chiar slujba. Ştiţi cum e, dacă te-ai fript cu ciorbă sufli
şi în iaurt.

John MacArthur: Aşa este.

Kristina Borjesson: Nu cunosc presa scrisă dar îmi imaginez că lucrurile se petrec la fel.

John MacArthur: În cazul presei scrise sunt puşi în joc mai puţini bani.

Kristina Borjesson: Dar presiunea este aceeaşi: cu toţii vor să îşi pună la adăpost ziarul.

John MacArthur: Astfel recurg la autocenzură. Sau ignoră toate acele subiecte care prezintă riscuri.

Kristina Borjesson: Aşa este. Şi când întâlnim astfel de obstacole trebuie să ne punem următoarea
întrebare: ,,Merită să sar calul, să risc să mă dea afară?” Dacă nu, o să ajungem să ne autocenzurăm în mod
automat. Iar în acest caz ne mai putem numi oare un adevărat jurnalist?

John MacArthur: Nu întotdeauna lucrurile sunt atât de radicale. La vremea când lucram pentru publicaţii de
renume, îmi spuneam că trebuie să fie lucruri mai importante de apărat. Înghiţeam pastila şi îmi spuneam: ,,Data
viitoare. Acum nu merită să îmi risc cariera pentru aşa ceva.” Dar trebuie să recunosc că, chiar şi atunci când
înghiţeam afronturi în tăcere, reuşeam să public un articol. Mă asiguram că o să reuşesc, indiferent pe ce cale.
Trebuie să fii activ în această meserie. Este ceea ce mă atrage cel mai mult în meseria de jurnalist.

Scopul nostru este de a ridica lumea în picioare. Asta vrem: să provocăm reacţii în masă, să se strige de sus,
ataşaţii de presă să vă hărţuiască la telefon, oamenii politici să vă reclame şi să vă atace. La ce am putea să visăm
mai mult? Nu înţeleg de ce ceilalţi nu au acelaşi curaj, pentru că, în ceea ce mă priveşte, este exact ceea ce caut.

Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o

analiză lucidă asupra mass-mediei americane
El îi numeşte pe jurnaliştii americani „curtezani care vor să trăiască la Versailles”

traducere după versiunea franceză de Violeta Bucur

John MacArthur este în prezent preşedinte şi director al revistei Harper's

Magazine. Are o prestigioasă carieră jurnalistică, colaborând la mai
multe cunoscute publicaţii din SUA: New York Times, Washington Post,
Boston Globe, Los Angeles Times, Wall Street Journal. În 1993 a primit
premiul Mencken pentru cel mai bun editorial, în urma articolelor sale
din New York Times. Bun cunoscător al lumii redacţiilor americane, el
face o serie de dezvăluiri incitante despre corupţia din lumea presei, în
contextul evenimentelor de după 11 septembrie 2001. Kristina Borjesson
l-a intervievat şi a publicat mărturiile lui sub titlul „Toată lumea vrea să
trăiască la Versailles”, în cartea „Controlul Media. Opt mari jurnalişti
americani rezistă presiunilor administraţiei Bush,” publicată de editura
pariziană Les Arenes în 2006.

Singurii care se bucură de libertatea presei sunt proprietarii mass-

media

Kristina Borjesson: Virulenţa cu care John MacArthur apostrofează mass-media şi neglijenţele principalelor
ei ,,vedete” ar putea să-i şocheze pe cei sensibili. Pentru mine însă e ca un suflu de aer proaspăt. Mi se pare
revigorant să aud un jurnalist, ba mai mult, un patron de ziar, că îşi critică breasla cu atâta libertate. Este drept că,
spre deosebire de alţii, directorul de la Harper nu are nevoie să facă temenele nimănui pentru a asigura
supravieţuirea revistei sale: în ceea ce-l priveşte, independenţa reprezintă un privilegiu nativ. Nepot al
bancherului miliardar John D. MacArthur şi fiul lui Roderick MacArthur, la rândul său milionar şi apărător
ardent al libertăţii civice, John are în gene reuşita individuală, dar şi un anumit devotament faţă de interesul
public.

Nobili din fire, descendenţii familiilor înstărite cum este cea a lui John sunt adesea educaţi în spiritul datoriei faţă
de ţara care le-a permis să devină bogaţi. MacArthur îşi achită astfel datoria cu ajutorul revistei Harper, o
publicaţie lunară de artă şi literatură, care tratează totodată subiecte de politică, făcându-şi o plăcere din a lua
urma celor puternici şi corupţi. ,,Singurii care se bucură de libertatea presei sunt aceia care deţin un organ de
presă”, îi place lui John MacArthur să spună cu cea mai mare seriozitate.

Noii curtezani ai actualului Versailles

Prin spiritul juvenil, eleganţa şi bunele maniere, John are aerul unui băiat
de bani gata american. Dar aparenţele înşeală. Colaborator constant al
revistei „Devoir” din Montreal, el vorbeşte curent limba franceză şi face
dovada unei viziuni largi asupra lumii, aspect din ce în ce mai puţin în
vogă printre cei din lumea lui. Dacă la prima vedere pare de o curtoazie
ieşită din comun, devine cu totul altul, imediat ce îşi scoate sabia din
teacă pentru a-şi critica colegii de breaslă. De-abia atunci îţi dai seama
cât de puternic este focul ce îl animă: ,,Mulţi din generaţia mea au făcut
jurnalism pentru că s-au simţit investiţi cu o responsabilitate deosebită,”
explică el. ,,Aceea de a nu mai accepta vreodată minciunile care ne-au
fost servite pe vremea războiului din Vietnam.”

Acum că Statele Unite sunt amestecate într-un război nu cu mult diferit

de cel care i-a marcat tinereţea, MacArthur nu-şi poate potoli mânia. El îi
acuză pe jurnaliştii de la Washington că sunt ,,curtezani” şi compară
capitala americană cu Versailles-ul lui Ludovic al XIV-lea. ,,Toată lumea
vrea să trăiască la Versailles” în preajma actualului Rege-Soare, George
Bush. MacArthur se lansează într-un rechizitoriu feroce împotriva presei
de după 11 Septembrie 2001.

Presa acoperă şi multiplică minciunile guvernanţilor

John MacArthur: Felul în care mass-media s-a comportat chiar înainte de cel de-al doilea război din Golf şi de
invazia Irakului este demn de dispreţ. Doar în anii care au precedat războiul din Vietnam mai putem găsi
publicaţii atât de mediocre. Mass-media americană a înghiţit şi a amplificat absolut toate minciunile
administraţiei Bush, începând cu conferinţa de presă care a avut loc la 7 septembrie 2002. În acea zi, însoţit de
Tony Blair, George Bush a vorbit despre un nou raport al AIEA (Agenţia internaţională de energie atomică)
conform căruia Saddam Hussein avea să creeze o bombă atomică în numai şase luni. Însă acest raport nu a existat
niciodată. Foarte puţini jurnalişti au semnalat acest lucru la vremea respectivă, deşi subiectul ar fi fost o bombă
mediatică: „Preşedintele a citat un raport imaginar, avertizând asupra iminenţei unui holocaust nuclear.” Dar
nimeni din presă nu a pomenit nimic despre această minciună sfruntată.

Primul articol serios în care se dezvăluia faptul că acest faimos raport este o scorneală n-a fost publicat decât trei
săptămâni mai târziu în Washington Times. Cel mai uimitor este însă faptul că acesta a apărut într-un cotidian de
dreapta, care susţinea ideea războiului. Articolul, intitulat ,,Raportul citat de Bush nu există: AIEA neagă
raportul referitor la armele irakiene,” a fost publicat pe data de 27 septembrie 2002. În decursul celor două
săptămâni care au urmat până la decizia Congresului de a aproba invazia Irakului şi de a-i acorda undă verde lui
Bush, presa a continuat totuşi să publice poveşti înspăimântătoare despre armele irakienilor.

Cei mai mulţi s-au inspirat dintr-un articol apărut în New York Times în care autoarea, Judith Miller, scrie despre
existenţa unor tuburi de aluminiu care ar constitui o dovadă pentru faptul că Saddam Hussein şi-a relansat
programul nuclear. În primul articol din această serie, apărut pe 8 septembrie 2002 sub semnăturile lui Judith
Miller şi a lui Michael Gordon, se află un citat care a rămas întipărit în amintirea tuturor, un exemplu tipic de
propagandă. Autorii citează un membru eminent al administraţiei Bush, fără îndoială vicepreşedintele Dick
Cheney: „Dacă vom aştepta prea mult pentru a descoperi arma încă fumegând, nu va mai ieşi fum din ea, ci o
„ciupercă” nucleară”.

Nici că se puteau prezenta lucrurile într-un mod mai terifiant. Ar fi fost o spălare de creiere prea evidentă dacă s-
ar fi spus: dacă nu invadăm Irakul, Saddam Hussein va declanşa holocaustul nuclear asupra Statelor Unite. Ori
acest lucru era o mare tâmpenie. Aşa cum a explicat mai târziu AIEA, tuburile de aluminiu erau destinate
fabricării de focoase tradiţionale şi nu fabricării de arme atomice.

Excesul de zel al jurnaliştilor înfloreşte versiunea oficială

Dar minciuna nu se opreşte aici. În timpul perioadei cruciale dintre 17

septembrie şi 12 octombrie 2001, presa americană nu a mişcat nici un
deget pentru a opri avalanşa de absurdităţi. Poate cu două excepţii:
Washington Post şi Scott Ritter, inspector pentru dezarmare la ONU,
despre care n-am mai auzit vorbindu-se de atunci. Faptele ulterioare i-au
dat dreptate acestuia din urmă, mult mai mult decât ne-am fi aşteptat, dar
i-a mai auzit cineva numele? A fost felicitat pentru clarviziunea sa cu
privire la război? A fost invitat la vreo emisiune pentru a spune „v-am zis
eu”?! A avut ocazia să vorbească la acele televiziuni care l-au ridiculizat
şi l-au acuzat de atâtea absurdităţi: că este în slujba Irakului, că este
prieten cu Saddam Hussein, etc. ? Nu.

În cercurile mediatice din Washington şi din New York se instalase o

atmosferă de obedienţă plină de frică şi panică. Jurnaliştii nu reuşeau să
mai facă deosebirea între ceea ce era adevărat şi ceea ce era fals şi
preferau să păstreze linia oficială. Unii reporteri, precum Judith Miller, au
făcut chiar exces de zel, amplificând anumite elemente în sensul versiunii
oficiale. Pentru mine este evident că detaliile proveneau chiar de la Casa
Albă. Este o tehnică de propagandă îndelung exersată: dezvălui anumite
informaţii ziarului New York Times, apoi vicepreşedintele sau alt membru al administraţiei este invitat la o
emisiune televizată pentru a dezbate subiectul şi astfel are ocazia să justifice un război împotriva lui Saddam
Hussein.

O scorneală de impact: „armele de distrugere în masă”

Un alt aspect important: formularea „arme de distrugere în masă” este demnă de Orwell. Preşedenţia americană a
utilizat în mod deliberat această expresie goală de sens pentru că astfel putea pune în aceeaşi oală bomba
atomică, armele chimice şi armele biologice. În presa americană aproape nimeni nu şi-a bătut capul să
menţioneze diferenţa care există între cele trei. Până pe 12 octombrie 2002 sperietoarea numărul unu utilizată de
administraţia Bush a fost ameninţarea cu un atac nuclear şi faptul că Saddam Hussein ar fi fost pe punctul de a
fabrica bomba atomică. Nu s-a spus nimic despre arme chimice sau biologice. Imediat ce Congresul a autorizat
invazia Irakului, s-a renunţat la terifiantele poveşti cu bomba atomică şi nu s-a mai vorbit decât despre arme de
distrugere în masă. Ştiau foarte bine că dacă s-ar fi aflat că povestea cu armele nucleare este o invenţie, singura
lor şansă era să semene confuzie. Continuând să vorbească despre arme de distrugere în masă, cei mai mulţi
oameni ar fi crezut că se referă tot la bomba atomică. Şi exact aceasta s-a şi petrecut.

Kristina Borjesson: Carl Bernstein [n.n. unul dintre cei care au descoperit „afacerea Watergate”, care a dus la
demisia preşedintelui american Richard Nixon, în 1974] consideră că presa a făcut treabă bună în ultimul sfert de
secol. I-am pus aceeaşi întrebare privitoare la armele de distrugere în masă: cum este posibil că această ştire a
fost difuzată fără a fi pusă sub semnul întrebării, fără a fi verificată? El mi-a răspuns, citez din memorie, „A
trebuit să transmitem comentariile administraţiei despre armele de distrugere în masă. Cum am fi putut să le
verificăm?! N-aveam cum să mergem la faţa locului pentru a cere inventarul!” Dvs. îmi spuneţi că această
minciună privind raportul AIEA s-ar fi putut verifica destul de repede. Prin ce miracol aţi reuşit acolo unde toţi
ceilalţi au dat greş?

John MacArthur: A fost suficient să citesc ziarele şi să ciulesc urechea când unul dintre colegii mei de la Harper
a afirmat: „Ştii, raportul AEIA nu există!” Am făcut apoi legătura cu ceea ce spunea Scott Ritter, fost inspector
pentru dezarmare în cadrul ONU, cu privire la capacităţile nucleare ale Irakului: „considerăm că am rezolvat
această problemă în decembrie 1998”. Şi atunci mi-am spus: „povestea lor cu bomba atomică este clar o
minciună. Vor să ne sperie.”

Informaţii false, care nu citează sursele

Trebuie spus şi faptul că toate articolele care alertau asupra acestui

pretins pericol nu indicau niciodată sursele. Judith Miller nu a citat
niciodată vreun nume. Împreună cu echipa mea am reuşit să găsim o
sursă: David Albright, fost inspector în dezarmare în cadrul Comisiei
speciale a Naţiunilor Unite (UNSCOM). El, şi toţi ceilalţi foşti inspectori
şi experţi în dezarmare ştiau că povestea cu tuburile de aluminiu nu stă în
picioare. Exact asta a şi susţinut pe 8 decembrie 2002 pe un post de
televiziune important, subliniind că aceste tuburi nu au cum să reprezinte
vreo încercare de a reconstitui un arsenal nuclear. Nici atunci presa scrisă
nu a mişcat un deget, nici măcar presa de stânga.

Kristina Borjesson: De ce?

John MacArthur: Nu şi-au dat nici măcar silinţa să caute şi alte surse de
informare, deşi acestea nu lipseau. Orice reporter ştie că dacă există un
inspector în dezarmare care a făcut anumite declaraţii publice, există şi
alţii care cunosc subiectul şi totuşi preferă să tacă. De obicei aceşti
funcţionari sunt oameni care preferă să rămână în spate. Dacă există un Scott Ritter care strigă în gura mare,
există cu siguranţă alţi 10-20 care şuşotesc despre asta. E suficient să-i cauţi ca să-i găseşti, nu este atât de greu.

E drept că ei nu ies singuri în faţă să facă declaraţii publice. Se tem prea tare să nu aibă aceeaşi soartă cu
confratele lor David Kelly din Anglia. În mai 2003, BBC-ul îl prezenta pe doctorul David Kelly, expert în
dezarmare al guvernului britanic, ca fiind autorul unor falsificări de informaţii realizate de fapt de guvern. Kelly
„dăduse o formă mai atractivă” unui raport care conţinea afirmaţii cu privire la armele irakiene de distrugere în
masă şi care susţinea că acestea puteau fi activate în trei sferturi de oră. În data de 17 iulie 2003, David Kelly a
fost găsit mort. Raportul anchetatorilor cu privire la cauza morţii indică o sinucidere, dar a fost primit cu mult
scepticism.

Kristina Borjesson: Totuşi, Carl Bernstein, Judith Miller... sunt nume mari!

John MacArthur: Carl Bernstein, înainte de deveni jurnalist independent, a lucrat pentru Washington Post. El
este un produs al acestui mediu şi apără din reflex jurnaliştii din Washington şi presa care gravitează în jurul
Casei Albe. Aceşti oameni fac parte dintr-o instituţie căreia îi datorează supunere. Ei îi sunt loiali patronului şi nu
cititorului. Ei nu au aceeaşi responsabilitate ca jurnaliştii independenţi ca, de exemplu, Seymour Hersh. [n.n.
Seymour Hesh este cel mai celebru jurnalist de investigaţie american.]

Sunt publicate doar ştirile conforme cu versiunea oficială

Kristina Borjesson: Dacă ceea ce spuneţi este adevărat, aceşti oameni mai pot fi consideraţi ziarişti? Este o
diferenţă ca de la cer la pământ între un adevărat jurnalist şi un conţopist care se limitează la a transcrie o imensă
minciună, fără să o verifice!

John MacArthur: Aceşti jurnalişti nu au certitudinea că este vorba despre minciuni gogonate. În viziunea lor,
rolul pe care ei îl au constă tocmai în a urma instrucţiunile şi a repeta, sau cel puţin a reda cu fidelitate, ceea ce
transmite Administraţia. Judith Miller este un caz aparte: a servit această cauză cu atâta fervoare, încât ar fi fost
bucuroasă să îl înlăture chiar ea pe Saddam Hussein de la putere. Ar fi făcut orice pentru a ajuta Casa Albă, ca
apoi să primească cuvinte de laudă. Cei mai mulţi reporteri nu sunt însă atât de implicaţi. Se mulţumesc să
transcrie docili ceea ce li se spune.

De altfel la Washington Post sunt reporteri foarte buni, oameni precum Barton Gellman sau Dana Milbank, trimis
special la Casa Albă. Aceştia sunt informatori foarte buni. Walter Pincus, alt ,,câine de vânătoare”, povesteşte că
dacă intri în redacţie strigând în gura mare: „Am o informaţie sigură care contrazice versiunea oficială, am
dovada că ameninţarea nucleară pe care Saddam Hussein o reprezintă este extrem de exagerată!”, îţi vei găsi
articolul publicat la pagina 16 sau 20. Iar dacă insişti cerând ca articolul să fie reevaluat, ţi se va spune să îl
arhivezi şi să stai în banca ta. Şi dacă continui să insişti, în cel mai bun caz te poţi trezi cu articolul publicat la
rubrica pentru câini pierduţi.

Iată cum se petrec lucrurile în acest templu al presei care este Washington, unde nu există decât un singur mare
cotidian şi unde reporterii se bazează pe responsabilii guvernamentali
pentru a obţine informaţii. Le este imposibil să îşi practice meseria dacă
nu fac parte din acest sistem de scurgeri de informaţii instituţionalizate.
Prea puţin gândesc ceea ce scriu.

Presa, un pluton de conţopişti

Kristina Borjesson: Una din regulile de bază ale acestei meserii nu este
tocmai obligaţia jurnalistului de a verifica sursa de informare şi de a
sancţiona sau retracta informaţiile eronate, în cazul în care descoperă că
informatorul a minţit?
John MacArthur: Nu, nu mai este deloc aşa. Pe vremea când am început să practic această meserie, era într-
adevăr o regulă fundamentală. Am povestit despre raportul AIEA mai multor reporteri mai în vârstă care nu mai
lucrează pentru cotidiene. Toţi mi-au spus: ,,Aoleu! Pe vremea mea, aş fi fost dat afară dacă nu aş fi verificat
această poveste cu tuburile de aluminiu.” Dar lucrurile s-au schimbat, nu se mai cere să verifici sursa, indiferent
despre ce ar fi vorba. În ziua de azi, intuiţia şi libertatea de gândire sunt lăsate la uşă imediat ce ai intrat în
redacţie. Trebuie să te închini Puterii. De acum înainte patronii sunt cei care verifică povestea înainte ca ea să fie
publicată.

Trebuie menţionat de asemenea că la Washington, jurnaliştii au o mentalitate din ce în ce mai războinică. Dacă
cineva afirmă: ,,Este o nebunie să invadăm Irakul. Saddam este terminat: după nouă ani de embargo, nu mai e
decât o păpuşă de paie, am putut constata asta cu ocazia ultimului război. Este absurd să credem că ar putea să ne
nimicească, pe noi sau pe alţii. Ce ne-o fi apucat?” Ei bine, dacă cineva afirmă aşa ceva, 95% dintre colegii săi îi
vor întoarce spatele. Şi nu e deloc plăcut să fii pus pe tuşă. Descoperi de la o zi la alta că nu mai eşti invitat la
dineuri, că nu mai ai acces la scurgerile de informaţii, că nu mai eşti de-al lor.

Kristina Borjesson: În mare, am putea spune, întreaga presă a devenit un pluton de stenografi oficiali?

John MacArthur: Depinde de epocă. Uneori, întreaga presă se comportă ca un imens birou de
stenodactilografie. Aşa s-au petrecut lucrurile în perioada de dinaintea izbucnirii ultimului război din Irak.
Alteori, presa este mult mai combativă, cum a fost în cazul fazelor finale ale războiului din Vietnam sau în anii
‘70. La vremea aceea era la modă jurnalismul de investigaţie. Woodward şi Bernstein erau în culmea gloriei, iar
Seymour Hersh făcea valuri cu reportajele lui despre CIA. Ziarele pot fi foarte incisive în această ţară, lucru deja
dovedit. Dar sunt şi perioade în care mass-media se închină în faţa superiorilor. Se lasă manipulată de Congres
sau de Casa Albă şi devine un instrument de propagandă în mâinile administraţiei.

Teama de a nu fi excluşi din joc îi face pe jurnalişti obedienţi

Mă întreb dacă concentrarea tot mai accentuată a puterii în mâinile câtorva multinaţionale şi fuziunile succesive
de publicaţii şi canale de televiziune contribuie la acest exces de servilism. Noam Chomski şi alţi analişti cu
tendinţe de stânga ar fi de acord cu această idee. Eu însă nu sunt convins de această explicaţie. Cred că este vorba
mai degrabă despre supunere. Îmi amintesc că Christopher Hitchens explica pasivitatea presei americane prin
respectul pe care aceasta o are faţă de Constituţie. Constituţia afirmă că noi suntem poporul suveran, ori acest
,,noi” îi include şi pe reporteri. Noi suntem guvernul. Prin urmare, dacă atacăm administraţia, dacă o acuzăm a fi
o adunătură de mincinoşi, e ca şi cum ne-am ataca pe noi înşine. Presa britanică nu întreţine astfel de fantasme.
Ştie că nu este parte integrantă a puterii şi nu îşi face astfel nicio iluzie. În schimb, la Washington, reporterii şi
patronii publicaţiilor se laudă că aparţin unui aparat constituţional, ceea ce îi obligă să manifeste respect faţă de
oamenii politici.
Sunt mai multe teorii care circulă cu privire la acest subiect. Teoria mea ţine mai degrabă de planul social:
nimănui nu-i place să se simtă exclus din punct de vedere social, toată lumea vrea să trăiască la Versailles. Iar
astăzi Washington este Versailles. Toţi jurnaliştii îşi doresc să ajungă mai aproape de Regele-Soare. Vor să facă
parte din putere. Nu trebuie decât să reproducă o informaţie emisă de o sursă oficială pentru a obţine respectul
colegilor sau să copieze cuvintele lui Rumsfeld pentru a fi bine văzuţi, pentru a primi invitaţii sau vreo
promovare. Nu e greu deloc. Numai că aceia care nu intră în joc riscă să fie transferaţi în Cleveland.

Kristina Borjesson: Asta seamănă a corupţie.

John MacArthur: Este o formă de corupţie, chiar dacă nu implică întotdeauna bani, cu toate că banii încep să
joace un rol preponderent. Dacă reuşeşti să fii invitat la un show televizat pentru a vorbi despre „adevăruri” mai
puţin adevărate, ai mai multe şanse ca apoi să ţi se ofere postul de conferenţiar pentru Convenţia Naţională a
Fabricanţilor de Dispozitive Des Moines, cu o remuneraţie generoasă. Se pot câştiga până la 25.000 de dolari
pentru o asemenea prestaţie.

Preţul manipulării mediatice este mai mare decât pare la prima vedere

Kristina Borjesson: Ce concluzie să tragem dintr-un asemenea

diagnostic? Dacă elita mass-mediei se comportă aşa, şi mai ales aşa-
numiţii formatori de opinie care dau naştere unor curente de opinie şi
modelează percepţia publicului, care sunt implicaţiile asupra societăţii în
care trăim?

John MacArthur: Vedem prea bine rezultatele. În Irak am fost târâţi, ca

naţiune, într-un dezastru absolut. Mii de oameni au fost omorâţi fără nici
un motiv, nu mai e cale de întoarcere, societatea irakiană este într-un haos
total. După părerea mea, situaţia este mai gravă decât pe vremea lui
Saddam Hussein. Şi apoi este şi o chestiune de etică: dacă a instaura
democraţia în Irak implică să fie omorâţi 10 000 sau 15 000 de irakieni,
atunci nu merită. Preţul este mult prea mare. Nu ei ne-au chemat. Şi apoi
toate acele sondaje pentru a demonstra că irakienii doresc venirea
americanilor...Nu ştiu cum reuşesc să ceară părerea celor morţi: ,,Spuneţi-
mi vă rog, acum că sunteţi la doi metri sub pământ, este situaţia
dumneavoastră mai bună decât înainte de venirea americanilor?” Este
absurd. Iată ce se petrece atunci când presa este prost informată. Mai ales când avem de-a face cu un preşedinte
care se comportă ca un monarh. La ultima conferinţă de presa a lui Bush, parcă eram la Versailles. Bush şi-a
făcut apariţia la capătul unui coridor, s-a apropiat de podium; toţi ziariştii îl aşteptau ţinându-şi respiraţia, nespus
de respectuoşi, timoraţi, am putea spune ca nişte curteni. Era fără îndoială imaginea unei prese total aservite.

Răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, o punere în scenă pentru televiziune

Un alt exemplu de rău pe care presa poată să îl facă, este povestea cu răsturnarea statuii lui Saddam Hussein,
imediat după aşa-zisa eliberare a Bagdadului. Toţi cei care au văzut imaginea pe Internet, au putut constata că era
foarte puţină lume la faţa locului şi că de fapt militarii americani au fost cei care au răsturnat statuia. Nu a fost
decât o înscenare organizată pentru orgoliul trupelor noastre, un preambul la campania electrorală a lui Bush.

A fost chiar un mic scandal pe tema că un soldat american s-a urcat pe statuie pentru a fixa drapelul american,
exclamând înainte: ,,Oh, am greşit! Trebuia să fi luat drapelul irakian!” Bineînţeles că nu era vorba de o geşeală,
ci de un gest deliberat. De fapt, aveau nevoie de două ipostaze pentru spoturile publicitare pe care urmau să le
difuzeze în campania electorală. Încă nu ştiau ce drapel vor folosi: pe cel american, pe cel irakian sau pe
amândouă, era un lucru ce urma să fie decis mai târziu.

Toţi cei care au fost la faţa locului în acea zi ştiu că a fost vorba de o înscenare regizată pas cu pas pentru
televiziune. Cu toate acestea, au pretins că evenimentul a fost primit cu un entuziasm enorm, că mulţimea aclama
eliberarea Bagdadului şi căderea dictatorului. E cazul să ne întrebăm: Ce i-a motivat să facă toată această
mascaradă? După părerea mea nu e decât un caz de autocenzură birocratică de nivel de grădiniţă.

Cunosc un reporter care lucrează pentru ziarul canadian „La Presse”. Acesta asistase la evenimente şi a povestit
adevărata versiune a aceastei poveşti, ca să se ştie că fusese o înscenare. Dar la Montréal, patronii redacţiei nu au
vrut să îl creadă: ,,Este imposibil, toată lumea spune că era o mulţime de oameni ce strigau de bucurie.” Şi au
refuzat să îi publice articolul. Şi-au cerut scuze câteva zile mai târziu când au realizat că se înşelaseră, dar nu au
publicat niciodată acel articol.

Adevărata faţă a evenimentelor nu apare în reportaje

În cartea mea „Second Front: Censorship and Propaganda in the 1991

Gulf War” (Al doilea front: Cenzură şi propagandă în Războiul din Golf
din 1991) am scris despre diferenţele de mentalitate dintre mass-media
franceză şi cea americană, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe trimişii
speciali pe care îi cunosc.

Am citat acolo exemplul lui Vincent Nguyen, din Franţa, care se afla
departe de locul unde s-au desfăşurat cele mai înverşunate lupte, pentru
că fusese cantonat în Kurdistan. Împreună cu alţi confraţi, el le-a cerut
militarilor americani permisiunea de a avea acces în tabăra pe care aceştia
tocmai o instalaseră. Au fost refuzaţi. În schimb le-au fost trimişi zece
soldaţi, familiarizaţi cu mass-media, genul de oameni instruiţi să
vorbească mult fără să spună nimic. Dar în loc să intre în joc, aşa cum ar
fi făcut orice echipă de televiziune americană, Vincent a înregistrat tot
ceea ce i se spunea. Prefăcându-se a fi foarte interesat, a lărgit cadrul şi a
filmat ansamblul. Pe film apare o grămadă de soldaţi care trăncănesc în
faţa mai multor reporteri, în timp ce aceştia nu reuşesc nici să pună
întrebări bune, nici să obţină răspunsuri inteligente.

De-a lungul timpului am avut corespondenţi de război foarte buni şi fotografi excelenţi. Încă mai sunt câţiva şi
astăzi, dar acum aproape toate reportajele de război sunt realizate în forma lor brută de către străini. Şi chiar dacă
aceştia ne furnizează informaţii solide, adesea refuzăm să le dăm pe post. Ar fi suficient să difuzăm imaginile
filmate de către televiziunea Al-Jazira şi comentate de prezentatori americani. Este de o sută de ori mai bine decât
să difuzăm ceea ce filmează CBS, NBC, ABC sau CNN în Irak. Reporterii de la Al-Jazira vorbesc araba şi
irakienii au încredere în ei. Pătrund în locuri unde noi nu putem avea acces şi dezvăluie astfel adevărata faţa a
războiului. Noi nu am făcut asta niciodată.
 Tehnici de propagandă mediatică folosite în cazul
războiului din Irak

Directorul revistei Harper, John MacArthur, demască maşina de propagandă care este mass-media
americană (2)

traducere după versiunea franceză de Violeta Bucur

Citiţi aici prima parte a interviului cu John Mac Arthur:

Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane

John MacArthur: Sunt de acord cu cei care spun că ziariştii, indiferent

de naţionalitatea lor, pe timp de război au tendinţa de a se supune
ordinelor, mai ales dacă sunt în joc interesele guvernării sau ale ţării lor.
Din acest punct de vedere, francezii nu se deosebesc de belgieni, ruşi sau
americani. Pare să facă excepţie mass-media britanică. Chiar dacă în
majoritate s-au pronunţat pentru război, au fost o mulţime de publicaţii
care au contestat versiunea oficială, cum ar fi Daily Mirror, The
Spectator, The Guardian, The Observer şi jurnalişti de la BBC – Patrick
Cockburn, John Pilger şi John Simpson. Reporterii de război britanici s-
au descurcat mai bine decât confraţii lor americani. Dau dovadă de un
scepticism foarte pronunţat şi îşi asumă riscuri. Nu se lasă speriaţi aşa
uşor ca noi. Se consideră în primul rând jurnalişi şi abia apoi ,,porta-voci”
ale guvernului. Nu consideră că a face pe hamalii politici ai statului stă în atribuţiile lor. Dintre toţi reporterii
americani care lucrează pentru televiziune sau publicaţii de mare tiraj, ştiu doar unul sau doi care ar putea să îl
egaleze pe John Simpson de la BBC.

Adevărata faţă a soldaţilor americani: brutalitate şi vulgaritate

Kristina Borjesson: Despre ce reporteri americani este vorba?

John MacArthur: Letta Taylor de exemplu, o jurnalistă de la Newsday care a fost ,,înrolată” într-o unitate a
marinei implicată în lupte. Nu este reporter de război, dar a mers ca toată lumea. Spre deosebire de alţi reporteri
care cenzurează grosolăniile, şi-a pus în cap să redea fidel limbajul soldaţilor, mai ales când aceştia vorbesc
despre arabi: ,,Sunt subumani, au paie în loc de creier, nu am venit să le eliberăm ţara, puţin ne pasă că ne fac să
spunem prostii, dar o să le transformăm ţara într-un imens parking”. Şi într-adevăr aşa vorbesc. Sunt soldaţi, nu
ataşaţi de presă ca să aibă un limbaj corect din punct de vedere politic.
Articolele despre limbajul soldaţilor americani şi despre ce simt ei după ce au omorât atâţia oameni, publicate de
Letta Taylor, sunt excelente. Cu mult mai bune decât tot ce am citit la vremea primului război din Golf.

Din acest punct de vedere, trebuie menţionat faptul că sistemul de reporteri ,,înrolaţi” folosit în 2003 a fost mai
puţin dezastruos decât sistemul de lucru de la birou folosit de reporteri în 1991, în timpul războiului din Golf. Cel
puţin cei ,,înrolaţi” au posibilitatea să vadă ce se petrece la faţa locului şi câteodată chiar să facă treabă bună. În
1991 aşa ceva nu a fost posibil, am avut parte doar de înregistrările video furnizate de Pentagon şi poveştile spuse
de unii şi de alţii. Şi îl mai aveam pe Peter Arnett la Bagdad, atât.

Aş vrea să dau un exemplu care dovedeşte că nu întotdeauna este nevoie să mergi la faţa locului pentru a fi un
bun corespondent de război. William Branningan, de la Washington Post, a publicat un articol foarte bun despre
un incident ce s-a petrecut la un punct de control, incident în urma căruia cei ce se aflau într-o maşină irakiană au
fost masacraţi. El aude toate acestea prin radio, aflat într-un tanc, ca reporter ,,înrolat”. Fără să fie martor la acest
masacru, ascultă conversaţia dintre ofiţerul care a dat ordinul să se tragă şi soldatul care a apăsat pe trăgaci.

Drama războiului nu este vizibilă pentru publicul american

Articolul este remarcabil, dar cu toate acestea el a rămas o excepţie. Cea

mai mare parte a reportajelor difuzate de televiziune arată bărbaţi
încărcând camioane sau care se furişează prin deşert punând bombe, dar
nu vedem morţi sau răniţi nici de o parte nici de alta. Ted Koppel a
surprins câteva astfel de imagini, dar acesta îţi lăsa mai degrabă impresia
unui vânător pozând cu un picior pe pradă, decât a unui adevărat jurnalist
ce surprinde imaginea reală a războiului, adevăratele lui orori. Înainte să
demisioneze în 2005 de la ABC-TV, Ted Koppel a fost redactor şef şi
animator al emisiunii ,,Nightline”, una dintre emisunile informative cele
mai respectate ale televiziunii americane. Presa a dat dovadă de o
extremă laşitate în ceea ce priveşte imaginile cu morţi sau chiar cu răniţi.
Nu am văzut practic nicio imagine cu civili, chiar dacă ştiam că spitalele erau pline de ei. Şi ştiam asta mulţumită
mass-mediei franceze, britanice sau canadiene, şi nu de la americani. Pe toată perioada războiului, ziarul New
York Times a publicat o singură imagine, oribilă de altfel, cu cadavrele unor civili îngrămădite de-a lungul unui
culoar de spital. Dar în cea mai mare parte, americanii nu au văzut niciodată adevărata faţă a războiului.
Nu ştiu cine a avut această idee genială de a ,,înrola” reporteri, dar autorul ei a înţeles un lucru: autocenzura va fi
la fel de eficientă precum cenzura recunoscută în cazul primului război din Golf . Cei care au gândit aceasta sunt
consideraţi maeştri în arta manipulării. Pentru că este cu predilecţie domeniul lor. Nu au habar de politică, nu
vorbesc nicio limbă străină şi nu cunosc deloc istoria, dar sunt experţi în relaţii publice. Este domeniul în care
excelează: publicitate şi comunicare.
Pentru politicieni, războiul e o campanie de PR

Kristina Borjesson: Cine sunt aceştia?

