AMELIORAȚII SILVICE

Cap. I. Introducere

Definiția:
Termenul ameliorații provine din limba franceză (amelioration
= îmbunătățire sau ameliorare).
Obiectul de studiu:
… terenurile afectate de procese de degradare a solului sau
secetă, fiind caracterizate printr-o capacitate productivă
scăzută ori nulă.
Importanța (reiese din problematica abordată):
... combaterea acestor procese și reducerea până la anulare a
consecințelor lor negative
Ca disciplină ştiinţifică,
Amelioraţiile silvice studiază procesele de degradare şi de
secetă (+ consecinţele lor) şi stabilesc modul de combatere a
acestora prin mijloace de tehnică silvică, în scopul ameliorării
şi valorificării cât mai raţionale a terenurilor degradate şi cu
deficit de apă.

Ca ramură de activitate forestieră,

Amelioraţiile silvice reprezintă silvotehnica terenurilor
degradate şi cu deficit de apă şi se ocupă cu măsurile şi
lucrările silvotehnice de recuperare sau folosire mai eficientă
a terenurilor neproductive, slab productive sau periodic
neproductive.
Terenurile degradate

... reprezintă terenurile care prin eroziune, poluare sau

acțiunea distructivă a unor factori antropici și-au pierdut
definitiv capacitatea de producție agricolă, dar pot fi
ameliorate prin împădurire.

(Sursa: Codul Silvic al României, Legea nr. 46/2008)

Cap. al II-lea. Procesele de degradare și secetă și
consecințele lor
2.1. Considerații generale
Procesele de degradare sunt numeroase și diferite, dar pot fi
grupate în raport cu diferite criterii.

În raport cu activitatea umană:

 procese de degradare cu caracter natural (ex: eroziunea

pluvială, eroziunea eoliană, alunecările și surpările de teren,
sărăturarea);

 procese de degradare cu caracter antropic, în desfășurarea

cărora omul deține un rol important (ex: excavarea,
poluarea etc.).
Categorii de terenuri degradate:
1. terenuri erodate generate de eroziunea pluvială (= izbirea
solului, descoperit de vegetație, de către picăturile de ploaie);

2. terenuri stâncoase determinate de eroziunea în suprafaţă, în

condiţiile apariţiei la suprafaţă a unor aflorimente de roci într-o
proporţie de 25 - 95%; Afloriment = Loc unde rocile din subsol
apar la suprafața scoarței pământești datorită eroziunii.

3. râpi şi taluzuri naturale produse în urma eroziunii în adâncime şi

a proceselor de alunecare şi surpare; (taluz = teren în pantă)
4. depozite naturale de materiale produse de eroziunea în adâncime şi de
surpare;
5. terenuri fugitive, alunecătoare şi curgătoare, produse de alunecările de
teren;
6. terenuri nisipoase cu dune şi interdune de nisip produse prin acţiunea
vântului;
7. terenuri sărăturate, cu soluri halomorfe şi semihalomorfe,
generate de salinizare și alcalizare; halomorf = bogat în sare
8. terenuri mlăştinoase cu exces pluvial sau freatic de apă;
9. terenuri turboase cu soluri turboase (histosoluri);
10. terenuri degradate antropic prin excavare, deranjare, haldare şi
poluare.
 2.2. Eroziunea pluvială și consecințele ei

Eroziunea = un permanent şi amplu proces de

măcinare şi dizlocare a particulelor de sol şi de rocă,
având ca rezultat distrugerea solului şi modelarea
naturală a reliefului.

Acest proces este produs de o serie de factori

denumiți în geomorfologie agenţi externi de
modelare (ex: ploi, zăpezi, scurgeri pluviale, cursuri
permanente de apă, gheţari, valuri şi vânt).
Eroziunea pluvială reprezintă procesul de dizlocare a
particulelor de sol şi de rocă, produs de acțiunea
precipitaţiilor atmosferice, care după ce izbesc solul se
scurg pe terenurile în pantă, fie difuz (risipit), fie
concentrat sub formă de şuvoaie, exercitând o triplă
acţiune - de roadere, transport şi depozitare.

Șuvoi = curs de apă cu debit rapid

Consecințe: anulează fertilitatea solurilor şi

capacitatea productivă a terenurilor de cultură
În funcţie de intensitatea acțiunii erozive a apei, eroziunea
pluvială prezintă două forme fundamentale:

forma lentă (nesesizabilă);

procesul de solificare > procesul de dizlocare;

forma accelerată (perceptibilă; generează terenuri degradate

cu caractere specifice)
procesul de dizlocare > procesul de
solificare.
Forma accelerată prezintă două forme:
 eroziune în suprafață (dezvoltare pe orizontală)

 eroziune în adâncime (dezvoltare pe verticală)

În desfăşurarea eroziunii pluviale pot fi distinse două faze:
1. faza de roadere, desprindere sau detaşare
2. faza de antrenare (sau transport) şi de depunere sau
depozitare a materialelor.

În ambele faze, apa umectează, dizolvă, descompune,

izbeşte, presează, detaşează, antrenează şi depozitează,
având o acţiune complexă.
Particulele detaşate sunt antrenate de apă în mai multe
moduri:
1. în soluţie (substanțele solubile)
2. în suspensie (particule de argilă, praf și nisip fin). Este cel
mai des întâlnit mod de antrenare.
3. prin târâre-rostogolire
4. șariaj (transportare la mari distanțe a pietrișului, a
nisipului sau a pământului și suprapunerea lor peste alte
roci),
… în funcţie de natura, mărimea, forma şi greutatea
particulelor respective, precum şi de cantitatea de apă scursă.
Eroziunea pluvială în suprafață

= eroziune areală, eroziune orizontală, eroziune plană, spălare

sau pluvio-denudaţie
...reprezintă prima formă a eroziunii pluviale accelerate şi
anume forma generată de picăturile de ploaie şi de scurgerea
difuză rezultată din ploi şi/sau din topirea zăpezilor.

...se produce cu precădere pe terenurile înclinate, cu

pante accentuate şi cu soluri bătătorite şi
destructurate, slab coezive sau necoezive şi lipsite
parţial sau total de un scut vegetal protector.
Apare în următoarele situații:
1. pe izlazurile situate în pantă exploatate în mod neraţional;

2. în jurul stânilor şi al adăpătorilor pentru animale;

3. pe terenurile înclinate folosite şi exploatate agricol în mod

necorespunzător;

4. în pădurile rărite, degradate şi brăcuite;

5. în parchetele tăiate ras şi în pădurile incendiate sau uscate prin

poluare industrială;

6. în parchete în lungul traseelor de colectare a materialului lemnos;

7. în jurul obiectivelor de interes turistic, vizitate frecvent de turişti;

8. pe râpi şi taluzuri neprotejate de vegetaţie.

Solurile decapitate (lipsite parţial sau total de orizontul cu
humus) se numesc soluri erodate.
Solurile decapitate de acţiunea erozivă a apelor poartă
denumirea de erodisoluri => terenuri erodate.

În raport cu gradul de eroziune, aceste terenuri se împart în:

1. terenuri moderat erodate;

2. terenuri puternic erodate;
3. terenuri foarte puternic erodate.
Gradul de erodare al solurilor se stabileşte prin
compararea profilului erodat cu un profil martor situat în
conditii identice, dar neafectat de eroziune.

Există trei grade de eroziune:

1. eroziune moderată sau de gradul 1 (E1);
2. eroziune puternică sau de gradul 2 (E2);
3. eroziune foarte puternică sau de gradul 3 (E3).
În unele cazuri, în urma îndepărtării parţiale prin eroziune
a stratului de sol, apar o serie de aflorimente stâncoase,
formate din roci compacte.
Dacă proporţia acestor aflorimente se înscrie între 25% şi
90% atunci terenurile respective se numesc terenuri
stâncoase şi reprezintă a doua categorie de terenuri
degradate generate de eroziunea în suprafaţă.

! Deci, eroziunea pluvială generează două tipuri de

terenuri: erodate (cu cele trei grade) și stâncoase.
Eroziunea în suprafaţă este deosebit de frecventă mai ales în
regiunile de deal şi de munte din România, unde dislocă anual
zeci şi chiar sute de metri cubi la hectar.
Aceasta generează cea mai mare cantitate de material
aluvionar, determinând gradul de turbiditate al apelor şi
volumul scurgerii de aluviuni în suspensie.

Turbiditatea reprezintă opacitatea sau lipsa de transparență a

apei, sau a altui lichid, provocată de particule foarte fine, care nu
pot fi individualizate cu ochiul liber.

Valorile medii ale turbidităţii apei râurilor din spaţiul nostru

geografic se înscriu între 0,1 kg/m3 şi 25 kg/m3
Eroziunea pluvială în adâncime
= eroziune torenţială, eroziune verticală,
eroziune liniară sau ravenaţie

...reprezintă cea de-a doua formă a

eroziunii pluviale accelerate şi anume
forma produsă de scurgerea pluvială
concentrată sub formă de şiroaie şi
şuvoaie.
Eroziunea în adâncime se
declanşează în urma unor
acţiuni care rănesc liniar solul
sau care determină o
concentrare masivă a apelor
de scurgere în lungul unor
trasee, provocând, printr-o
evoluţie rapidă, distrugerea
completă a solului.
Procesul prezintă două faze evolutive:

1. faza de şiroire => rigole de șiroire + șanțuri de șiroire

rigolele de şiroire: adâncime < 20 cm
şanţurile de şiroire: adâncime de 20-50 cm

2. faza de ravenaţie => ogaşe şi ravene.

ogaşele: adâncime de 0,5-2 m
ravenele: adâncime > 2 m
Rigolele şi şanţurile de şiroire, produse de apa de scurgere
concentrată în şiroaie, reprezintă adâncituri liniare cu profil
triunghiular.
Acestea au caracter efemer, se dezvoltă exclusiv în sensul de
scurgere al apelor, şi pot fi distruse relativ uşor cu ajutorul
uneltelor de lucru.

Ogaşele şi ravenele sunt adâncituri liniare mult mai mari decât

precedentele şi prezintă un profil transversal de formă
neregulată.
Acestea au un caracter permanent, se dezvoltă longitudinal,
lateral şi în adâncime şi nu pot fi distruse decât rareori şi foarte
greu cu unelte de lucru.
Ogaşele + ravenele = făgaşe torenţiale
…reprezintă produsul cel mai înalt al eroziunii
pluviale accelerate.
Aceste făgaşe reprezintă efectele morfologice
ale eroziunii în adâncime şi ele pot împânzi pe
mari întinderi suprafeţele de cultură,
scoţându-le din producţie => "pământuri rele"
sau "badlands".
Alcătuirea unui făgaş torenţial:
1. o zonă de desprindere (1)
2. o zonă de antrenare=canalul (2)
3. o zonă de depozitare a
materialelor=conul de dejecție (3)
4. talvegul (4)

Talveg = linia care unește între

ele punctele cele mai adânci
ale albiei unei ape curgătoare
sau ale unei văi uscate
Proiecţia talvegului pe un plan vertical dă profilul longitudinal al
făgaşului respectiv, care poate fi:
1. convex, 2. concav, 3. liniar ori 4. în trepte,
în raport de vârsta acestuia şi de condiţiile în care se dezvoltă

Planul orizontal care trece prin extremitatea avale a talvegului

şi anume prin punctul de confluenţă cu receptorul se numeşte
nivel de bază sau bază de eroziune şi el deșine un rol decisiv în
evoluţia eroziunii, în sensul că ridicarea acestui nivel
încetineşte procesul, iar coborârea lui conduce la intensificarea
procesului.
Factorii care influențează eroziunea pluvială (accelerate)

E = f(R, G, C, S, V, O)
R = roca (substratul litologic)
G = relieful (factorul geomorfologic)
C = climatul
S = solul
V = vegetația
O = factorul antropic
Influența substratului litologic asupra eroziunii pluviale

Direct: influențează procesul prin comportarea nemijlocită a

rocilor la acțiunea erozivă a apelor, după înlăturarea completă a
solului.

Roci:
1. ușor erodabile (argilele, marnele, luturile, loessul, nisipul,
pietrișul, gresiile friabile)
2. mijlociu erodabile (calcarele, dolomitele, gresiile dure)
3. greu erodabile (rocile eruptive)
Indirect: influențează procesul prin intermediul reliefului și al
solului, ale căror caractere, în special panta și respectiv
profunzimea și textura sunt determinate de natura rocilor
subiacente.

Privit prin prisma raportului substrat litologic – eroziune,

teritoriul României apare ca un spațiu geografic predispus
puternic la eroziune pluvială pe o mare întindere, caracterizată
printr-un substrat geologic format din roci ușor erodabile (

>40% din teritoriu).