John MacArthur: Sunt angajaţi ai Ministerului Apărării, funcţionari ai serviciului de secretariat al Ministerului
Apărării, ca Donald Rhumsfeld de exemplu şi specialiştii în relaţii publice ai cabinetului Hill&Knowlton.
Victoria Clarke, purtătoarea de cuvânt a Pentagonului, a lucrat înainte pentru Hill&Knowlton. Nu ne miră deloc
faptul că, chiar această firmă a pus la punct în 1991 campania de relaţii publice a Casei Albe, precum şi strategia
în materie de propagandă. Ei au fost aceia care au inventat în detaliu povestea despre asasinarea copiilor din
Kuweit. [În septembrie 1990, ziarul britanic Daily Telegraph, citând un exilat din Kuweit povesteşte cum soldaţii
irakieni au luat cu asalt un spital din Kuweit, răsturnând pătuţurile cu copii şi lăsând astfel să moară trei sute
doisprezece noi-născuţi. S-a adeverit apoi că fusese vorba de fapt de o adevărată manipulare la care a contribuit
în mod notabil o tânără din Kuweit în vârstă de 15 ani, cu numele Nayrah, despre care s-a aflat că ar fi fost chiar
fiica ambasadorului din Kuweit în Statele Unite. Această manipulare a avut drept rezultat apariţia, în noiembrie
1990 a sondajelor favorabile politicii lui George Bush (51%). În ianuarie 1991, aceleaşi sondaje afişau 74% în
favoarea unei intervenţii militare împotriva Irakului. La 16 ianuarie, ofensiva militară era stabilită.]

Şi nu întâmplător cele mai remarcabile elemente din sectorul de comunicaţii au fost realizate de ,,ateliere”
precum Hill & Knowlton. Este calea regală de a accede la o slujbă în cadrul administraţiei înainte de a reveni în
sectorul privat. Neîncetat realizează acest du-te-vino între cele două sectoare. Ştiu foarte bine ceea ce fac. Nu mă
interesează cine a avut această idee cu ,,înrolarea” reporterilor, dar îi acord tot respectul şi aprecierile mele!

Propaganda a oferit motivul războiului

Kristina Borjesson: Ne puteţi spune mai multe despre această poveste

cu copiii din Kuweit?

John MacArthur: Trebuie să ne aducem aminte că adevăratul casus

belli (motiv de război) al primului război din Golf a fost respectarea
drepturilor omului. Cea mai mare parte a oamenilor politici ar fi refuzat
aprobarea unei operaţiuni militare al cărui singur scop era vânarea lui
Saddam Hussein. Au aprobat-o doar pentru că şi-au zis: ,,Saddam este un
nou Hitler. Ucide copii, trebuie să îl anihilăm. Nu am permite revenirea
lui Hitler la conducerea Germaniei, nu-i aşa?” Să ne amintintim
că decizia în favoarea războiului nu a fost aprobată de Senat. În
următoarele luni care au precedat acest vot, cea dintâi administraţie Bush a realizat că pierde teren. Argumentarea
,,sânge pentru petrol” pe baza căreia intram în război pentru a se pune mâna de fapt pe rezervele petroliere şi nu
pentru a elibera Kuweitul - care oricum nu era liber - această argumentare aşadar nu era suficient de consistentă.
Cetăţenii americani începuseră să comenteze: ,,Merită să apelăm la arme pentru a elibera o serie de puţuri de
petrol aparţinând unei mici oligarhii a familiei Al-Sahabi, care este la puterea acestei ţări cel puţin din secolul al
XVIII lea? Trebuie să existe o soluţie mai bună! Mai bine să fie aplicate sancţiuni. Până la urmă Saddam
Hussein este monstru numai pentru noi, noi am creat acest monstru! Să mai aşteptăm un pic.”
Nu au existat nou-născuţi omorâţi de soldaţii irakieni

Văzând acesta, administraţia Bush, împreună cu cei din conducerea Kuweitului şi cabinetul de relaţii publice
angajat de ambele părţi, au fabricat toate detaliile acestei atrocităţi, pretinzând că ea a fost înfăptuită de soldaţii
irakieni ce ocupau Kuweitul.

S-a afirmat că aceştia din urmă au aruncat pe jos noi născuţi şi i-au lăsat să moară pentru că au furat şi au trimis
la Bagdad aparatura medicală. Singurul martor în cauză care a venit să depună plângere la Comisia drepturilor
omului a Parlamentului american, a fost o tânără de 15 ani . Nu se cunoaşte decât prenumele ei: Nayirah. Această
Nayrah spune o poveste ce-ţi face părul măciucă, cum că ea a văzut cu ochii ei cincisprezece sau şaisprezece noi
născuţi smulşi din pătuţurile lor şi lăsaţi în agonie pe podeaua rece. Este ceea ce s-a afirmat în comunicatul de
presă. Într-o apariţie publică Nayirah a vorbit doar despre bebeluşi, fără a preciza numărul lor. A povestit toate
acestea plângând.

Am aflat mai târziu - ceea ce am şi scris în New York Times - că Nayirah este în realitate fiica ambasadorului
Kuweitului în Statele Unite. Este prea puţin probabil ca aceasta să se fi aflat atunci la faţa locului, aşa cum
pretinde. Oricum ea nu este un martor imparţial şi credibil. Ulterior am aflat că oficial nu fusese înregistrat nici
un deces între copilaşii smulşi din pătuţurile lor; de ce? Pentru că pe tot parcursul ocupaţiei irakiene nu s-a
petrecut niciodată aşa ceva. Povestea a fost inventată în cele mai mici detalii. Dar a avut un ecou puternic asupra
opiniei publice şi o influenţă mare asupra votului dat de Senat. Sub impulsul emoţiilor, mai mulţi senatori au
schimbat brusc ţinta: pentru că fuseseră ucişi copii în Kuweit, trebuia cu orice preţ să se trimită trupele americane
pentru restabilirea drepturilor omului. În acest context de propagandă dezlănţuită a fost adoptată cu o majoritate
de voturi hotărârea în favoarea războiului.

Eficienţa propagandei e sporită de incultura publicului

Această minciună ne-a făcut să intrăm într-un război; fără ea, nu am fi

avut nici un război. Asta ne duce cu gândul la ceea ce s-a petrecut în
timpul Primului Război Mondial, când propaganda a afirmat că nemţii
masacrau copiii belgienilor cu baionetele. În 2003, dacă vreţi părerea
mea, tuburile de aluminiu sau falsa campanie de reînarmare nucleară au
jucat acelaşi rol ca şi povestea cu copiii din Kuweit.

Kristina Borjesson: Cum se face că propaganda este întotdeauna atât de

eficace?

John MacArthur: Cred că oamenii îşi doresc să aibă încredere în

guvernul lor. Au o tendinţă nativă de a crede autorităţile. De aceea este
necesar să se formeze cetăţeni şi jurnalişti care sunt capabili să gândească singuri, cetăţeni instruiţi şi la curent cu
ceea ce se petrece – acesta este antidotul cel mai bun împotriva unor astfel de manipulări. Americanii sunt
condiţionaţi de mass-media până în măduva oaselor. Ori aceasta, mass-media, nu difuzează suficiente informaţii,
nu acoperă ştirile din mai multe puncte de vedere. Televiziunea este extraordinar de superficială şi la fel şi presa.
Hermann Goering a explicat asta foarte bine cu ocazia procesului de la Nurenberg, după cel de-al Doilea Război
Mondial: ,,Este suficient să spui oamenilor că o forţă străină îi ameninţă, că ei se şi conformează.” Aceasta se
petrece la fel de bine într-o democraţie ca şi în cazul unei dictaturi, este suficient să bage spaima în ei. Însă pentru
asta se apelează la ajutorul mass-mediei.

Canalul Fox din SUA a lansat moda ştirilor-spectacol

Kristina Borjesson: Vorbiţi-ne despre canalul de televiziune Fox [principalul canal de ştiri din SUA], de
maniera în care tratează războiul şi despre ascensiunea sa fulgerătoare la o asemenea audienţă.

John MacArthur: Cred că s-a cam exagerat influenţa acestui canal de televizune. Fox este circ. Acelea nu sunt
emisiuni de ştiri, ci spectacol. Nu este deloc o sursă viabilă. Cei care cred minciunile lor, cred de fapt nişte
informaţii ce provin din surse îndoielnice. Înainte, acest canal de televiziune nu avea o audienţă atât de mare, dar
acum, când audienţa sa a crescut, ar putea fi acuzat că este responsabil de principalele dezinformări din această
ţară. Am putea spune că Fox este un simptom al ceea ce este putred la nivelul mass-mediei americane, dar nu el
este cauza. Dealtfel nu degeaba Centrul de cercetare în domeniul mass-mediei, grupare de dreapta specializată în
analiza de presă şi susţinătoare a războiului, a dat o notă mai bună emisiunii lui Dan Rather ,,CBS Evening
News”, decât celor de la ,,Fox News”. CBS, canal de televiziune aşa-zis de stânga, a primit nota 9 plus, iar Fox
doar nota 9. Dan Rather s-a dovedit a fi demn de milă şi înainte şi în timpul şi după război. Nu a făcut decât să
bată toba pentru autorităţi. În cazul ştirii sordide privind închisoarea Abou d’Ghraib, i-au trebuit cincisprezece
zile până a difuzat şi imagini. Soldaţii americani din cadrul serviciilor de informare şi poliţiei militare precum şi
civili antreprenori au maltratat şi torturat deţinuţi din închisoarea Abou Ghraib din Irak. Fotografiile arătă
prizonieri goi, constrânşi să adopte tot felul de poziţii umilitoare în timp ce temnicierii lor făceau semnul
victoriei. Dan Rather era în posesia acestor imagini, dar le-a făcut publice numai după 15 zile,
declarând: ,,Dezvăluim aceasta pentru că nu avem de ales. Le divulgăm, nu pentru că ar fi de datoria noastră,
nici pentru că datorăm aceasta poporului american şi întregii lumi, ci pentru că şi altcineva se pregăteşte să o
facă. Fotografiile vor apărea în curând pe Internet.” Dan Rather s-a comportat ca un laş.

Ziariştii îmbogăţiţi prin jurnalism nu sunt independenţi şi obiectivi

Kristina Borjesson: Şi totuşi, Dan Rather s-a arătat întotdeauna ca fiind

o persoană combativă încă de pe timpul lui Nixon, dar şi în timpul lui
George Bush tatăl şi în cazul situaţiei Iran-Contra. Si iată că deodată
intrăm într-o nouă eră, cu un Dan metamorfozat, obedient. Cum vă
explicaţi dumneavoastră aceasta?

John MacArthur: Sunt aproximativ doisprezece ani de când l-am

intervievat. Se apără foarte bine. El vorbeşte despre necesitatea ca un
jurnalist să fie curajos, independent. Dar dacă luăm în calcul salariul său
anual, care se ridică la zece milioane de dolari, şi oglinda de star din
biroul său, atunci este de la sine înţeles că acest tip nu e decât un actor de
operetă care câştigă o avere astronomică. Nu mai are nimic dintr-un
reporter, a devenit o vedetă mediatică. E mult timp de când nu mai face jurnalism.

Dar părerile personale ale lui Dan Rather contează prea puţin. Ceea ce contează este conservatorismul de care
dau dovadă proprietarii canalului TV CBS. Jurnalistul şi scriitorul A. J. Liebling spunea : ,,Singurii care se
bucură de libertatea presei sunt cei care posedă un organ de presă”. Aşadar proprietarii sunt cei care hotărăsc ce
poziţie să adopte. Dacă Mel Karmazin, preşedintele Viacom-ului (consorţiu media care posedă CBS, UPN şi încă
alte două sute de canale de televiziune şi posturi de radio în Statele Unite), ar fi dorit o presă combativă care să
pună guvernul în boxa acuzaţilor, trebuia doar să o ceară. Dar cei care lucrează pentru el nici nu îşi pot imagina
că ar putea fi vorba de aşa ceva. Ei ştiu din exeprienţă că acesta doreşte exact contrariul. De-a lungul anilor, am
întâlnit jurnalişti care au încercat să le ţină piept patronilor lor şi au plătit scump pentru asta. Proprietarii sunt cei
care hotărăsc soarta jurnalismului. Cei mai mulţi sunt personalităţi ultra-reacţionare, care fac parte din putere şi
vor să placă celor din anturajul lor.

Controlul ştirilor în consorţiile media

Câţiva analişti de stânga afirmă că recenta concentrare a mass-mediei în consorţii de presă descurajază
independenţa de opinie a marilor organe de presă. Fuziunile de acest gen sunt numeroase, sumele aflate în joc
sunt importante. Sumele investite sunt enorme şi scopul consorţiului este mai degrabă protejarea acţionarilor,
decât a întreprinderilor acestora. În concepţia lor, toată această controversă riscă să dea peste cap cursul
acţiunilor, ori aşa ceva este inacceptabil pentru ei. Mesajul pe care îl transmit ei angajaţilor este că prudenţa e
mama tuturor virtuţilor.

Ce s-a petrecut la CNN este un exemplu bun. Ted Turner a fost cel din urmă patron de presă remarcabil: nu făcea
politică, era mai degrabă un om de afaceri. Nu îl interesa decât să câştige bani şi să fie cineva. Chiar dacă era
interesat de mediul înconjurător, nu era un ideolog. Acest tip şi-a zis: ,,Fac ce vreau, atât timp cât canalul de
televiziune îmi aparţine, şi dacă eu vreau ca Peter Arnett să meargă la Bagdad, nimeni nu o să îmi interzică asta.
Nici măcar preşedintele Statelor Unite.” Sunt convins că l-a trimis la Bagdad pe Peter Arnett pentru
că operaţiunea promitea a fi una profitabilă din punct de vedere comercial. Nu era o chestiune de principiu.

Dar mai bine unul ca el, decât un birocrat aflat în fruntea unei companii cotate la Bursă care îşi spune: ,,Pentru ce
să primesc tone de plângeri din partea acţionarilor pentru că mă împotrivesc preşedintelui sau că trimit un
reporter la Bagdad atât timp cât el nu este de acord?!” Turner putea face ce i se părea lui că ar fi bine pentru
CNN, el era proprietarul. Apoi a vândut CNN-ul unui consorţiu cotat la Bursă. În timpul războiului din Irak,
jurnaliştii de la CNN au dat dovadă de o mare laşitate şi s-au dovedit a fi atât de mediocri, pe cât fuseseră de buni
la vremea primului război din Golf.

CNN a avut “exclusivitate” în primul război din Golf

Kristina Borjesson: Cum se face că în primul război din Golf, CNN a

fost singurul canal de televiziune autorizat să trimită reporteri la Bagdad?

John MacArthur: Ştim că CNN-ul a ajuns la o înţelegere cu Saddam

Hussein. Ei i-au spus: ,,Daţi-ne autorizaţia de a rămâne şi puteţi fi siguri
că ceea ce aveţi de spus se va face auzit în întreaga lume. Dar va trebui
de asemenea să raportăm şi despre ceea ce vedem, pe cât posibil. Însă
despre asta vom negocia mai târziu. ”

CNN a încheiat un acord pentru a putea instala un cablu telefonic între

Bagdad şi Iordania. Pentru acest canal de televiziune înţelegerea nu
reprezenta decât o afacere comercială, nimic mai mult. Pentru Saddam
Hussein însă, era o decizie politică. Acesta din urmă şi-a dat seama că era în interesul lui ca mesajul să-i fie
difuzat în întreaga lume şi Ted Turner a fost suficient de şiret în a-i oferi serviciile sale.

Declinul jurnalismului şi al jurnaliştilor

Kristina Borjesson: Imaginea pe care o prezentaţi este extrem de sumbră. Aşadar nu există în America nimic
care să încurajeze şi să susţină apariţia jurnalismului de calitate, care să fie combativ şi facă investigaţii reale?

John MacArthur: A fost la un moment dat în vogă o mentalitate de opoziţie a jurnaliştilor, dar pe atunci erau
alte vremuri. Era o mişcare sindicalistă, care a dispărut cu timpul. Era şi o mişcare de stânga, care deasemenea nu
mai există. Banul nu reprezenta încă singurul simbol al reuşitei. Jurnaliştii se identificau mai degrabă cu clasa
muncitoare decât cu pătura înstărită a societăţii. Astăzi un simplu jurnalist care este angajat la un cotidian
cunoscut sau canal de televiziune naţional poate câştiga un salariu foarte bun şi poate locui într-o frumoasă vilă
din cartierele rezidenţiale. Jurnaliştii o duc bine, indiferent că au treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani. Pe
vremuri jurnaliştii erau prost plătiţi, făceau această meserie din pasiune, pentru faimă, pentru a se face cunoscuţi
sau pentru că voiau să devină scriitori. Mulţi nu intenţionau să facă asta toată viaţa. Nu beneficiau de privilegii şi
putere, aşa cum mulţi dintre colegii lor din ziua de azi beneficiază. Nu se mai resimte nici o urmă de conştiinţă de
clasă în cadrul aceste profesii. Asta e tot! Si consider că nu e sănătos pentru societatea în care trăim.

Odată cu declinul sindicatelor şi îmbunătăţirea statutului şi salariilor jurnaliştilor, s-a creat o adevărată prăpastie
între această corporaţie şi clasa de mijloc, pe care o trimitem la arme. În ziua de azi, un reporter nu are
nicio tangenţă cu armata. Nu a călcat vreodată pe acolo şi speră ca niciodată să nu ajungă soldat. Fie a fost
suficient de inteligent şi nu a trebuit să treacă prin armată pentru a-şi urma studiile, fie părinţii au fost destul de
înstăriţi pentru a-i plăti armata. Nu se mai resimte nicio responsabilitate faţă de clasa muncitoare. Ceea ce
consider că, în ziua de azi, este absolut scandalos este că se ia hotărârea de a intra în război, când singurii care
trebuie să îşi asume această responsabilitate sunt săracii care nu au cum să evite să fie trimişi pe front. Ei se
înrolează în armată pentru a putea să-şi plătească studiile sau pentru a avea un loc de muncă şi ei sunt cei trimişi
să fie omorâţi, răniţi sau mutilaţi în Irak. Nu sunt fraţii, surorile sau verii jurnaliştilor de la Washington. Poate mai
sunt, dar eu personal cunosc prea puţini ai căror membrii de familie sau cunoştinţe sunt în cadrul armatei.

Adevăratul motiv al războiului din Irak: campania electorală

Kristina Borjesson: Care a fost adevăratul motiv pentru care a început

acest război, după părerea dumneavoastră?

John MacArthur: Cred că acest război a fost declanşat pentru că

anumiţi consilieri politici ai lui George Bush l-au făcut să creadă că era o
modalitate bună pentru a fi reales. După 11 septembrie, trebuia să arate că
avea teroriştii în colimator. Americanii nu fac prea bine diferenţa
dintre ,,arabi” şi ,,terorişti”. Era aşadar suficient să invadeze Irakul
susţinând că Irakul era un cuib de terorişti, pentru ca mulţimea să înghită
momeala. Declarând război, Bush a lăsat impresia că este puternic.

Ideologii administraţiei sale, ca Paul Wolfowitz, au profitat de asta pentru a-şi lansa experienţele nebuneşti de
reformă în Orientul Apropiat. (Fost secretar de stat al Apărării şi preşedintele Băncii mondiale, Paul Wolfowitz
este un persoanj cheie în neoconservatorismul american. Potrivit unui articol publicat în Christian Science
Monitor cu titlul ,,Neocon 101” - ,,Tot ce trebuie să ştiţi despre neoconservatori” -, ,,neoconservatorii consideră
că Statele Unite nu ar trebui să ezite să facă uz de puterea lor de neegalat (chiar daca va trebui să se recurgă la
forţă) pentru a-şi promova valorile în întreaga lume”.)

Nu ştiu câţi dintre ei credeau sincer că vor putea introduce democraţia în regiune. Woodrow Wilson a fost cel
care a lansat primul această idee, în 1919; ea mi se pare azi la fel de grotească, cum era cu siguranţă şi atunci. Cu
toate acestea, în Statele Unite ideea continuă să aibă susţinători. Suntem calvinişti şi Calvin vorbea despre
,,poporul ales”. Suntem convinşi că acel popor ales suntem noi, că avem un rol de îndeplinit pe Pământ, că
misiunea noastră este de a instaura democraţia în toată lumea, de a reda lumina şi libertatea păgânilor.

Această nevoie de reformare rămâne încă un imbold puternic în ţara noastră. Unii membrii ai administraţiei sunt
chiar foarte pătrunşi de ea. Am impresia că Wolfowitz chiar crede că ar fi posibil. Alţii sunt mai cinici: ,, Dacă
asta vă va uşura conştiinţa, vom pretinde că obiectivul nostru este de a instaura democraţia în Irak. Dar ceea ce
ne interesează pe noi cu adevărat este ca omul nostru să fie reales în 2004, şi dacă punem în funcţiune
mecanismul de propagandă, va fi mai uşor.” Aici se iluzionau. Au crezut că va fi uşor. A fost, dar numai până la
un anumit punct.
Kristina Borjesson: Care a fost firul logic care a condus la acest război?

John MacArthur: Nu există fir logic. Cum v-am spus deja, era o strategie politică pentru a asigura realegerea lui
Bush. Ştiau că le va fi greu să îl prindă pe Ossama Bin Laden. Pentru a păcăli mulţimea, trebuiau astfel să lase
impresia că se consacrau cu seriozitate luptei împotriva terorismului. Irakul era o ţintă uşoară, şi în plus era în
concordanţă cu interesul lor pentru petrol, cu dorinţa de a-l înlătura pe Saddam Hussein şi cu iluziile lor de a
instaura democraţia într-o ţară care nu avea nevoie de asta atât de mult. Iată-i aşadar plecând urechea la ceea ce
prietenii lor din Congresul Naţional Irakian le repetau cu obstinaţie: ,,Va fi uşor, genial, de altfel îl avem pe
Chalabi în mânecă.” (Ahmad Chalabi, liderul Congresului Naţional Irakian, a fost candidatul favorit al
Pentagonului la conducerea Irakului, însă a căzut în dizgraţie în urma unor acuzaţii de spionaj în favoarea
Iranului.) La aceea vreme era omul momentului şi poporul american îl adora, din cauză că Saddam era personajul
negativ din poveste. Despre Saddam ştiau cu toţi că era un tip murdar, că nimeni nu l-ar fi plâns şi asta a generat
un val de entuziasm patriotic până la alegerile din 2004.

Manipularea mediatică şi loviturile de stat. Cazul

pseudo-revoluţiei române

În Occident, „cazul Timişoara” din decembrie ’89 este celebru pentru... manipularea mediatică

de Răzvan Popescu
Pentru guvernanţii din umbră, manipularea opiniei publice este o
necesitate. Fie că e vorba de declanşarea unor războaie, de a se alătura
unor conflicte armate, fie pentru a demonta regimurile care opun
rezistenţă Noii Ordini Mondiale, mai-marii lumii nu respectă regulile şi
legile. Lor le ajunge, în schimb, un puternic curent favorabil de opinie.
Teoretic, democraţiile occidentale nu pot fi exercitate fără acordul
popoarelor. Iar pentru a obţine acordul populaţiei, manipularea
mediatică joacă un rol esenţial. Vă prezentăm în acest articol câteva
cazuri deja considerate „clasice” de manipulare.

Cine-şi mai aminteşte oare acum, în Occident, de Timişoara ? Era în

ajunul Crăciunului 1989, Zidul Berlinului căzuse cu o lună şi jumătate mai
înainte. În România, Nicolae Ceauşescu, la putere de mai mult de 20 de
ani, ţinea sus stindardul naţional-bolşevic. Prăbuşirea Blocului Estic nu-l
interesa, el nu considera că aparţine acestuia. Comunismul ar mai fi putut
domni încă pentru mult timp la Bucureşti (analiştii estimează că fără
intervenţii exterioare, regimul de la Bucureşti ar mai fi rezistat vreo 15 ani). Asta dacă nu ar fi existat Timişoara,
un oraş cu 300.000 de locuitori, situat la extremitatea occidentală a ţării. Un oraş total necunoscut până atunci în
Europa de Vest, poate cu excepţia admiratorilor lui Gustave Eiffel,
proiectantul celebrului turn parizian – pentru că există un fel de legendă
conform căreia acesta ar fi construit un pod în Timişoara.

„Afacerea Timişoara” şi agenţiile de presă

Iată cum rezumă un jurnalist francez modul în care s-au văzut în Occident
evenimentele din România, în decembrie 1989:

„Pe 16 decembrie se declanşează la Timişoara o insurecţie populară contra

regimului comunist ca urmare a unei banale operaţiuni de represiune condusă de Securitate. Armata primeşte
ordinul de a deschide focul asupra manifestanţilor. Pe 22 decembrie, mai multe agenţii de presă din ţările estice,
citate de Agenţia France Presse, anunţau descoperirea „gropilor comune”: au fost numărate 4632 de cadavre.
Întreaga presă internaţională ambreiază şi supralicitează detaliile. Se invocă 10.000 de morţi. Se vorbeşte despre
cadavrul unui bebeluş găsit deasupra celui al unei femei. Mama sa? Ce
mai contează? Oroarea nu este şi aşa destul de mare?!

Chiar pe 22 decembrie, armata, probabil şi datorită convingerii că acest

masacru chiar a existat, fraternizează cu insurgenţii. Întreaga ţară se ridică.
Nicolae Ceauşescu şi soţia sa fug. Sunt capturaţi, judecaţi, executaţi în
ziua de Crăciun. Sfârşitul poveştii.”

Imagini impresionante trezesc în Occident o puternică simpatie pentru

România în perioada imediat următoare „revoluţiei”. Manipularea urma să ascundă desigur opiniei publice
internaţionale, ca şi românilor, faptul că era vorba de fapt de o lovitură de stat şi nicidecum de o revoltă populară,
precum şi faptul că la putere a rămas cam acelaşi regim, abil ascuns sub „o faţă umană”.

Câteva luni mai târziu se descoperă adevărul. Dominique Pouchin, redactor-şef la Liberation, ziar în care se
putuse citi descrierea „miilor de corpuri nude tocmai deshumate, pământii şi mutilate, preţ de nesuportat al
insurecţiei” din Timişoara, e nevoit să se disculpe : „Totul ne lăsa să credem, şi aici înţelegând imaginile care
soseau, că informaţia era corectă” (în Liberation din data de 4 aprilie 1990, citat de Serge Halimi în „Les
Vautours de Timişoara”, publicat în „La vache folle”, nr.27).

De fapt, din cele 4632 de cadavre, au existat aproximativ o mie... în întreaga Românie! La Timişoara: o sută.
Gropile comune, ale căror imagini fuseseră difuzate în întreaga lume, erau alcătuite din cadavre dezgropate din
cimitire. Bebeluşul? O oarecare victimă a mortalităţii infantile. Presupusa sa mamă? Moartă de ciroză cu o lună
înainte.

Cât despre căderea regimului, ea nu se datorează unei insurecţii populare. Ros din interior, el a căzut de la sine.
Era nevoie doar de un element declanşator pentru ca Lovitura de stat să poată avea loc pe tăcute. Timişoara, deci.

Fiecare ziar copiază ceea ce a scris altul

De ce să revenim astăzi asupra manipulării mediatice în cazul Timişoarei?

Deoarece constituie unul dintre cele mai celebre exemple despre ceea ce
sociologul Pierre Bourdieu a numit „circulaţia circulară a informaţiei”.
Fiecare organ mediatic scrie ceea ce a scris altul. Asta pentru că se
consideră că cel care nu o face se înşeală. Se înşeală deoarece este în urmă
cu informaţia.

În lumea modernă, viteza de difuzare a informaţiei este considerată a fi un

criteriu esenţial al „calităţii” acesteia. De unde a plecat „informaţia”
privind Timişoara? Nimeni nu ştie exact. Dar ce contează, din moment ce
este o informaţie? Nu avem mijloace de verificare? Dar dacă a fost
difuzată undeva de o agenţie de presă respectată – considerată o voce
oficială, care nu este partizană (implicată) în eveniment, precum agenţiile
iugoslave sau est-germane – de ce ar trebui sa ne îndoim de ea?!

Jurnalistul Pierre Villedary povesteşte cu umor: „În timpul pseudo-

revoluţiei române, un celebru canal de televiziune francez a trimis la faţa
locului un „mare reporter” un pic agitat, poreclit dealtfel printre confraţi
„fasolea săltăreaţă”. Trimisul special nu avea, bineînţeles, nici o persoană
de contact la faţa locului şi nici nu cunoştea ţara, exceptând ceea ce putea
să înveţe din Ghidul de călătorie, dacă o fi avut timpul necesar să se înarmeze cu el. Din Bucureşti, acest confrate
telefona deci... la Paris pentru a şti ce se petrece în ţara în care se presupunea că el trebuie să acopere
evenimentele!!! Una dintre persoanele sale de contact din Franţa, pe lângă faptul că cocheta cu serviciile de
informaţii, era mare amatoare de farse. Aceasta i-a dat informaţia-bombă că forţele armate româneşti tocmai
fuseseră dotate în secret cu arme super-sofisticate furnizate României de către Israel. Păcăleala a ţinut, trimisul
special a făcut din aceasta subiectul principal al intervenţiei sale televizate din acea seară! Relatez această
anecdotă în cunoştinţă de cauză: am asistat la conversaţia telefonică şi am admirat, câteva ore mai târziu,
siguranţa cu care reporterul le oferea informaţiile telespectatorilor, fără îndoială uimiţi.”

„Necesitatea” de a propaga ştiri false

Această modalitate de funcţionare (circulaţia informaţiei între diferitele

agenţii de presă) explică în parte unanimitatea organelor de presă. Dar mai
e vorba şi de altceva aici, şi anume interesele în slujba cărora se pune
mass-media. În revoluţiile moderne, ca şi în toate evenimentele cruciale
contemporane, manipularea mediatică joacă un rol esenţial. Iar cei care
deţin trusturile de presă sunt şi cei care le dictează acestora cum să joace.
Vremea când se putea destitui un
şef de stat prin forţă a trecut.
Metoda nu mai funcţionează decât
în Africa, pentru chestiuni interne
ale statelor interesate; ea nu mai
este posibilă atunci când e vorba de
obiective geopolitice ale Noii
Ordini Mondiale, pentru simplul
fapt că opinia publică
internaţională s-ar simţi lezată şi
respectabilitatea forţei care
acţionează ar fi afectată pe o
perioadă îndelungată. Ne putem
imagina că ar fi posibilă azi o
lovitură de stat ca cea care a dus la
instalarea la putere a generalului
Pinochet? Cu siguranţă nu.

Războaiele şi revoluţiile moderne,

atunci când nu se justifică imediat
prin elemente tangibile, pretind
comploturi, constând în a înscena
provocări sau în a inventa complet
crime abominabile sau ameninţări
terifiante cu scopul de a justifica o
intervenţie sau de a explica că un
popor trebuie să se ridice pentru a
se debarasa de un tiran – cu toate
că destinul acestuia, în general nu
mai rău decât altul, este deja
pecetluit de mult timp şi echipa
pregătită să-i succeadă este deja
alcătuită. Exemple? Peste tot.
De la bebeluşii din Kuweit la armele de distrugere în masă

În 1990, Irakul invadează Kuweitul, lucru de care nimănui nu i-ar păsa în

mod normal. Supunerea unei populaţii de nomazi îmbogăţiţi datorită
câmpurilor lor de petrol nu este de natură să mobilizeze crearea unei
coaliţii. Faptul că irakienii s-ar face vinovaţi de acte de barbarie, în
schimb... Se pune deci în circulaţie informaţia că bebeluşi kuweitieni au
fost smulşi din leagănele lor de către invadatori. Emoţie! Scandal!
Coaliţie, invazie, război, victorie...

Când se va descoperi că afacerea a fost în totalitate pusă în scenă de o

agenţie americană de comunicaţii deosebit de inventivă – şi probabil
foarte bine remunerată – acest lucru nu va mai avea mare importanţă:
Kuweitul a fost eliberat, ceea ce înseamnă că americanii au reuşit în sfârşit să se instaleze din punct de vedere
militar pe o perioadă îndelungată în peninsula arabică. Ca planul să fie complet conturat, Saddam Hussein a
pretins că ar fi primit undă verde pentru a-şi invada micul vecin pe care-l
considera ca fiind o provincie a ţării sale, de la reprezentantul la Bagdad al
Statelor Unite ale Americii în persoană, cel care l-ar fi împins deci în
greşeală!

Situaţia este similară în cazul celui de-al doilea război din Golf, cel care a
dus la prăbuşirea lui Saddam Hussein. Două argumente principale au fost
invocate pentru a pune în scenă expediţia militară: Irakul se află în posesia
unor „arme de distrugere în masă” şi îi susţine pe teroriştii grupării Al
Qaida. Nu s-au găsit niciodată aşa-zisele arme, însă teroriştii au găsit cu
siguranţă drumul spre Bagdad… de când a fost răsturnat de la putere
Saddam Hussein.

Scenariul este acelaşi în cazul evenimentelor ce au antrenat o intervenţie occidentală în Iugoslavia (masacrele de
la Racak şi de la Sebrenica) şi abominabila „epurare etnică” care a cerut ca NATO să se lanseze în asaltul
Belgradului înainte ca populaţia din Kosovo să fie în întregime decimată de rasiştii sârbi. La câteva zile de la
atac, secretarul de stat american anunţa că numărul victimelor se ridica la mai multe sute de mii. În intervenţia
televizată din 29 martie 1999, Jacques Chirac dădea asigurări că „fiind încercat totul pentru a se pune capăt
acestor practici ce aparţin altor epoci” şi anume „operaţiuni de epurare etnică, asasinate şi masacre, având drept
consecinţă mai mult de 200.000 de morţi şi milioane de persoane nevoite să migreze”, mai rămânea doar
posibilitatea unei intervenţii militare. Aceasta a avut loc, Slobodan
Milosevic a fost destituit (şi ulterior asasinat în închisoare), Iugoslavia
puţin mai dărâmată şi Kosovo „eliberat”. Conform investigaţiilor
desfăşurate de atunci sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, numărul
total al victimelor a fost de mai puţin de 10.000 de morţi (inclusiv sârbi,
populaţie din Kosovo, civili şi luptători ai UCK).

Popoarele au puterea să dejoace comploturile

„Revoluţia portocalie” ucrainiană şi „Revoluţia trandafirilor” georgiană

pot fi analizate în acelaşi mod. Trebuiau, pentru ca aceste „revoluţii de
catifea” să reuşească, în afară de zeci de mii de dolari pentru constituirea
unei opoziţii convenabile, să fie discreditaţi cei de la putere (prin
intervenţiile observatorilor internaţionali care asigurau că alegerile au fost
falsificate, operaţiuni de menţinere a ordinii transformate în abuzuri ale
forţelor de poliţie ale regimului, dovezi ale corupţiei conducătorilor, etc.) şi să fie puse în valoare convingerile
democratice profunde şi perfecta onestitate a liderilor opoziţiei.

În Georgia a fost un tânar simpatic, cu reputaţie bună, bine văzut de presă şi cu educaţie occidentală. În Ucraina,
din contră: o victimă cu faţa desfigurată după ce serviciile secrete ale ţării sale încercaseră să-l asasineze. Mai
întâi se instalează deci la putere, unde a fost foarte repede ales cu aproape 100% din voturi. Imediat după aceea, îl
numeşte ca prim-ministru pe rivalul său de ieri, din cauza cărui fapt riscă să fie confruntat cu o răscoală populară,
de această dată foarte adevărată. Ceea ce înseamnă că nici operaţiunile cel mai bine concepute nu funcţionează
întotdeauna.

O posibilă morală a tuturor acestor istorii este că, dacă democraţiile occidentale au nevoie să-şi manipuleze
populaţiile pentru a-şi realiza proiectele războinice sau de destabilizare, atunci cu siguranţă ele nu pot acţiona
fără a avea în prealabil opinia publică de partea lor. Ceea ce nu era decât o componentă a sistemului în epoca
când teutonii erau acuzaţi de tăierea mâinilor micuţilor francezi, a devenit elementul central al acestuia. Fără
acordul popoarelor, chiar şi cele mai elaborate comploturi nu pot fi declanşate. Obţinerea acordului popoarelor
face şi ea parte din complot. Şi dacă ar fi suficient să devenim conştienţi de acest lucru pentru ca următoarele
manipulări să eşueze?

Agenda OZN a guvernului din umbră - programul

secret referitor la OZN-uri

de dr. Steven M. Greer

[Articol extras din Nexus Magazine, Anul II, Numărul 10 (februarie - mai 2007)]

Cu ajutorul arsenalului de arme electromagnetice şi psiho-operationale şi prin construcţia de nave

extraterestre după modele originale capturate, „guvernul din umbră” s-a implicat în scenarii de răpire false şi
e posibil să pună la cale un fals atac extraterestru.