 Influența reliefului asupra eroziunii pluviale

Principalele elemente de relief care influențează procesul sunt:

1. Energia de relief (diferența între cotele extreme ale unui

teritoriu)
2. Gradul de fragmentare al reliefului (dat de densitatea rețelei
hidrografice)
3. Expoziția (determinată de orientarea suprafețelor de teren
față de punctele cardinale)
4. Forma versanților (dată de alura profilului longitudinal al
acestora)
5. Panta terenurilor (dată de înclinarea acestora în raport cu
orizontala locului)
6. Lungimea versanților (reprezintă distanța dintre crestele
culmilor despărțitoare și fundul văilor)
 Influența climatului asupra eroziunii pluviale

Climatul intervine în desfășurarea procesului de eroziune

pluvială atât în mod ...
... direct (prin elementele sale constituitive: temperatură, vânt și
precipitații), cât și în mod ...
... indirect, prin intermediul solului și a vegetației.

România: cele mai predispuse la degradare sunt terenurile înalte

din sectorul climatic cu influențe oceanice din vestul , nord-
vestul și centrul țării, caracterizate prin cantități mari de
precipitații.
 Influența solului asupra eroziunii pluviale

Solurile se comportă față de eroziune în funcție de proprietățile

lor care determină gradul de rezistență la acțiunea erozivă a
apei.

O importanță specială prezintă starea suprafeței și textura

solurilor. Solurile bine înțelenite sau acoperite integral de litieră
nu sunt afectate decât în cazuri speciale (pante mari și în locuri
de concentrare masivă a apelor).

Textuta solurilor: cea mai bună comportare o manifestă solurile

cu textură mijlocie, lutoasă și luto-nisipoasă, care pe lângă o
permeabilitate satisfăcătoare au și o bună coerență.
 Vegetația și eroziunea pluvială

Pădurea...

1. Amortizează șocul picăturilor de ploaie (dispersează stropii

de apă și reține în coronament și în litieră o mare cantitate
de apă)
2. Împiedică spulberarea zăpezii și prelungește durata de
topire a acesteia
3. Favorizează infiltrația în sol-subsol a apelor de precipitații,
determinând o scurgere pluvială predominant subterană
4. Sporește rugozitatea terenurilor și în acest fel reduce viteza
de scurgere
5. Consolidează solul, armându-l cu rădăcinile arborilor și
arbuștilor.
 Factorul antropic și eroziunea pluvială

1. Despăduriri
2. Pășunatul intens, abuzis
3. Cultivarea agricolă nerațională a terenurilor în pantă
4. Exploatări forestiere neraționale ca tratament și ca mod
de recoltare și colectare a materialului lemnos
5. Circulația pe drumuri de pământ și poteci trasate pe linia
de cea mai mare pantă
6. Activitatea turistico-sportivă nereglementată
 Eroziunea eoliană și consecințele ei
Definiție
= un proces caracteristic pentru crestele muntoase vântuite și,
mai ales, pentru regiunile nisipoase de câmpie cu climat uscat
și vântos...
- eroziunea eoliană este cauzată de curenții turbulenți de aer cu
viteză de peste 4 m/s
- procesul se declanșează atunci când forțele aerodinamice
(forța frontală, forța tangențială unitară și forța ascensională
dinamică) depășesc forțele de rezistență (coeziune).
În desfășurarea procesului apar trei
fenomene caracteristice:

- 1. Deflația

- 2. Coraziunea

- 3. Sedimentarea eoliană.
1. Deflația (=denudația eoliană)

= fenomenul de spulberare a particulelor

solide, produs de curenții de aer și constă în
antrenarea particulelor necoezive sau,
respectiv, în detașarea particulelor coezive
și apoi deplasarea acestora.
Cazul depozitelor necoezive de particule

La declanșarea spulberării intră în joc

forța frontală + forța ascensională dinamică (forțe

motoare) și

forța de frecare dată de greutatea unei particule

(forță de rezistență).
Din egalarea acestor forțe =>

d = diametrul particulei
De regulă,
vânturile cu viteza de 4-7 m/s pot antrena doar
particulele mici cu diametrul de până la 0,5 mm ...
17-28 m/s => 2-4 mm
28 m/s => ou de găină

Particulele sunt antrenate în:

- suspensie
- salturi scurte
- târâre-rostogolire
Cazul nisipurilor coezive

Pentru ca particulele să fie detașate și apoi

antrenate trebuie ca forța tangențială
unitară, dată de presiunea curenților de
aer, să depășească forța de coeziune
unitară dintre particule.

Ftg > Fco

2. Coraziunea eoliană
= fenomenul fizic de sculptare și șlefuire a
proeminențelor stâncoase și constă în
roaderea (măcinarea) stâncilor produsă de
aerul în mișcare încărcat cu particule solide
în urma deflației.
3. Sedimentarea eoliană
= fenomenul de depozitare a particulelor solide antrenate de vânt în
urma deflației și/sau coraziunii.

Are loc atât sub formă de straturi suprapuse relativ uniforme, cât și sub
forma unor îngrămădiri de diverse forme și dimensiuni.
În urma eroziunii eoliene apar:

- câmpurile de pietre;
- terenurile stâncoase cu aflorimente modelate sub formă de
garale;
- terenurile denudate și rovinate eolian;
- câmpurile nisipoase acoperite cu acumulări de nisip denumite
dune.
 Câmpurile eoliene cu
dune de nisip
Dunele de nisip = acumulări de diverse
forme, care apar în condițiile prezenței
unor mase mari de nisip necoeziv, depuse
pe terenuri relativ plane, în condiții de
climat uscat și vântos, cu vânturi frecvente
și puternice, care bat din aceeași direcție.
Factorii care condiționează eroziunea eoliană

- roca
- relieful
- climatul
- solul
- vegetația
- factorul antropic
În România, eroziunea eoliană în forma ei accelerată
de manifestare se întâlnește cu precădere în regiunile
nisipoase cu climat secetos.
categorii de terenuri:
- terenuri cu nisipuri mobile (5% argilă și sub 0,5% humus);
- terenuri cu nisipuri semimobile (5-12% argilă, 0,5-1% humus);
- terenuri cu nisipuri stabile (>12% argilă, >1% humus).

Nisipurile stabile sunt practic fixate de vegetație și nu

sunt mișcate de vânt.
Consecințele negative:
- înlăturarea solurilor ori acoperirea acestora cu
materiale nisipoase;
- rănirea, dezrădăcinarea sau asfixierea culturilor
agricole;
- înnisiparea așezărilor omenești, a drumurilor, a căilor
de comunicații etc;
- generarea unor furtuni de praf și nisip.

În România, procesul se manifestă mai ales în

regiunea de câmpie uscată. Suprafața
nisipoasă însumează 266 000 ha (1983), din
care câteva zeci de mii de ha sunt acoperite cu
nisipuri mobile.
 Procesele de alunecare a
terenurilor și consecințele
lor
Definiția, formele și desfășurarea procesului
de alunecare și formele de teren degradat pe
care le generează

Procesele de alunecare pun în mișcare pe pante mase

mari de sol și de rocă și sunt subordonate aceleiași
legi a tendinței de peneplenizare a scoarței terestre.

PENEPLENIZARE = fenomen de reducere a înălțimilor

relative ale unor regiuni până la nivelul fundului văilor
și de secționare a formelor accidentale de relief din
partea superioară a înălțimilor
Procesele de deplasare gravitațională =
deplasări de teren = pornituri
Clasificare:

Pornituri umede = deplasări lente (alunecări de

teren)

Pornituri uscate = deplasări bruște (surpările de

teren și prăbușirile)
După modul în care se mișcă
masele de sol și rocă:

Alunecări glisante (alunecările propriu-zise): masele

patinează, glisează sau alunecă

Scurgerile de noroi sau de glod (alunecări

curgătoare): materialele solide se fluidizează și ca
urmare se deplasează prin curgere vâscoasă.
După grosimea stratului angajat în deplasare ...
alunecări:

Superficiale (<1m grosime)

Puțin adânci (1…5m)
Adânci (5-20m)
Foarte adânci (>20m)

În raport cu forma în plan:

Alunecări areale (procesul se extinde pe orizontală,

afectând întreaga suprafață)
Alunecări elongate (procesul se dezvoltă liniar,
afectând fâșii de teren relativ înguste și lungi)
Fazele evolutive ale procesului:
Faza de desprindere sau de detașare a
maselor de sol și rocă (prin rupere sau prin
înmuiere)

Faza de deplasare (prin patinare, scurgere sau

rostogolire)

Faza de depozitare (poate fi temporară sau

definitivă)
Vederea în plan a unui
teren fugitiv

1 – nișă (firidă sau

cupă) = zona de
desprindere

2 – uluc

3 – culoar

4 – con de revărsare
Factorii care condiționează alunecarea terenurilor

Factori fizico-geografici (substratul litologic,

condițiile de relief – în special panta și
configurația terenului, condițiile climatice – în
special pluviozitatea, condițiile de sol)

Procese naturale (eroziunea pluvială în

adâncime, cutremurele și mișcările
neotectonice)

Factori antropici (diverse activități ale omului)

Referitor la rolul factorului antropic...
Debleerea artificială a versanților pentru construcția
de căi de comunicații, exploatări miniere

Supraîncărcarea versanților, prin realizarea de

construcții

Supraumectarea terenurilor cu apele concentrate în

lungul drumurilor de exploatare

Producerea de trepidații, ca urmare a unor derocări

prin dinamitare
 Procesul de sărăturare a
terenurilor și consecințele lui
Sărăturarea terenurilor
= procesul de degradare produs de un
exces de săruri solubile, care în anumite
condiții se acumulează în sol/sau pe
suprafața acestuia și îi alterează
proprietățile fizice, chimice și
microbiologice.

- un proces de degradare in situ

Cele mai obișnuite săruri care produc sărăturarea
(în ordinea crescândă a toxicității):

Na2SO4

NaCl

Na2CO3
...acestea provin din substratul geologic și ajung în sol
sau pe sol prin intermediul apei și a vântului.
Formele procesului
După locul de apariție, există sărăturare:
marină (se localizează pe țărmul mării)
continentală (în interiorul continentelor,
departe de apele marine)

După natura sărurilor solubile:

clorurică
sulfatică
carbonatică
mixtă
În raport cu activitatea umană:
Primară (se produce independent de activitatea umană)
Secundară (se află în strânsă legătură cu activitatea antropică)

Unde apare procesul de sărăturare?

Pe țărmul mărilor și în delte
Pe malul cursurilor de apă cu caracter salin și în preajma
lacurilor sărate
În lunci și câmpii aluviale cu nivel freatic ridicat și cu apă
freatică mineralizată
Pe versanți cu substrat salifer, în locurile decopertate prin
eroziune și în jurul izvoarelor sărate de coastă
Pe câmpiile irigate defectuos cu supranorme de udare sau cu
apă salină
Când un sol este considerat sărăturat?
... atunci când cantitatea de săruri din stratul
superior (20cm) depășește:

o0,15% în cazul sulfiților

o0,10% în cazul clorurilor
o0,01% în cazul carbonatului de sodiu
osodiul schimbabil depășește pragul de 5% din
capacitatea de schimb cationic
Cum este evidențiată prezența
sărurilor solubile în sol?
Analizele chimice

Vizual – existența unor cruste sau eflorescențe de sare

pe profilul caracteristic al solului

Prezența unor specii halofile: Saliconia herbacea,

Suaeda maritima, Artemisia salina, Puccinelia sp., Aster
tripolium ș.a.
În desfășurarea procesului pot fi
distinse trei faze:

1. Salinizarea

2. Alcalizarea

3. Solodizarea
Salinizarea
= fenomenul de acumulare a sărurilor solubile pe
profilul solului

De regulă, aceste săruri provin din pânza freatică

mineralizată situată la adâncime mică (1,5-3,5m) și ele
sunt aduse la suprafață prin capilaritate, iar apoi
depuse în urma evaporării apei în exterior.

CAPILARITATE = Proprietate a lichidelor de a urca

și a coborî prin tuburi înguste fără intervenții
externe.
 Aosa
A/C
C
Solonceacul
= produsul cel mai înalt al salinizării

= un sol halomorf, pH 8-8,5, fertilitate foarte

scăzută și o vegetație halofilă (Saliconia
herbacea, Suaeda maritima ș.a.)
Alcalizarea
= fenomenul de adsorbție masivă a
ionilor de sodiu în complexul coloidal al
solului, care se îmbogățește astfel cu
acești ioni dispersați.