Ieşirea din umbră

Este important să întelegem că în jurul întregii problematici extraterestre

există o enormă şi sofisticată campanie de dezinformare: cel puţin 90%
din imaginile şi informaţiile oferite publicului sunt selectate pentru a
evoca frica urmată de ura faţă de tot ceea ce este extraterestru. Filmele,
emisiunile TV şi cărţile referitoare la subiect demonstrează acest punct de
vedere: dacă cineva ar lua în seamă toate aceste gunoaie, s-ar putea crede
că în America o persoană din două e răpită din casa sa în mijlocul nopţii
şi torturată. Pur şi simplu nu este adevărat. Frica şi groaza se vând cel
mai bine, şi unii beneficiază de pe urma unei populaţii terifiate şi greşit
informate. Ştim că există operaţiuni paramilitare clandestine, controlate
de un grup din umbră, ce înscenează evenimente OZN false. Acest lucru
nu e o speculaţie, am intervievat independent mai mulţi militari care au făcut parte din echipe ce au „răpit” în
mod deliberat oameni pentru a crea iluzia unor întâlniri extraterestre reale.

În „industria OZN” există o subcultură a răpirilor de mai multe miliarde de dolari, fondată de grupuri de interese
puternice şi bogate (incluzând anumite familii regale europene împreună cu cele care conduc industria din Statele
Unite). Poveştile publicate sunt selectate cu mare atenţie. Dacă cineva vine la grupurile de întâlnire a celor răpiţi
sau la cercetători cu povestiri de genul celor pe care le-am menţionat, persoana respectivă va fi dată afară. Ei
doresc să selecteze doar povestirile terifiante – cele provenind de la oameni care au suferit întâlniri simulate care
le-au fost impuse pe cale militară, urmărind crearea de propagandă psihologică şi semănând seminţele discordiei
între oameni şi extratereştri. Acest lucru va susţine finanţarea în continuare a programului StarWars („Războiul
stelelor”).

Aceasta e parte a unui plan bine gândit pentru a-i ridica pe unii împotriva celorlalţi. În acest scop, trebuie creată o
ameninţare, iar presupusul „inamic” “demolat”. Deci majoritatea informaţiilor referitoare la OZN-uri sau
extratereştri care au ajuns la publicul larg sunt create de serviciile secrete, prin intermediul unor operaţiuni de
manevrare psihologică şi de dezinformare, pentru a genera în mod deliberat efecte precise. Primul dintre aceste
efecte este pur şi simplu discreditarea subiectului, deoarece majoritatea povestirilor, la o analiză mai atentă, se
dovedesc false. Al doilea, în opinia mea, este crearea unei fundaţii a spaimei pe care să se construiască edificiul
„Războiului stelelor”. Şi nu în ultimul rând, un proiect pe care Wernher von Braun l-a comunicat unui membru al
echipei noastre, Carol Rosin, care de fapt explică tot ceea ce se petrece: armele vor fi plasate în spatiu, de aici
necesitatea de a crea un fundal psihologic în care oamenilor le va fi teamă de tot ce este extraterestru, iar atunci
când cei care profită de această sursă de multe miliarde de dolari ai operaţiunilor industriale şi militare decid că
înselătoria a durat sufficient, ei pot declara că lumea trebuie să se unească pentru a înfrânge extratereştrii (aşa
cum a fost în filmul „Ziua Independenţei”).

Ţineţi minte, că Războiul Rece şi toate lucrurile care se petrec astăzi, vor păli în comparaţie cu beneficiul
financiar obţinut de pe urma constrângerii maselor să creadă o idee falsă referitoare la o ameninţare din spatiul
extern care trebuie contracarată. În loc de a extrage doar din Statele Unite şi Occident sume nelimitate de dolari
pentru operaţiunile militare, „ameninţarea” imaginată va produce suficientă xenofobie pentru a asigura un „cec în
alb” sau un flux stabil de dolari guvernamentali în numele păstrării securităţii şi păcii mondiale. Vă sună
cunoscut? Această opinie provine din intervievarea a numeroşi militari din interiorul organizaţiilor care se ocupă
cu acest lucru. Mi s-a spus negru pe alb că acesta a fost programul în desfăşurare începând cu (cel puţin) anii '50.
Aceste operaţiuni au utilizat ceea ce ei numesc „vehicule extraterestre reproduse” fabricate de un consorţiu de
companii care includ, printre alţii pe, Lockheed Martin, Northrup, SAIC, E-Systems, EG&G si Mitre
Corporation. Există dispozitive antigravitaţionale realizate de către om, care au fost utilizate de prin anii 1950,
împreună cu alte arme electronice puternice şi cu forme de viaţă programate (programmed life forms, PLF).
Acestea sunt forme de viaţă artificiale, biologice, produse pentru a semăna foarte bine cu aşa-zişii „Cenuşii” –
însă nu provin din spaţiu. Ele sunt fabricate în instalaţii noi, una din ele fiind localizată în zona Four Corners, în
apropiere de Dulce, New Mexico.

Acesta este un efort concertat de a crea o falsă ameninţare extraterestră. Dacă cineva vine cu o povestire care nu
intră în acest cadru, este „scos din bibliografie” şi nu mai este capabil să-şi publice povestirea prin nici un canal
mass-media semnificativ. Cei care creează mesaje terifiante – asemănătoare filmului „Ziua Independenţei” sau
altor cărţi despre răpiri – primesc avansuri mari în dolari împreună cu contracte de editare avantajoase şi
contracte de film. În mod clar, acestea sunt conform proiectului.

Elita puterii doreşte ca aceste povestiri alarmante să fie sădite în conştiinţa maselor, iar adevărul să fie îngropat.
Am întâlnit oameni care au fondat culte ale răpirilor efectuate de extratereştri în Statele Unite şi Europa.

Pe langă faptul că am intervievat membri ai personalului militar care au contribuit la pregătirea acestor
pseudorăpiri, mi s-a spus personal, de către nimeni altul decât de un cap al unei familii regale europene, că
sprijină cu bani aceste eforturi. El susţine că aceste povestiri înfricoşătoare trebuie să existe pentru a face lumea
conştientă că aceşti extratereştri răi există şi că trebuie să luptăm împotriva lor. El a mers până la a spune că, de
fapt, fiecare problemă majoră a civilizaţiei Pământului de la Adam şi Eva, se poate atribui maşinaţiunilor acestor
extratereştri demonici. El crede cu adevărat acest lucru şi este de asemenea fondatorul principal al lui Opus Dei,
care e aripa dreaptă sensibilă a Vaticanului, ce conţine o unitate internă secretă care se ocupă de aceste programe.
În plus, mi s-a spus că motivul său pentru a nu mai susţine un autor proeminent din acest domeniu, (al cărui nume
nu va fi precizat aici),este faptul că povestirile sale nu au fost suficient de alarmante: el prezenta interacţiunea
dintre oameni şi extraterestri într-un mod prea pozitiv. Sponsorul dorea publicarea doar a povestirilor terifiante!
Un lider proeminent al unuia din aceste grupuri de terapie pentru cei răpiţi mi-a spus răspicat că dacă cineva vine
la întâlnirile lor cu experienţe care nu se potrivesc cu răpirile de tip militar, (şi care de astfel sunt deranjante), va
fi dat afară. Aşadar este vorba despre un proces selectiv şi mincinos.

Această maşinărie bine unsă scoate la iveală întâlniri cu extratereştri, false si contrafăcute. Ele sunt apoi
direcţionate către anumiţi cercetători, după care ajung într-un anume film, documentar, sau carte. Şi totul este
foarte eficient şi se realizează în special pentru a genera propaganda destinată determinării maselor de a acţiona
împotriva acestei presupuse ameninţări din spatiu, perpetuând astfel şi amplificând minciuna deja existentă.

În cadrul guvernului din umbră exista un grup „hard-core” de escatologi: oameni obsedati de sfârşitul lumii,
cărora le-ar place sa o vadă distrusă într-un mare cataclism, generat de extratereştri pentru a accelera
reîntoarcerea lui Hristos! Acesta este programul lor: ei susţin că lumea trebuie să se afle în cele mai mizere
condiţii pentru ca, a doua venire să se producă şi totodată speră să creeze circumstanţele acestui scop. Este
nebunie curată. La acest nivel de hiper-religiozitate, fanatism şi secrete sectare combinate cu o enormă putere,
este de aşteptat ca rezultatele să fie şocante.

Acum caţiva ani am participat la New York la o întâlnire cu d-na Boutros-Ghali, soţia secretarului general al
Naţiunilor Unite şi cu unii din grupul „New York 100”. O femeie mi-a spus: „Vreau să vă spun că am citit 26 de
cărţi despre OZN-uri şi răpiri”. I-am replicat: „Cu tot respectul asta înseamnă că aţi introdus în conştiinţa
dumneavoastră de 26 de ori mai multă dezinformare şi deşeuri decât cineva care a citit doar o singură carte”. Nu
cred că am fost prea îndrăgit,îinsă acesta e adevărul.

Mi-am comunicat părerile unor militari cu grade înalte şi unor oameni

precum d-na Boutros-Ghali şi altora. Primul lor impuls a fost că nu poate
fi adevărat însă au fost pur şi simplu oripilaţi de faptul că ar putea fi...

În 1991 am fost abordat de câţiva oameni care conduceau proiecte

ultrasecrete legate de OZN-uri şi sisteme energetice avansate. Ei citiseră
una din primele mele lucrări despre conceptul de unitate, civilizaţia
noastră, experienţa conştiinţei cosmice şi a oamenilor din cosmos.

Ei au accentuat importanţa comunicării acestor informaţii în cadrul

grupului lor. Aceşti oameni mi-au telefonat din cadrul CIA, Lockheed,
McDonnell Douglas şi alte grupuri operative similare. Tot ceea ce am
scris pană atunci era în special destinat acelui grup. Masele doresc pur şi
simplu să-şi ducă viaţa în linişte. Ei nu doresc să se omoare unii pe alţii.
Există foarte puţini oameni care sunt psihotici, agresivi şi cu tendinţa de
a-i controla pe altii. Focul întreţinut al maniei şi conflictelor a fost aprins
în mod deliberat deoarece este în beneficiul acestui grup violent.

Există un număr relativ mic de oameni care au o perspectivă retrogradă. Ei privesc în oglinda retrovizoare şi o
confundă cu viitorul. Aşadar, sarcina noastră a fost să le orientăm capetele astfel încât să privească înainte.

Este important să considerăm aceste puternice interese industriale, militare şi religioase ca fiind educabile...

Oferta

În mai 1992, în staţiunea Saint Malo în afara Parcului Naţional al Munţilor Stâncoşi, am fost de acord să ajut la
organizarea unei conferinţe împreună cu astronautul Brian O’Leary, Maury Albertson (unul din co-fondatorii
Corpului Păcii) şi cu Institute for New Science. Era vorba de un loc privat în care i-am invitat pe toţi cei implicaţi
în lumea civilă a OZN-urilor. Au fost şi unii oameni care, desigur, s-au dovedit a lucra în spionaj, incluzându-l pe
generalul T.E. şi prietenul său ce este psihiatru.

Am dorit să creez un mediu colegial în care să poată fi comunicate informaţii şi perspective. În realitate, am
descoperit că întreaga lume civilă a OZN-urilor era atât de plină de dezinformări şi fracţiuni adverse încât imediat
după ce au ajuns acolo şi-au scos “cuţitele” şi “securile” şi au început să şi le “înfigă” unii în spatele celorlalţi –
inclusiv într-al meu. În acest moment am realizat ce cuib de şerpi este în realitate lumea civilă a OZN-urilor. În
timpul acestei conferinţe, generalul şi psihiatrul au încercat să mă recruteze pentru a deveni membru al grupului
lor. Generalul a spus: „Ştii, avem o organizaţie care se ocupă cu acest lucru şi care e foarte restrânsă...”, cuvântul
„restrânsă” însemnând „foarte bine acoperită”. Ştiam ce vroia să spună. A spus: „Dacă ţi-ai uni eforturile cu ale
noastre îţi vom da bani, putere şi acces la tehnologii la care nici nu visezi”. Iar eu am răspuns: „Multumesc, nu.
Nu am nevoie. Am crezut că am clarificat acest lucru luna trecută, când ne-am întâlnit în Atlanta.” Însă el a
perseverat în încercarea de a mă convinge, deoarece erau conştienţi de ameninţarea pe care o reprezentam pentru
monopolul lor ascuns din acest domeniu. Atât au avut de spus.

Un bun prieten al tipului de la NASA care era acolo şi un alt tip de la CIA au venit la mine şi mi-au spus: „Ei sunt
foarte geloşi pe ceea ce faci, deoarece bâjbâie în întuneric şi pot face doar anumite lucruri pentru anumite
scopuri. Tu eşti liber şi poţi face mai mult decât ei!” Ştiam acest lucru. Am explicat: „Poate că temporar nu avem
putere, însă suntem liberi – şi avem alte puteri care ne sunt date de la Dumnezeu.” În cele din urmă, generalul s-a
dus la Emily, soţia mea, într-un moment în care eu nu eram prezent. I-a vorbit despre acest grup însă nu l-a
denumit „MJ-12”.

El a spus că există un consiliu al acestui grup, care are un anumit număr de locuri.

Interesant! A spus că acest număr era 9. Desigur, el ne studiase cu atenţie, ştia că suntem Baha’i şi că numărul
nostru sfânt este 9. Aşadar, a spus că există nouă membri în consiliu, fiecare cu propriul său blazon – şi un anumit
simbol – care mi s-ar acorda şi mie dacă mi-aş uni organizaţia cu a lor.

Iar Emily, amabilă, a spus: „Par atât de drăguţi şi au spus atât de multe cuvinte frumoase la adresa ta”. “Da,
dragă, observi însă ce urmăresc să facă?” În cele din urmă m-am dus la ei şi le-am spus: „Să mă exprim mai clar.
Voi fi independent până la capăt şi îmi voi păstra operaţiunile private, curate şi conform cu scopurile intenţionate.
Nici un fel de muncă de lămurire sau oferte, bani sau putere, nu vor schimba această stare de fapt!”

Pentru că a venit vorba, generalul T.E. a fost implicat în aceste proiecte sub acoperire încă din tinereţe. Am
confirmări legate de acest lucru din surse independente. Înainte de a „ieşi la pensie”, a fost şeful serviciului de
spionaj al armatei, deşi spunea oamenilor că s-a retras. Aceşti oameni nu se retrag – decât atunci când sfârşesc
într-un sicriu.

Am întâlnit un pilot militar care în anii 1960 a fost implicat într-o operaţiune specială de urmărire şi filmare a
unor OZN-uri. El mi-a spus că odată ce un echipaj avea o asemenea întâlnire era dizolvat, iar membrii săi trimişi
la posturi noi – însă întreaga informaţie mergea direct către un tip de care era convins că nu am auzit niciodată:
generalul T.E! Atunci când mi-a spus această poveste am râs şi i-am răspuns: „Îl cunosc foarte bine!”

După ce am respins aceste avansuri din partea generalului, după 30 de zile întregul internet era plin de site-uri şi
mesaje către public care mă atacau. Ei au dat drumul tuturor “câinilor” din comunităţile civile de studiu al
fenomenului OZN şi din cadrul presei de pretutindeni. Am fost făcut în toate felurile, de la sectant până la
simpatizant demonic cu forţele extraterestre sinistre şi mincinos.

Apoi, ei au lansat minciuna că nu sunt medic. Eu lucrez într-un spital, iar ei au afirmat că nici măcar nu sunt
licenţiat în practica medicinii. A trebuit să-mi public licenţa în medicină şi diploma universitară pentru a arăta ca
sunt efectiv medic. Războiul psihologic şi hârţuirea au fost intense – continuă şi astăzi. A fost o perioada de 14
ani de atacuri, defăimări şi jocuri murdare de toate tipurile.

Generalul T.E. mi-a spus câteva lucruri. De exemplu, a spus că există nave şi instalaţii extraterestre sub suprafaţa
planetei Marte şi că proiecte secrete au obţinut imagini ale acestora. De asemenea, mi-a spus în particular despre
toate tipurile de obiecte de care dispun programele secrete care presupun tehnologii avansate – până la nivelul a
ceea ce deţin extratereştrii.
Am fost capabil să obtin destule informatii bune datorită faptului că s-a încercat racolarea mea. Am aflat că
această „celulă” specială constituia interfaţa dintre lumea civilă a OZN-urilor şi lumea secretă. Ea se constituie
dintr-un grup de legătură care a pătruns în multe proiecte civile referitoare la OZN-uri.

Punctul de trecere peste viteza luminii

În toamna lui 1993 am învăţat rapid despre modul în care guvernul din
umbră s-a infiltrat nu numai în lumea secretă, guverne şi corporaţii, ci de
asemenea şi în mediile civile şi comunitatea civilă a OZN-urilor.

După întâlnirea de la Rockefeller şi instructajele de la baza aeriană

Wright-Patterson [septembrie 1993], m-am întâlnit din nou cu bărbatul
care era prieten cu directorul CIA, Woolsey.

El era convins că aveam nevoie să obţinem aceste informaţii prin

intermediul unor canale provenind nu numai de la Preşedinte ci şi de la
alţi funcţionari cu rang înalt din adminisţratie. Realizam acest lucru prin
intermediul consilierului prezidenţial în probleme ştiinţifice, [Laurance]
Rockefeller, şi un prieten al lui Bill Clinton care ne-a susţinut în eforturile
noastre. Fratele bărbatului lucra de asemenea la Casa Albă, fiind foarte
apropiat de Bill Clinton.

Abordam subiectele cele mai palpitante într-un mod prietenesc, spunând:

„Iată, a venit timpul pentru dezvăluiri, Războiul Rece s-a terminat. Există
acum oportunitatea de a dezvălui publicului, într-un mod pozitiv, faptul că aceste vehicule extraterestre sunt reale
şi că există proiecte secrete care poate că au fost justificate în timpul presiunilor legate de Războiul Rece însă
acum nu se mai justifică. Acum trebuie să se producă dezvăluirea. Avem şansa de a ne rupe de trecut.” De
asemenea spuneam într-un glas: „Dacă tu nu o vei face, o vom face noi. Vom găsi un mod de a reuşi, adunănd
suficiente surse pentru a fi convingători.” Acesta este chiar proiectul “Disclosure”.

Cu aceste forţe proaspete ne-am decis că e necesar să cunoaştem mai bine operaţiunile serviciilor de spionaj.

James Woolsey a fost numit şi confirmat de Senat (ca director al CIA) în 1993, iar acum, în povestirea noastră,
suntem în septembrie 1993, aşadar el nu fusese numit de multă vreme. De la contactele noastre de la Casa Albă
am descoperit că de fapt Preşedintele şi directorul CIA urmăreau să afle prin diverse canale adevărul despre acest
subiect. Ni s-a spus de asemenea că şi ei sunt minţiţi în faţă.

Am o scrisoare care mi-a fost trimisă prin FedEx de către acest prieten al directorului CIA, în toamna lui 1993, în
care se spune că directorul CIA, Woolsey, a făcut investigatii în problema OZN-urilor fără a descoperi nimic şi că
acesta este minţit. Mai mult, ei ştiau că erau minţiti! El mi-a comunicat că directorul CIA doreşte ca eu să vin la
Washington şi că voi fi prima persoană care il voi pune la curent pe directorul CIA in legătură cu acest subiect.
M-am gândit că lucrurile au intrat în linie dreaptă. Îmi spuneam: Iată, sunt un doctor de ţară din Carolina de Nord
şi voi merge în capitală pentru a mă întâlni cu directorul CIA. Chiar aşa! Ca să fiu onest cu dumneavoastră,
reacţia mea iniţială a fost că acest lucru trebuie să fie praf în ochi aruncat în mod deliberat. Am considerat-o un
pretext, pentru că mă gândeam că directorul CIA ştia totul şi dorea pur şi simplu să afle ce ştiam noi şi ce
intenţionăm să facem. După cum s-a dovedit, greşeam: Woolsey şi Preşedintele erau intr-adevăr în afara cercului
de cunoscători.

Pe 13 decembrie 1993 am plecat la Washington pentru a ne întâlni cu Woolsey. Pretextul era o cină acasă la
prietenul său. Eram şase oameni: eu şi sotia mea, directorul CIA şi soţia acestuia (care din fericire era conducător
operativ al Academiei Naţionale de Ştiinţă, aşadar am împuşcat doi iepuri dintr-un foc), prietenul său şi soţia sa.
Gazda noastră nu a ştiut cine avea să vină la cină, aflând doar în ziua evenimentului. Vă puteţi imagina? ”Dragă,
ghici cine vine la cină? Directorul CIA şi expertul său în extratereştri, dr. Greer.” Vă puteţi imagina venind acasă
şi spunându-i soţiei dumneavoastră acest lucru? Îmi aduc aminte că am ajuns împreună cu Emily după-amiaza
târziu acasă la prietenul directorului CIA. Aveam o servietă plină cu materiale.

Am discutat despre ce aveam de făcut, însă nu aveam nici o idee despre cât de mult va dura această întâlnire.
Ştiam cu toţii că era o informare foarte serioasă pentru directorul CIA. El era mintit cu privire la cel mai
important secret din istoria lumii. Soţia lui Woolsey a ajuns prima şi apoi a ajuns şi directorul CIA, escortat de
Serviciul Secret. După saluturile iniţiale şi după circa 10 minute de examinare a unora dintre materiale, fotografii,
cazuri şi aşa mai departe, directorul CIA a spus: „Da, ştiu că acestea sunt reale.” S-a dovedit că el şi soţia lui au
văzut efectiv unul din aceste OZN-uri cu mai mulţi ani în urmă, în New Hampshire, astfel că el nu avea nici o
îndoială că acestea existau. Ceea ce dorea el să ştie era de ce nu i s-a comunicat nimic, dacă exista proiecte în
desfăşurare legate de OZN-uri, de ce extratereştrii sunt aici si ce înseamnă toate acestea?

Oamenii cred că funcţionarii de acest rang se distrează în secret pe marginea acestui subiect, însă nu a fost cazul.
Omul era vizibil zdruncinat. Era extrem de deranjat de faptul că, deşi este director CIA, un lucru atât de
important îi era ascuns şi lui şi Preşedintelui. Era extrem de supărat din această cauză. La un moment dat, am
crezut că era cât pe ce să cedeze şi să plângă. Am considerat reacţia sa ca pe un răspuns în întregime justificat,
dată fiind gravitatea subiectului şi speram într-un rezultat pozitiv al
întâlnirii.

Întâlnirea despre care mă gândisem că va dura cam o jumătate de oră a

continuat timp de aproape trei ore. Am discutat despre tot ce dorea să ştie.
I-am spus de ce extratereştrii sunt aici şi i-am explicat de ce acest lucru
este ţinut secret. Şi i-am mai explicat exact ceea ce avea de făcut pentru
rezolvarea problemei.

Am fost teribil de conştient că era o mare responsabilitate care trebuia

asumată.

Am simţit gravitatea acestei situaţii. Aveam de-a face cu cineva care era
printre cei mai puternici oameni din lume şi descopeream că e complet pe
dinafară! Descopăr că aceste informaţii se pierd în sistem şi sunt refuzate
oamenilor care conduc cea mai puternică tară din lume. Şi atunci aflu că de fapt nu ei conduc ţara şi că există un
guvern din umbră care în realitate trage toate sforile şi acest lucru îmi este acum confirmat de către un director
CIA în funcţie.

Am trecut de la a fi complet sceptic – referitor la faptul că cineva la un asemenea nivel de putere şi autoritate este
în realitate lasat pe dinafară – la a înţelege cât de în afară era... şi nu numai directorul CIA, ci şi Preşedintele. Tot
atunci am realizat gravitatea disfuncţiei din cadrul a ceea ce noi gândim că este o republică constituţională şi un
tip de guvernare democratică – ajungându-se până la a minţi pe faţă oamenii cu un asemenea nivel de
responsabilitate şi autoritate constituţională. Am avut dubii că directorul CIA, Preşedintele şi alţii cărora li s-a
refuzat accesul la aceste proiecte erau minţiţi. Acum însă, deoarece am avut întâlniri cu directorul în funcţie al
CIA şi membri ai comisiei de informaţii din Senat, precum şi funcţionari de acelaşi rang din toată lumea şi le-am
văzut feţele, limbajul corporal şi reacţiile vă pot asigura că lucrurile nu sunt aşa cum vă spun mijloacele de
comunicare în masă.
I-am comunicat lui Woolsey informaţia că aceste fiinţe extraterestre sunt aici în scopuri paşnice.

I-am explicat că multe OZN-uri semnalate sunt de fapt nave realizate prin intermediul unor programe secrete din
Statele Unite şi alte ţări, tehnologiile care stau la baza acestor vehicule fiind foarte puternice şi aflându-se în
mâinile cui nu trebuie.

Mi-am exprimat de asemenea părerea că această chestiune trebuie adusă sub control constituţional şi că acest
lucru putea fi făcut doar de Preşedinte. Ca o măsură de siguranţă şi Congresul putea deschide o anchetă, însă, în
realitate, din cauza structurii ramurii executive, a superiorităţii şi controlului imediat asupra lanţului de comandă,
iniţiativa trebuia să provină de la Preşedinte. Îmi amintesc că spre sfârşitul întâlnirii i-am furnizat un set de
recomandări pe care ulterior le-a publicat.

Aşadar, am furnizat dovezi unui director în funcţie al CIA şi am făcut recomandări cu privire la ceea ce trebuie
făcut pentru dezvăluirea acestor informaţii, pentru anihilarea secretului şi pentru a pune această problemă sub un
control şi o supraveghere adecvată. Speram în mod natural că vor urma acţiuni concrete, însă el m-a întrebat:
„Cum vom dezvălui noi lucruri la care nu avem acces?” Dezamăgit, însă subliniind cauza, i-am răspuns: „Trebuie
să obţineţi controlul asupra acestei probleme. Trebuie să insistaţi asupra accesului”. El s-a uitat într-o parte. Ştia
ce lucruri implică asta.

În timpul cât am luat masa, directorul CIA s-a aşezat vizavi de mine, iar soţia sa era lângă el. Cu toţii discutam
toate subiectele care au fost ridicate.
În final, soţia directorului CIA m-a întrebat: „Cum comunică aceste nave la distanţele enorme din spaţiu? ” I-am
răspuns: „Aceste civilizaţii extraterestre au descoperit structura spaţiului şi timpului şi a non-localizării.” „Viteza
luminii este pur şi simplu prea mică”, am continuat. Atunci când începi să vorbeşti despre distanţele interstelare,
acest lucru nu mai reprezintă o metodă viabilă de comunicare sau calătorie. Să fim sinceri, dacă nu depăşeşti
viteza luminii e suficient pentru a călători chiar şi prin propriul nostru sistem solar. Acest lucru înseamnă că
orice civilizaţie care a ajuns aici a stăpânit acele ştiinţe şi tehnologii care se ocupă cu tot ceea ce trece dincolo de
viteza luminii, ceea ce eu numesc punctul de trecere peste viteza luminii. Dacă ei l-au stăpânit, atunci au
descoperit legătura prin care electromagnetismul, materia, spaţiul, timpul şi conştiinţa se unesc. Este de fapt ca în
cântecul lui Moody Blues: „Gândul este cel mai bun mijloc de călătorie.”

Am explicat că aceste civilizaţii extraterestre dispun de sisteme conştiente asistate tehnologic şi de tehnologie
asistată conştient în care există o interfaţă între minte şi gândire şi o fizică şi un electromagnetism specializate.
Astfel, atunci când ei comunică, mesajul este transmis din punctul A, să zicem, de aici, de pe Pământ, înapoi
către planeta mamă, în punctul B, care se află la o depărtare de 1000 de ani lumină în timp real. Aceasta deoarece
comunicaţia a ieşit din spaţiul-timp liniar şi a trecut în aspectul nelocalizat al universului. Faptul aceasta implică
o fizică foarte sofisticată şi, de asemenea, cuprinde tărâmurile gândului şi ale conştiinţei.
Ei se pot gândi la un dispozitiv sau pot fi conectaţi cu un dispozitiv şi instantaneu şi cu precizie transmit acel
semnal şi acel mesaj în alt punct – şi acest lucru se realizează tehnologic, nu doar telepatic. Informaţiile şi
imaginile sunt transferate în afara spaţiului, într-un alt punct al acestuia, aflat la nu contează ce distanţă în timpul
real. Este ca şi cum două noduri ar rezona instantaneu. Semnalul trece de la un nod la altul în afara spaţiului-timp
liniar.

Unii oameni cu care am colaborat şi care au lucrat în firmele aerospaţiale şi de electronică care se ocupă cu acest
subiect mi-au confirmat că s-au recuperat dispozitive de comunicare extraterestre care fac exact acest lucru:
interferează cu gândul şi conştiinţa şi răspund la gând şi conştiinţă. Ele sunt acordate pentru a fi capabile să facă
acest lucru.

Orele petrecute cu directorul CIA şi cu soţia sa au fost cu siguranţă vii şi revelatoare. Către sfârşitul serii am
simţit cât de mult a apreciat informaţiile şi că era foarte interesat de domeniu. Am simţit de asemenea tragedia şi
amărăciunea sa în momentul în care m-a întrebat: „Cum vom dezvălui noi lucruri la care nu avem acces?” Am
realizat apoi imensitatea provocării care ne stătea în faţă. Mi-am amintit de disfuncţia de care am fost avertizaţi
de către Eisenhower, atunci când a spus să fim precauţi faţă de complexul militar-industrial şi de ameninţarea pe
care acesta o reprezintă pentru libertatea şi securitatea noastră datorită exceselor sale. Avertismentul lui
Eisenhower s-a maturizat într-un nivel de disfuncţionalitate de proporţii cu adevărat imense, iar eu am constatat
în mod direct acest lucru.

Când ne luam la revedere, am realizat că pe toată durata cât am fost înăuntru locul a fost monitorizat. Am văzut
afară oameni ai Serviciului Secret. Desigur, aveau o camionetă SAG şi gărzi înarmate care purtau căşti în urechi
şi toate celelalte. Întâlnirea a fost traumatizantă pentru mine în multe moduri – însă am fost recunoscător,
deoarece am aflat adevărul.

„Suntem întotdeauna cu voi”

Câteva anecdote interesante vă vor da o idee despre tipurile de oameni pe

care i-am întâlnit in timpul realizării acestei lucrări.
De exemplu, în 1992, în timp ce organizam conferinţa cu astronautul
Brian O’Leary în Colorado, am fost abordat de o femeie care insista să
vină la întâlnirea specială destinată cercetătorilor. Aceasta era însotitoarea
colonelului M.K., acum soţia sa, care pretindea că este jurnalist. Ea,
împreună cu colonelul, făceau parte din diverse proiecte psiho-
operaţionale şi psiho-militare ale căror specialităţi erau psihotronica,
radionica, armele de control asupra minţii şi ceea ce incorect sunt
denumite arme „non-letale”. Aceste arme sunt utilizate uneori pentru a
omorî oameni, ele folosind aşa-numitele unde electromagnetice scalare.

Cumva, ea a făcut rost de numărul meu de telefon. Eu eram plecat, aşa că

a discutat cu soţia mea – o femeie minunată, care pune mare preţ pe
noblesse oblige şi pe amabilitate. Această femeie i-a spus: „Cu cine mai
exact ar trebui să mă culc pentru a avea acces la această întâlnire?” I-a spus aşa ceva soţiei mele! Asta este tot ce
aveţi nevoie să stiţi despre calibrul unor asemenea oameni. Atunci când spun oamenilor că cei pe care îi întâlnesc
în acest domeniu sunt unii dintre cei mai răi, dezgustători, venali şi corupţi oameni care trăiesc pe Pământ cred
ceea ce spun. Am întâlnit cu toate acestea şi unii oameni minunaţi. Unul dintre oamenii care au venit pentru a ţine
o prelegere a fost Dorothy Ives, soţia actorului Burl Ives, câştigător al premiului Oscar. Domnul Ives a fost
prieten cu familiile Nixon si Reagan şi cu alţi oameni politici şi a fost mason cu gradul 32.
Dorothy a venit la mine după prelegere, foarte emoţionată şi m-a rugat să merg la ea acasă pentru a mă întâlni cu
Burl.
Burl şi cu mine ne-am împrietenit. Ne-am întâlnit de multe ori, discutând despre o mulţime de subiecte. „Ştii,
dintre toate persoanele nebune pe care mi le-ai prezentat, el este cel mai sănătos,” i-a spus el lui Dorothy, care
întotdeauna întâlnea oameni interesanţi şi excentrici. El a înţeles că ne confruntăm cu un aspect ce avea multe
dimensiuni profunde şi că abordarea noastră era foarte raţională şi integră – dat fiind faptul că toate aceste lucruri
sunt „foarte îndepărtate”.

Dorothy nu ştia iniţial cine eram în realitate şi gradul în care aveam contacte cu serviciile de spionaj şi de
securitate. În cele din urmă acest lucru a ieşit la iveală, iar eu i-am spus: „Există un om a cărui familie are
legături profunde cu Agenţia Naţională de Securitate (NSA). Anumite persoane din familia sa sunt oameni
importanţi la NSA, iar ei îmi furnizează unele documente”. Unul din aceste documente este o copie marită a unui
document din 1962. Are pe el nume de cod cum ar fi „Proiectul MOON DUST” şi „Proiectul 46” şi este clasificat
Top Secret – însă nu a fost declasificat. Mi-a fost înmânat pentru a-l putea da la rândul meu oamenilor potriviţi.
Acest document [CIA] este transcrierea unei înregistrări referitoare la ceea ce s-a aflat ascultând-o pe Marilyn
Monroe...

Acest document descrie cum Marilyn Monroe, care se despărţise recent de fraţii Kennedy, supărată şi rănită, l-a
sunat pe Robert Kennedy şi pe un socialist din New York, un vânzător de obiecte de artă, prieten de-al ei.

Marilyn Monroe spunea că va ţine o conferinţă de presă în care va dezvălui publicului ceea ce i-a spus Jack
Kennedy cu privire la obiectele din spaţiu care s-au prăbuşit şi care au fost recuperate în New Mexico în anii ’40.
Preşedintele Kennedy i-a spus acestea deoarece a văzut nava extraterestră şi resturile ei de la locul prăbuşirii.
Acest document este încă strict secret şi este datat în ziua dinaintea nopţii în care Marilyn Monroe a fost găsită
moartă
Am localizat de asemenea pe cineva care lucra in cadrul unitatii de spionaj a Departamentului de Politie din Los
Angeles care a ajutat la supravegherea lui Marilyn Monroe pana in momentul mortii ei si stia cum a fost
asasinata. Nu exista nici un dubiu ca ea a fost ucisa de agenti ai serviciilor secrete ale Statelor Unite.

Important, acest document a fost semnat de James Angleton, legendarul si fanaticul vanator de agenti infiltrati si
cel care a oprit scurgerile de informatii din cadrul CIA. Acest document, in opinia mea, era un mandat pentru
crima pentru Marilyn Monroe, deoarece rezuma ceea ce dorea ea sa faca in mod iminent. Nu cred ca stia in ce s-a
bagat. Atunci cand i-am spus lui Burl acest lucru, el a replicat: „Eu si Marilyn Monroe ne stiam foarte bine si iti
pot spune ca toti care o cunosteam stiam ca a fost ucisa, insa nici pana astazi n-am stiut de ce!”...

O alta zi

In 1994 am fost invitat la un spectacol televizat cu Larry King. Show-ul

era transmis in direct de langa baza aeriana Nellis, Zona 51. Producatorul
de la acea vreme a lui Larry King, un tip pe nume Farmer mi-a spus ca a
fost show-ul cel mai vizionat pe care l-au facut vreodata.

A existat un moment in timpul interviului cand Larry s-a intors catre

mine si m-a intrebat, „Ce credeti ca stie Presedintele despre acest lucru?”
Dupa cum stiti acum, am predat documente pentru informarea
Presedintelui si a dr. Jack Gibbons, consilierul prezidential pe probleme
stiintifice si m-am intalnit cu directorul CIA in luna decembrie a anului
precedent.

Asadar, i-am raspuns: „Cred ca ar trebui sa puneti aceasta intrebare

Presedintelui”. Si imi amintesc ca unii dintre invitati si Larry King au spus in acelasi timp, „Ce vreti sa spuneti?”
Am raspuns: „Cred ca ar fi mai bine daca i-ati pune Presedintelui aceasta intrebare.” Am fost foarte criptic.