Gradul de alcalizare este dat de

cantitatea de sodiu absorbit
(miliechivalenți) exprimată în procente
din capacitatea de schimb cationic a
solului respectiv.
 Ao
Btna
C
Solonețul
= produsul cel mai înalt al alcalizării
- pH > 8,5 (10), un orizont Btna practic
impermeabil, o densitate ridicată, o fertilitate
extrem de scăzută și o floră formată din
Puccinelia sp., Camphorosma sp., Aster
tripolium, Limonium gmelini
Solodizarea
= fenomenul de debazificare a solonețurilor prin
înlocuirea ionilor de sodiu din complexul coloidal cu
ioni de hidrogen.

Acest fenomen modifică caracterele solonețurilor și

generează subtipuri particulare denumite solodiuri,
solonețuri solodizate sau solonețuri luvice, albice și
glosice.

Terenurile rezultate = terenuri sărăturate sau sărături

Factorii care condiționează sărăturarea...de
ordin:
Geomorfologic
Climatic
Hidrologic
Economic

Terenurile joase, cu caracter acumulativ, situate în

condiții de climat uscat și cu apă freatică mineralizată
aflată la mică adâncime, precum și terenurile cu
substrat salifer sau amplasate în preajma unor
izvoare, lacuri sau cursuri saline sunt fie sărăturate, fie
predispuse la sărăturare.
Pagubele produse de sărăturare
Sol:
Apariția unor substanțe toxice
Reducerea până la anulare a activității micrologice (în special
a microorganismelor fixatoare de azot, amonificatoare și
nitrificatoare)

Plante:
Otrăvirea plantelor de către ionii de clor, de sodiu
Dificultăți în alimentarea cu apă și hrană
Carențe în alimentarea cu azot, fosfor și microelemente

Reducerea fotosintezei + dezechilibrarea

metabolismului
 Procesul de înmlăștinare a terenurilor și
consecințele acestuia
Definiție

Procesul de înmlăștinare reprezintă procesul de

degradare a terenurilor de cultură produs de un
exces de apă, care în anumite condiții se
acumulează pe suprafața solului sau în sol și îi
alterează proprietățile fizice, chimice și
microbiologice.

= un proces de degradare in situ.

Formele de apă care pot conduce la
înmlăștinarea terenurilor:
1. Apa căzută direct din atmosferă
2. Apele scurse de pe terenurile din jur
3. Apele de revărsare
4. Apele freatice ridicate din stratul activ de sol
5. Apa de irigație
Clasificare:
1. În raport cu locul de stagnare al apelor:

- înmlăștinare freatică (apa în exces se acumulează în sol)

- înmlăștinare de băltire (apa în exces se acumulează la suprafața solului)

2. După durata excesului de apă:

- înmlăștinare permanentă
- înmlăștinare periodică

3. În raport cu activitatea umană:

- înmlăștinare primară (se produce independent de activitatea antropică)

- înmlăștinare secundară (este legată direct de activitatea antropică)
Înmlăștinarea este caracteristică terenurilor...

Din lunci și câmpii aluviale, care concentrează apele

de suprafață și de adâncime.

În depresiuni, pe terase și pe platouri cu drenaj

extern și intern deficitar.

Pe versanți mamelonari sau vălurați cu izvoare de

coastă și cu rețeaua hidrografică colmatată și invadată
de vegetație.

Pe câmpurile irigate defectuos cu supranorme de

udare.
Prezența excesului de apă este
evidențiată de:
Aspectul marmorat al solului sau pătat cu pete
verzui, albăstrui sau vineții

Topirea cu întârziere a stratului de zăpadă

Prezența unor specii hidrofile: rogozul (Carex sp.),

pipirigul (Juncus sp.), trestia (Phragmites sp.), iarba
albastră (Molinia coerulea), gălbușoara (Lysimachia
numularia), coada racului (Potentila anserina), târsa
(Deschampsia caespitosa)
În desfășurarea procesului se disting
3 fenomene caracteristice:

1. Pseudogleizarea

2. Gleizarea

3. Turbificarea
1. Pseudogleizarea
= fenomenul de alterare a proprietăților solului
produs de un exces extrem de apă care
băltește pe suprafața solului și pătrunde în
interiorul acestuia de sus în jos.

În raport cu durata excesului iau naștere:

Orizonturi pseudogleizate (w)
Orizonturi pseudogleice (W)
Solurile care au un orizont w (pseudogleizat) în primii
100 cm sau un orizont W (pseudogleic) localizat între 50
și 200 cm se numesc soluri pseudogleizate și reprezintă
suptipuri ale solurilor inițiale.

Solurile care au un orizont W situat mai sus de 50 cm se

numesc soluri pseudogleice și reprezintă un tip de sol
hidromorf cu profil Aow-AoW-BW-C.

Produsul cel mai înalt al pseudogleizării este solul

pseudogleic mlăștinos, având limita superioară a
orizontului pseudogleic situată în primii 20 cm.
2. Gleizarea
= fenomenul de înrăutățire a proprietăților solului
produs de un exces prelungit de apă freatică.

În urma acestui fenomen iau naștere orizonturi

gleizate, notate cu Go și orizonturi gleice, notate cu
Gr, care corespund orizonturilor w și W și care
prezintă aceleași caracteristici și aceeași geneză ca și
orizonturile respective, cu deosebirea că excesul de
apă care le generează este de natură freatică.
Produsul cel mai înalt al gleizării este reprezentat de
solurile gleice mlăștinoase, care au un orizont Gr a
cărui limită superioară se află în primii 50 cm.

Profil: AmG-Gr și AoG-Gr

Caracterizare:
Textură mijlocie sau fină
pH bazic, neutral ori slab acid
Un regim aerohidric nefavorabil
O activitate microbiologică redusă
O fertilitate redusă
3. Turbificarea
= fenomenul de acumulare a materialului
organic provenit din mușchi și alte plante
hidrofile, care în condițiile unui exces
permanent de apă nu se descompune în
produse finale, ci formează un depozit organic în
diferite stadii de macerare și descompunere
numit turbă.
Formele de teren degradat
1. Terenurile mlăștinoase (= terenuri cu exces
cvasipermanent de apă de natură pluvială sau
freatică)

2. Mlaștini de turbă (= suprafețe cu exces permanent de

apă, acoperite de un strat de turbă cu grosimea de
până la 10m, așezat pe un orizont AW, Agr sau Gr de
culoare vineție sau verzuie.

 mlaștini înalte = tinoave

 mlaștini joase = bahne
Consecințe directe asupra plantelor:
Asfixierea și putrezirea treptată a rădăcinilor
Otrăvirea plantelor cu substanțe toxice rezultate în urma
fenomenelor de reducere

Apariția în pădure a excesului de apă => consecințe negative:

Reducerea creșterii curente a arboretelor

Debilitarea arboretelor și apoi coronarea și uscarea acestora
Împiedicarea regenerării naturale
Declanșarea unor succesiuni nedorite, care conduc la arborete
derivate.
 Procesele de
degradare
antropică și
consecințele lor
Degradarea antropică a terenurilor
este rezultatul unor acțiuni
conștiente, necesare și utile.

A cunoscut o mare amploare în

ultimele decenii, ca urmare a
dezvoltării unor activități de
exploatare intensă a resurselor
naturale și extinderii unor
tehnologii antiecologice.
Exemple:
Înlăturarea solului prin excavarea terenurilor.

Răvășirea și bătătorirea solului prin deranjarea repetată

a terenurilor.

Acoperirea solurilor fertile cu diverse materiale sterile

prin haldarea terenurilor.

Otrăvirea solurilor prin poluarea terenurilor de cultură.

Prin urmare, principalele procese de degradare

antropică sunt:
Excavarea
Deranjarea
Haldarea
Poluarea
Formele de teren degradat rezultate:
Terenurile excavate artificial
Terenurile deranjare antropic
Câmpurile de halde
Terenurile poluate

Poluarea
... este legată de activitatea industrială în urma
căreia rezultă o serie de noxe cu caracter acid
sau bazic: praful de ciment, fumul, pulberile de
metale grele (Cu, Pb, Zn), noxele gazoase cu
sulf, apa și noroiul de sondă, substanțele
petroliere etc.
Seceta și consecințele ei
= procesul meteorologic complex produs de
masele mari și stabile de aer denumite anticloni,
care împiedică producerea precipitațiilor
atmosferice și intensifică pierderile de apă prin
evaporație și transpirație, conducând la
dereglarea bilanțului hidrologic al terenurilor.

= procesul are caracter natural și este

subordonat legilor care guvernează circulația
maselor de aer în atmosferă.
Clasificare
După perioada de timp în care se manifestă:
Secetă de primăvară-vară (aprilie-septembrie)
Secetă de toamnă-iarnă (octombrie-martie).

După partea mediului fizic în care se resimte

lipsa umidității, seceta poate fi:
Atmosferică
Pedologică
Totală (atmosferă + sol)
Seceta se declanșează când deasupra
unui teritoriu se instaurează un regim
anticlonic => consecințe:

Presiunea atmosferică crește

Temperatura aerului se ridică

Evapotranspirația se intensifică

Condensarea vaporilor este exclusă

Terenurile cu deficit de umiditate în sol și/sau în
atmosferă se numesc terenuri secetoase,
terenuri uscate ori terenuri cu deficit de apă.

Aceste terenuri pun probleme dificile în

activitatea de cultură a plantelor.

Factorii care condiționează seceta:

Expoziția terenurilor
Regimul eolian
Textura solului
Prezența sau absența vegetației forestiere
Factorul antropic
Prin urmare, expozițiile însorite (sudice), vânturile calde
și uscate, textura ușoară (în special cea nisipoasă) și
absența vegetației forestiere arborescente agravează
consecințele negative ale secetei.

Factorul antropic – poate avea rol negativ (despădurire)

sau pozitiv (împerdeluire, irigații).

Consecințe negative:
...asupra solurilor, apelor și plantelor de cultură.

Astfel, prin pierderea apei și în absența ploilor, solurile

crapă, izvoaele seacă, volumul acumulărilor de apă se
reduce, debitul cursurilor se micșorează, iar vegetația
cultivată suferă, având loc următoarele fenomele
fiziologice: ofilirea frunzelor, deshidratarea mugurilor,
sterilizarea florilor, diminuarea asimilației clorofiliene etc.
Cercetarea și cartarea
terenurilor degradate
Cercetarea generală a perimetrelor de ameliorare
Fundamentarea științifică a soluțiilor tehnice stabilite
prin proiectele de ameliorare debutează cu cercetarea
generală a perimetrelor de ameliorare.

Această cercetare se referă la trei aspecte:

1. Cadrul geografic al perimetrului (rocă, relief,
climă, ape, soluri, vegetație)
2. Procesele de degradare existente în perimetru
(natura și amploarea proceselor)
3. Lucrările de ameliorare executate în trecut
Obiectivele cercetării
1. Să furnizeze date informative cu privire la amplasarea și
caracteristicile de bază ale perimetrelor de ameliorare
2. Să prezinte date cu caracter explicativ privind situațiile
existente în perimetru
3. Să evidențieze și să motiveze necesitatea și oportunitatea
lucrărilor ameliorative
4. Să pună în lumină experiența locală în rezolvarea problemelor
de ameliorare a terenurilor
După ce s-a realizat cercetarea generală a
perimetrelor de ameliorare se trece la
cartarea terenurilor degradate, adică la o
cercetare de detaliu pe unități de terenuri
degradate, care se transpun pe materiale
cartografice.
Cartarea terenurilor degradate din
perimetrele de ameliorare

Cartarea terenurilor degradate = operația de

identificare, delimitare, descriere, caracterizare și
grupare a unităților de teren degradat.

Scopul cartării: raionarea ameliorativă a

perimetrelor, stabilirea unităților operative de
lucru, care să permită intervenții diferențiate și
formularea problemelor care se cer rezolvate
pentru fiecare caz în parte.
Există trei metode de cartare:
1.Metoda de cartare după natura și
intensitatea degradării
2.Metoda de cartare după unități și tipuri
staționale
3.Metoda de cartare stațională unitară
1. Metoda de cartare a terenurilor degradate în
raport cu natura și intensitatea degradării

Criteriile metodei sunt: natura degradării și

intensitatea acesteia, iar unitățile ei taxonomice sunt
unitatea de studiu (u.s.) și clasa de terenuri degradate.

Unitatea de studiu = o suprafață de teren de cel puțin

0,50ha, omogenă în cuprinsul ei sub raportul naturii și
intensității degradării.