Ulterior, in timpul genericului de incheiere, eu si Larry King am avut o discutie privata, deoarece el stia ca nu am
spus totul. El m-a intrebat ce am vrut sa spun atunci si i-am povestit neoficial despre contactele mele cu
Presedintele si despre faptul ca deja l-am informat pe directorul CIA.

El m-a intrebat: „Doamne, de ce nu ai spus asta in direct? Asta ar fi fost o stire de prim rang!” I-am raspuns:
„Deoarece inca mai lucrez cu acesti oameni.” Oficial nu am spus nimanui despre intalnirea cu directorul CIA
decat dupa ce acesta a parasit functia, in ’95 sau ’96.
„Doamne, aceste lucruri sunt intr-adevar reale?” a intrebat Larry.
„Bineinteles”, i-am raspuns, dupa care a urmat o conversatie foarte interesanta.
Mai tarziu, i-am spus, „Larry, de ce CNN si alte surse de stiri vorbesc despre procesul lui OJ Simpson si alte
nimicuri asa cum fac ziarele de scandal, 24 de ore pe zi, 7 zile pe saptamana? Nu cunosc pe nimeni care sa fie
interesat nici macar pe departe de acest lucru. Toti s-au saturat sa mai auda despre el”. „Ei bine, trebuie”, a
raspuns el.
„Ce vrei sa spui prin trebuie? Esti jurnalist, de ce nu relatezi despre stirile tari de actualitate? Aceasta este cea mai
tare stire a secolului!” am exclamat eu.
„Ei bine, conducerea imi spune ca pentru a pastra ratingurile ridicate si a concura cu celelalte retele trebuie sa
transmitem si acest tip de murdarii, iar ei ma platesc foarte bine. Totul e legat de rating, iar ratingul aduce dolari
pentru reclama, iar acesti dolari imi platesc salariul meu cel mare.” Aici a fost foarte direct.
I-am spus: „Da, insa cum ramane cu integritatea jurnalistica si cu discretia editoriala cu privire la ceea ce este
important, la ceea ce merita a fi difuzat ca stire?” „Fii serios”, mi-a spus. „Asta e la suprafata si asa este de ani de
zile. Totul se rezuma la bani si ratinguri.” Nu poti sa crezi cat de jos se pot cobori trusturile de presa. Este cu
adevarat o cursa in a te cobori cat mai jos cu putinta, si reusesc sa faca din ce in ce mai mult acest lucru, in
fiecare an. Exista de asemenea filtre ale organismelor de securitate nationala care cenzureaza stirile sensibile
pentru securitatea nationala. Coruptia din mass-media este motivul central pentru care secretul poate fi mentinut.

In 1995 am organizat prima intrunire a martorilor. Erau circa 18 colonei si oameni din aviatie si de pe tot
cuprinsul Statelor Unite si Rusiei. Ne-am adunat la Asilomar, un loc situat in Pacific Grove, California, in
apropiere de Monterey.
Laurance Rockfeller a sustinut foarte mult aceasta intrunire si erau acolo si oamenii sai, precum si unii din
martorii initiali, cum ar fi generalul de brigada Stephen Lovekin. Totul a fost inregistrat video si audio, insa
oamenii carora le-am incredintat aceasta sarcina au luat toate casetele si le-au vandut pe ascuns grupului
Rockefeller.

Asadar, nu mai avem nici un fel de inregistrari ale acelor marturii. Si nici pana astazi nu le-am recuperat. Uneori
oamenii ma vor vedea ca fiind foarte fioros si atent cu oamenii si organizatiile; exista un motiv foarte bun pentru
asta: acest tip de furt si tradare s-a produs in mod repetat.

Catre sfarsitul lui 1996/inceputul lui 1997 am hotarat ca este necesar sa realizam o informare de rutina in
Washington DC la care sa invitam toti informatorii guvernului, membri ai Congresului si alti oameni politici cu
influenta cu care am avut contacte.
Inainte de aceasta informare, Shari Adamiak, Neil Cunningham, editor de imagine pentru BBC Londra si cu mine
am fost la un laborator din Phoenix controlat de serviciile secrete. Unul din conducatorii operativi a spus „Puteti
folosi laboratoarele noastre digitale pentru a compila materialele video necesare pentru aceasta intalnire”

Am strans imagini video si fotografice ale OZN-urilor de pe tot cuprinsul lumii. Neil Cunningham urma sa ne
ajute sa punem laolalta cele mai bune imagini pe care le aveam pentru a le arata Congresului. Desigur, stiam cine
era acest om.
Am zburat catre Phoenix cu un zbor al US Airways si la aterizare am pus in aplicare protocoalele CE-5. Am intrat
intr-o stare de constiinta expansionata si am inceput sa directionez aparatele extraterestre catre zona Phoenix. Le-
am spus extraterestrilor: „Ar fi minunat daca ati putea face ceva de netagaduit cata vreme suntem aici pentru a
arata materialul filmat Congresului, unde vom tine o informare peste cateva saptamani.” Acest lucru avea loc pe
data de 13 martie 1997, iar informarea congresului a avut loc la inceputul lunii aprilie.

Laboratorul se gaseste in Tempe, Arizona, si in timp ce lucram acolo cineva a intrat foarte agitat spunand: „Pe
cer, deasupra Phoenix-ului, sunt OZN-uri enorme si sunt filmate!” Era vorba de „Luminile din Phoenix”! Acest
eveniment a fost de categorie CE-5 (intalnire apropiata de gradul 5).

Am aterizat in jurul orei 5,30 p.m., iar aceste evenimente au aparut in jurul orei 8,30. Unul dintre obiectele care
s-au vazut cel mai mult timp era practic deasupra laboratorului! In acea noapte la stirile locale am vazut
materialul filmat pe care il puteam incorpora in filmul rezumat pe care apoi l-am dat spre vizionare Congresului!

Intr-o seara, pe cand eram in laborator, lucrand pana tarziu la aceste imagini digitale, si-a facut aparitia un general
pensionat. Fusese pilot pe o linie aeriana particulara care desfasura operatiuni secrete si care transporta droguri
pentru aceste proiecte din umbra. Acest general era terminat – era absolut iesit din minti din cauza drogurilor.
Intrand, a vazut o parte a materialului filmat despre OZN-uri pe care l-am primit dintr-o sursa militara. S-a uitat
la mine si m-a intrebat: „Cum naiba ai obtinut asta? Este strict secret.” M-am uitat la el si i-am raspuns „Si crezi
ca am sa-ti spun?” „Cine naiba esti?”, m-a intrebat. I-am raspuns, „Sunt dr. Greer.” Mi-a raspuns: „Da, stiu cine
esti.” Am fost in acest laborator zile intregi pana tarziu dupa miezul noptii. Personajele care s-au perindat pe
acolo erau incredibile: agenti drogati, fosti oameni din fortele aeriene si spionaj, oameni din cadrul operatiunilor
„negre”, dependenti de droguri, oameni din domeniul inaltei tehnologii, intreaga gama de personaje, toate
actionand avand ca baza acest laborator obscur din Tempe...

Un domn care m-a abordat la o conferinta din Tennessee a spus ca nu stia de ce nu eram mort si ca eram urmarit
in tot ceea ce faceam. Era un om care a fost implicat personal si care a vazut lansarea unei arme care a tintit si
distrus vehicule extraterestre utilizand sisteme electronice avansate.

Desigur, acoperirea pentru „Razboiul Stelelor” sau Initiativa de Aparare Strategica (SDI) este ca exista niste
particule radiante – cum sunt cele utilizate in programul SDI pentru a intercepta rachetele si lucrurile de acest tip.
In realitate, actiunea reala a fost dintotdeauna in domeniul sistemelor de arme electromagnetice, a armelor cu
impuls electromagnetic (EMP) si a armelor cu unde scalare. Atunci cand o nava extraterestra se materializeaza in
spatiu-timpul nostru, ea este vulnerabila fata de aceste arme electromagnetice avansate.

Avem martori la nivele ultrasecrete care au fost prezenti imediat dupa aceste evenimente in care au vazut sau au
recuperat nave prabusite. Unul din martori, Jonathan Weygandt, se afla la granita dintre Bolivia si Peru cand clica
secreta a doborat una din aceste nave extraterestre la inceputul anilor 1990. Avem oameni care au participat la
intalniri in care se planuia doborarea navelor spatiale extraterestre. Avem si oameni care au participat la
dezvoltarea acestor arme.

In 1997, la o intalnire din Washington DC, a venit un martor pentru membrii Congresului, Casa Alba si
functionarii de la Pentagon, pe care l-am gazduit. Printre oamenii cheie prezenti la acest eveniment se afla si
Congresmanul Dan Burton, care a fost presedintele Casei Guvernamentale pentru Reforma si a Comitetului de
Supraveghere. Unii dintre oamenii care au decis sa rupa tacerea urmau sa spuna lucruri mult dincolo de siguranta
celui mai „prietenos” dintre membrii acestui grup de control.
Acest martor special, G.A., a avut informatii specifice si detaliate despre planurile ascunse ale Razboiului
Stelelor.
El a participat la intalniri comune cu NSA, CIA, NRO si unele programe corporationiste unde a vazut aceste
planuri, incepand cu anii ’70. A spus ca acestea erau complet operationale: exista capacitatea secreta nu numai de
a tinti si ataca vehicule extraterestre, ci, de asemenea, de a inscena un atac fals asupra Pamantului, utilizand
reproduceri ale vehiculelor extraterestre realizate de catre om si alte arme ultrasecrete. Intentia era de a utiliza
aparate de figuratie pentru a inscena un atac extraterestru astfel incat omenirea sa se uneasca in jurul „Fratelui
mai mare” si al unei grupari corporationiste militare. Operatiunile ar fi precum cele din Razboiul Lumilor. Si
acest lucru va lua prin surprindere Centrul National Militar de Comanda, CIA-ul, Casa Alba si Congresul, ca sa
nu mai vorbim de mase si de organele de informare. Asa cum masele credule au inghitit povestile cu rapiri si
mutilari ca dovada a extraterestrilor rai, vor musca din nou aceasta momeala a „Razboiului Stelelor”. Am
intervievat numerosi oameni care au luat parte la proiecte secrete si care au participat la brigazile ce realizau
aceste rapiri, inscenand rapiri si mutilari.

G.A. era foarte nervos cand era vorba de a dezvalui lucrurile in care a fost implicat. El a avut incredere in mine
pentru ca a fost abordat de oameni cu care lucrase inainte: erau tovarasi care fusesera in operatiuni cu adevarat
speciale, iar unii din ei, in diverse situatii, salvasera vietile altora. Asemenea grupuri constituie o adevarata fratie.

Ei nu au putut comunica intre ei o lunga perioada de timp insa stiau ce se facea in cadrul proiectului Disclosure.
Cu siguranta supravegheau interactiunea sa cu mine.
Ei l-au implorat pe G.A. sa se intalneasca cu ei inainte de a spune ce avea de spus in fata oamenilor din Congres
si de la Casa Alba. La aceasta intalnire era un bun prieten al lui Al Gore si Bill Clinton si stiau ca acolo urmau sa
fie congresmeni puternici. Asadar a fost de acord sa se intalneasca cu ei.

In dimineata evenimentului, in aprilie 1997, ne-am adunat pentru o intalnire privata a tuturor martorilor strict
secreti.
Era de asemenea acolo si astronautul Ed Mitchell. Chiar cand eram gata de a obtine marturia lui G.A. am facut o
pauza. El a venit la mine si mi-a spus ca trebuie sa se intalneasca cu membri celulei din care a facut parte – ca ei
au aparut si insistau sa se intalneasca. Se simtea destul de loial fata de ei si a fost de acord. Ei l-au dus intr-un loc
secret din Virginia si l-au tinut acolo pana dupa miezul noptii, cand intalnirea noastra cu Congresul a luat sfarsit.
Apoi l-au readus in Westin, iar el i-a strecurat un bilet sub usa lui Shari Adamiak care era asistentul meu
principal. In acest bilet scria: „Nu pot sa vorbesc despre asta acum. Ei ma roaga sa nu spun nimic despre lucrurile
astea pana cand nu vor pune lucrurile sub control. Vor lucra la asta si au nevoie de timp.” G.A. mi-a spus ca, din
cauza proiectului Disclosure, starea de spirit din cadrul grupului secret era foarte proasta.

El a expus membri ai acestui grup secret care s-au ocupat de falsificarea unui atac extraterestru asupra
Pamantului si toti erau panicati. Singura putere reala pe care o au ei deriva din secretitudine, elementul surpriza si
ignoranta celorlalti – iar noi am modificat aceasta dinamica a lucrurilor prin revelarea planurilor lor.

Numerosi oameni din interiorul acestor operatiuni, incluzand oameni din conducerea SAIC si un barbat care a
lucrat ani de zile cu toate companiile aerospatiale importante, mi-au comunicat ca ceea ce faceam noi a aruncat in
haos intregul asa-numit grup de control MJ-12. Ofeream informatii majore oamenilor puternici din DC, precum
si publicului. Au aparut astfel defectiuni si o multime de controverse, iar acest grup, care nu fost niciodata
omogen, devenea din ce in ce mai divizat datorita muncii noastre.

Oamenii din umbra i-au spus lui G.A.: „Da-ne timp pentru a aduce sub control acest lucru si daca nu reusim,
atunci poti sa vorbesti despre el.” Intr-un anumit sens sunt incurajat sa cred ca ei nu au jucat inca aceasta carte,
insa nu sunt convins ca nu va fi jucata.

Pericolul consta in faptul ca va fi pacalita aproape intreaga lume, inclusiv majoritatea oamenilor care cred ca stiu
ce se intampla cu OZN-urile si programele secrete. Acest tip de efort este denumit „indiciu si avertisment
inselator” sau „I&A fals”, prin care inscenezi ceva ce pare a fi un atac din partea inamicului insa nu este.
Este un eveniment inscenat, destinat sa indeplineasca anumite obiective strategice, precum incidentul din Golful
Tonkin. Pentru a extinde razboiul din Vietnam si a mari fondurile si trupele am orchestrat ceea ce a parut a fi un
atac asupra bunurilor noastre. Astfel eu numesc intentia lor „Planul Golfului Tonkin Cosmic”. Ar lua prin
surprindere pe intreaga lume.

Acum, singurul mod prin care oamenii nu ar mai fi luati prin surprindere este ca ei sa cunoasca adevarul. Iata de
ce am simtit ca era atat de important pentru G.A. si pentru oameni ca el sa iasa din anonimat, sa spuna cum stau
lucrurile, sa dea nume si sa vorbeasca despre acest plan.

Wernher von Braun i-a spus lui Carol Rosin, cand se afla aproape pe patul de moarte, ca aceste programe secrete
vor incerca sa plaseze arme in spatiu si ca vor falsifica evenimente extraterestre si vor inscena un atac. A
prevenit-o ca va fi un mare pericol pentru lume. A mai spus insa un lucru pe care eu l-am rugat pe Carol sa nu-l
dezvaluie in timpul evenimentelor proiectului Disclosure: von Braun a afirmat ca exista arme electronice care au
capacitatea de a afecta comportamentul si deciziile. Aceste asa-numite arme psihotronice reprezinta cea mai mare
amenintare.

Aproximativ in aceasta perioada am avut o intrunire in Colorado. A fost prezenta o femeie care a lucrat intr-o
companie care se ocupa cu aceste tehnologii si a fost de fata atunci cand au fost utilizate. Operatorul actiona un
buton si facea, de exemplu, ca membrii unui consiliu director sa ajunga la un acord in cateva minute sau, rotind
butonul in cealalta parte, putea determina certuri si ostilitati care se terminau intr-un haos total.

Cunosteam si alti oameni care au lucrat cu E-Systems, Raytheon, SAIC si EG&G care se ocupau cu asemenea
dispozitive electronice sofisticate si au vazut la randul lor versiuni ale acestor dispozitive de manipulare.
Uneori ma uit la lume si la unii oameni cu care trebuie sa lucrez si sunt convins de faptul ca au fost transformati
in niste marionete deoarece este ilogic ca oamenii sa se comporte in anumite moduri; aparent ca dupa un scenariu
prestabilit.
Unii oameni de stiinta care dispun de tehnologii free-energy au fost tinta unor sisteme de credinte si tipare
comportamentale prestabilite care i-au impiedicat sa faca publice aceste dispozitive. Toti par sa aiba aceleasi
probleme de personalitate si comportamente cu oscilatii instabile intre speranta si paranoia.

Asadar tehnologiile vor ramane intotdeauna ascunse – sau nu vor fi niciodata terminate.

Vom vedea acest lucru repetandu-se din nou si din nou...

Despre autor:
Steven M. Greer, este doctor in medicina si director fondator al The Disclosure Project. El a condus o cercetare
mondiala in vederea descoperirii unor surse alternative de energie, in special a acelor dispozitive ce functioneaza
pe baza energiei punctului zero, in scopul de a identifica si dezvolta sisteme care sa elimine nevoia de
combustibili fosili.
Pe data de 9 mai 2001, dr. Greer a prezidat Conferinta de Presa a Disclosure Project, ce a avut loc la National
Press Club in Washington. Mai mult de 20 de martori din domeniul militar, guvernamental, al serviciilor de
informatii si cel corporatist au prezentat marturii convingatoare cu privire la existenta unor forme de viata
extraterestre ce ne-au vizitat planeta si la tehnologiile energetice si de propulsie ale acestora.
Peste un miliard de oameni au ascultat aceasta conferinta de presa prin intermediul Internetului si a transmisiilor
mass-media de la BBC, CNN, CNN Worldwide, Voice of America, Pravda si prin intermediul mijloacelor mass-
media din America Latina si din China.
Peste 250000 de oameni au urmarit transmisia acestui eveniment pe Internet – fiind cea mai urmarita transmisie
online din istoria National Press Club.
Recent dr. Greer si-a publicat memoriile, Hidden Truth – Forbidden Knowledge, lucrare in care descrie istoria
calatoriei sale spirituale, relatia sa cu fiintele extraterestre si intalnirile sale cu acele forte care incearca sa tina
secrete existenta formelor de viata extraterestre si a surselor alternative de energie.

Spune-mi ce produse cumperi pe baza reclamelor, ca

să-ţi spun cum eşti manipulat
de Iulia Ştefan

Pentru oamenii de afaceri şi pentru cei care le fabrică reclamele, profitul este pe primul loc. Noi îi numim
oameni de afaceri, ei însă ne numesc consumatori, ca şi cum scopul existenţei noastre ar fi doar să le consumăm
produsele. Pe post de consumatori suntem bombardaţi pe toate canelele, fie că vrem, fie că nu de mesaje
manipulatoare, menite să ne determine să cumpărăm cât mai mult. Şi cum primul pas pentru a scăpa de
influenţa manipulării este să devii conştient de ea, vă oferim în continuare un prim articol dintr-o serie mai
lungă privind tipurile de publicitate manipulatoare. Aşa cum se spune că un om prevenit face cât doi, am putea
spune că efectul manipulării conştientizate e pe jumătate anulat.

Publicitatea raţională

Se adresează în principal acelor consumatori care se informează în detaliu

cu privire la ceea ce cumpără, celor care vor să ştie cum funcţionează şi
din ce e făcut produsul, amatorilor de dovezi "ştiinţifice" care să certifice
caracteristicile sau efectele produsului. În astfel de reclame vom vedea
înşiruite detalii tehnice privind materialul din care este acesta fabricat,
compoziţia sau explicitarea părţilor care îl alcătuiesc, raportul calitate-
preţ, durata de utilizare. Reclama nu uită să menţioneze variantele în care
este realizat produsul, sistemul de distribuţie, perioadele de garanţie,
invită potenţialul cumpărător să completeze un bon de comandă, îi
promite documentare suplimentară şi rambursare în caz că produsul nu îl
satisface.

Acest tip de publicitate este utilizat preponderent pentru produsele ce

implică un anumit grad de tehnicitate, cum ar fi: automobile, computere,
aparatură de birou sau electrocasnică, telefonie mobilă, servicii financiar-
bancare sau mobilier.

Textul descriptiv, foarte adecvat acestui tip de publicitate, se reduce adesea la o simplă listă de caracteristici
tehnice, cum este spre exemplu cazul unei reclame franceze pentru automobile Mercedes: "De serie:motor de
109 C.P. cu injecţie, ABS, suspensie pe spate cu cinci braţe, direcţie asistată, geamurile din faţă comandate
electric, închidere centralizată a portierelor, scaunul şoferului reglabil în înălţime, corector pneumatic pentru
bătaia farurilor, centuri de siguranţă reglabile în înălţime... 148.000 de franci".

O categorie aparte sunt produsele cosmetice sau cele pentru curăţenie, caz în care accentul cade pe descrierea
componentelor chimice ce duc la obţinerea rezultatelor. Mai nou, vedem astfel de reclame şi pentru medicamente
sau produse alimentare. Cele mai amuzante din acest punct de vedere sunt reclamele la cremele de faţă pentru
femei. În ultima vreme este evidentă tendinţa de a include anumite detalii ştiinţifice în reclame, care să convingă
cumpărătoarele de eficienţa lor. Reclamele la cremele cosmetice şi şampoane exultă astfel eficacitatea
principalului ingredient şi, deşi cu siguranţă 99% dintre femei nu au auzit niciodată înainte de substanţele
respective, multe se lasă convinsă de menţionarea pompoasă a ingredientelor precum Q10+, pro-retinol, fybra-
elastil, oligoelemente, acid folic, acid glicolic etc.

Simpla descrierea a parametrilor tehnici ai produsului s-a dovedit în timp a fi destul de plicitisitoare pentru cea
mai mare parte a publicului. Astfel că au fost dezvoltate şi alte strategii, circumscrise acestui gen de publicitate.

Tehnica demonstraţiei presupune să li se arate "consumatorilor" cum

funcţionează produsul. Ea este des utilizată de canalele de tele-shopping,
dar o întâlnim şi în alte reclame. De exemplu detergentul pentru vase
Fairy are ca mesaj publicitar: "o cantitate mică este îndeajuns pentru a
curăţa un număr impresionant de vase murdare." Pentru a ne convinge de
aceasta, ni se prezintă un clip în care locuitorii din două localităţi purtând
nume cu iz spaniol au de spălat un număr mare de vase în urma unor
petreceri. Cei care au utilizat Fairy termină de spălat rapid mii de farfurii
cu o singură sticlă, în timp ce ceilalţi, care utilizează alt detergent
muncesc încă din greu. Ideea este bună, doar că este o mare capcană
logică. Presupunând că ceea ce susţine este real, reclama demonstrează de
fapt că Fairy este foarte util marilor restaurante, şi chiar păgubos pentru micii consumatori. Aceştia ar trebui să îşi
dea seama că sunt în pierdere dacă utilizează un strop de detergent la o spălare pentru a spăla 10 farfurii, în timp
ce acesta poate spăla de fapt 100. Şi totuşi reclama reuşeşte să păcălească, dând impresia că Fairy durează mult şi
astfel costă mai puţin.

Aceeaşi tehnică este ilustrată de anumite reclame la paste de dinţi, în care se prezintă efectul substanţelor chimice
din pasta de dinţi asupra unei coji de ou. La fel, reclamele la absorbante care iustrează modul în care acestea reţin
fluidele, de obicei în comparaţie cu „alte absorbante”.

Tehnica înainte/după implică să li se prezinte consumatorilor situaţia înainte de a utiliza produsul şi situaţia
după utilizarea lui. De regulă în astfel de reclame se recurge la mari exagerări pentru a spori efectul de
convingere. Un exemplu tipic este cel din reclama pentru un detergent de spălat covoarele. Ni se arată un covor
extrem de murdar, peste care se presară substanţa în cauză şi vedem cum trecând doar o dată cu o cârpă pe
deasupra lui acesta devine instantaneu ca nou. În practică nici un fel de detergent de covoare nu creează un
asemenea efect, însă asta descoperi doar după ce cumperi. Un alt exemplu hilar pe aceeaşi temă este cel din
reclama la un detergent în care copilul aduce acasă o pereche de şosete albe pline de noroi, pentru că le-a folosit
pe post de minge de fotbal, iar mama scoate din maşina de spălat o pereche de şosete de un alb imaculat, cum
numai cele noi pot avea. Şi exemplele abundă în această categorie, mai ales în sfera înălbitorilor de haine sau de
dinţi.
Ce ne facem însă atunci când în reclamă ni se prezintă cum chiar starea de spirit sau sănătatea unei persoane s-au
schimbat "în bine" după utilizarea unui produs, deşi pentru orice om cu bun simţ este evident că substanţele
respective sunt nocive şi toxice? Este cazul reclamelor la cafea, care după cum se ştie poate avea pe moment un
efect de dinamizare, obţinut însă prin forţarea resurselor organismului, urmat de senzaţia de oboseală şi deci de
necesitatea de a consuma o nouă cafea. Iar reclamă instigă la un consum cât mai mare.

Tehnica referinţei presupune să fie invocată părerea unor experţi sau

concluziile unor studii ştiinţifice care demonstrează eficacitatea
produsului. Exemplul clasic este cel în care un personaj neapărat cu
ochelari şi îmbrăcat în halat alb, prezentat pe post de medic ne recomandă
să consumăm o anumită pastă de dinţi. Mai nou este intens utilizată
imaginea unor staruri la modă care ne invită să utilizăm anumite produse
pentru că şi ei/ ele le utilizează, pretextând chiar că aceasta ar fi cheia
succesului lor. Vezi reclamele L'Oreal la diferite tipuri de mascara, rujuri,
creme hidratante, şampoane, etc.

La acest capitol, Danone a bătut orice record în materie de minciuni.

Reclama la Activia – "Activ în interior şi te simţi bine" ne îndeamnă să
consumăm acest produs pentru că el combate constipaţia. Pentru a ne
convinge ne este prezentat un studiu realizat de Institutul Danone (care după cum arată şi numele nu este unul
independent) ale cărui concluzii sunt că "nouă femei din zece care au probleme cu digestia au declarat că se simt
mai bine dupa ce au consumat, timp de 14 zile iaurt Activia". Cu litere mici şi de-abia lizibil din cauza vitezei cu
care se derulează pe ecran aflăm că studiul a fost realizat cu 4 ani în urmă, în 2003 pe 231 de franţuzoaice. Un
eşantion reprezentativ, nu-i aşa? În plus, suţine reclama, efectul salutar se datorează prezenţei unei bacterii unice,
pe care o găsim doar în acest produs - Bifidus Essensis. Încă o minciună gogonată - Bifidus este numele unei
familii întregi de fermenţi prezenţi în orice iaurt. Essensis este o varietate aparţinând acestei familii şi a fost
fabrică artificial de Danone. Vedem deci că pe lângă laptele intens pasteurizat, zahărul, coloranţii, aromatizanţii şi
amidonul conţinute din plin de produsele Danone, nici fermenţii nu sunt naturali. Un motiv în plus să nu ne lăsăm
păcăliţi de "accesibilitatea" mărfurilor de tip Danone pe care le găseşti la loc vizibil şi în mare cantitate în orice
magazin de lactate. Mulţi le cumpăra pur şi simplu pentru că nu găsesc altceva.

O altă tehnică este aceea de a menţiona pe eticheta produselor "recomandat de...". Aparent produsul se bucură de
încrederea unor specialişti în domeniul respectiv. "Consumatorul" cumpără Wiskas sau Pedigree pentru că sunt
recomandate de Asociaţia crescătorilor de animale, cumpăra "Knorr Puiuţ" - hrană pentru bebeluşi (plină de
aditivi şi chimicale ca toate produsele Knorr de altfel) pentru că este recomandat de Asociaţia Medicilor Pediatri
din România, cumpără pastă de dinţi Colgate intens fluorurată şi plină de aditivi pentru că este recomandată de
Asociaţia medicilor stomatologi, etc.

Reţineţi: astfel de recomandări nu au la bază decât interese financiare şi

nicidecum analize de laborator aşa cum cred naivii! Firma contactează
asociaţia în cauză şi negociază cu ea cât o costă să pună pe eticheta
produsului "Recomandat de Asociaţia...".

Observăm din exemplele de mai sus un fapt uluitor: cu cât produsele

respective sunt mai departe de a avea vreun efect benefic, cu atât
producătorii lor simt nevoia să le învelească într-o spoială ştiinţifică cu o
aparenţă cât mai solidă. Este speculată chiar nevoia "consumatorului" de a
se informa, de a afla în detaliu ce substanţe va ingera sau cărui gen de
tehnologie îşi va încredinţa sănătatea şi chiar viaţa. În ce constă
manipularea? Mai ales în capcane logice, în oferirea de informaţii trunchiate, în omiterea cu bună ştiinţă a
aspectelor care defavorizează produsul sau sunt chiar dăunătoare sănătăţii şi exagerarea celor care îl
avantajează,fără a face deloc referiri la efectele sale nocive,în invocarea unor falşi experţi sau a unor studii
ştiinţifice inexistente sau irelevante.

Cercuri ale puterii în spatele secretului OZN

de dr. Steven M. Greer

[Articol extras din Nexus Magazine, Anul II, Numărul 9 (octombrie 2006 - ianuarie 2007)]

După ce în copilărie şi la maturitate am intrat în contact cu civilizaţii

extraterestre, am pus bazele CSETI (Center for the Study of
Extraterrestrial Intelligence – Centrul pentru Studiul Inteligenţei
Extraterestre) pentru a formaliza protocoalele de contact şi a le preda şi
altor oameni, lucru pe care îl realizam prin intermediul weekend-urilor de
instruire din cadrul CSETI.

Am realizat destul de devreme că există forţe umane ce nu pot fi ignorate,

a căror scop este acela de a descuraja sau bloca interacţiunile paşnice cu
extratereştrii. Abordarea mea consta în: (1) a învăţa oamenii cum să
contacteze civilizaţiile extraterestre într-un mod paşnic, şi (2) a face
cunoscut guvernelor, armatei şi publicului larg adevărul cu privire la acest
subiect.

Îmi place să îmi privesc cartea pe care am scris-o (Hidden Truth –

Forbidden Knowledge) drept destăinuirea mea personală, din moment ce
conţine elemente din călătoria mea spirituală, din interacţiunea mea cu
civilizaţiile extraterestre şi cu aşa-zisul „guvern secret”. Acest capitol
aruncă o privire asupra acestei entităţi şi asupra modului în care membrii
ei operează.

În 1993, înainte de a realiza o scurtă expunere directorului CIA, persoana mea de contact pentru întâlniri la nivel
înalt a sugerat să dăm numele de Project Starlight (Proiectul Lumina Stelelor) operaţiunii noastre. Aşa se chema
deci în zilele de început. Filozofia din spatele lui era să strângem cele mai bune dovezi care erau disponibile,
dovezi care să fi fost riguros testate şi demonstrate şi să indentificam martori aparţinând armatei, servicilor de
informaţii şi diferitelor corporaţii. Apoi, având în mână un caz de fier, am fi pus la curent servicile de informaţii,
armata, Congresul, liderii Naţiunilor Unite şi liderii din întreaga lume, înainte de a realiza o dezvăluire publică.

Ştiam că este crucial ca cel puţin să dăm o şansă sistemului. Este foarte important să înţelegem că intenţia noastră
nu a fost pur şi simplu de a intra ca un taur într-un magazin de porţelanuri şi de a face cunoscute toate acele
informaţii extrem de sensibile, fără să înştiinţăm înainte liderii constituţionali ai lumii şi a-i invita şi pe ei să
participe. În acea perioadă mulţi oameni credeau că sunt stupid şi naiv, căci „aceşti oameni” nu se vor implica în
ceva atât de controversat.
Dar nu aceasta este problema! Problema este, din perspectiva noastră, că aveam responsabilitatea morală de a le
oferi cel puţin o oportunitate de a face ceea ce trebuie, ceea ce este bine – şi dacă nu făceau acest lucru atunci era
o problemă ce ţinea de conştiinţa lor şi nu de a noastră.

Simţeam cu putere că avem obligaţia de a oferi acestor lideri evaluarea prezentă a situaţiei şi să le spunem:
„Trebuie să adoptaţi un rol de conducător dacă vreţi ca acest lucru să fie realizat de către voi şi nu de către un
grup exterior (era vorba despre Disclosure Project – Proiectul Dezvăluirea şi CSETI). Aveţi acum o oportunitate
ideală ce s-a ivit după sfârşitul războiului rece, de a întrerupe seria de dezinformări şi de a lua un nou start”.

După ce m-am întâlnit cu directorul CIA, o persoană de contact mi-a aranjat o întâlnire cu anchetatorul şef al
senatorului Byrd şi consilierul comitetului senatorial ce se ocupa cu repartizarea de fonduri. Senatorul Byrd era
preşedintele acestui comitet şi era un om ce avea o poziţie foarte puternică. Acest om se numea Dick D’Amato –
a nu fi confundat cu senatorul D’Amato din New Jersey. Dick D’Amato avea o autorizare ce îi permitea să aibă
acces la informaţii clasificate ca STRICT SECRETE şi avea autorizaţie de somaţie [capacitatea unei agenţii de a
impune ca o agenţie sau un angajat al unei agenţii să apară în faţa unui tribunal sau să trimită dovezi care pot fi
folosite pentru a determina soluţionarea unui caz sau a unei probleme. n.t.] din partea comitetului senatorial.

Ne-am întâlnit într-o cameră de protocol a comitetului senatorial pe

probleme de fonduri – o cameră imensă, bogat împodobită, cu o imensă
masă ce avea plăcuţe de alamă cu numele fiecărui membru al comitetului.
Mi-a spus: „Am fost rugat de către senatorul Byrd şi de către alţii să arunc
o privire asupra acestor lucruri şi am ajuns suficient de aproape pentru a
şti că aceste proiecte există cu adevărat. Dar îţi spun că deşi am o
autorizare ce îmi permite accesul la informaţii STRICT SECRETE şi deşi
am autorizare de somaţie din partea comitetului senatorial nu pot avea
acces la aceste proiecte.” Nu voi uita niciodată ce mi-a spus când s-a uitat
la mine: „Ai de-a face cu echipele tuturor proiectelor întunecate ce se
luptă între ele, aşa că ai grijă. Mult noroc!” Şi asta a fost tot.

Dick D’Amato şi oameni ca el ştiu că aceste lucruri sunt reale dar nu pot
avea acces la ele şi nici nu pot controla cheltuielile statului. Accesul la
aceste proiecte nu are nimic de-a face cu rangul sau poziţia ci doar cu
faptul de a fi sau nu fi dispus să păstrezi mai departe secretul. Acesta este
singurul lucru care contează: dacă eşti sau nu dispus să intri în joc şi să respecţi regulile lui.

În interiorul guvernului din umbră

Acea organizaţie care nu ar trebui să controleze lucrurile, dar care totuşi le controlează este formată dintr-un
grup transnaţional ilegal de tâlhari, a cărui membrii nu sunt doar cruzi şi criminali, ci acţionează fără a avea
absolut nici o autoritate legală. Când ai de-a face cu ceva atât de important, implicând tehnologii atât de puternice
precum cele descrise, începi să realizezi riscul ce şi-l asumă întreaga omenire prin faptul că permite ca întreaga
această mascaradă să se desfăşoare, deceniu după deceniu, fără a fi deloc verificată.

În 1994, un prieten de-a lui Bill Clinton a venit la mine acasă, după ce avusesem întâlnirea cu directorul CIA. Era
un tip foarte cordial. A spus: „Ştii, toată lumea este de acord cu recomandările tale, dar toată lumea este de acord
cu faptul că dacă preşedintele face ceea ce i-ai sugerat lui şi directorului CIA – adică să-şi exercite puterea
executivă pentru a pătrunde în interiorul acestei operaţiuni şi să o dezvăluie – atunci va sfârşi precum Jack
Kenedy.”

Am crezut că glumeşte şi, să fiu sincer, am râs zgomotos. M-am gândit: „Ei, nici chiar aşa”. Însă acesta era
foarte serios. Şi mi-a dat foarte clar de înţeles acest lucru. Aşa că am trecut printr-o mulţime de crize interioare pe
măsură ce am realizat că guvernul Statelor Unite – împreună cu guvernele celorlalte state – sunt de fapt ostatici
ale unui grup ilegal de „tâlhari”, care posedă o tehnologie ce poate da tumbe în jurul unui avion de luptă invizibil
B2 Stealth şi pot, la voinţă, pune capăt unui preşedinte sau oricărei alte persoane care le stă în cale. Acest lucru
mi-a fost dat foarte clar de înţeles de către oamenii ce făceau parte din cercurile interioare ale celor mai mari
coridoare ale puterii de pe Pământ.

Evident, acest lucru a apăsat foarte greu asupra mea. Aş putea spune că perioada 1992-1998, aceşti şase ani, au
fost extrem de traumatizanţi pentru mine. Mi-am ţinut capul sus şi, public, am mers înainte, dar la nivel personal,
în profunzime, eram devastat. Niciodată nu mi-am pierdut încrederea în ceea ce ar trebui să facem, dar îmi era
foarte clar că era vorba despre o muncă enormă, că era deja târziu şi că miza aflată în joc era imensă.

Trebuie să înţelegeţi natura compartimentată a acestor interese ce se împletesc reciproc şi ţin totul secret. Este
vorba despre interese ce ţin în mare parte de sectorul corporatist, instituţional, financiar şi tehnologic. Guvernul
„nostru”, al „poporului”, este cea mai puţin importantă componentă a acestora, şi aici sunt incluse şi CIA, NASA,
NRO, servicile de informaţii ale armatei, – toate acestea sunt doar nişte paravane pentru o operaţiune ce se
desfăşoară dincolo de ele. Acţiunea reală este acea a unui grup hibrid ce este cvasi-guvernamental dar în cea mai
mare parte privat, cu totul transnaţional – şi complet ilegal.
Unii dintre şefii acestui grup m-au invitat să mă întâlnesc cu ei după ce m-am întâlnit cu directorul CIA. Înainte
de întâlnirea cu directorul CIA, persoana mea de contact cu Woolsey, a fost îngrozită de ideea că întreaga lume va
afla despre acea întâlnire.

Făcea totul prin FedEx (un sistem de curierat rapid) şi vroia să vorbesc cu el la telefon doar din cabine telefonice,
vorbind totul într-un anumit cod! I-am spus: „Nu trebuie să ne batem capul făcând astfel, deoarece grupul
împotriva căruia luptăm posedă o tehnologie care poate înfrânge orice sistem putem noi concepe.”

Ei bine, el a fost unul dintre candidaţii pe postul de ministru al marinei

militare în timpul preşedenţiei Clinton. Însă făcuse parte din lumea
convenţională a armatei şi a servicilor de informaţii. Eu ştiam împotriva
cui luptam dar el nu ştia. Astfel că el a zis: “Oh, nu, trebuie să procedăm
astfel. Tu eşti doar un medic! Eu am făcut parte din toate aceste cercuri şi
trebuie să fim prudenţi.” Aşa că l-am luat în râs. Am încercat să îi explic
că nu există nici un mijloc de a înfrânge capacităţile de supraveghere a
acestui grup ascuns, deoarece aceştia posedă o tehnologie non-locală,
„scalară” ce le permite să depăşească generaţii întregi de dispozitive
electronice. Chiar şi cele mai avansate tehnologii ale NSA şi NRO sunt
nimic în comparaţie cu ce au ei, deoarece ei posedă de fapt interfeţe
electronice cu conştiinţă cu ajutorul cărora pot supraveghea orice în timp
real, mereu. Ei bine, el nu ştia toate acestea. Eu ştiam acest lucru şi prin
intermediul vederii la distanţă am descoperit că şi ei mă supravegheau
prin aceaşi metodă.

Astfel că am continuat acest joc. Dar înainte de întâlnirea din 13 decembrie 1993, cineva care fusese implicat în
aceste proiecte în cadrul armatei, în Arizona, a venit la mine şi mi-a zis: „Am înţeles că ai de gând să te întâlneşti
cu Jim Woolsey, directorul CIA, ca să discutaţi despre cutare şi cutare lucru, în data de... .” Am spus: „Nu voi
confirma sau nega acest lucru, însă nu este interesant faptul că tu faci comentarii asupra acestor lucruri?” Am
povestit acest lucru persoanei mele de contact şi aceasta a intrat în panică! „Cum se poate să fi descoperit acest
lucru?” I-am spus: „M.J., tu nu ai ascultat ce am zis.” Problema este că majoritatea oamenilor sunt prea aroganţi
pentru a putea cunoaşte ceea ce nu cunosc. Trebuie să menţionez de asemenea faptul că în timpul vizitei mele la
New York, în iarna lui 1994, în timp ce stateam la Hilton, pe Sixth Avenue, am primit un telefon de la un
„reporter”. Acesta a spus: „Sunt un reporter independent ce scriu pentru ziarul Wall Street Journal. Am înţeles că
aveţi o întâlnire cu amiralul Woolsey cu privire la fenomenul OZN şi inteligenţa extraterestră. Ce îmi puteţi
spune despre acest lucru?

Nu l-am minţit; i-am pus doar o întrebare retorică: „Chiar crezi că un director CIA s-ar întâlni cu un medic din
Carolina de Nord pentru a discuta subiecte precum OZN-urile şi inteligenţa extraterestră?” Mi-a răspuns: „Ei
bine nu, cred că nu”. I-am răspuns: „Vezi? Ţi-ai dat seama.” Am închis telefonul şi asta a fost tot. Dar această
experienţă m-a făcut să înţeleg că comunitatea mass-media este de asemenea întrepătrunsă de indivizi din
serviciile de informaţii ce monitorizează activităţile noastre.

Aproximativ în acea perioadă o persoană ce lucra cu contract pentru un grup fantomă ce avea o celulă în
interiorul CIA mi-a telefonat. Mi-a spus: „Uite, noi chiar vrem să te vedem că faci aceste lucruri. Grăbeşte-te”. L-
am întrebat: „Ce vrei să spui cu, «grăbeşte-te»?” Mi-a spus: „Vroiam să apară cineva să facă acest lucru pentru
noi; cel puţin o treime dintre oamenii din acest grup ascuns doresc să vadă aceste lucruri dezvăluite, dar noi nu
putem face aşa ceva....”. I-am spus: „Cine naiba credeţi că sunt? Sunt doar un medic din Carolina de Nord. De
abia îmi permit o oala de noapte în care să urinez!”. Atunci a spus: „Nu, nu înţelegi. Noi putem acţiona doar din
spatele scenei.”.

În cele din urma ne-am întâlnit în Grove Park Inn, în Asheville. Nu am să uit niciodată ce mi-a spus în timpul
acelei conversaţii: „ştii, dacă vrei să ne trimiţi nouă sau preşedintelui un mesaj, tot ceea ce trebuie să faci este să
ridici receptorul. Nu trebuie să formezi nici un număr – doar vorbeşte. Sau dacă preferi, doar şezi în biroul tău şi
vorbeşte la cei patru pereţi. Deoarece totul este supravegheat în timp real.” I-am spus: „Da, ştiu.” Atunci m-a
întrebat: „De unde ştii aşa ceva?”.
Am început să îi povestesc cum au făcut greşeli şi au lăsat sistemul de ascultare deschis de câteva ori. Mi s-a
întâmplat şi mie şi soţiei mele, Emily. Odată când eram acasă şi am ridicat receptorul să dau un telefon am auzit o
cameră de control pe fir. În locul tonului puteam auzi oameni vorbind. Astfel că am întrebat: „Cine este acolo?”.
Atunci o femeie cu un accent străin dar care vorbea corect engleză a spus: „Oh Dumnezeule, este domnul Greer”,
la care i-am raspuns: „Doctor Greer, pentru tine, târfo!” şi am închis.

În acele zile eram revoltat de aceste lucruri. Acum, nici măcar nu îmi mai pasă. Aşa că i-am spus acestui om.
„Da, sunt sigur că este adevărat”. El a spus: „Ştii, aceste lucruri trebuie să se petreacă!”. Atunci i-am spus „Dar
de ce nu faci tu toate aceastea?” la care mi-a raspuns: „Oh, nu, este mult prea periculos!”. Mi-a spus exact acelaşi
lucru pe care mi l-a spus şi Laurence Rockfeller în luna septembrie, pe când stătea pe puntea navei sale, sub cerul
liber.

Interese concurenţiale în complot

Până acum puteţi observa o temă care se repetă mereu: există oameni cu foarte multe relaţii care sunt în interiorul
acestor grupuri şi care vor să aibă loc o dezvăluire, dar sunt terifiaţi de acest grup violent. După această întâlnire
am primit o invitaţie din partea unui grup de persoane din interior, de a merge la Phoenix în vara anului 1994.
Întâlnirea avea loc la reşedinţa Wrigley, vechea şi fabuloasa reşedinţă pe care familia Wrigley, (proprietara firmei
ce produce celebra gumă de mestecat Wrigley) a construit-o. Aceasta fusese preluată de către o celulă din
interiorul acestui grup secret. Erau prezente un anumit număr de persoane sumbre, aparţinând unor corporaţii.
Întâlnirea se desfăşura noaptea, la o oră foarte târzie.
Un proeminent industriaş ce avusese relaţii cu această celulă era ţinut sub
influenţa drogurilor şi sub o anumită formă de control al minţii, în timp ce
această grupare îl storcea de bani. Apoi, au utilizat banii lui pentru a
susţine această operaţiune particulară. Metodele şi motivele acestui grup
sunt necunoscute. Le spun oamenilor: „Mai mult de 10-15% din ce am
văzut sau aflat, voi nu vreţi să auziţi. Este atât de tulburător încât
majoritatea oamenilor s-ar sinucide. Şi, apropo, mulţi au făcut-o.” Ne-am
adunat toţi în jurul unei mese de conferinţe din reşedinţa Wrigley. Am
discutat despre dezvăluirea informaţiilor legate de fenomenul OZN şi
despre realizarea unui contact cu extratereştrii.

În timpul unei pauze, un om m-a tras deoparte într-un balcon şi mi-a spus:
„Ştii, noi am aflat că ai avut acea întâlnire cu directorul CIA şi că furnizezi
informaţii preşedintelui, dar trebuie să ştii că aceşti oameni nu ştiu nimic
şi niciodată nu vor ştii nimic. Trebuie să înţelegi că ar trebui să vorbeşti cu
oameni ca noi.

Oamenii care au de a face cu aşa ceva sunt oameni care au o mulţime de

contracte cu guvernul. Şi ar trebui să vorbeşti cu anumiţi think-tanks [termen ce desemnează un grup de indivizi
dedicaţi cercetărilor sinergistice de înalt nivel asupra unor subiecte diverse, de obicei în laboratoare militare,
corporaţii şi alte instituţii. De obicei termenul se referă în mod precis la organizaţii ce susţin teoreticieni şi
intelectuali ce se străduiesc să realizeze analize sau recomandări politice. n.t.], cu anumite ordine religioase şi cu
anumite ordine de preoţi iezuiţi ce deţin controlul asupra transferului de tehnologie. Şi ar mai trebui să vorbeşti
cu...” Şi mi-a dat o întreagă listă.

Ei bine, am crezut că omul a luat-o razna cu certitudine. Dar s-a dovedit că fiecare cuvânt pe care l-a spus a fost
adevărat: totul s-a confirmat în lunile care au urmat.

Lucrurile devin şi mai ciudate. Acest grup sau celula din guvernul din umbră încerca să împiedice ceea ce noi
făceam. Amintiţi-vă deci, acestea se petreceau în 1994. Un fost şef al servicilor de informaţii al armatei –membru
al acelui grup – mi-a oferit un loc în conducere în 1992. Deci lucrurile progresau, iar eu nu mă abăteam deloc de
la cursul meu deoarece aşa sunt eu. Aşa că acest om a spus: „Noi putem cu adevărat să te ajutăm.” Am întrebat:
„Ce vrei să spui?” Mi-a răspuns: „Ei bine, dacă vrei să fi susţinut în acţiunea ta, doar lasă-ne să te ajutăm.” I-am
zis: „Cum intenţionaţi să ne ajutaţi?” Mi-a răspuns; „Ei bine, eşti medic, nu? Aşa că ai un credit bun. Am
controlat asta.” I-am spus: „O da, cel mai bun.” Mi-a răspuns: „Ei bine, ştim că ai carduri platinum şi gold. Doar
maximizează-le pe toate, în fiecare lună: 50000$, 100000$, oricât vrei. Ia cât de mulţi bani vrei tu. Şi dă-ne
numerele. Din moment ce noi deţinem toate super-computerele care protejează şi monitorizează sistemele
bancare ale lumii, vom reduce pur şi simplu balanţa contului la zero, ca şi cum ar fi plătită în fiecare lună.”

Aceasta este o poveste adevărată. Vă spun că fiecare cuvânt este adevărat. I-am spus: „Bine, dar apoi, dacă aş
face aşa ceva, m-ai avea la mână, nu-i aşa? A avut doar o sclipire în ochi. Eram mult prea prevăzător pentru a
înghiţi momeala, fie ea chiar şi aşa de tentantă.

Toată activitatea noastră a constituit un enorm efort financiar şi o enormă luptă pentru aceia dintre noi care am
încercat să facem toate acestea fără a avea virtual nici un fel de fonduri. Dar sub nici o formă nu aveam de gând
să accept ce mi-a propus. Apoi a spus: „Am înţeles că vei merge curând în Europa pentru a te întâlni cu anumiţi
oameni ce au legături cu familia regală britanică” – lucru care era adevărat. Ştia tot ceea ce fac! I-am spus: „Este
adevărat”. Mi-a spus: „Întâmplător voi fi şi eu acolo pentru a mă întâlni cu cei din familia Rothschild şi cu
oamenii care controlează corporaţia Volvo şi alte mari concerne industriale, deoarece toţi aceştia lucrează cu noi”.
I-am răspuns: „O, sunt sigur că este adevărat ceea ce spui.” Mi-a sugerat: „Haide să ne întâlnim cât vom fi
amândoi în Londra.” I-am spus: „Bine, sunt de acord”. A început să îmi spună: „Unul dintre prietenii mei, care
este foarte interesat de ceea ce faci tu, este unul dintre liderii Consiliului de Relaţii Externe, ambasadorul
Maxwell Rabb. Ai vrea să vii la o întâlnire cu el?” I-am spus: „Da, bineînţeles, dacă vrea să ne ajute”. Apoi mi-a
spus: „Şi de asemenea familia Peterson – domnul Peterson era şeful Consiliului de Relaţii Externe, iar soţia sa era
la conducerea Comisiei Trilaterale – lucrează cu mine şi poate ne putem întâlni şi cu ei”. I-am zis: „Când vom
organiza următorul eveniment, îi voi invita şi pe ei”. Mi-a spus: „Trebuie să ştii că toţi aceşti oameni citesc ceea
ce tu scri şi sunt foarte interesaţi de toate acestea.” I-am spus că ştiu acest lucru. Din punctul meu de vedere toţi
oamenii sunt educabili. Şi fiecare are de jucat un rol în toată această dramă cosmică. Dar acest om de legătură
tenebros a fost esenţial pentru mine, el invitându-mă din nou în cercul interior de conducere al cabalei. În timp ce
nu aveam nici o intenţie de a mă lăsa controlat de către aceştia, nu aveam nimic împotriva faptului de a împărtăşi
perspective şi informaţii cu ei. Mi-a spus de asemenea că sunt mulţi oameni de frunte din media cu care a lucrat
şi că acest grup a lucrat cu Bono, U2, Moody Blues, Pink Floyd şi diverse alte grupuri. Şi mi-a mai spus că
aceştia primesc ceea ce eu scriu. I-am spus: „Apreciez acest lucru.” Mi-a spus: „Le place ceea ce spui şi ceea ce
faci...”

Mai târziu în acea iarnă am mers în Europa şi m-am întâlnit cu nişte prieteni foarte buni ai prinţului Charles şi ai
prinţului Philip. Unul dintre cei mai buni prieteni ai prinţului Charles ne susţine foarte mult în munca pe care o
facem. El a dorit să primească câteva dintre materialele pe care le-am pregătit pentru directorul CIA şi pentru
preşedinte, pentru a le putea împărtăşi cu prinţul Charles şi cu alţii.

Nu uitaţi faptul că făceam toate acestea între turele mele de la spitalul de urgenţă. Uneori mergeam în Europa
pentru 2-3 zile o dată şi veneam înapoi şi trebuia să intru într-o tură de 24 de ore la departamentul de urgenţe! M-
am întâlnit până la urmă la Londra cu această sumbră persoană de contact. Încă încerca să mă recruteze pentru
operaţiunile sale. Aşa că am ascultat şi am învăţat – dar niciodată nu am capitulat. Acest grup este cea mai mare
organizaţie criminală de tip mafiot de pe întreaga planetă.

Despre autor:

Steven M. Greer, este doctor în medicină şi director fondator al The

Disclosure Project. El a condus o cercetare mondială în vederea
descoperirii unor surse alternative de energie, în special a acelor
dispozitive ce funcţionează pe baza energiei punctului zero, în scopul de a
identifica şi dezvolta sisteme care să elimine nevoia de combustibili fosili.
Pe data de 9 mai 2001, dr. Greer a prezidat Conferinţa de Presă a
Disclosure Project, ce a avut loc la National Press Club în Washington.
Mai mult de 20 de martori din domeniul militar, guvernamental, al
servicilor de informaţii şi cel corporatist au prezentat mărturii
convingătoare cu privire la existenţa unor forme de viaţă extraterestre ce
ne-au vizitat planeta şi la tehnologiile energetice şi de propulsie ale
acestora.

Mai mult de un miliard de oameni au auzit de această conferinţă de presă

prin intermediul Internetului şi a transmisilor mass-media de la BBC,
CNN, CNN Worldwide, Voice of America, Pravda şi prin intermediul
mijloacele media din America Latină şi din China. Peste 250000 de
oameni au urmărit transmisia acestui eveniment pe Internet – fiind cea mai
urmărită transmisie online din istoria National Press Club.

Recent dr. Greer şi-a publicat memoriile – Hidden Truth - Forbidden Knowledge – lucrare în care descrie
istoria călătoriei sale spirituale, relaţia sa cu fiinţele extraterestre şi întâlnirile sale cu acele forţe care încearcă să
ţină secrete existenţa formelor de viaţă extraterestre şi a surselor alternative de energie.
Articolul de faţă este un extras din capitolul 16 (Cercuri ale puterii) al acestei cărţi.

Dezvăluri din istoria secretă a manipulării:

experimentele şi planurile criminale elaborate de
Institutul Tavistock

de Vlad Petreanu

"Am văzut un om de afaceri echilibrat şi sigur pe el, care a intrat în laborator zâmbind încrezător. În mai puţin
de 20 de minute era chinuit de ticuri şi se afla în pragul unei crize de nervi. Se tot trăgea de lobul urechilor şi îşi
frângea mîinile. La un moment dat şi-a lăsat capul în palme şi a murmurat: Dumnezeule, opriţi-vă! Şi totuşi a
continuat să execute fiecare instrucţiune a experimentatorului şi s-a supus până la capăt." S. Milgram, 1963
(concluzii în urma unor experimente de manipulare)

Subiectul conspiraţiei planetare fascinează şi intrigă publicul larg.

Dezvăluirile făcute mai ales în ultimii ani au aruncat lumină asupra
faptului că există o gigantică şi monstruoasă conspiraţie care urmăreşte
să ia în stăpânire întreaga planetă. Manipularea este una dintre armele
de temut folosită de conspiratori pentru a-şi ascunde scopurile reale şi
pentru a controla publicul larg.

Mulţi oameni se îndoiesc că ar putea exista o conspiraţie pe o scară atât

de largă. Unii cer probe, dar atunci când le găsesc le neagă existenţa
sau le consideră irelevante. Alţii rămân indiferenţi, spunând că au
probleme mai importante de rezolvat pentru a supravieţui într-o
societate concurenţială. Vedem cum în mod paradoxal toţi aceştia
reacţionează exact aşa cum sunt programaţi, în timp ce neagă în
continuare existenţa programării. Bernard Levin dezvăluie în cartea sa
"Time Perspective and Morale" cum au fost şi sunt utilizate astfel de
mecanisme.

"Profilarea" creierelor – arma războiului psihologic

În jargonul conspiratorilor, tehnicile de influenţare şi manipulare se

numesc „profilare”. Odată ce vom înţelege cât de uşor de realizat este aceasta, la nivel de individ sau de grup, pe
toate nivelurile ierarhice, prin inducerea unor reflexe condiţionate, conspiraţia nu va mai fi un mister pentru
nimeni.

Profilarea este o tehnică elaborată în 1922 în Marea Britanie, la comanda Institutului Regal pentru Afaceri
Internaţionale (RIIA). La acel moment, maiorul John Rawlings Reese a înfiinţat în cadrul Universităţii din
Sussex cea mai mare instituţie de „spălare a creierului” din lume - Institutul Tavistock pentru Relaţii Umane.
Acest institut a devenit ulterior nucleul Biroului de Război Psihologic al Marii Britanii. Rezultatele cercetărilor
lui Reese şi-au dovedit aplicabilitatea prin faptul că au fost verificate pe optzeci de mii de cobai umani (soldaţi
luaţi prizonieri de armata britanică) supuşi mai multor forme de experiemente.

Utilizând metodele de manipulare a maselor concepute la Tavistock de John Rawlings Reese, populaţia SUA a
fost uşor de convins să participe la al Doilea Război Mondial. În urma acestui succes, sub îndrumarea doctorului
Kurt Lewin, a fost înfiinţat Biroul de Servicii Strategice - OSS (Office of Strategic Services), predecesor al CIA
(Central Intelligence Agency) considerat ca fiind o “necesitate” pentru acele vremuri.

În timpul războiului Kurt Lewin a devenit directorul Biroului de Studiu al Bombardamentelor Strategice, care a
planificat ca Royal Air Force să se concentreze asupra bombardării cartierelor muncitoreşti din Germania, lăsând
intacte ţintele militare tactice, cum erau fabricile de muniţii. Trebuie menţionat aici că fabricile de muniţii din
ambele tabere aparţineau bancherilor internaţionali, care nu aveau nici un interes să-şi vadă bunurile patrimoniale
distruse.

Ideea care a stat la baza bombardării până la saturaţie a cartierelor muncitoreşti civile era distrugerea moralului
muncitorilor germani. Lewin şi echipa sa au stabilit o cifră ţintă, şi anume că dacă bombardamentele nocturne ale
Royal Air Force distrugeau 65% din locuinţele muncitorilor germani, moralul populaţiei civile avea să se
prăbuşească. Documentul propriu-zis a fost redactat de Prudential Assurance Company. Royal Air Force sub
comanda mareşalului Arthur Travers Harris, supranumit şi „Bombardierul” a dus la îndeplinire planurile lui
Lewin, culminând cu teroarea bombardării oraşului Dresda, în timpul căruia au fost masacraţi peste 125.000 de
oameni, în majoritate bătrâni, femei şi copii. Adevărul cu privire la raidurile ororii declanşate de "Harris-
Bombardierul" asupra civililor germani a rămas un secret bine păzit şi a fost dezvăluit după mulţi ani de la
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mai târziu, după sfârşitul războiului, NATO a ordonat Universităţii din Sussex să înfiinţeze un al doilea centru de
„spălare a creierului”, instituţie care a fost integrată în Biroul de Război Psihologic al Marii Britanii. Scopul
principal al acestui centru a fost orientarea cercetărilor mai degrabă spre aplicaţii civile decât spre cele militare.
Aşa a apărut Science Policy Research Unit (SPRU) care a devenit cunoscută ca un institut al „şocurilor
viitorului”, titlu atribuit aşa-numitei psihologii destinate să manipuleze grupuri mari de oameni prin expunerea la
evenimente şocante şi schimbări foarte rapide de situaţie, menite să provoace panică, derută şi nesiguranţă în
rândul populaţiei. SPRU a fost prima dintre numeroasele instituţii de acest gen înfiinţate la Tavistock.

Prin intermediul acestor crize artificiale urmate de „administrarea” lor, se urmăreşte ca oamenii să devină
incapabili să ia decizii corecte, să-şi hotărască singuri destinele şi astfel să fie mai uşor de manipulat. În cazul
Statelor Unite există deja o agenţie de administrare a crizelor - Agenţia Federală de Administrare a Urgenţelor
(Federal Emergency Management Agency - FEMA). FEMA a jucat un rol important în manipularea opiniei
publice din timpul crizei create prin demolarea deliberată a Turnurilor World Trade Center din 11 septembrie
2001.

Crizele artificiale şi "şocurile viitorului"

„Şocurile viitorului” sunt descrise ca serii de evenimente care se produc

atât de rapid, încât creierul omenesc nu poate asimila toate schimbările de
situaţii. Ştiinţa a arătat că există limite clar demarcate ale numărului şi
naturii schimbărilor cărora le poate face faţă mintea omenească. Astfel,
după un şir continuu de şocuri, grupul vizat nu mai vrea să aleagă între
variantele existente care i se par incerte. În urma confruntării cu prea
multe posibilităţi ambigue, populaţia este astfel derutată şi demoralizată,
cuprinsă de o violenţă necugetată, determinând astfel apariţia ucigaşilor în
serie, a violatorilor şi a răpitorilor de copii, generându-se sentimente de
frică, angoasă şi teroare. Ulterior, se instalează o stare de apatie generală, de inerţie şi de indiferenţă faţă de orice
altă schimbare. Un asemenea grup devine uşor de controlat şi va urma docil ordinele, fără să se opună.

„Şocurile viitorului”, spun cei de la SPRU şi manualele Institutului Tavistock, sunt definite ca nişte "tulburări
fizice şi psihice cauzate de sarcina excesivă impusă mecanismului de luare a deciziilor din mintea omenească”.
La fel cum un circuit electric suprasolicitat va arde o siguranţă fuzibilă, şi oamenilor încep să li se „ardă
siguranţele” – sindrom pe care ştiinţa medicală abia acum începe să-l înţeleagă, deşi John Rawlings Reese a
efectuat experimente în acest domeniu încă din anii ’20 ai secolului trecut.

Unul dintre subiectele studiate la SPRU este introducerea şi proliferarea consumului de droguri. Pentru că
grupul-ţintă vizat era tineretul, acesta fiind cel mai greu de controlat, modalitatea cea mai eficientă a fost crearea
"miracolului Beatles", de fapt o invenţie a Institutului Tavistock şi parte integrantă din procesul de „fragmentare-
adaptare deficitară” elaborat de profesorul Willis Harmon. Acest proces constă în introducerea, cu ajutorul unui
corp conspirativ care nu poate fi identificat, a unui element foarte distructiv şi dezbinator în interiorul unui mare
grup demografic, vizat să fie schimbat împotriva propriei lui voinţe.”

Ceea ce a început cu Beatles şi cu pacheţelele de droguri (LSD-Lysergic acid diethylamide) distribuite sub formă
de eşantioane în timpul concertelor acestei formaţii a generat un torent de droguri care şi la ora actuală, inundă
lumea. Toate acestea nu s-ar fi putut realiza fără cooperarea mijloacelor de informare, care le-au prezentat sub
masca de „noi idei” şi „noi culturi” ce se dezvoltau în lumea artei şi a muzicii. O reclamă absolut gratuită pentru
LSD, firav deghizată în „artă” şi „cultură”, în timp ce cuvintele elaborate în contextul „muzicii rock” fabricate în
aceleaşi laboratoare ale manipulării nu erau altceva decât stimuli cu înţelesul subliminal de a folosi droguri şi a fi
„cool”.

„Violul mulţimilor” prin intermediul publicităţii şi al propagandei politice

Un vechi banc spunea că dacă cineva l-ar fi întrebat pe câinele lui Pavlov
ce crede despre stăpânul său acesta ar fi spus: "Iată ce reflex condiţionat
i-am creat. Când se aprinde beculeţul îmi aduce de mâncare." Pavlov a
demonstrat existenţa unui tip de reflexe condiţionate numite întârziate,
prin care putea determina apariţia unui anumit comportament, în absenţa
stimulului original care crease condiţionarea, dar care fusese asociat cu
alţi stimuli. Extrapolând la fiinţa umană experimentele făcute de Pavlov
pe câini, studiul stărilor nevrotice ne demonstrează faptul că aceste stări
negative sunt adesea condiţionate de dezechilibre care se instalează la
nivelul sistemului nervos ca urmare a unei suprasolicitări la care este
supus subiectul. Pe baza acestui principiu se bazează şi psihologia
publicităţii.

Prin intermediul publicităţii se urmăreşte influenţarea omului obişnuit –

numit consumator, prin declanşarea unor reflexe condiţionate în sensul dat
de cel care face publicitatea prin intermediul sugestiei. Publicitatea
încearcă să creeze celui căruia i se adresează o nevoie prin utilizarea unor
scheme de reflexe condiţionate abil ascunse. Sub masca unui caracter informativ, publicitatea urmăreşte mai mult
să „frapeze” decât să convingă, să sugestioneze mai mult decât să explice. Apoi apare obsesia şi nevoia stringentă
de a avea acel lucru căruia i se face publicitate, chiar dacă cel manipulat nu este conştient de aceasta şi, mai ales,
nu are nevoie de lucrul respectiv.

Publicitatea, ca şi propaganda politică care se adresează maselor, speculează intens faptul că nivelul intelectual al
maselor de oameni este destul de scăzut. În consecinţă, utilizează două principii importante: prin repetiţia
nesfârşită a aceloraşi sloganuri, imagini, sonorităţi ritmice obsedante se creează o stare de oboseală mentală, care
este propice supunerii la voinţa celui care a iniţiat acest proiect; al doilea principiu constă în faptul că majoritatea
oamenilor sunt înclinaţi să creadă în lucrurile pe care le-ar dori realizate, chiar dacă acestea nu au la bază nici o
motivaţie reală, ci sunt doar de factură emoţională. Ne aflăm astfel în faţa unei adevărate imposturi psihice, un
adevărat viol psihic exercitat asupra individului şi a maselor de oameni.

Atunci când un ziarist scrie un articol politic, când un om de stat semnează un decret, când un cetăţean depune un
buletin de vot în urnă, când adversarii politici se ceartă şi se atacă reciproc, toate aceste acte, fără excepţie, nu
sunt altceva decât reflexe condiţionate de diverse grade. Iată ce spune Serghei Ceahotin: „Ceea ce caracterizează
cu adevărat epoca în care trăim este mai degrabă o descreştere a influenţei reale a colectivităţii asupra vieţii
publice; ele devin mai degrabă instrumente docile în mâinile dictatorilor şi chiar ale uzurpatorilor care, folosind
pe de o parte o cunoaştere mai mult sau mai puţin intuitivă a legilor psihologice şi pe de altă parte dispunând de
formidabilele mijloace tehnice pe care le are astăzi statul modern, nelăsându-se împiedicaţi de nici un fel de
scrupule morale, exercită asupra indivizilor care compun un popor o acţiune eficace pe care am prezentat-o ca
fiind un veritabil viol psihic. Altfel spus, aceştia sunt fără încetare violaţi psihic. E firesc ca, din când în când, să
fie obligaţi să recurgă la manifestaţii zgomotoase, în care exploatează şi fac să se dezlănţuie forţele inerente
mulţimilor.” Acest lucru - la care se referă Ceahotin în cartea sa „Violul mulţimilor prin propaganda politică” - se
explică prin faptul că dacă un reflex condiţionat nu este „reîmprospătat” din când în când, el îşi pierde din
eficacitate; atunci e nevoie de evenimente exterioare (pentru aceasta au fost create "şocurile viitorului") care să
determine reapariţia sentimentului de frică, de exaltare sau chiar de debusolare pentru ca lanţul cu care erau
înainte legaţi aceşti „sclavi psihici” să se strângă şi mai tare.

O altă premisă pe care se bazează unele tehnici de manipulare este aceea că numai o parte dintre oameni au
capacitatea de a înţelege şi de a observa ceea ce se petrece, spre deosebire de majoritatea, care îşi formează doar
opinii superficiale şi trecătoare; aşa stau lucrurile în privinţa tuturor problemelor societăţii. Reiese astfel că
iraţionalitatea este predominantă la nivelul conştiinţei publice.

Manipulatorii au profitat de această constatare pentru a submina şi distrage atenţia oamenilor de la perceperea
stării reale de fapt. Cu cât devin mai complexe problemele societăţii industriale moderne, cu atât este mai uşor să
se introducă diversiuni tot mai mari, astfel încât s-a ajuns în situaţia absurdă ca opiniile absolut nefundamentate
ale maselor, create de nişte manipulatori abili, să dobâdească aparenţele unor realităţi ştiinţifice.

Controlul social prin intermediul mass-media

Pavlov atribuia o importanţă extraordinară cuvântului ca stimul în

formarea reflexelor condiţionate. Influenţa propagandistică se realizează
cu un succes evident folosind mass-media. Prin intermediul
„actualităţilor” de la televiziune, al ziarelor, al revistelor pentru femei
(foarte eficiente în a prezenta cât mai dramatic lucrurile), etc sunt aduse în
casele şi minţile oamenilor ideile dorite. Iar atunci când trebuie să se
promoveze un lucru pe care publicul n-a fost complet convins să-l
accepte, cineva scrie un articol, abordând acel subiect din toate punctele
de vedere şi dându-i o importanţă deosebită. Apoi procesul este repetat
până când rezistenţa publicului este învinsă pe toate planurile. Un ziarist
trebuie să fie înainte de toate un „muzician al sufletelor”, el trebuie să
cunoască perfect instrumentul la care cântă – claviatura pulsiunilor şi
instinctelor umane, străfundurile şi sublimările lor. El trebuie să poată
provoca deliberat în mase reflexele condiţionate, să le inhibe pe unele şi să
dezinhibe altele, să creeze unele noi, să declanşeze noi acţiuni. Pentru a
atinge aceste scopuri, el se foloseşte de presă. Printr-o informaţie mai mult
sau mai puţin tendenţioasă se crează o stare emoţională, sunt atinse anumite corzi sensibile ce evocă reflexele
condiţionate pe care ziaristul urmăreşte să le direcţioneze pentru a-şi atinge scopul.

O altă metodă de manipulare constă în a organiza talk-show-uri de televiziune live, în care un grup de experţi
promovează produsul şi/sau ideea, sub pretextul „dezbaterilor”. Se recrutează participanţi pro şi contra, discutând
în punct şi contrapunct şi exprimându-şi sprijinul sau opoziţia. Când totul se termină fără a se ajunge la nici o
concluzie pentru că nici nu se dorea aceasta, subiectul promovat a fost imprimat în mintea telespectatorilor.
Această practică, nouă la începutul anilor şaizeci, a devenit în prezent o metodă standard.

Sondajele au de fapt rolul de a forma opinii

În afară de mass-media, o altă zonă importantă de intersecţie dintre experimentele programării mentale şi ceea ce
devine politică publică este cea a „sondajelor de opinie”. Campaniile de sondare a opiniei publice au, de fapt,
sarcina de a modela şi manipula opinia publică în modurile care le convin conspiratorilor. O mare parte din ceea
ce citim în ziare sau vedem la televizor a fost mai întâi validat prin campanii de sondare a opiniei publice.
Această procedură se numeşte „făurirea opiniei publice”. Aceasta este perla „olimpienilor” căci, cu ajutorul
miilor de specialişti în noile ştiinţe sociale aflaţi la discreţia lor şi ţinând strâns în mână toată mass-media şi în
special agenţiile de ştiri, se pot crea NOI opinii publice despre aproape orice subiect, pentru a fi apoi diseminate
prin lume în mai puţin de două săptămâni.

Ideea simplă care stă la baza acestei metode de condiţionare socială este aceea de a afla cât de receptiv este
publicul faţă de directivele politice trimise de Comitetul celor 300 (Comitetul celor 300 este SINGURA ierarhie
de putere din lume care transcende toate guvernele şi indivizii, oricât de puternici şi de siguri pe sine s-ar crede
aceştia. Ea acoperă finanţele, domeniul apărării şi partidele politice de toate culorile şi orientările. Nu există nici
o entitate pe care Comitetul să n-o poată depista şi controla, inclusiv religiile organizate ale lumii). Oamenii sunt
numiţi „grupuri-ţintă ale populaţiei”, iar sondajele de opinie măsoară de fapt rezistenţa acestora faţă de ceea ce
apare la ştiri – care reflectă directivele transmise de la nivelul cel mai înalt al guvernului invizibil. În funcţie de
rezultatele obţinute prin acest barometre de opinie se iau anumite măsuri, corectându-se prin metode de
programare şi manipulare adecvate abaterile grupurilor ţintă de la direcţia dorită. Oamenii trăiesc cu impresia că
sunt bine informaţi, dar nu-şi dau seama că opiniile pe care le presupun a fi ale lor au fost de fapt create în
instituţiile de cercetare de grupuri de gândire (care gândesc deci în locul lor). Ei nu sunt deci lăsaţi să îşi formeze
opinii proprii, iar cei care îndrăznesc să o facă sunt imediat sancţionaţi social. Şi la acest proces contribuie chiar
informaţiile oferite de mass-media şi sondajele de opinie. Un asemenea proces de condiţionare este descris în
termeni tehnici ca „mesajul care ajunge la organele de simţ ale persoanei care trebuie să fie influenţată”.