Clasa de degradare = o grupare de unități identice sau

apropiate între ele și care pot avea acelați mod de
ameliorare.
2. Metoda de cartare a terenurilor degradate
după unități și tipuri staționale
Criteriile metodei:

oCriterii pedologice principale

oCriterii pedologice secundare
oCriterii geomorfologice, hidrologice și geologice

Unitățile taxonomice:

oUnitatea stațională
oTipul stațional
Criteriile pedologice principale

Grosimea stratului de sol (Gr)

Grosimea orizontului de humus (H)
Textura solului (T)
Umiditatea medie dominantă în
perioada de vegetație (U)

...reprezintă criterii de caracterizare și

de clasificare a unităților staționale.
Criteriile pedologice secundare
Conținutul în schelet al solului
Conținutul în humus al orizontului A
Nivelul și intensitatea efervescenței
Prezența sărurilor solubile

...acestea sunt criterii complementare pentru

aprofundarea cunoașterii terenurilor cercetate. Tot
criterii complementare sunt și criteriile
geomorfologice, hidrologice și geologice (unitatea de
relief, panta, expoziția, stabilitatea, înierbarea,
drenajul și substratul litologic).
3. Metoda de cartare stațională unitară a
terenurilor degradate (metoda Ciortuz)
Criteriile metodei

1. Natura degradării și respectiv categoria de teren degradat

2. Poziția fitoclimatică a locului
3. Forma de teren degradat, dată de fizionomia terenului
respectiv
4. Tipul de sol și caracteristica lui de bază

1 + 3 = surprind specificul ecologic al terenurilor

2 + 4 = evidențiază potențialul productiv al acestora.
 Măsuri generale de ameliorare a
terenurilor degradate – complexul
ameliorativ și componentele
acestuia
Complexul ameliorativ = ansamblul de
măsuri și lucrări adoptate în vederea
ameliorării terenurilor degradate.

Componenetele lui diferă, de la caz la caz,

în funcție de problemele care se cer
rezolvate. Acestea decurg din natura și
starea terenurilor în cauză și din natura și
numărul factorilor ce se cer anulați sau
limitați.
Măsurile ameliorative au caracter organizatoric
și se referă atât la perimetrele de ameliorare,
cât și la terenurile limitrofe, care prin poziția lor
influențează procesele de degradare.

Lucrările ameliorative au caracter tehnic și se

referă exclusiv la perimetrele de ameliorare.
Acestea cuprind intervenții tehnice specifice și
urmăresc pe de o parte starea proceselor de
degradare, iar pe de altă parte ameliorarea
globală și punerea în valoare a terenurilor
incluse în perimetre.
Complexul ameliorativ cuprinde următoarele 7 verigi:

1. Măsuri organizatorice
2. Lucrări de amenajare a terenurilor astfel încât acestea să
devină funcționale
3. Lucrări de pregătire (prelucrare) a solului
4. Lucrări de ameliorare a solului
5. Lucrări de înierbare în scop de ameliorare, consolidare și
estetizare sau de producție
6. Lucrări de împădurire veriga de bază
7. Lucrări de protejare a lucrărilor întreprinse
Împădurirea terenurilor degradate
Particularități:

-instalarea pădurii reclamă mereu un minimum

de condiții, care dacă nu sunt îndeplinite,
împădurirea nu poate fi realizată nici ușor, nici
repede și nici cu puțini bani.

- activitatea de împădurire a terenurilor

degradate se desfășoară, de regulă, în condiții
grele sau foarte grele.
Împădurirea terenurilor degradate poate fi:
integrală
parțială
există 4 forme de culturi forestiere:
Culturi masive (= culturi realizate în urma împăduririi
integrale a terenurilor degradate)

Perdele forestiere (= culturi în benzi rezultate în urma unor

împăduriri parțiale). Benzile sunt formate din cel puțin trei
rânduri de arbori sau arbori și arbuști.

Garduri vii (=culturi în benzi cu lățimea de 1-2 m, formate din

2-4 rânduri de arbuști sau arbori care se pretează la tuns).

Aliniamente (= culturi formate din 1-2 rânduri de arbori).

Perdelele forestiere
Clasificare:
1) Perdelele antierozionale de versant
2) Perdelele de protecție a acumulărilor
de apă
3) Perdelele forestiere de protecție a
nisipurilor
4) Perdelele forestiere de protecție a
digurilor
1. Perdelele antierozionale de versant

- se dispun pe terenurile înclinate în lungul curbelor de nivel

- au rolul să transforme scurgerea de suprafață în scurgere
subterană, motiv pentru care se mai numesc perdele
absorbante

Distanța dintre două perdele se determină în raport cu distanța

critică de eroziune și este cuprinsă între 50 și 100m, iar lățimea
lor (b, metri) se determină cu relația:
d=distanța dintre perdele [m]
k=coeficientul de scurgere la ploaia de
calcul
i=intensitatea ploii de calcul [mm/min]
y=intensitatea de absorbție a apei de către
sol [mm/min]
2. Perdelele forestiere de protecție a acumulărilor de apă

- se instalează în jurul lacurilor de acumulare

- au rolul de a consolida malurile, de a filtra scurgerea pluvială
înspre lac, de a reduce evaporația de pe luciul de apă și de a
înfrumuseța zona.

Aceste perdele sunt alcătuite din 2 benzi:

banda de consolidare (b) și
banda de filtrare (a).
a = banda de filtrare (se realizează deasupra nivelului maxim
al apelor; are o lățime de cel puțin 20 m și are în compoziție
diverse specii de foioase + rășinoase)

b = banda de consolidare (între nivelul mediu și nivelul maxim

al apelor și este constituită din specii hidrofile: sălcii, răchite,
plopi, anini, sânger, salcâm mic ș.a.)
3. Perdele forestiere de protecție a terenurilor nisipoase

- se instalează în arealele cu nisipuri mobile și semimobile

- au rolul de a asigura stabilitatea acestor nisipuri, împiedicând
spulberarea.