Totul face parte din elaboratul proces de influenţare a opiniei creat la Tavistock. Unul dintre experţii în sondarea
opiniei publice este Daniel Yankelovich, membru în Comitetul celor 300 şi patron al companiei Yankelovich,
Skelley and White. Yankelovich nu se sfieşte să afirme în faţa studenţilor săi că sondajele sunt instrumente de
modificare a opiniei publice. Ideea nu îi aparţine însă, ea a fost inspirată
de cartea „Trend Report” a lui Daniel Naisbitt, scrisă la comanda Clubului
de la Roma. În această carte, Naisbett descrie toate tehnicile construite de
făuritorii opiniei publice la ordinul Comitetului celor 300.

Oamenii de ştiinţă angajaţi în procesul condiţionării sunt numiţi pompos

„ingineri sociali”sau „savanţi ai noilor ştiinţe sociale” şi joacă un rol
crucial şi deserori nebănuit în tot ceea ce vedem, auzim şi citim. Inginerii
sociali de „şcoală veche” au fost Kurt K. Lewin, Hadley Cantril, Margaret
Meade, Derwin Cartwright şi Lewis Lipssitt, care împreună cu John
Rawlings Reese, au format coloana vertebrală a specialiştilor noii ştiinţe
de la Institutul Tavistock. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
peste o sută de cercetători au lucrat sub conducerea lui Kurt Lewin, copiind conştiincioşi metodele adoptate de
acesta de la Reinhard Heydrich din S.S. După cum ştim, OSS (Biroul de Servicii Strategice - Office of Strategic
Services), a fost predecesorul CIA şi s-a bazat pe metodologia nazistă a lui Heidrich.

Guvernele Marii Britanii şi Statelor Unite au deci deja de mult pregătită maşinăria cu care vor să ne aducă pe
linia Noii Ordini Mondiale, posibilă a fi implementată doar prin materializarea unei rezistenţe slabe şi simbolice
din partea omenirii. Această „maşinărie” funcţionează din 1946 şi fiecare an ce trece aduce noi şi noi
perfecţionări ale ei.

De exemplu, înainte ca Statele Unite să intre în al doilea război mondial, americanii au fost condiţionaţi să
privească Germania şi Japonia ca pe nişte duşmani periculoşi, care trebuiau să fie opriţi cu orice preţ. Pe baza
informaţiilor cu care fuseseră îndopaţi americanii erau convinşi că inamicii trebuiau într-adevăr să fie Germania
şi Japonia, era modul cel mai sigur de a-i determina să ignore adevăratul inamic. Mai recent, am văzut cât de bine
funcţionează procesul de condiţionare de la Tavistock, când într-un mod similar americanii au fost condiţionaţi să
perceapă Irakul ca pe o ameninţare şi pe Saddam Hussein ca pe un duşman personal al Statelor Unite. Aceasta s-a
petrecut când George Bush (subordonat Comitetului celor 300) a primit ordin să atace Irakul. În două săptămâni,
cu ajutorul mass media, nu numai Statele Unite, ci aproape întreaga opinie publică mondială s-a întors împotriva
Irakului. La fel stau lucrurile acum cu asmuţirea lumii împotriva Iranului. Evenimentul catalizator a fost mereu
unul de tip "şoc al viitorului". Demolarea deliberată a celor două turnuri World Trade Center de către americani
pentru a crea pretextul invadării Irakului este similară înscenării de la Pearl Harbor, care le-a oferit pretextul de a
ataca Japonia. Vedem deci cum istoria se repetă, iar oamenii orbiţi prin manipulare şi programare par să nu înveţe
nimic din ea.

Ameninţarea cea mai gravă a manipulării se adresează libertăţii individuale şi colective a omenirii. O dată cu
apariţia Guvernului Mondial Unic şi a Noii Ordini Mondiale, se vor pune în aplicare experimente cu rază lungă
de acţiune, în scopul de a-i eradica omului din minte, trup şi suflet dorinţa de libertate. Atacul asupra sufletului
constă într-o serie de experimente cumplite, aflate în faza de elaborare, aplicate până acum, pe scară restrânsă, în
locuri ca Spitalul Naval Bethseda şi închisoarea Vacaville din California. Libertatea este un drept fundamental
primit de la Dumnezeu, pe care cei care se cred stăpânii acestei planete au căutat dintotdeauna să-l submineze.
Totuşi dorul de libertate al fiecărei fiinţe umane este atât de mare, încât până în prezent, nici un sistem nu l-a
putut smulge din inima omului. Experimentele care au avut loc în URSS, Marea Britanie şi SUA, pentru a toci şi
amorţi dorinţa de libertate a fiinţei umane, s-au dovedit până în prezent incapabile de succes.

Bibliografie:
1. John Coleman - The Conspirators Hierarchy: The Committee of Three Hundred
2. Serghei Ceahotin – „Violul mulţimilor prin propaganda politică”, studiu de Mihnea Columbeanu, ed. Antet
3. N. Gueguen - Psychologie de la manipulation et de la soumission, Dunod, Paris, 2004
4. Walter Lippmann – Public opinion, Hacrourt, Brace and Co., New York, 1922
5. I.P. Pavlov – Les reflexes conditionnels, Felix Alcan, Paris, 1932
6. B. Altemeyer - Enemies of freedom. Understanding right-wing authoritarianism, Jossey-Bass, San
Francisco, 1988
7. S. Milgram – Soumission a l'authorité, Calmann-Levy, Paris, 1974
8. Stanley Hall – A Synthetic Genetic Study of Fear, American Journal of Psychology, 1914

Proiectul Blue Beam intenţionează simularea venirii lui Iisus pentru a manipula oamenii
şi a distruge credinţa şi religiile
 de Mihaela Gheorghiu

„Vom avea un guvern mondial, fie că vă place, fie că nu.

Singura întrebare este dacă el va fi creat prin cucerire sau prin consimţământ.” -
Paul Warburg - membru al Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR)
declaraţie făcută în februarie 1950 în faţa Senatului american

„Suntem în zorii unei transformări globale. Nu mai avem nevoie decât de o criză majoră
adecvată şi naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.” -
David Rockeffeler – preşedinte de onoare al Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR),
preşedinte de onoare al Comisiei Trilaterale, membru Bilderberg

declaraţie făcută în septembrie 1994

În 1994 jurnalistul canadian Serge Monaste prezenta un amplu şi bine

documentat material despre Proiectul NASA Blue Beam. Distrugerea
credinţei prin false descoperiri arheologice de genul recentului “sarcofag
al lui Iisus”. Organizarea unei gigantice mistificări în care se va simula
prin proiecţii holografice venirea lui Iisus. Utilizarea undelor de joasă
frecvenţă pentru controlul mental. Sunt doar câteva dintre planurile de
instaurare a noii religii mondiale satanice cuprinse în acest proiect.

Fost ziarist la publicaţia canadiană L’Enquete şi fondatorul unei agenţii de

presă independente - International Free Press Network, Serge Monaste
este bine cunoscut ca autor al unor numeroase articole despre Noua
Ordine Mondială. Serge Monaste a murit în condiţii suspecte. Încă din
1994 el spunea într-un interviu că a fost ameninţat în mod repetat de
primul ministru canadian şi de Vatican. Sub pretextul că nu are voie să îşi
educe copiii acasă, autorităţile l-au arestat şi i-au sechestrat familia. Întors
acasă, Serge Monaste, care nu suferise niciodată de probleme cardiace, a
avut un atac de cord în urma căruia a murit. La scurtă vreme, un alt
jurnalist care îl ajuta în investigaţii a murit tot în urma unui atac de cord,
la fel de suspect. În dezvăluirile sale Serge Monaste arată pe baza unor documente autentice cum pot fi provocate
astfel de atacuri de cord unor persoane incomode.
Vă prezentăm în continuare extrase din prezentarea realizată de Serge Monaste în 1994 în care demască proiectul
Blue Beam. Traducerea după înregistrarea audio a fost completată cu comentariile noastre privitoare la o serie de
evenimente ce confirmă parcurgerea unora dintre etapele acestui proiect.

“International Free Press Network nu este un grup religios sau o organizaţie politică, ci o agenţie de presă
independentă care realizează investigaţii. Suntem specializaţi în investigarea şi publicarea de rapoarte speciale şi
casete audio care demască dedesubturile implementării unei Noi Ordini Mondiale. Scopul nostru este să îi
ajutăm pe oameni să realizeze că venirea Noii Ordini Mondiale nu este un vis şi nici o presupunere paranoică.
Este un proiect satanic în curs de desfăşurare. Care este scopul lui? Să distrugă religiile tradiţionale şi mai ales
religia creştină şi să le înlocuiască cu o religie mondială unică, bazată pe cultul omului. Să abolească familia aşa
cum o ştim noi astăzi şi să o înlocuiască cu indivizi (cetăţeni mondiali, oameni universali n.n.) care lucrează
fiecare pentru gloria guvernului mondial unic. Să distrugă orice formă de creativitate artistică sau ştiinţifică
pentru a putea implementa o singură viziune, cea a guvernului mondial. Să implementeze apartenenţa obligatorie
la un stat mondial condus de o forţă militară unică, de o Justiţie mondială, de o singură lege comercială, să îi
oblige pe oameni să trăiască într-o pace falsă şi să impună o nouă religie şi o nouă cultură mondială.”

“Blue Beam (raza albastră) este un proiect al NASA care presupune patru direcţii de parcurs pentru
implementarea noii religii mondiale New Age. Această religie este chiar baza noului guvern mondial, pentru că
fără aducerea omenirii în această sclavie spirituală dictatura Noii Ordini Mondiale nu ar fi posibilă.“

False descoperiri arheologice pentru a submina credinţa

“Primul pas în acest proiect vizează discreditarea sau re-evaluarea tuturor

cunoştinţelor religioase de până acum. Prin crearea unor cutremure
artificiale în locaţii precise de pe planetă, în care s-a presupus mereu că se
ascund secrete importante, se va urmări scoaterea la lumină a unor aşa-
zise noi descoperiri arheologice prin intermediul cărora se va “dovedi” că
doctrinele marilor religii sunt false.“

Ne vom opri mai mult asupra modului în care această etapă este deja pusă
în aplicare, pentru că am asistat de curând la un astfel de „cutremur”... de
data aceasta mediatic. În seara zilei de 26 februarie 2007 pe toate posturile
TV româneşti şi internaţionale James Cameron anunţa lumii că a
descoperit «sarcofagul lui Iisus» şi al familiei sale. Iniţial am crezut că
este vorba despre un nou film. La urma urmei cel care ne vorbea era un
regizor, un creator de ficţiuni precum Terminator, Alien sau Titanic. De
data aceasta însă James Cameron vorbea cu convingere despre o mare
descoperire arheologică, despre dovezi ştiinţifice, despre teste ADN şi
statistici care puneau la îndoială chiar bazele religiei creştine. Arheologii găsiseră 10 cutii cu oase pe care se aflau
inscripţionate nume. Pe şase dintre ele se aflau nume cheie din Noul Testament: Joshua - Iisus, Maria, Iosif,
Meriem - Maria Magdalena, Matei, Iuda. Despre celelalte patru nume care nu aveau atâta semnificaţie religioasă,
James Cameron nu a amintit însă nimic.
A susţinut doar că are dovada că acestea sunt oasele lui Iisus, ale mamei sale Maria, ale tatălui său Iosif, ale
Mariei Magdalena (Meriem) - soţia sa conform testelor ADN realizate asupra oaselor şi fiului lor – Iuda. Testele
ADN puteau într-adevăr dovedi că oasele respective aparţineau unui cuplu care avea şi un copil, însă nu
dovedeau că aparţin lui Iisus. În plus numele respective erau ceva comun în Ierusalimul acelor vremuri. Erau
întâlnite la fel de des cum am întâlni noi acum numele de Ion, Maria şi Gheorghe. Pentru a elimina şi acest
impediment din calea mistificării sale Cameron invocă părerea unui expert în probabilităţi, Andrey Feuerverger.
Acesta calculează ce şansă există ca cele şase nume găsite pe sicriele de la Ierusalim să fi făcut parte din familia
lui Iisus. O falsă problemă pentru că în realitate nu are cum să existe un sicriu al lui Iisus şi chiar dacă ar exista,
statistica nu este relevantă pentru a o rezolva. Răspunsul expertului contrazice teoria regizorului: statistic şansa
este 1 la 600. Iar acesta, în loc să spună că în proporţie de 99% nu are cum să nu fie vorba de familia lui Iisus,
spune că există totuşi o şansă!

În plus această manipulare atât de intens mediatizată este infirmată chiar de cel care a descoperit osuarele,
arheologul Amos Kloner. Într-un interviu publicat în Jerusalem Post, dar nu atât de intens mediatizat el spune:
„Ceea ce pretinde documentarul este un fals istoric. Nu există un mormânt al familiei lui Iisus. Nici nu se putea
face un astfel de mormânt, astfel încât să cuprindă persoane care au murit în locuri diverse, la distanţe mari în
timp.” Cine are interesul ca lui James Cameron să i se acorde minute în şir de emisie pe toate canalele TV din
lume, prezentând de fapt o ficţiune? Cine are interesul să mediatizeze atât de intens o aşa-zisă descoperire care
atacă credinţa creştină? Aceiaşi care au conceput şi proiectul Blue Beam, la a cărui punere în practică vedem că
participă acum celebrul regizor.

Show-ul secolului – „Venirea lui Iisus”

Al doilea pas al proiectului NASA presupune organizarea unui gigantic

spectacol holografic proiectat chiar pe cer, astfel încât să fie vizibil pe
întreaga planetă, care va simula venirea lui Mesia. Prin emisia unor unde
care acţionează direct asupra creierului, fiecare om va vedea în această
hologramă pe Mântuitorul specific religiei sale şi îl va auzi vorbindu-i în
limba lui.

Cu ajutorul unor computere performante care vor coordona spectacolul şi

al sateliţilor din jurul pământului care vor emite semnale de joasă
frecvenţă (LF), foarte joasă frecvenţă (VLF) şi extrem de joasă frecvenţă
(ELF) vor fi proiectate holograme folosind pe post de ecran pelicula de
sodiu care înconjoară pământul la o înălţime de aproximativ 100 de km.
Animarea pe computer şi semnalele auditive vor părea că provin din
adâncimile spaţiului şi îi vor face pe adepţii ardenţi ai diferitelor religii să
creadă că sunt martorii mult promisei întoarceri a propriului Mesia.
“Apoi proiecţiile lui Iisus, Mohamed, Buddha, Krishna etc. se vor uni într-o singură imagine şi « Salvatorul »
universal le va face o mare revelaţie. Le va spune că diversele scripturi sunt false şi că vechile religii sunt
responsabile pentru răul de pe planetă. De aceea ele trebuie abolite pentru a lăsa locul unei noi religii care va fi
condusă de el, unicul Dumnezeu pe care îl pot vedea cu ochii lor şi auzi cu urechile lor.”

Diabolicul plan prevede ca în urma acestei apariţii să se creeze o mare dezordine socială, în care milioane de
susţinători fanatici ai dogmei unei religii se vor ridica împotriva altor milioane de susţinătorilor fanatici ai
dogmei altor religii. Se vrea astfel generarea unor conflicte cum nu s-a mai văzut până acum. Pare de domeniul
fanteziei, însă mijloacele pentru a realiza aceasta deja există.

„Diverse servicii secrete arată că în ultimii 25 de ani (este vorba de anul 1994 n.n.) fosta URSS a stocat deja într-
un computer extrem de avansat informaţii despre proprietăţile electrice, chimice şi biologice ale creierului uman
rezultate în urma studiilor pe milioane de oameni. Aceste date permit manipularea senzaţiilor auditive şi vizuale.
Au fost stocate de asemenea şi date despre toate limbile şi dialectele vorbite în prezent pe glob pentru a fi
generate mesaje artificiale pe înţelesul oricui. Existenţa unor astfel de computere este menţionată şi într-un articol
publicat în martie 1983 în ziarul Sidney Morning Arrow.

La fel stau lucrurile şi în SUA şi Europa. Încă din anii ‘70 s-au realizat cercetări asidue privind combinarea
undelor electromagnetice şi a hipnozei. În 1974 cercetătorul G.F. Shapis scria: «Cuvintele hipnotizatorului pot fi
modulate electromagnetic, astfel încât să acţioneze direct asupra creierului sub formă de unde, fără a mai fi
nevoie de receptarea şi transportarea sunetului şi fără ca persoana expusă la astfel de influenţe să aibă vreo şansă
de a controla fluxul informaţional receptat.» Cei care cercetează fenomenul de channeling au observat că
numărul celor care se consideră canale a crescut exponenţial de când se fac astfel de cercetări. Cei care practică
aşa ceva ar trebui să îşi utilizeze simţul critic şi discernământul pentru că de cele mai multe ori nu cunosc sursa a
ceea ce ei numesc ghidare divină.”

Vorbirea artificială asigură controlul mental

„Existenţa unor astfel de tehnologii ţine de a treia direcţie de dezvoltare a

proiectului Blue Beam care vizează comunicarea telepatică şi
electromagnetică prin unde de joasă, foarte joasă şi extrem de joasă
frecvenţă care îi va face pe oameni să creadă că îl aud pe propriul lor
Dumnezeu vorbindu-le. Astfel de unde generate de computer vor fi
transmise prin intermediul sateliţilor şi vor interacţiona cu gândirea
naturală, făcând să apară ceea ce se numeşte „vorbire artificială”. Acest
gen de tehnologie există încă din anii ‘70 şi a fost perfecţionată prin
cercetări ulterioare privind relaţia dintre creierul uman şi computer.

În ianuarie 1991 la Universitatea din Arizona a avut loc conferinţa

intitulată „Cercetarea avansată NATO cu privire la fenomene emergente
ale sistemelor biomoleculare”. Ce înseamnă aceasta mai exact? Într-una
din lucrările prezentate la această conferinţă erau prezentate echipamente
care puteau face un orb să vadă sau un surd să audă. Echipamente care
puteau calma orice durere, fără a interveni cu medicamente şi a căror
utilizare ar fi permis oricărei fiinţe umane să îşi menţină şi la vârste înaintate aceleaşi funcţii de la tinereţe.
Autorul lucrării în cauză trăgea un semnal de alarmă asupra pericolului ca astfel de cercetări să fie deturnate de la
scopul lor iniţial şi să fie folosite împotriva oamenilor. El afirma că astfel de echipamente sunt operaţionale în
cadrul CIA şi FBI, nu pentru a vindeca oameni, ci pentru a tortura şi omorî pe cei care se opun sistemului sau
pentru a crea ceea ce în mod obişnuit se numeşte „candidat manciurian”.

Avem date care arată că astfel de experimente au loc şi în Marea Britanie, Australia, Franţa, Germania şi
Finlanda. Agenţiile guvernamentale şi corporaţiile care lucrează mână în mână cu ele sunt gata să facă orice
pentru a-şi atinge obiectivul: controlul social total. De ce? Foarte simplu. În primul rând, dacă terorizezi
populaţia şi o faci să se teamă pentru siguranţa şi viaţa sa, îţi va fi mai uşor să implementezi un sistem draconic,
să o supraveghezi, să o dezarmezi şi apoi să îi spui că totul este pentru protecţia ei. În al doilea rând pentru că aşa
este mai uşor să promovezi un nou sistem politic şi social, în locul celui vechi care pare să nu mai funcţioneze.
Evident că alternativa este pregătită de multă vreme şi se numeşte Noua Ordine Mondială. Frica a fost mereu
utilizată ca un instrument cu care Elita a controlat şi a subjugat masele. Vechea zicală „Divide et impera”
(Dezbină şi stăpâneşte) a fost aplicată în toate colţurile planetei pentru a avea siguranţa că oamenii sunt speriaţi,
se tem pentru siguranţa lor şi îşi pierd încrederea în ceilalţi oameni. Şi aceasta este tot o formă de control
mental.”

Subliniem faptul că Serge Monaste spunea toate acestea în 1994, anticipând astfel înscenarea de la 11 septembrie
2001, care a permis instaurarea unui sistem de teroare şi a unor reguli stricte de supraveghere a populaţiei sub
pretextul asigurării siguranţei acesteia.

„Controlul mental de astăzi presupune mult mai mult, arată Serge Monaste în continuare. Iată ce scria în 1970
psihologul Gene V. Mc Connell într-un articol publicat în Psychology Today: „A venit ziua în care putem
combina privarea senzorială cu drogurile, hipnoza şi manipularea prin recompensă-pedeapsă pentru a câştiga un
control aproape absolut asupra comportamentului unui individ. Putem deci realiza rapid şi cu destulă eficienţă un
fel de spălare a creierului care duce la schimbări dramatice de comportament şi personalitate. Ar trebui să dăm o
nouă formă societăţii astfel încât să fim cu toţii antrenaţi încă de la naştere să facem ceea ce societatea vrea ca noi
să facem. Avem tehnologia necesară pentru a face aceasta. Nimeni nu este stăpânul propriei personalităţi. Nimeni
nu are nimic de spus cu privire la ce fel de personalitate dobândeşte, deci nu are nici un motiv de a refuza să
dobândească o nouă personalitate, dacă cea veche pe care o are este anti-socială”.

Dovezi ale existenţei tehnologiei pentru control mental

„Tehnologia ce urmează a fi utilizată pentru controlul minţii în Proiectul

Blue Beam include un transmiţător care emite pe frecvenţa sistemului
nervos uman. El a fost deja produs de firma Laurel Electro-Optical
System din Pasadena, California. Laurel este unul dintre colaboratorii
apropiaţi ai Aviaţiei Americane şi a lucrat mult în domeniul construirii
unor arme care să implementeze mesajul direct în mintea inamicului.
Aparatul utilizează radiaţii electro-magnetice şi frecvenţe extrem de joase
şi a fost utilizat pentru a tortura fizic şi mental oamenii de la distanţă.
Arme de acest tip au fost aplicate în anii ‘70 contra femeilor britanice care
protestau împotriva prezenţei unor rachete americane în baza aeriană
Greensam Common Air Base. Această armă poate induce o totală privare
senzorială auditivă şi acţionează direct asupra nervilor auditivi, cu
asemenea putere încât îi blochează victimei inclusiv capacitatea de a-şi
auzi propriile gânduri. Exact ca în vechea zicală care spune: „e aşa mult
zgomot aici că nu mă pot auzi nici pe mine gândind.”

Dovezi despre existenţa unor astfel de tehnologii există inclusiv în publicaţii ale Departamentului American al
Apărării. Căpitanul Paul E. Tyler semnează o lucrare având ca titlu „The electromagnetic spectrum and low
intensity conflict” (Spectrul electromagnetic şi conflictul de intensitate joasă) inclusă în colecţia „Low intensity
conflict in modern technology” (Conflictul de joasă intensitate în tehnologia modernă) publicată în 1986 de Air
University Press, Maxwell Air Force Base, Alabama. Aici se vorbeşte despre microunde care generează senzaţii
auditive care pot fi auzite doar de individul ţintă. Tehnologia este relativ simplă şi poate fi folosită doar având la
dispoziţie un banal radar de poliţie. Fascicolul de microunde generat de aparat este modelat în frecvenţe audio şi
transmis direct în creier de care este receptat ca o voce, deşi nu a fost emis nici un sunet. Exact ceea ce se va
petrece în proiectul Blue Beam.

În cartea sa „Corpul electric,” Robert Becker, nominalizat la premiul Nobel, descrie o serie de experimente
conduse la începutul anilor ‘60 de Olenfree, în cadrul cărora s-au obţinut astfel de fenomene. Olenfree a mai
descoperit şi cum poate să încetinească, să accelereze sau chiar să oprească inima unei broaşte prin sincronizarea
pulsului cu frecvenţa unor microunde. De aici până la provocarea unor atacuri de cord unor fiinţe umane este
doar un pas.

Tot în aceeaşi lucrare, Robert Becker menţionează cercetările dr. Joseph C. Sharp de la Institutul de Cercetare al
Armatei Walter Reed, care a realizat teste pe propria persoană. În timp ce se afla într-o cameră perfect izolată
fonic (deci prin pereţii căreia nu puteau pătrunde sunete) a auzit cuvinte ce i-au fost transmise prin simpla
generare a unor unde electromagnetice cu vibraţie analoagă cuvintelor receptate de el. Concluzia a fost: „un astfel
de aparat poate fi în mod clar aplicat în anumite operaţiuni în care se doreşte ca ţinta să ajungă la nebunie sau să
îi transmiţi instrucţiuni nedetectabile de altcineva.”

Şi James Lin explica în 1978 în cartea sa intitulată „Microwave Auditory Effect and Application” (Efectul auditiv
al microundelor şi aplicarea lui) cum poate fi auzită o voce transmisă direct către creier fără a exista o vibraţie
sonoră.

Pe 21 septembrie 1977 CIA a prezentat rezultatele studiilor sale în faţa subcomisiei pentru sănătate şi cercetare
ştiinţifică a Senatului american. Doctorului Sidney Gottlieb care conducea programul MK Ultra la acea vreme i
s-a cerut în mod explicit să discute despre cercetările CIA privind acţiunea de la distanţă asupra organismului
uman prin mijloace electronice.”

Controlul total asupra planetei va fi obţinut prin teroare

„A patra dimensiune a proiectului Blue Beam include controlul total

asupra planetei. Pentru aceasta se va simula o invazie extraterestră în
marile oraşe ale lumii. Se mizează pe faptul că ţările care deţin armament
nuclear îl vor utiliza pentru a se apăra de acest pericol, devenind apoi total
vulnerabile faţă de adevăratul atac, ce va fi realizat ulterior de guvernul
din umbră.”

Subliniem aici că tema unui atac extraterestru simultan în marile oraşe ale
lumii apare aproape obsesiv în filmele de la Hollywood. În urma unui
astfel de atac toate ţările mari, SUA, China, Rusia etc., colaborează între
ele atacându-i pe extratereştrii cu armele de care dispun. Fără nici un
rezultat. Când situaţia pare a fi disperată apare El – unicul Salvator.
Vedem cum prin astfel de filme ni se oferă de fapt modele de gândire.
Suntem antrenaţi să ne temem de un atac extraterestru, suntem antrenaţi să
îi ripostăm în forţă şi apoi să aşteptăm apariţia unui salvator unic. Şi
aceasta este tot o formă de control mental.

„Scopul este să fie anihilată orice formă de opoziţie faţă de Noua Ordine Mondială. Utilizând tehnologiile despre
care am vorbit mai sus undele generatoare de gânduri vor putea fi transmise prin reţelele de fibre optice, cabluri
TV, linii telefonice şi vor pătrunde în orice echipament care conţine microcipuri. La acel moment procesul de
implantare al microcipurilor la nivelul populaţiei va fi realizat, astfel încât oamenii vor putea fi uşor împinşi la un
val de sinucideri, violenţe şi nebunie.

Am fost întrebat de multe ori când se vor petrece toate acestea. După ce va fi creată o criză economică, care îi va
forţa pe oameni să îşi cheltuiască toate rezervele de bani. Apoi va fi implementat un sistem planetar de plăţi
electronice astfel încât nimeni să nu poată supravieţui în afara lui. După atâtea dezastre omenirea va fi gata să
implore apariţia unui salvator care să restabilească pacea cu orice preţ, chiar cu preţul propriei libertăţi. Un
principiu similar a fost aplicat în URSS pentru instalarea comunismului.”

Soluţia pentru a contracara proiectul Blue Beam

Pare un tablou sumbru şi înfricoşător. Poate că acesta este şi scopul pentru care astfel de dezvăluiri sunt lăsate să
apară. Cunoscând ceea ce ni se pregăteşte putem lua însă măsurile necesare pentru a nu se ajunge acolo.
Dezvoltarea discernământului, conştiinţa de sine, cultivarea rezonanţei cu aspectele benefice, divine, meditaţia,
rugăciunea, practica spirituală asiduă sub ghidarea unui maestru autentic anihilează aceste influenţe malefice.
Acest lucru este binecunoscut de cei care doresc să controleze întreaga planetă şi de aceea de mii de ani şcolile
spirituale în care oamenii învaţă astfel de practici sunt prigonite, distruse sau deturnate. Vom încheia citând tot
din prezentarea lui Serge Monaste care demonstrează că slujitorii Noii Ordini Mondiale exact aceasta ne
împiedică să facem.

„În numărul din decembrie 1980 al US Army Journal, într-un un articol semnat de lt.col. John B. Alexander sub
titlul „The new mental battlefield, beam me up Spock” (Noul câmp de luptă mental, radiază-mă Spock), acesta
scrie: „Voi da mai multe exemple care să ilustreze progresele făcute în acest domeniu. Avem acum abilitatea de a
vindeca sau de a cauza o boală de la distanţă, inducând boala sau moartea fără cauze aparente. A fost raportată şi
posibilitatea de modificare telepatică a comportamentului, care include abilitatea de a induce stări hipnotice de la
o distanţă de peste 1000 de km. Utilizarea hipnozei telepatice este o zonă care merită a fi exploatată. Ea va
permite ca agenţii noştri să fie implantaţi subconştient cu programul pe care trebuie să îl execute, astfel încât nu
va mai fi nevoie să utilizăm telefonul. Dacă vor fi perfecţionate, aceste tehnici vor permite transferul direct al
gândurilor de la o minte sau grup de minţi la o audienţă ţintă. Receptorul nu va fi conştient că i-au fost implantate
gânduri, va crede că sunt gândurile lui. Este posibil să introducem gânduri artificiale într-un computer şi apoi să
le transmitem prin intermediul unui satelit, astfel vom putea controla întreaga planetă. Limitele acestui sistem
sunt doar cei care îşi vor pune permanent întrebări cu privire la motivaţia care stă în spatele gândurilor lor şi
nu le vor da curs automat. Este evident că televiziunea, filmele, publicitatea şi diferite forme de presiune
socială au grijă să elimine pe cât posibil această categorie de oameni. Informaţiile privind acest gen de
tehnologii vor fi considerate ridicole tocmai pentru că ele nu se vor conforma cu viziunea asupra realităţii pe
care chiar noi o inducem; doar mai există şi în zilele noastre oameni care cred că pământul este plat”.

Biblografie:

1. Serge Monaste: BlueBeam Project, înregistrare audio, 1994

2. Serge Monaste: Protocoalele de la Toronto. Complotul ONU pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale, Ed.
Samizdat, 1995
3. John Marks, Allen Lane: The search for the manchiurian candidate. The CIA and the mind control,
Penguin Books, 1979
4. Grigg William Norman: Freedom on the Altar. The UN's crusade against God and family, Appleton, WI,
 Doubleday & Company, Inc, 1995.
5. O'Brien Cathy & Philips Mark: Trance formation of America (MKULTRA mind control victim speaks
out), Reality Marketing, Inc, 1995
6. David J. Dean (coord): Low intensity conflict in modern technology, Air University Press, Maxwell Air
Force Base, 1986
7. James C. Lin: Microwave Auditory Effect and Application, Charles C. Thomas, Publisher, Springfield, IL,
1978.
8. A.H. Frey. "Human auditory system response to modulated electromagnetic energy." J Applied Physiol 17
(4): 689-92, 1962.
9. Interviu acordat de Serge Monast în martie 1994 despre Proiectul Blue Beam
(http://www.geocities.com/newageinternational/BlueBeam.html)
10. James Cameron to Christians: It’s over(http://www.getreligion.org/?p=2243)

11. New film claims Jesus buried in Talpiot – Jerusalem Post (http://www.jpost.com/servlet/Satellite?
cid=1171894508893&pagename=JPost%2FJPArticle%2FShowFull)

Manipularea - vrăjitorie modernă

„În toate epocile, unii oameni au căutat în practicile magice un mijloc
pentru a acţiona asupra celorlalţi. Este vorba de aceeaşi vrăjitorie, de la
statuetele de lut străpunse cu ace şi până la metodele moderne de
propagandă. În zilele noastre, ochiul electronic al televizorului
înlocuieşte câteodată ochiul vrăjitorului, iar cele mai subtile metode de
hipnoză colectivă sunt acceptate în numele progresului social. În cazul
regimurilor totalitare, vrăjitoria prezintă şi alte aspecte, cum ar fi de
exemplu spălarea creierului. Pretinzând că este doar o „informaţie” în
numele ştiinţei, al propagandei politice sau al publicităţii, omul îşi
ascunde destul de stângaci nevoia sa de dominare dintotdeauna.” Serge
Hutin
Spălarea creierului - o tortură „ştiinţifică”

Expresia „spălarea creierului” a fost folosită pentru prima oară în legătură cu numeroşii prizonieri americani (din
Coreea de Nord şi din China), care după ce erau eliberaţi din lagăre deveneau susţinători fanatici ai sistemului
politic, social şi economic al adversarilor lor. Convingerile lor erau întoarse astfel la 180 de grade. Desigur sunt
cunoscute şi cazuri în care persoanele au devenit dintr-odată susţinătorii unei cauze împotriva căreia înainte se
ridicaseră cu indignare. Însă în cazul acestor prizonieri era vorba de un proces de convertire sistematică, realizată
împotriva voinţei lor şi care de multe ori s-a dovedit a fi reversibilă.

„Spălarea creierului” este o tentativă ştiinţifică malefică de a separa fiinţa umană de personalitatea sa şi de a-i
implanta convingeri, atitudini, reacţii diametral opuse vechiului său mod de a vedea oamenii, lucrurile, viaţa în
general. Ea include metode care slăbesc în mod evident curajul şi rezistenţa prizonierilor de la care se doresc
mărturisiri „spontane”: interogatorii nesfârşite şi repetate, desfăşurate într-o lumină orbitoare, treziri frecvente la
ore alese la întâmplare sau chiar privare îndelungată de la somn, hrană „savant” măsurată sau suprimată.

Folosirea electricităţii, utilizată intens de Gestapo ca metodă de intimidare şi convingere este una dintre metodele
cele mai cunoscute. Cu timpul acestea au devenit tot mai complexe şi au ajuns să combine suferinţa fizică cu o
dezintegrare metodică şi progresivă a funcţiilor mentale ale individului. În timpul atrocelui război civil spaniol
tratamentul aplicat prizonierilor politici care trebuiau să-şi „mărturisească” pretinsele crime era următorul:
„lămpi de o luminozitate insuportabilă luminau celula pe ai cărei pereţi erau pictate figuri geometrice. Prizonierii
erau treziţi îndată ce începeau să adoarmă. Datorită oboselii şi a luminii orbitoare, desenele căpătau un caracter
halucinant, astfel că anihilau orice reacţie de apărare a prizonierului; acesta se abandona în întregime voinţei
celor care îl torturau.”

Cu tehnici de acest tip, iată-ne introduşi într-un domeniu vecin cu

metodele clasice de hipnoză, în care voinţa subiectului este anihilată. În
acest proces nu este suficientă obţinerea prin forţă a unei obedienţe totale
sau inducerea unor stări intense de frică, teroare sau suferinţă. „Spălarea
creierului” vizează nu numai distrugerea rezistenţei psihice a subiectului,
ci mai ales obţinerea unei supuneri active - renunţarea la propriile
convingeri pentru a adopta cu un fanatism dezlănţuit ideologia
anchetatorilor.
Un exemplu în acest sens îl constituie faimoasele procese din 1937, de la Moscova, în care nu numai că cei
anchetaţi au recunoscut faptele imaginare ce le erau imputate, ci veneau chiar să roage curtea să le acorde cea mai
grea pedeapsă pe care o meritau pentru „crimele” lor. „Spălarea creierului” a ieşit mult mai bine în evidenţă mai
târziu, în regimurile totalitare, unde se urmărea transformarea duşmanului într-un adept fanatic al cauzei pe care
înainte o combătea din toate puterile. Cum se putea ajunge la un astfel de rezultat? Printr-o combinaţie diabolică
de tehnici care intimidează, inhibă subiectul, distrugându-i resursele interioare de rezistenţă şi condiţionându-l
din ce în mai mult în a considera normale şi necesare, atitudinile şi comportamentele dorite.

Pentru a obţine un astfel de rezultat nu este nevoie întotdeauna să se recurgă la torturi fizice sau ameninţări
directe şi indirecte. Chiar dacă la început subiectul este ostil în mod violent, simplul fapt de a fi supus pentru luni
şi luni de zile la interminabile şedinţe de îndoctrinare ideologică este suficient pentru a-l face puţin câte puţin, să
nu acţioneze decât în conformitate cu regulile şi sloganurile ce i-au fost fără încetare repetate şi arătate. Faptul de
a nu putea asculta de dimineaţa până seara altceva decât cuvintele ce susţin o singură ideologie, scufundat în
aceeaşi atmosferă tensionată, va sfârşi prin a realiza o veritabilă impregnare a psihicului.

Propaganda foloseşte incantaţiile magice

În toate epocile marii conducători au ştiut să îşi cultive popularitatea şi să

se folosească de procedee care să le permită să domine mental masele. În
secolul XX majoritatea regimurilor, fie ele comuniste, fie capitaliste au
pus în aplicare tehnici foarte abile de propagandă, destinate sugestionării
maselor.

Pe scurt, propaganda se poate defini ca o formă statală, oficială de

publicitate. De fapt, este vorba de o metodă de a obliga oamenii să adere
la sistemul sau ideologia care face această propagandă. Sistemele
totalitare au dezvoltat cel mai bine şi mai metodic tehnicile de
condiţionare a mentalului uman, o veritabilă vrăjitorie modernă.

Mecanismele prin care acţionează propaganda nu vor fi aceleaşi în

circumstanţele paroxistice şi în perioade calme. Propaganda, această
„vrăjitorie colectivă modernă”, este o formă de condiţionare a cărei punere
în aplicare necesită o cunoaştere precisă a metodelor de sugestie
individuală şi colectivă. Ea este când insidioasă şi subtilă, când făţişă şi
dezlănţuită. Atunci când au ajuns în acest stadiu, propagandele totalitare
au ştiut să magnetizeze aspiraţiile mesianice, care la nenumăraţi oameni frustraţi nu aşteptau altceva decât să
înflorească. În cursul imenselor adunări ale maselor fanatizate de la Nurenberg devenit un adevărat oraş „sfânt”
al nazismului, Adolf Hitler ţinea milioane de auditori sub veritabila sa putere magnetică de fascinaţie. În această
privinţă, un rabin, agent al serviciilor de informaţii aliate, relata că în timp ce îl asculta pe Hitler la radio nu putea
să nu simtă, deşi era indignat de conţinutul duşmănos al discursului, că „ceva” emana din cuvintele Fuhrerului,
ţâşnea din aceste sunete, având un efect de veritabilă incantaţie magică. Astfel, ne putem imagina care putea să
fie rezultatul asupra ascultătorilor convinşi şi mai mult chiar, fanatizaţi.

Propaganda are ca resort fundamental acţiunea asupra emoţiilor maselor de oameni şi indivizilor, fie pentru a-i
umple de resentimente şi duşmănie faţă de inamicii ce trebuie îndepărtaţi, fie pentru a genera entuziasmul şi
exaltarea. Când o personalitate politică este prezentată ca un „om ca toţi oamenii”, soţ model şi tată de familie
exemplar, în papuci la micul dejun, gustând bucuriile vieţii de familie avem de-a face exact cu acest tip de
propagandă, care urmăreşte să înduioşeze masele.

Cea mai periculoasă formă de propagandă este exact aceea care urmăreşte să calmeze spiritele, să le facă să tacă,
să rămână indiferente, pasive. Pe frontispiciul lojei mamă a francmasoneriei mondiale din Londra stă scris
următorul slogan: Audi, vide, tace - auzi, vezi şi taci, extras dintr-un vechi proverb, din care însă se ocultează
continuarea care este esenţială: „Audi, vide, tace si vuoi vivere in pace” – Auzi, vezi si taci dacă vrei să trăieşti
în pace. Nu este aceasta o formă de manipulare şi de hipnoză în masă? Oamenii ajung atât de mult sa îşi dorească
să fie lăsaţi în pace încât se prefac că nu văd şi nu aud ce se petrece în lume, prin grija permanentă a propagandei
masonice intoxicatoare. Ajung astfel să acţioneze într-un mod care nu corespunde cu aspiraţiile lor fireşti. Fiind
influenţaţi, chiar fără ca ei să ştie, ajung să împlinească voinţa altora, în mâinile cărora devin nişte simple
marionete.

A fi în rând cu lumea – publicitatea

În condiţiile actuale de viaţă, pentru a te face cunoscut eşti obligat să

recurgi la publicitate. Se spune că cei care nu apar în reclame sau în mass-
media nu există. Publicitatea este un fel de joc cu emoţiile oamenilor prin
intermediul unor mesaje verbale sau non-verbale care ating profunzimile
emoţionale ale fiinţei şi o dirijează în sensul dorit. Acest sens este de cele
mai multe ori unul mercantil, economic – acela de a cumpăra un anumit
produs sau serviciu de care persoana în cauză nici nu avea nevoie până
atunci.

Publicitatea se poate defini ca o propagandă neoficială, fiind susţinută de

firmele particulare. Un cetăţean din Statele Unite poate foarte bine să
refuze să bea Coca-Cola, să nu cumpere un televizor, să se arate indiferent
faţă de afişele care fac reclamă la automobile, fără a se expune la cea mai
mică sancţiune oficială. Dar nu este mai puţin adevărat că nenumăraţi oameni vor „să fie în rând cu lumea” şi să
aibă acele obiecte pentru că toată lumea le are, iar publicitatea contează foarte mult pe acest fapt.

Propagandele ideologice ştiau şi ele foarte bine să se folosească, dar într-un mod coercitiv de această concepţie
atât de răspândită de „a fi ca toată lumea”. În China nu existau legi sau decrete legale care să oblige cetăţenii să
poarte „costume Mao”, cei care purtau veşminte tradiţionale nu erau luaţi de agenţi şi duşi la închisoare. Dar
după ce mergea câţiva metri pe stradă, acel om se simţea prost la gândul că nu este îmbrăcat „ca toată lumea” şi
îşi cumpăra singur un costum Mao.

Eficacitatea publicităţii se bazează pe faptul că nu elementul intelectual este cel hotărâtor, ci acţiunea asupra
imaginaţiei şi afectivităţii. Pe aceleaşi elemente se întemeiază şi propaganda. Publicitatea nu are o eficienţă
automată, absolută. Există limite evidente ale condiţionării publicitare, chiar dacă aceasta pare capabilă să facă
oamenii orbi la unele necesităţi imperative.

În Statele Unite sugestiile subliminale au fost utilizate în publicitate, până când s-a cerut interzicerea lor. Metoda
era infalibilă în proporţie de 80% din cazuri. Principiul consta în a introduce la fiecare cincizeci de imagini
normale ale unui film, un slogan de tipul „Beţi Coca Cola!”. Telespectatorul nu remarcă nimic, dar subconştientul
este impregnat. Aceeaşi metodă a fost experimentată şi la cinema, unde numeroşi spectatori se precipitau spre
ieşire pentru a merge să bea Coca Cola, fără a înţelege de unde provenea acest impuls. Chiar dacă utilizarea
sugestiilor subliminale a fost interzisă, ele mai sunt folosite şi astăzi. De exemplu vizionarea unei scene dintr-un
film în care actorul preferat bea o Coca-Cola are acelaşi efect. Fiind prins de acţiunea filmului, spectatorul nu îşi
va da seama că mintea sa a fost impregnată de mesajul de a bea Coca Cola. Dacă va fi întrebat nici nu îşi va da
seama ce băutură avea în mână personajul din film sau chiar că acesta a băut ceva în scena respectivă. Şi cu toate
acestea în timpul filmului sau după, va simţi nevoia imperioasă de a bea o Cola.

În plus experţii au constatat că televiziunea are o putere de impregnare a mesajelor mult mai mare decât un
spectacol de cinema. Aceasta se datorează faptului că radiaţia luminoasă vine de la ecran. Televiziunea dă
senzaţia unei prezenţe vii, chiar şi persoanelor timide şi şterse.

Fără să ştim, minţile noastre sunt direcţionate prin publicitatea foarte agresivă de astăzi. Cei mai mulţi dintre noi
nu se pot opune influenţelor acesteia, pentru că ea pătrunde direct în subconştient. Este necesar să cunoaştem
aceste aspecte pentru a ne apăra de ceea ce este o veritabilă formă de vrăjitorie modernă. Vrăjitoria este
dominaţia unei minţi asupra alteia. În această privinţă, s-ar putea spune că în zilele noastre ea a dispărut? Desigur,
nu!

Bibliografie:

Serge Hutin - Histoire mondiale des societes secretes

Gustave Le Bon- Psihologia mulţimilor
Virgiliu Gheorghe - Efectele televiziunii asupra minţii umane
Moore Thomas - The re-enchantement of everyday life

Propagandă reptiliană pe străzile Bucureştiului

de Mihaela Gheorghiu

În ultimele zile Bucureştiului a fost invadat de o mulţime de afişe

publicitare, în care apar doi monştri hidoşi, îmbrăcaţi într-un fel de
costume de astronaut. Aceştia sunt fotografiaţi în faţa clădirii Ateneului şi
ţin o pancartă pe care scrie:”Vrem. Ajutăm. Aici să ascultăm problemele
tale”. Afişele respective se găsesc, deloc întâmplător, în toate zonele
frecventate de un mare număr de oameni: în staţiile de autobuz şi de
metrou, în vecinătatea universităţilor, în pieţele şi pe bulevardele din
centrul Bucureştiului. Trecătorii se opresc şi citesc nedumeriţi sloganul
ţipător de pe afiş: „Omenirea are nevoie de EI”. Apoi pleacă mai departe
fără să înţeleagă nimic. O bătrână îşi face cruce speriindu-se de
hidoşenii. Un grup gălăgios de tineri vociferează: „Cool! E cu
extratereştri!”. Oare câţi din cei care îl văd îi înţeleg semnficaţia?

Omenirea NU are nevoie de “EI”!

În colţul de jos al afişului citim: “Dovezi că au mai ajutat Pământul ai

zilnic pe Discovery Channel. Urmăreşte emisiunile care le sunt dedicate”.
Să fie vorba despre o reclamă la o serie de emisiuni având ca subiect
extratereştrii? Sau e de fapt o reclamă chiar pentru extratereştrii
„reptilieni”? Cineva se străduieşte foarte mult să îi convingă pe oameni că
extratereştrii de tipul celor din afiş ajută omenirea să evolueze. Spre ce?
Se vede peste tot în jur. Din cauza “ajutorului” lor, ceea ce este bun,
frumos, armonios, spiritual pe această planetă este permanent ameninţat de războaie, violenţe, crime, droguri,
teroare, manipulare şi minciună. Din cauza lor, fiinţele umane, care prin natura lor aspiră să evolueze spiritual,
sunt continuu deturnate şi împiedicate prin toate ororile posibile să avanseze pe acest drum. În schimb, li se oferă
tot felul de tentaţii şi capcane karmice, alături de “proteze” tehnologice care ameninţă acum chiar echilibrul
Terrei.

În spatele acestei campanii desfăşurate sub masca unui nevinovat joc televizat se ascunde un program de
sensibilizare a oamenilor pentru a accepta mai uşor ideea că REPTILIENII sunt nişte extratereştrii buni şi extrem
de utili. Campania nu se desfăşoară doar în România ci şi în Anglia, Franţa, Germania, Italia, Spania, Rusia,
Danemarca, Norvegia, Suedia şi Polonia.

“Omenirea are nevoie de ajutor” este pretextul sub care, susţin realizatorii programului, se vizează înregistrarea
unei melodii cântată de patru “staruri extraterestre”. Publicul este invitat - nici mai mult nici mai puţin - să îşi
transforme prietenii în extratereştri, pe motiv că toţi oamenii ar fi extratereştri. Numele şi înfăţişarea lor spun
totul: Clive Salamandră şi Pyrhus Inimă de broască (foto) nu sunt altceva decât REPTILIENI. Cercetătorii
domeniului ştiu că aceştia, alături de Micii Cenuşii, sunt una dintre cele mai malefice rase de extratereştri, care
de-a lungul mileniilor s-au străduit să controleze omenirea şi să îi împiedice evoluţia spirituală.

Convingerea lor principală, că oamenii le sunt inferiori, se regăseşte în inima acestei

campanii. Observaţi spre exemplu în poza alăturată în ce postură este reprezentat
omul faţă de extraterestru. El apare în mod intenţionat ca o fiinţă pasivă, perplexă,
prostuţă faţă de reptilianul aşezat în prim plan care poartă la gât pe post de bijuterie
un glob pământesc. Mai mult, pe siteul asociat acestei campanii vizitatorii sunt
instigaţi nici mai mult nici mai puţin decât să îşi transforme prietenii în extratereştrii!

În superioritatea lor trufaşă REPTILIENII nu pun nici un moment problema crizei

spirituale în care se află omenirea şi asta pentru că această criză spirituală este chiar
opera lor: “Evoluţia biologică şi progresul tehnic al omenirii ameninţă să stagneze.
[…] Cea mai recentă încercare de a ajuta rasa umană a reunit superstarurile pop ale
Galaxiei, care au înregistrat un single şi un clip video, subliniind situaţia tehnologică dificilă în care se află rasa
umană. Stelele pop ale galaxiei s-au reunit pentru un concert pentru a atrage atenţia publicului asupra stării
precare a Pământului şi pentru a ne ajuta să revenim pe drumul spre excelenţă tehnologică.”

“EI” sunt cei mari duşmani ai omenirii

În ultimii ani numărul de cărţi, studii, filme documentare şi mărturii ale

unor persoane care s-au întâlnit cu reptilieni a crescut foarte mult. Este
vorba despre mii de astfel de cazuri, izbitor de asemănătoare deşi provin
din diferite colţuri ale lumii. Până acum reptilienii au acţionat din umbră.
Acum tot mai mulţi oameni s-au convins de existenţa lor şi le cunosc
faptele şi metodele. În România chiar s-a constituit în luna iunie 2006 un
Front Naţional Anti-reptilian. Pentru a se apăra în faţa acestor tot mai
numeroase dezvăluiri, reptilienii apelează acum la alte metode de
manipulare. Se străduiesc să mascheze adevărul sufocându-l într-o mare
de minciuni menite să le creeze o imagine favorabilă. O veche zicală
populară spune că, pentru a păcăli, diavolul vrea să pară înger.
Multitudinea de filme cu extratereştrii din ultima vreme face parte din
acest demers. Veţi înţelege cel mai bine acest lucru dacă veţi cere unui
copil de grădiniţă să deseneze un extraterestru. Imediat o să schiţeze o
figură asemănătoare cu ET, personajul din filmul cu acelaşi nume, creat
după prototipul Micilor Cenuşii şi apoi o să vă povestească ce drăguţi şi simpatici sunt extratereştrii. Filme
precum acesta sau Alien, Războiul stelelor, Ziua indepedenţei, Mario Brothers sau multitudinea de desene
animate cu Familia Flintstone şi drăgălaşul ei dinozaur, Ţestoasele mutante Ninja, Omul păianjen sau Batman
modelează încă din copilărie minţile oamenilor, astfel încât aceştia să devină receptivi faţă de influenţa reptiliană.

În imaginea alăturată vedeţi o reclamă făcută unor jocuri pe computer în

Japonia, reclamă în care fiecare om duce în spate o reptilă. Imaginea nu
este departe de visele cele mai ascunse ale reptilienilor. Cei care în
vechime erau consideraţi demoni devoratori de copii, astăzi au devenit
personaje de desene animate „îndrăgite” de copii. Această diferenţă de
percepţie ar trebui să ne pună pe gânduri. Reptilienii nu au stat degeaba şi
au muncit mult pentru a-i convinge pe oameni că „EI” le sunt de ajutor şi
au intenţii benefice.

Numeroşi clarvăzători sunt capabili să perceapă adevărata înfăţişare a acestor reptilieni şi explică cum este
posibil ca aceştia să îşi creeze o aparenţă umană atunci când se află printre noi. Acesta este şi motivul pentru care
reptilienii fac tot posibilul ca oamenii să nu îşi dezvolte capacităţile spirituale înnăscute, de exemplu clarviziunea.
Imaginaţi-vă cum ar fi dacă toţi oamenii, încă din copilărie, ar fi capabili să perceapă hidoasa formă subtilă pe
care o au reptilienii. Acestora le-ar fi imposibil să se mai ascundă şi nimeni nu ar mai cădea în capcana lor.

Tot mai mulţi martori relatează cum sub ochii lor, fiinţe pe care le credeau oameni au căpătat înfăţişarea unei
reptile în momente de furie. David Icke relatează de exemplu despre un caz petrecut în SUA: ”Pe 20 iulie 1988
mai mulţi oameni din Bishopville, Carolina de sud au fost terorizaţi de un om şopârlă fără păr, sprâncene şi buze.
El avea câte trei degete la fiecare mână, ochii mari ieşiţi din orbite şi roşii. S-au scris cinci articole despre omul
şopârlă care au apărut în Los Angeles Times şi Herald Examiner”. Un alt caz este cel al unor prezentatori de
televiziune care în timpul unui interviu luat unui important om politic i-au văzut amândoi faţa transformându-se
în cea a unei reptile şi apoi revenind la forma ei umană. Şi mai există multe alte mărturii de acest gen.

Dacă adăugăm la toate acestea paginile din istoria Terrei în care se vorbeşte despre zmei, balauri, dragoni, şerpi,
monştri care îi terorizau pe pământeni şi le cereau sacrificii umane înţelegem că existenţa reptilienilor este o
problemă foarte veche. Străvechile scrieri şi inscripţii sumeriene, egiptene, indiene, mayaşe povestesc sau chiar
redau în imagini astfel de fiinţe malefice. Ele seamănă izbitor cu ceea ce descriu martorii de astăzi. Într-un
fragment din manuscrisele de la Marea Moartă se vorbeşte despre „Belial, prinţul întunericului sau regele răului
care are o înfăţişare terifiantă ca un şarpe cu faţă de viperă”.

Cercetători ai fenomenului precum dr. Arhtur David Horn, bio-

astrofizicianul Fred Hoyle, scriitorul american David Icke, Credo Mutwa
vorbesc la unison despre fiinţe cu piele de reptilă şi sânge rece, cu ochi
mari ieşiţi din orbite având de multe ori pupilă verticală, cu nas turtit şi
gură fără buze, mâini cu patru sau şase degete acoperite de solzi şi o coadă
aşa cum întâlnim în descrierea populară a demonilor. Reptilienii sunt
descrişi ca fiind foarte avansaţi din punct de vedere tehnologic şi având o
minte ascuţită, însă sunt foarte cruzi şi violenţi, lipsiţi de compasiune şi de
iubire. Se hrănesc cu energii joase şi le place foarte mult sângele uman, în
special cel încărcat de hormonii descărcaţi în timpul unor stări de teroare,
frică, durere, suferinţă. Obiceiuri umane cum ar fi vănătoarea sau hrănirea
cu carnea unor animale crescute pentru a fi mâncate sunt preluate de la
aceşti reptilieni. Ei i-au învăţat pe oameni să trateze animalele aşa cum ei
înşişi tratează oamenii. Pentru ei fiinţele umane sunt ceva inferior menit să
le servească drept hrană, să le satisfacă poftele inferioare şi să îi slujească.

De aceea a spune că omenirea are nevoie de ei este sinonim cu a spune că

un trup sănătos are nevoie de celule canceroase. Reptilenii sunt în realitate nişte fiinţe parazite, care luptă prin
toate mijloacele să îşi menţină „gazdele” într-o stare de pasivitate şi ignoranţă. De aceea ei caută să întreţină
stările inferioare precum frica, furia, ura, invidia, învinovăţirea, ignoranţa, plăcerile şi ataşamentele inferioare. Cu
cât oamenii vor căuta să intre în rezonanţă cu stări armonioase, benefice, elevate, să manifeste iubire,
compasiune, fericire, astfel de entităţi joase nu îşi vor mai găsi focare de rezonanţă pe Pământ şi astfel odată cu
ele vor dispărea toate nenorocirile şi suferinţele pe care le aduc.

Bibliografie:

1. David Icke – The biggest secret

2. Arthur David Horn - Humanity’s extraterrestrial origins, ET influences on human kind biological and cultural
evolution
3. John Bathhurst Deane -The worship of the serpent
4. John Rhodes – The human reptilian connection
5. Cathy o Brien mark Phillips - Trance formation of America
6. Andrew Collins - From the ashes of angels the forbidden legacy of a fallen race
7. David Icke – Revelations of a Mother Goddess (video)
8. http://www.reptoids.com/
9. http://www.reptilianagenda.com
10. http://www.thewatcherfiles.com/exposing_reptilians.htm

Trucaje grosolane şi ştiri regizate în reportajele

marilor agenţii de presă
Acestea dovedesc din plin că acurateţea şi precizia informaţiilor sunt de domeniul utopiei în mass-media
contemporană

de Mihaela Gheorghiu

Motto: “Dacă nu citeşti ziarele eşti neinformat,

dacă le citeşti eşti dezinformat” - Mark Twain

Cuvintele pe care Mark Twain le spunea acum 200 de ani dovedesc că încă din acele vremuri presa scrisă
dezinforma. Din păcate, acest avertisment este încă de actualitate. În zilele noastre, până şi fotografiile sau
înregistrările video, care ar fi trebuit să asigure o mai mare acurateţe în redarea evenimentelor,
dezinformează. Vă prezentăm câteva exemple grăitoare în care este evident că s-au folosit trucaje şi falsuri
drept imagini „reale” numai pentru a crea ştiri de senzaţie şi pentru a genera anumite efecte asupra opiniei
publice – cu impact la nivel social şi politic.

Vă amintiţi cu siguranţă filmul “Înscenarea”, în care Robert de Niro juca rolul unui regizor angajat să „creeze”
prin intermediul mass-media un război în Albania, doar pentru a masca un derizoriu scandal politic. O întreagă
echipă mobilizează resurse enorme pentru a pune în scenă această „fumigenă”, iar mass-media este evident
instrumentul prin care este manipulată opinia publică. În campania de presă redată magistral în acest film, scena
în care o fetiţă cu o pisică în braţe (foto) aleargă îngrozită înspre camera de filmat, în timp ce în spatele ei un
bombardament îi distruge casa este cea mai emoţionantă şi smulge multe lacrimi din partea publicului care asistă
la războiul televizat. Cum a fost construită această scenă înduioşătoare? Filmând fetiţa pe un fond neutru, cu o
pungă de chipsuri în braţe, sub pretextul unei reclame şi apoi utilizând din plin computerul pentru a genera
celelalte elemente. Momentul în care regizorul se consultă cu echipa ce animal ar trebui să ţină în braţe fetiţa şi
ce culoare să aibă acesta pentru ca scena să aibă impact asupra cât mai multor categorii de oameni este
memorabilă. Experţii din film decid ca fata să poarte în braţe o piscă şi să alerge peste un pod în flăcări tocmai
pentru a atinge anumite corzi sensibile ale publicului. Un alt exemplu este momentul în care se alege culoarea
verde pentru banderolele soldaţilor - în loc de galben - pentru că în anul precedent s-au vândut cel mai bine
maşinile verzi şi aceasta înseamnă că oamenilor le place verdele. Cele ce vor urma în acest articol seamănă
izbitor de mult cu scenele din filmul „Înscenarea”. Dezinformările sunt reale şi aparţin unor nume mari din lumea
media.

Imaginea de mai jos aparţine agenţiei de presă Reuters şi este fotografiată după un atac asupra Beirutului. Ceea
ce impresionează în acest tablou este fumul gros care acoperă oraşul. Efectul ar fi fost cel scontat dacă Reuters
n-ar fi exagerat cu “efectele speciale”. În imagine se vede clar un model (pattern) care se repetă de mai multe ori,
ca şi cum cineva s-ar fi jucat cu “fumul” şi l-ar fi multiplicat cu ajutorul unui soft de prelucrare de imagini. Fiind
contactaţi pentru a da explicaţii, reprezentanţii celebrei agenţii de presă nu neagă intervenţia: “cel care a prelucrat
fotografia a dorit să corecteze nişte urme de praf şi a făcut câteva greşeli din cauză că nu avea lumină prea bună”.
New York Times Magazine a publicat o serie de fotografii după bombardamentele din Liban. În mai multe
fotografii vedem un bărbat care poartă o şapcă verde cum ajută plin de zel la căutarea victimelor sub dărâmături.
Într-o altă imagine din acest fotoreportaj îl vedem însă pe acelaşi personaj prezentat drept o victimă a
bombardamentului, găsit leşinat sub dărâmături! Înainte de a “cădea” sub firele care îi trec pe deasupra, el a avut
timp îşi aşeze şapca verde sub braţ. Este evident că reporterii binecunoscutei reviste au regizat de fapt scenele
acestui fotoreportaj. Cei de la New York Times ar trebui să ştie că ori cu şapcă, ori fără şapcă tot este nevoie să
angajeze măcar doi actori: unul pentru rolul de victimă, celălalt pentru rolul de salvator.

Agenţia Reuters publică în 22 iulie 2006 un reportaj despre o femeie libaneză care a rămas fără casă în urma
bombardamentului din iulie. Aceeaşi femeie, îmbrăcată identic, având aceleaşi semne distinctive pe faţă apare şi
în 5 august la Associated Press, povestindu-şi nenorocirea: casa tocmai i-a fost distrusă de bombardamentele
asupra Beirutului din august. Se pare că agenţiile nu duc doar lipsă de actori. Suferă şi de lipsă de comunicare, ca
să nu mai vorbim de fonduri pentru costumaţie şi machiaj.
Exact ca în filmul „Înscenarea”, plasarea unor obiecte cu puternică încărcătură emoţională pentru publicul
spectator în locuri vizibile face ca ştirile să aibă un impact şi mai puternic. Ne şi imaginăm ce dezbateri aprinse
au fost la Reuters în pentru a argumenta că un ursuleţ de pluş se vinde mult mai bine decât un iepuraş sau că
Mickey Mouse este mult mai iubit decât Donald Răţoiul. După ce au câştigat locul 1 în dezbatere, jucăriile
respective au fost plasate strategic, în prim planul imaginilor cu clădiri dărâmate de bombardamente. Doar că ele
sunt singurele obiecte care nu au fost acoperite de praf în urma dezastrului şi par a fi noi-nouţe. Probabil că sunt
elemente de recuzită foarte importante de sunt păstrate cu o atât de mare atenţie.
Şi acum imaginţai-vă că faceţi parte din colectivul Reuters care decide cum trebuie să fie făcute fotografiile
pentru a avea un efect maxim asupra publicului. Ce element de impact aţi utiliza într-o ştire despre dezastrul
provocat de bombardamente în oraşul Caana, cunoscut pentru creştini ca locul în care Iisus a participat la o
nuntă?! Aveţi trei secunde să vă decideţi! Evident că o rochie de mireasă va da cel mai bine plasată în mijlocul
unei străzi în ruină, în locul celebru datorită istoricei nunţi...

Coperta revistei U.S News vrea să ne convingă că dezastrele din Beirut sunt de mare amploare. Au văzut cât de
mult fum pot să fabrice colegii lor de la Reuters cu ajutorul computerului şi nu vor să se lase mai prejos. Numai
că ei au învăţat că nu merge cu copy-paste, trucajul se vede prea uşor. Imaginea de pe fundal reprezintă după
spusele revistei „rămăşiţele arzânde ale unui avion doborât”. Privind imaginea mai de aproape vedem cu uimire
că în realitate ceea ce arde atât de dramatic este o grămadă de cauciuri. Probabil nici U.S. News nu are bugetul
suficient de mare pentru a-şi trimite fotografii la Beirut şi de aceea s-a mulţumit să îi trimită la marginea oraşului
să fotografieze groapa de gunoi!
Într-adevăr mass-media dezinformează în asemenea măsură încât uneori te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu
un film de ficţiune. Francmasoneria care controlează şi foloseşte mass-media şi-a creat până acum toate pârghiile
necesare pentru a ne minţi în faţă nestingherită. Agenţiile de presă mondiale selectează informaţiile şi hotărăsc
apoi forma în care acestea vor ajunge la masele de oameni. Reţelele de televiziune, radiourile şi presa scrisă
controlate de mediul de afaceri preiau şi răspândesc apoi dezinformările. Şi vor face aceasta atâta timp cât li se va
permite. Pentru că publicul spectator îşi acceptă rolul pasiv şi are tot mai puţin dispoziţia, timpul şi posibilitatea
să verifice dacă informaţiile cu care este bombardat din toate părţile sunt conforme cu realitatea.
 Televiziunea, factor determinant al gândirii umane
Sugestii şi manipulare realizate prin intermediul emisiunilor TV

de Zoltan Marosy

Omenirea este condusă în secret de o mână de oameni, care prin diferite

metode, mai mult sau mai puţin cunoscute, manipulează conştiinţa fiecărui
individ. Aparent, inofensiva obişnuinţă de a viziona un film, în familie, este
totuşi menită de a transforma pas cu pas mentalitatea individului. Aici se află
secretul reuşitei în manipularea conştiinţei umane. Ne punem întrebarea:
cum?

În primul rând trebuie să precizăm că există legături directe între imagini şi stări
interioare. În această idee, multe experienţe parapsihologice demonstrează faptul
că fiecare formă, culoare sau expunere ritmică şi continuă a formelor şi culorilor
produc senzaţii psihice ce modifică treptat comportamentul uman.

De exemplu, Ernst Meckelborg ne avertizează în cartea sa, “Agenţii Psi” despre

faptul că fiecare imagine, culoare, formă ce se expune pe cale vizuală, manifestă
în conştiinţa umană modificări ale gândurilor şi ideilor. Prin repetarea, la intervale regulate, a acestor imagini, se
produc conexiuni noi în creierul uman ceea ce crează o nouă obişnuinţă, un nou mod de a vedea lucrurile şi altă
mentalitate. Acest lucru este denumit de cercetători “educaţie parapsihologică”.

Realitatea - un proces al gândirii

Orice idee care se vehiculează în mod constant într-un film sau în reclamele TV, provoacă conexiuni în mintea
indivizilor şi prin analogie cu realitatea exterioară, se va produce o modificare în percepţia omului asupra lumii
înconjurătoare. Filmele - aceste modelatoare de “realităţi” individuale - provoacă mutaţii în mintea individului
care, în mod normal, îşi exprimă încrederea că ceea ce vede este realitate. Totuşi, ceea ce vede el este doar o
parte a realităţii şi fiind obişnuiţi doar cu această “realitate”, spune că doar aceasta există. De exemplu, statistic
vorbind, nu există film de acţiune în care să nu fie cel puţin câteva distrugeri importante, victime, case care
explodează. Dar realitatea nu este chiar aşa. Mintea o vede aşa pentru că selectează imagini, din mediu, care să se
asemene cu imaginile pe care le-a acumulat, în timp, din filme, “gunoaie” sub formă de imagini, care se numesc
“artă”!

Evon Harris Walker, fizician la Centrul de Cercetări de la NASA defineşte Realitatea individuală ca fiind “o
hologramă imaginată de conştiinţa individuală exclusiv pentru ea însăşi”. În centrul său de cercetare a reuşit, prin
diferite metode, să demonstreze că fiecare imagine vizuală este corelată cu o anumită funcţionare a creierului, cu
stările de conştiinţă ale omului. Tot ceea ce omul vede, gândeşte, sau aude, produce astfel modificări ale minţii,
care imediat crează modificări ale conştiinţei umane.

Lucrurile devin şi mai aprinse atunci când urmărim să înţelegem faptul că, după
cum spune însăşi ştiinţa, energia mentală se manifestă ca orice câmp de energie
vibratoare, care se extinde, se compune, intră în rezonanţă etc. Explicaţia
fizicianului Harris este deosebit de simplă: ”fiecare gând transmite în creier o
anumită mişcare a electronilor prin celulele nervoase, orice asemenea impuls
electric al creierului este un veritabil emiţător electro-magnetic uman”. Tot ceea
ce omul gândeşte şi toate stările psihice care au loc în acelaşi moment acţionează
voluntar sau involuntar asupra gândurilor celorlalţi oameni şi implicit asupra
“realităţii” văzută de ceilalţi oameni. Se spune că “frumuseţea este în ochii privitorului“, dar nu numai atât; şi
realitatea este în ochii privitorului - două teorii importante care pot aduce veridicitatea celor expuse mai sus.
Astfel, dacă mintea umană este “bombardată” cu filme ce arată numai o parte a realităţii, atunci prin
suprapunerea a ceea ce crede cu ceea ce vede, ajunge să-şi modifice treptat concepţia de viaţă.

Imposibil? Totuşi adevărat!

O minte lucidă şi-ar pune imediat întrebarea: cum se poate că mulţi văd lumea reală ca fiind aşa cum este şi totuşi
nu privesc cu toţii acelaşi gen de filme? Răspunsul a fost dat de un genial om de ştiinţă, Rupert Sheldrake, care a
avansat teoria “câmpului morfogenetic”. Acest cercetător explică faptul că fiecare om este legat la un câmp
potenţial comun al speciei umane – un fel de subconştient colectiv, din care selectează, prin rezonanţă, gânduri,
idei, stări afective etc. Fiecare om este legat la acest subconştient colectiv şi face parte din viaţa lui zilnică.
Câmpul morfogenetic, un fel de memorie a civilizaţiei umane, are capacitatea de a se încărca permanent cu
gânduri, idei, stări psihice, care atunci când depăşesc un anumit prag devin potenţial mai puternice. Ca într-un
război; dacă inamicul vine periodic, atacând cu forţe proaspete, la un moment dat, ocupă acel loc prin
perseverenţa de care a dat dovadă. Imaginaţi-vă de câţi ani s-a încărcat acest mental colectiv cu tot felul de idei şi
stări războinice, violente, care “descriu” realitatea prin filmele văzute la televizor. Fiind colectiv, înseamnă că
aceste idei şi gânduri se transmit pe calea undelor electromagnetice către fiecare individ, prin procesul de
rezonanţă a energiilor, care modelează pas cu pas conştiinţa individuală perturbând astfel comportamentul
fiecăruia, indiferent dacă priveşte sau nu aceste filme.

Impulsurile vizuale, dacă sunt privite de mai multe persoane în acelaşi timp (cum este televiziunea şi
cinematografia), produc stări ce se amplifică prin rezonanţă şi se ajunge la o energie care încarcă potenţial
memoria comună a civilizaţiei umane. Acest lucru permite ca, la un anumit prag al energiei mentale, gândurile
negative (care sunt în prezent excesive) să predomine în câmpul mental comun, inhibând mentalul pur, benefic.
Totuşi, printr-o practică constantă şi lucidă, unii oameni reuşesc să treacă de ceaţa deasă a mentalului colectiv şi
să-şi conducă propria minte către o gândire curată, pură, luminoasă. Din fericire, aceasta este salvarea noastră!
 Halloween-ul şi pervertirea unor străvechi mistere
Sărbătoarea hidoşeniilor este o venerare a demonilor

de Mihaela Gheorghiu

Se spune că Halloween-ul şi-ar avea originea în tradiţia celtică. Oare ce

ar putea avea în comun străzile inundate de oameni îmbrăcaţi în
vrăjitoare, vampiri şi monştrii îngrozitori sau hidoasele felinare-dovleac
cu sărbătorirea în armonie cu natura a Noului An celtic? Doar celţii nu
cheltuiau sute de dolari în fiecare an pentru a-şi decora casele cu
schelete şi coarne demoniace, şi nici nu îşi trimiteau copiii îmbrăcaţi în
stafii pentru a face farse vecinilor.

Ce înseamnă Halloween?

Halloween este de fapt forma prescurtată de la “hallow evening”. În

limba engleză cuvântul “hallow” are mai multe sensuri: a sfinţi dar şi a
se închina la, a venera, a adora, a consacra. Halloween poate fi deci
tradus prin seara sau noaptea venerării. Ţinând cont de specificul
costumelor şi decoraţiunilor utilizate în acest moment este evident că
vorbim despre o adorare a demonilor. Mai mult chiar, această adorare în
masă a demonilor are loc într-un moment foarte important, căci în
vechime, pe 01 noiembrie se sărbătorea Noul An.

Se spune că Halloween-ul a fost adus în SUA de emigranţii irlandezi şi că

şi-ar avea originea în tradiţia celtică, respectiv în sărbătoarea numită
SAMHAIN. La origini aşa a şi fost, doar că vechea sărbătoare a fost atât de mult pervertită de-a lungul timpului,
încât în prezent nu mai păstrează nimic din încărcătura ei spirituală originară.

Fiind un popor la care agricultura şi creşterea animalelor erau foarte importante, pentru celţi era vital să îşi
conducă viaţa după ciclurile naturii. Ei împărţeau anul în două mari anotimpuri: cel al luminii şi cel al
întunericului, respectiv vara şi iarna, marcate de două sărbători principale: Samhain pe 1 noiembrie – Noul An –
şi Beltain pe 1 mai – începutul verii.

SAMHAIN – sărbătoarea celtică a Noului An

Samhain înseamnă chiar etimologic “Sfârşitul verii”, iar în calendarul celtic este numele primei luni a anului,
nume păstrat şi azi în limba irlandeză pentru luna noiembrie. În Ţara Galilor momentul era numit Nos Calan
Gaeaf care însemna “Noaptea calendarului de iarnă”. Într-adevăr, din această seară se considera că începea iarna.
Culesul recoltei trebuia încheiat până atunci, căci se credea că suflul spiritelor naturii care trecea pe deasupra
fructelor şi legumelor rămase neculese, făcea ca acestea să se usuce instantaneu. Se intra astfel într-un nou ciclu,
iar viaţa nu se mai desfăşura în aer liber, în lumina soarelui care îşi diminua tot mai mult puterea, de unde şi
numele de anotimpul întunericului. Oamenii îşi petreceau mai mult timp în case, turmele de animale erau strânse
în staulele lor şi nu mai ieşeau pe păşuni, iar plantele îşi continuau viaţa prin seminţele care germinau în pământ.

Celţii, ca toţi cei din vechime cunoşteau că aşa cum începea noul an, aşa şi avea să fie. De aceea, nu sărbătoreau
acest eveniment prin “distracţii”, aşa cum procedează în ziua de azi cea mai mare parte din oameni. Pentru ei era
un prilej de a fi cât mai conştienţi de forţele subtile care le guvernau vieţile şi de a le implora ajutorul. Se aduceau
mulţumiri pentru recolta de anul trecut, se exprimau dorinţele pentru noul an şi se făceau previziuni.

În timp ce focurile din vechiul an erau stinse în toate vetrele, preoţii aprindeau un nou foc în care erau apoi
aruncate ofrande pentru zei şi obiecte ce simbolizau dorinţele sau cererile oamenilor. În final tăciunii acestui foc
erau împărţiţi tuturor locuitorilor şi serveau pentru a reaprinde focurile din vetrele căminelor. Astfel se marca un
nou început. Cenuşa din focul sacru aprins iniţial era răspândită peste ogoare pentru a proteja solul pe parcursul
iernii şi totodată a-l fertiliza.

În mitologia irlandeză se credea că în această noapte scutul care despărţea lumea materială de celelalte lumi era
coborât. De aceea sufletele celor morţi aveau acum posibilitatea să îi viziteze pe cei dragi rămaşi pe pământ. Era
deci un moment propice pentru a se ruga pentru cei morţi, şi se lăsa mâncare şi băutură pentru ei în locurile în
care trăiseră.

Cum a fost denaturată vechea sărbătoare celtică?

Credinţa actuală este că de Halloween spiritele morţilor şi alte fiinţe din

celelalte planuri pot ajunge pe pământ şi caută să intre în posesia
corpurilor oamenilor. De aceea, oamenii nu trebuie să doarmă în această
noapte, ci trebuie să facă focuri şi mult zgomot pentru a se proteja de
acest pericol. Ideea de a se deghiza în demoni nu se ştie când a apărut şi
de unde. Este oricum lipsită de logică. Toţi istoricii religiilor afirmă că
scopul pentru care erau purtate măşti în religiile primitive era crearea
unei legături spirituale cu zeitatea sau fiinţa reprezentată prin acea mască.
Ori deghizându-se în demoni, oamenii nu fac altceva decât să le ofere
acestora propriul lor corp drept punte de manifestare în planul fizic.
Adică îndeplinesc exact lucrul de care ar trebui să se protejeze.
Se afirmă de asemenea că vechea sărbătoare celtică era o celebrare a zeului morţii Samhain. Ori nu există nici un
zeu al morţii cu acest nume. Această idee a apărut de-abia în 1770 şi a fost apoi atât de mult repetată încât a
devenit adevăr. Cei care au studiat fenomenul arată că zeul morţii Samhain a fost creat în 1770 de colonelul
Charles Vallency, care urmărea să demonstreze că druizii veneau din Armenia. Ideea a fost apoi preluată în 1827
de Godfrey Higgins care aducea ca argument forte în sprijinul faptului că druizii veneau de fapt din India,
similitudinea de nume între zeul vedic Samana şi acest zeu al morţii care nici nu exista pe vremea celţilor. După
cum ştim nici zeul vedic al morţii nu se numeşte Samana, iar totul nu este decât o încercare de demonizare a altor
tradiţii decât cea creştină.

Specularea interesului bisericii de a stopa tradiţiile “păgâne”

La începuturile sale, biserica se afla în plin proces de expansiune, iar aceste dorinţe de a cuceri noi teritorii au
fost pe deplin speculate de cei care conduceau şi atunci, ca şi acum, lumea din umbră. Cu toate eforturile bisericii
de a se impune, tradiţiile druidice din regiune erau atât de adânc înrădăcinate încât nu puteau fi îndepărtate atât
de uşor. Unul dintre papi a avut o idee genială. În loc să lupte cu aceste obiceiuri era mult mai uşor ca în paralel
cu ele să fie introduse sărbători creştine. Cu timpul trebuia doar să se aibe grijă ca vechile sărbători să îşi piardă
utilitatea şi credibilitatea. Astfel că în anul 837 Papa Grigorie al IV a decretat că în data de 1 nov vor fi serbaţi de
acum înainte martirii creştini. A doua zi urma o altă sărbătoare, Ziua Tuturor Sufletelor, când erau comemoraţi
morţii. Cum una dintre armele bisericii a fost să considere că tot ceea ce nu corespundea cu dogmele stabilite de
ea era negativ, s-a ajuns încetul cu încetul ca druizii, care erau preoţi iniţiaţi în misterele naturii, vindecători,
erudiţi şi aveau mare trecere în rândul poporului, să fie consideraţi malefici, iar spiritele naturii să fie asimilate cu
demonii.

În prezent, în foarte multe ţări creştine, inclusiv în America de Nord şi de

Sud se serbează pe 1 şi 2 noiembrie Ziua Tuturor Sfinţilor (All Saints
Day, Tout Saints) şi Ziua Morţilor (All Souls Day). Cu acest prilej se
merge la biserică, se fac rugăciuni pentru sufletele rudelor sau prietenilor
care au murit, se aprind lumânări şi se aduc flori la cimitir, se curăţă
mormintele. În alte zone s-au păstrat şi vechile tradiţii de a da de mâncare
sufletelor morţilor. În Tirol se lasă prăjituri pe mese şi se încălzeşte o
cameră pentru ca ei să se simtă bine primiţi. În Anglia oamenii
îngenunchează lângă morminte şi spală pietrele de mormânt cu apă
sfinţită sau cu lapte. În România, în zona Ardealului mai ales, se curăţă
mormintele şi se acoperă cu flori şi toată lumea, cu mic cu mare, se roagă
şi aprinde mii de lumânări în cimitire.

Vedem deci cum preluarea sărbătorilor tradiţionale odată cu creştinarea, a

avut loc în toate ţările. Şi în România există numeroase exemple. Cel mai
la îndemână este cel al colindelor de Crăciun, puternic impregnate de
vechile tradiţii pre-creştine. Ne-am referit aici mai pe larg doar la tradiţia
celtică, datorită conexiunilor speculate între aceasta şi Halloween.
Serbările populare ale recoltei, trecerea la calendarul de iarnă (sau la ora
de iarnă mai nou), intrarea în zodia Scorpionului se petrec, deloc întâmplător, tot în această perioadă.

Astfel s-a reuşit ca un moment cu o mare încărcătură, momentul de început al noului an celtic, să fie transformat
într-o celebrare a haosului, sub semnul căruia se pune astfel întregul anul care urmează. Cei care se lasă antrenaţi
în acest joc îşi împrumută astfel cu o totală inconştienţă corpurile mascate manifestării demonilor în planul fizic.
Intenţia de a discredita o sărbătoare laică pentru a o înlocui cu una religioasă, a dus în cele din urmă la apariţia
unor monstruozităţi. Deşi a reuşit să impregneze în minţile oamenilor că druizii şi spiritele naturii fiind ceva
necreştin trebuie să fie neapărat malefice, biserica se luptă acum cu ceva cu adevărat malefic. Presiunea socială,
intensa mediatizare, filmele, interesele comerciale fac ca locuitorii statelor ce sărbătoresc Halloweenul să fie greu
de convins să renunţe la acest obicei extem de nesănătos din punct de vedere spiritual.

Îngerii de lumină ai lui Dumnezeu ne protejează de impactul devastator al maleficului Halloween

Şcoala de Yoga MISA urmăreşte de câţiva ani să compenseze impactul malefic al Halloween-ului şi salută
organizarea în aceeaşi perioadă a Săptămânii Îngerilor, manifestare spirituală care se derulează simultan în mai
multe oraşe din ţară şi din străinătate. Prin această iniţiativă unică la nivel planetar, zeci de mii de oameni
apelează la unison graţia şi susţinerea lumii îngerilor. Astfel că fiecare dintre noi avem de ales: teroarea
demonilor sau binecuvântarea paradisului. Ambele ne sunt la îndemână, alegerea e a noastră!

Puteţi consulta câteva din site-urile care ne-au servit ca sursă de inspiraţie pentru acest articol:

hhtp://www.featherlessbiped.com/halloween/hallows.htm - o analiză prinvind inventarea zeului celtic al morţii,

Samhain şi încercarea de a demoniza hinduismul.

http://www.raidersnewsupdate.com/halloweennew.htm
subiect.

http://en.wikipedia.org/wiki/All_Saints

A fost odată un Obelisc... dar oare de ce nu era

obelisc?
un articol de Bogdan Andrei

Încă din anii ‘70, adică din perioada comunistă, pe plaja centrală din Costineşti a
fost înălţat un monument pe care acum toată lumea îl cunoaşte drept „Obelisc”.
Acesta a devenit foarte rapid un punct de reper, un loc în care tinerii îşi dădeau
întâlniri şi unde s-au organizat multe concerte şi concursuri. Recentele inundaţii
au dărâmat acum această construcţie care devenise o adevărată emblemă a
staţiunii tineretului. Autorităţile din Costineşti declară că „Obeliscul” nu mai poate
fi refăcut şi va trebui construit de la zero. Dar oare este într-adevăr necesar să fie
reconstruit în forma pe care o avea? Am reflectat puţin la simbolismul acestui
monument, căci curiozitatea ne-a fost trezită de o întrebare de bun simţ- de ce se
numeşte „Obelisc” un monument care nu seamănă deloc cu un obelisc? Şi iată
ce am aflat.

Cum arată de fapt un Obelisc?

În Enciclopedia Wikipedia găsim pentru obelisc următoarea definiţie: “monument înalt, cu patru feţe, având o
formă tronconică şi o piramidă în vârf”. Etimologic, cuvântul obelisc provine din grecescul obelus care
înseamnă ac, ţepuşă, de la forma ascuţită a acestui tip de monument.
În antichitatea egipteană, unde el apare foarte des, obeliscul era privit la origine ca
expresia materializată, în piatră, a unei raze a creaţiei ce provine de la zeul creator al
Universului. Mai apoi el a devenit un simbol generalizat al puterii şi omniprezenţei
zeului solar Ra, cel care - după credinţa de atunci - locuieşte şi însufleţeşte, într-un
mod tainic şi ascuns, inima fiecărui obelisc.

De-a lungul epocilor am asistat la o neobişnuită răspândire a acestui gen de

monumente în toată lumea. Încă din perioada împăraţilor romani, obeliscurile
egiptene erau smulse de la locurile lor şi aduse în Europa drept pradă de război.
Astfel a început un adevărat proces de “descărcare” a străvechilor monumente de
semnificaţia lor spirituală iniţială şi de transformare a lor într-un simbol al puterii
terestre. După aproape două mii de ani, obeliscurile au reapărut cu insistenţă în
Europa, în America şi chiar şi în Australia pentru a orna marile capitale ale lumii.
Aceste obeliscuri au fost aduse, în decursul ultimelor două secole, chiar de pe
şantierele arheologice ale Egiptului de către… cine credeţi?

O reţea de obeliscuri masonice plantate în puncte cheie

Aşa cum putem afla chiar din cărţile de popularizare a simbolurilor masonice, obeliscul este un simbol foarte
familiar în lojă. “Reînvierea” acestui simbol a fost necesară pentru a legitima apartenenţa ritualurilor şi
“iniţierilor” masonice la cele antice, egiptene. Obeliscul a devenit astfel acum un simbol al puterii şi continuităţii
masonice “multimilenare”, sensul său antic iniţial ajungând cu totul răsturnat! Ne dăm deci foarte uşor seama
cine şi în ce scop a dezrădăcinat şi a mutat obeliscurile egiptene din Egipt, chiar începând cu prima expediţie “de
cercetare istorică” condusă de tânărul şi “talentatul” mason Buonaparte. Cel care avea să devină mai apoi
împăratul Napoleon, primul care a încercat crearea prin forţă a unui stat masonic unic, la nivelul întregului
continent european.

Multe alte obeliscuri au fost ridicate în ultima jumătate de secol în toate ţările, dar mai ales în cele cu regim de
conducere comunist. Nu este greu de dedus acum motivul, comunismul a fost unul dintre experimentele
masonice planetare.

Există multe exemple revelatoare cum ar fi obeliscul ridicat în Washington DC în cinstea primului preşedinte al
SUA, obeliscul din Piaţa Concordiei-Paris sau obeliscul din Piaţa San Pietro-Vatican care este după cum se spune
cel mai vechi din cele descoperite până acum în Egipt.
Obeliscul din Costineşti - confuzie intenţionată?

Monumentul amplasat în inima staţiunii

uteciste a tineretului în acei ani de comunism
trebuia să se încadreze în curentul la modă.
El nu a păstrat însă decât numele reînviatului
simbol al puterii masonice, deşi prin forma
sa avea efecte subtile mult mai periculoase
decât cele angrenate de deturnarea
simbolului egiptean.

Prin forma sa el este ceea ce în literatura

ocultă se numeşte un iadeş. Adică un simbol
inversat, anti-spiritual care evocă prin forma
sa despicată, disonantă, ex-centrică (care
îndepărtează de centru) rezonanţe
distructive.

Figurile alăturate ne arată modul în care acest monument a devenit un simbol al dezbinării şi împrăştierii. La
origine s-a folosit forma simbolică a celor trei cercuri concentrice, ce are un rol central în ştiinţele sacre, cum ar
fi hermeneutica.

Simbolul iniţial este o expresie grafică a unităţii care se regăseşte în treime. Cele trei Lumi ale creaţiei divine,
simbolizate prin cele trei cercuri au toate acelaşi centru, acelaşi punct din care se nasc şi la care revin, simbol al
creatorului unic, Dumnezeu tatăl.

Pervertirea şi inversarea acestui simbol universal şi materializarea lui într-un monument nu s-a putut realiza
neintenţionat de către artistul iniţiat în simbolism. Au fost necesari trei paşi:

1. Turtirea laterală a simbolului

2. Despicarea verticală a lui în două părţi

3. Alăturarea inversată a jumătăţilor, spate în spate şi micşorarea părţilor exterioare

Şi iată rezultatul: “Obeliscul” - simbolul staţiunii Costineşti!

Aceeaşi pervertire şi inversare, cu efecte la fel de anti-spirituale o fac sataniştii când răstoarnă simbolul crucii.
Dacă în cazul crucii lucrurile sunt evidente, detectarea inversării unor simboluri mai puţin cunoscute este mai
greu de făcut pentru cei neavizaţi. Şi de acest lucru profită cei care „plantează” astfel de monumente în puncte
strategice, frecventate de un număr mare de oameni, care evocă permanent energii ale dez-binării, ne-împlinirii
şi dez-ordinii.

Să recunoaştem că, aşa cum a fost proiectat de fapt, obeliscul din Costineşti a fost în mod constant, timp de
treizeci de ani, o sursă potenţială de energie mentală distructivă, amplificată conştient sau nu de nenumăratele
“evenimente sportiv-culturale” petrecute în imediata sa vecinătate şi de numărul uriaş de cărţi poştale care i-au
răspândit imaginea. Poate ar fi mai bine ca edilii locali să profite de această şansă pe care le-au acordat-o
inundaţiile şi să construiască un monument cu adevărat frumos şi inspirator în centrul staţiunii Costineşti.

Bibliografie:
Texe Marrs, Codex Magica: Secret Signs, Mysterious Symbols, and Hidden Codes of the
Illuminati, Rivercrest Publishing (November 1, 2005)
Jim Marrs, Rule by Secrecy: The Hidden History That Connects the Trilateral Commission,
the Freemasons, and the Great Pyramids, Harper Paperbacks; New Ed edition (April 24,
2001)
A.Ralph Epperson, Unseen Hand: Introduction to the Conspiratorial View of History, Publius
P. (April 1985)
Craig Heimbichner, Blood on the Altar: The Secret History of the World's Most Dangerous
Secret Society, Independent History and Research (January 3, 2005)
John Coleman, One World Order: Socialist Dictatorship, Bridger House Pub (October 1998)
Ed Decker, The Dark Side of Freemasonry, Huntington House Publishers (September 1, 1994)
A.Ralph Epperson, The new world order, Publius P. (September 1990), UK

Informaţia: Jocuri şi manevre

de Mihaela Gheorghiu
Informaţia este valuta forte a societăţii moderne. Cei care conduc din
umbră îi cunosc valoarea. De aceea o manipulează cu abilitate pentru a-şi
face jocurile. Vă prezentăm câteva dintre regulile de joc şi strategiile
manevrelor informaţionale.

Despre „prima directivă”

Aceasta prevede să nu se acţioneze niciodată direct. Se acţionează însă

prin recomandări, sugestii, insinuări, într-un cuvânt te fac să crezi ce vor
ei să crezi. Iar în final, dacă pici în această plasă şi iei decizia către care
te-au îndrumat, vor spune: e decizia ta liberă, noi nu ţi-am impus nimic.
Dacă observaţi cu atenţie evenimentele care se petrec veţi găsi peste tot
exemple în acest sens. De pildă se vorbeşte frecvent de Recomandarea
Uniunii Europene nr. x din anul y, de directiva Consiliului Europei, etc.

La fel s-a procedat şi la interogarea martorilor (yoghini) reţinuţi abuziv la

percheziţiile din 18 martie 2004. S-a creat o situaţie dificilă din care orice
persoană şi-ar fi dorit să iasă. Apoi s-a sugerat că pentru a ieşi din această situaţie (în care autorităţile de fapt nu
aveau nici un drept să pună o persoană nevinovată!) ar fi mai bine să faci ce spun ei. Adică să dai declaraţii false.
Despre o situaţie asemănătoare mi-a povestit un prieten student care locuieşte în Grozăveşti. În timpul celui de-al
doilea tur al alegerilor generale (pe 12 decembrie 2004) se organizaseră secţii de votare în căminele studenţeşti.
Numai că la intrarea în secţia de votare se afla un tânăr binevoitor care îi întâmpina pe cei ce voiau să intre cu
mesajul: studenţii votează la Gara de Nord, nu aici. Ştim cu toţii că la Gara de Nord secţia de votare a fost în aşa
fel concepută încât să fie neîncăpătoare şi că numeroşi studenţi nu au putut vota, deşi aşteptaseră 4-5 ore la
coadă. Dacă erai bine informat ştiai că se anunţase oficial că studenţii au dreptul să voteze la secţiile din cămine
şi dacă îi şi spuneai ferm acest lucru cerberului de la intrare, acesta se dădea imediat la o parte îngăimând: „da,
intră, aşa este, îmi cer scuze”.

Acesta este modul lor de acţiune şi de fiecare dată îşi vor găsi oameni slabi şi mai ales oameni neinformaţi care
să le facă jocul. Este important de ştiut însă că oricât s-ar strădui ei să te „ajute” să vezi lucrurile într-un anumit
fel şi orice mijloace ar folosi pentru aceasta nu îţi pot impune nimic. În fiecare moment fiecare este liber să
aleagă! Ei doar au grijă să creeze toate condiţiile pentru ca oamenii să nu aleagă în cunoştinţă de cauză.

De ce nu se acţionează direct? Foarte simplu. În primul rând pentru că

forţa „lor” stă în faptul că acţionează din umbră: „Cine ar putea răsturna o
putere nevăzută? Căci puterea noastră este una de felul acesta.
Francmasoneria exterioară, de la suprafaţă, nu serveşte decât pentru
acoperirea planurilor noastre; planul final al acţiunii acestei puteri, ba
chiar şi locul organizaţiilor sale, suprem conducătoare, vor rămâne
totdeauna necunoscute poporului” (Protocolul 4).

Această strategie a acţiunilor indirecte poate să dea impresia celor care

acţionează în acest fel că se respectă liberul arbitru al celorlalţi şi prin
urmare nu vor trebui să suporte consecinţele karmice ale acţiunilor lor.
Este fals, căci ei nu vor scăpa de karma! Manipularea, căci despre
manipulare vorbim în ultimă instanţă, este o acţiune profund negativă.
Faptul de a acţiona indirect nu numai că nu îi scuteşte în totalitate de
aceste consecinţe, dar atrage şi alte fiinţe în această cursă, făcându-le
părtaşe prin ignoranţă, complicitate pasivă sau indiferenţă. Toţi cei care
se lasă manipulaţi acumulează la rândul lor o consistentă karma negativă.

Controlul informaţiilor

Pentru a ieşi din jocul prin care se manipulează oamenii, am văzut cât
este de important ca oamenii să fie conştienţi că pot alege în orice situaţie. Ori pentru a alege în cunoştinţă de
cauză este necesar să fii informat. De aceea controlul informaţiilor a fost una din preocupările de bază ale
guvernanţilor din umbră. S-a pus la punct o reţea foarte vastă de mijloace de comunicare în masă. Mass-media
este un cuvânt atât de des utilizat încât şi-a pierdut adevăratul sens. În orice act de comunicare există emiţător,
receptor şi relaţie de feed-back. În cazul nostru receptorul este clar definit - masa, nici măcar nu se vorbeşte de un
ansamblu de fiinţe umane, având o conştiinţă şi liber arbitru. Rămâne să ne punem întrebarea: cine este
emiţătorul? Şi cu ce intenţie emite un anumit mesaj?

Contează cine spune primul!

Gustave Le Bon scria în cartea Psihologia mulţimilor: „Am spus că una din caracteristicile generale ale
mulţimilor este excesiva lor sugestibilitate şi am arătat cât de contagioasă este o sugestie în rândul oricărei
aglomerări umane, care explică orientarea rapidă a sentimentelor într-o direcţie determinată. Oricât de neutră am
presupune-o, mulţimea se află într-o stare de expectativă atentă, favorabilă sugestiei. Prima sugestie formulată se
impune imediat prin contagiune tuturor creierelor şi stabileşte de îndată orientarea care se transformă în act. Totul
va depinde de natura stimulului şi nu ca în cazul individului izolat de relaţiile ce există între actul sugerat şi
cumpănirea raţională care se poate opune realizării sale”.

De aceea guvernanţii din umbră au construit un sistem foarte bine pus la punct prin care să îşi asigure monopolul
şi întâietatea asupra informării oamenilor. În prezent ştirile lumii sunt monopolizate de câteva mari agenţii de
presă care au în spate mari finanţatori masoni. Ziarele, televiziunile şi radiourile din întreaga lume preiau ştirile
transmise de ele şi fac acest lucru cu toată încrederea considerând că aceste instituţii cu recunoaştere
internaţională sunt cele mai credibile surse. Uneori chiar mai credibile decât faptele în sine. Dacă cineva vrea să
transmită o informaţie credibilă, oficială, recunoscută, trebuie să treacă prin aceste agenţii de presă. În aceste
condiţii este foarte greu ca cineva să mai spună că Protocoalele Maeştrilor Francmasoni nu sunt aplicate, căci iată
ce prevăd ele: „Nimic nu va putea fi adus la cunoştinţă lumii fără supravegherea noastră. Acest rezultat este deja
atins din zilele noastre prin faptul ca toate ştirile şi noutăţile sunt primite de către mai multe agenţii care le adună
din toate părţile lumii. Aceste agenţii vor fi atunci fără deosebire numai ale noastre şi nu vor publica decât ceea
ce le vom îngădui noi.” (Protocolul 11)

Dacă nu reuşesc să dea tonul, intervin pe parcurs, creând un făgaş în sensul dorit de ei

Când informaţiile apar din surse aşa zis neoficiale, adică nerecunoscute
de ei pentru că nu se află sub controlul lor, se aplică planul B:
informaţiile sunt lăsate să se propage aparent liber, dar sunt distorsionate
şi atent monitorizate. Sunt amplificate anumite aspecte într-o direcţie
dorită şi minimalizate sau trecute voit cu vederea celelalte. Pe parcurs
sunt puse în funcţiune şi mecanismele de feed-back prin sondaje de
opinie sau crearea de spaţii în care oamenii îşi pot exprima opiniile
referitor la un anumit subiect. Nu vă faceţi iluzia că ele au rolul de a da
oamenilor dreptul de a se exprima. Singurul scop cu care sunt construite
este de a vedea în ce stadiu se află procesul şi dacă lucrurile s-au orientat
pe făgaşul dorit.

E ca şi cum, neputând împiedica apa unui râu să inunde o zonă, tot ce

poţi face atunci este să urmăreşti care este tendinţa naturală de scurgere a
apei şi să sapi făgaşuri prin care ea să se scurgă astfel încât să nu fi pus în
pericol.

Sunt numeroase exemple în acest sens, poate cel mai evident este cel al
creştinismului care se manifestă acum în lume în cea mai mare parte sub forma instituţionalizată a Bisericii. De
cele mai multe ori instituţia bisericească este pusă înaintea preceptelor spirituale şi istoria demonstrează că rolul
acestei instituţii a fost să monopolizeze, apoi să filtreze şi să distorsioneze învăţăturile pe care Isus le-a dăruit
omenirii, şi nu în ultimul rând să vegheze ca orice apariţie de informaţii ce nu corespund cadrelor stabilite să fie
blocată sau discreditată.

Acelaşi rol îl joacă în prezent şi filmele, tot mai numeroase în ultima vreme care sunt presărate cu idei masonice:
Matrix, Al cincelea element, Stăpânul inelelor, Harry Potter, Truman Show, Înscenarea, Teoria Conspiraţiei,
SimOne, pentru a nu da decât exemple mai recente.

Tot mai mulţi oameni încep să se trezească şi să îşi pună întrebări. Oamenii cer răspunsuri şi din punctul de
vedere al guvernului din umbră este mult mai bine să le satisfaci această curiozitate cât mai rapid, dar într-un
mod care să nu le permită să descopere adevărul. Astfel ei se asigură că cei curioşi nu vor căuta mai departe,
mulţumiţi în orgoliul lor că au avut acces la informaţii prezentate ca fiind secrete, mulţumindu-se cu jumătăţi de
adevăruri sau chiar cu minciuni gogonate. Privite însă din afară şi la nivel de ansamblu lucrurile se leagă între
ele şi scot la iveală Adevărul, un adevăr care este atât de prezent peste tot în jurul nostru încât nici nu îl mai
vedem.

Reputaţia. Ce înseamnă a fi recunoscut?

Am subliniat până acum în acest text cuvintele recunoaştere, oficial,

credibil întrucât în zilele noastre oamenii ajung să creadă automat că un
lucru este real sau adevărat doar pentru că provine dintr-o sursă oficială.
Crearea de aşa-zişi experţi, gata plini de orgoliu să facă jocurile acestui
guvern din umbră care îi influenţează, uneori fără ca ei să îşi dea seama, a
fost necesară pentru a completa ceea ce s-a vrut să fie un mecanism
perfect de control al informaţiilor. Căci atunci când şi această creare de
făgaşe eşuează, se apelează la discreditarea sursei sau a informaţiilor
respective.

Trăim într-o lume artificială în care credibilitatea este foarte importantă.

O persoană agreată şi tolerată de ei trebuie să fie o persoană ireproşabilă
din punct de vedere al regulilor acestei lumi. Cei care devin conştienţi că
aceste reguli sunt de fapt reguli inventate de oameni sunt excluşi rapid.
Se fac mari eforturi de a-i izola, fie fizic acolo unde se găsesc motive, fie
social sau economic. Din fericire însă există încă oameni care se conduc
după legi mult mai puternice decât cutumele sociale sau eticheta: legile
divine cărora şi masonii trebuie să li se conformeze.

Bibliografie:
Jan Van Helsing, Secret Societies and Their Power in the 20th Century, ed. Ewertverlag S.L. (1995)
David Icke, The Biggest Secret, The Book That Will Change the World, ed. Bridge of Love Publications UK,
1999
David Icke, Alice in Wonderland and the World Trade Center Disaster: Why the Official Story of 9/11 Is a
Monumental Lie, ed. Bridge of Love (September 2002)
David Icke, And the Truth Shall Set You Free: The 21st Century Edition, ed. Bridge of Love (September 2004)
David Icke, Children of the Matrix: How an Interdimensional Race has Controlled the World for Thousands of
Years-and Still Does, ed. Bridge of Love Publications UK,(April 2001)
David Icke, Jon Rappoport, Lifting the Veil, ed. Truth Seeker (June 1, 1998)
Tony Brown, Empower the People: Overthrow The Conspiracy That Is Stealing Your Money And Freedom, ed.
Harper Paperbacks, 1999
 Media clasică americană îşi pierde tot mai mult
credibilitatea faţă de public!
un articol de Mihaela Gheorghiu

Nu vă faceţi iluzii! Nu numai în România mass-media suferă de sindromul ştirilor de senzaţie fabricate sau
bazate pe zvonuri. Lenea acelor jurnalişti care nu verifică informaţiile pe care le deţin din cel puţin două surse,
aşa cum prevede chiar codul lor deontologic, poate fi depistată şi la case mai mari.

În România majoritatea oamenilor cred că tot ce scrie la ziar e adevărat. În schimb, cetăţenii americani au început
să se trezească şi nu mai iau drept bune toate ştirile. Întrucât mass-media îşi pierde tot mai mult credibilitatea,
oamenii şi-au creat pe Internet veritabile reţele de ştiri alternative care prezintă adevărata faţă a evenimentelor.

Anul trecut aceste „bloguri” (aşa se numesc în engleză astfel de site-uri) au scos la iveală minciunile unor
jurnalişti cunoscuţi de la importante corporaţii media. Noroc că era vorba de chestiuni de nivel înalt! Finalul a
fost unul neaşteptat de favorabil pentru cititori. Sunt deja celebre cazurile lui Dan Rather, un cunoscut jurnalist
american de la CBS şi al lui Eason Jordan, director la CNN, care au fost nevoiţi să îşi dea demisia şi să
recunoască public că informaţiile prezentate de ei cu mare convingere drept reale erau de fapt nişte invenţii.

Dan Rather, considerat „un veteran al CBS” a prezentat nişte documente din dosarul privind situaţia militară a
lui G.W.Bush care îl discreditau puternic pe acesta. Cum subiectul G.W.Bush este unul foarte sensibil în S.U.A.,
o astfel de ştire ar fi reprezentat o adevărată bombă mediatică. Producătorii emisiunii şi Dan Rather fuseseră
avertizaţi că acele documente erau false şi totuşi au realizat emisiunea. Au fost demascaţi însă de bloguri.
Dincolo de criticile aduse lui G.W.Bush de multe ori pe bună dreptate, situaţia creată de Dan Rather este
elocventă pentru modul în care ziariştii în căutare de senzaţional publică ştiri false. Şi poate că minciunile nu ar fi
ieşit la iveală atât de repede şi sancţiunile nu ar fi fost atât de aspre dacă nu l-ar fi implicat chiar pe preşedintele
SUA…

Eason Jordan lucrează de 23 de ani la CNN şi a fost nevoit să îşi dea demisia în februarie 2005 dintr-un post
important, cel de director executiv al departamentului ştiri. Eason Jordan a declarat pe post că „armata SUA a
deschis sezonul la jurnalişti în Iraq” fără a prezenta nici o dovadă în sprijinul acestei afirmaţii atât de grave ci
doar nişte zvonuri.

Păzea că vin „bloggerii” !

Faptul că aceste evenimente s-au produs sub presiunea noilor reţele de ştiri de pe internet, a adus în discuţie ceea
ce media „recunoscută” priveşte ca fiind un mare pericol la adresa monopolului deţinut până acum de ea asupra
ştirilor şi informaţiilor.

Într-un articol din New York Times publicat în februarie 2005, Katherine Seelye prelua afirmaţiile lui Edward
Morrissey, care iată ce scria pe un astfel de site (captainsquartersblog.com): „Morala acestei poveşti: mass
media nu va mai putea ascunde adevărul şi în acelaşi timp spera că poate să scape uşor. Jurnaliştii nu vor mai
putea face afirmaţii fără fundament sperând că cititorii vor continua să îi creadă! ”

Şi tot în acelaşi articol iată ce întrebări de bun simţ îşi pune un internaut american sătul să se mai lase manipulat:
„Ne aflăm într-o eră în care vieţile noastre pot fi distruse de o haită de lupi care nu sunt controlaţi de nimeni, nu
au superiori în faţa cărora să răspundă şi nici o credibilitate ? Sau aceasta semnifică doar că am intrat într-o
nouă lume în care media tradiţională nu îşi mai are locul ?”. Concluzia acestui internaut, continuă autoarea
articolului, este că „media clasică va trebui să dea socoteală mai mult decât niciodată cetăţenilor care nu mai
sunt satisfăcuţi de articole scrise fără nici o investigaţie şi de comentarii incendiare, dar fără nici o bază”.

Intr-un alt articol publicat de www.economist.com citim : „Nimeni nu îşi imaginează că sosirea unor oameni noi
la CBS şi NBC va reîmprospăta sursele de venit ale reţelelor de ştiri. Mulţi americani şi-au multiplicat sursele
de informare : nu numai FOX sau CNN ci şi ziare străine şi chiar nenumăratele documente originale care sunt
acum disponibile cu un singur click. În căutarea adevărului, tot mai puţini oameni se informează dintr-o singură
sursă”

Pe un alt site NewsMaxStore.com. găsim un amplu articol despre importanţa tot mai mare a blog-urilor. Cităm:

„Poate aţi observat că multe blog-uri au audienţe mai mari decât cotidienele de nivel mediu şi multe devansează
ziarele clasice în top 50 (după ratingul zilnic). Datele acestea sugerează că întrebarea nu ar trebui să fie Când
vor sosi blogurile? ci mai degrabă Blogurile au sosit, ce ne facem?”

Paul Mirengoff de la powerlineblog.com sugerează că „media clasică ar trebui să ia în considerare necesitatea

de a intra în competiţie şi cu „ alte voci” şi va trebui să accepte să piardă controlul asupra unui domeniu în care
a dictat singură timp de mulţi ani”. Marea provocare este în opinia lui Paul Mirengoff faptul că „media clasică
nu are o relaţie autentică cu cititorii săi, vrea doar să le spună oamenilor cum stau lucrurile şi această atitudine
îi ţine departe de publicul lor”.

În ceea ce priveşte starea mass-mediei din România vă recomandăm să citiţi:

"Lecţie de deontologie jurnalistică. Oare ce ar putea să însemne A FI CORECT ŞI OBIECTIV?", un articol ce

conţine extrase din Codul deontologic al profesiei de jurnalist aprobat de Clubul român de presă.

Interviu cu Mihai Coman,decanul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării - iunie 2004

Faţa originară a gazetarului român, un material prezentat cu prilejul mitingului de la PRO TV din 20 mai 2005.