Aceste pedele sunt alcătuite din:

perdele principale (dispuse perpendicular pe vântul
dominant; sunt formate din 5-7 rânduri de arbori sau arbori și
arbuști și se așează la o distanță egală cu 15 înălțimi ale
arborilor din compoziția la maturitate, respectiv la 200-300m)

perdele secundare (se dispun perpendicular pe precedentele:

sunt formate din 3-5 rânduri de puieți, având o lățime de numai
5-8m și se așează la 45 de înalțimi, respectiv la 500-1000m una
de alta.
4. Perdele forestiere de protecție a digurilor
-se instalează în zona dig-mal la 10m depărtare de piciorul taluzului exterior
- au rolul de a apăra digul de acțiunea distructivă a valurilor
- au o lățime variabilă (zeco-sute de metri)
- sunt constiuite dintr-o singură bandă de plop negru hibrid, fie din două benzi
din care una de salcie și alta de plop, fie din trei benzi și anume una de salcie
spre dig, una de plop la mijloc și o alta de arbuști (sânger, amorfă) înspre albia
cursului îndiguit.
Rolurile culturilor forestiere:
Rol de ameliorare și de protejae a solurilor

Rol de protecție a apelor și a unor construcții

hidrotehnice

Rol de consolidare, protejare și estetizare a

terenurilor

Rol de producție a lemnului și a altor bunuri

 Specii, formule și scheme de amestec
pentru împădurirea terenurilor degradate
Specii forestiere de folosit la împădurirea
terenurilor degradate

În principiu, la alegerea speciilor de folosit la

împădurirea terenurilor degradate se operează cu 3
criterii:
1. Condițiile staționale din terenurile respective
2. Cerințele ecologice ale speciilor
3. Rolul funcțional al culturilor care se creează
Cele mai utilizate specii forestiere:
Pinul comun
Pinul negru
Laricele
Salcâmul
Aninul alb
Aninul negru
Paltinul
Mojdreanul
Sălcioara
Cătina albă
Aninul verde
Lemnul câinesc
Pinul comun sau silvestru (Pinus sylvestris)
- deține o lărgă utilizare la împădurirea terenurilor
degradate
specie cu o mare amplitudine ecologică (3,7% din
suprafaţa păduroasă a pădurilor globului)
- poate fi utilizat cu succes în majoritatea regiunilor de
câmpie, deal, munți înalți, pe următoarele categorii de
terenuri:

Terenuri divers erodate cu textură ușoară-mijlocie

Terenuri stâncoase necalcaroase și calcaroase
Râpi de surpare și taluzuri de ravenă
Depozite naturale de tot felul
Terenuri alunecătoare și curgătoare
Terenuri nisipoase
Terenuri mlăștinoase de turbă desecate
Terenuri excavate
Terenuri deranjate antropic
Diverse halde-miniere, industriale și menajere.
Nu are șanse de reușită în următoarele situații:

Creste montane puternic vântuite

Coame uscate de dune
Soluri hidromorfe vertice
Terenuri sărăturate
Terenuri poluate

Vezi și fișa ecologică

Pinul negru (Pinus nigra)
= specie modestă, termofil-calcicolă

Poate fi utilizat cu succes în următoarele

categorii de terenuri:

Terenuri divers erodate cu textură mijlocie și grea

Terenuri stâncoase cu soluri superficiale scheleto-
pietroase supuse încălzirii și uscăciunii excesive
Râpi și taluzuri naturale diverse
Nisipuri cochilifere și creste uscate de dune
Terenuri slab salinizate
Cariere de marne li de calcar dezafectate
Halde diverse
Pinul negru este sensibil la ger, aciditate accentuată,
exces de apă, exces de sare, noxe industriale și ca
urmare nu poate fi folosit în următoarele situații:

Pe terenuri degradate situate deasupra arealului natural al

bradului

Pe depozite proluviale

Pe terenurile cu exces de apă – mlăștinoase și turbării

Pe terenurile pronunțat sărăturate

Pe terenurile poluate

Vezi și fișa ecologică
Laricele sau zada (Larix decidua)
= specie boreal-subalpină, heliofilă, de mare
valoare economică (“stejarul rășinoaselor”)

Poate fi utilizat pe următoarele categorii de

terenuri, din regiunile de deal și munte, cu
condiția ca ele să fie bine însorite și aerisite:

Terenuri moderat și puternic erodate

Terenuri stâncoase cu aflorimente diverse (calcaroase sau

necalcaroase)

Depozite de grohotiș

Terenuri pluvial hidromorfe desecate corespunzător.

Deoarece este sensibil la drenajul aerian, la uscăciune
și argilozitate, laricele nu se va folosi în următoarele
situații:

Pe ternuri foarte puternic erodate și pe cele

ravenate
În lungul văilor cu drenaj aerian anevoios și în
depresiuni închise cu aer stagnant
Pe cumpenele de apă relativ uscate, cu precipitații
sub 600-700 mm pe an
Pe solurile argiloase compacte

Vezi și fișa ecologică

Salcâmul (Robinia pseudacacia)
= specie exotică nord-americană, aclimatizată la
noi

= specie modestă de soluri nisipoase și ușoare,

permeabile, superficiale, sărace, uscate, chiar
salinizate sau slab alcalizate

= folosit foarte mult la împădurirea terenurilor

degradate din regiunea de câmpie și de dealuri
joase

= specie termofilă, calcifugă, temperament de

lumină, se regenerează ușor pe cale vegetativă
Se pretează pentru următoarele
categorii de terenuri:
Terenuri moderat-foarte puternic erodate cu textura ușoară
Râpi și taluzuri formate din loess, nisip, pietriș, complexe
predominant gresoase sau materiale provenite din roci compacte
necalcaroase
Depozite predominant fine
Terenuri alunecătoare cu stratul superior format din roci
permeabile
Dune și interdune de nisip, cu excepția nisipurilor cochilifere
Sărături slabe și moderate, dacă solul nu este argilos, compact
sau înmlăștinat
Terenuri pluvial hidromorfe cu soluri pseudogleizate, dacă
orizontul superior este afânat și permeabil
Halde diverse
Salcâmul este CALCIFUG și sensibil la compactitate,
argilozitate, înțelenire, exces de apă, aciditate,
uscăciune excesivă și salinizare sau alcalizare
pronunțate și, ca urmare, nu se va introduce în
următoarele situații:

Pe terenuri erodate și alte categorii de terenuri cu soluri

argiloase compacte, bătătorite sau înțelenite
Pe terenuri stâncoase de orice fel, dar mai ales pe cele cu
aflorimente de calcar
Pe râpi și taluzuri argiloase, marnoase, calcaroase sau formate
din roci dure greu alterabile
Pe coame de dune cu uscăciune accentuată
Pe terenuri cu exces de apă
Pe terenuri pronunțat salinizate sau alcalizate și pe cele
poluate cu noxe industriale sau agricole.
Vezi și fișa ecologică
Aninul alb (Alnus incana)
= specie de lunci și depresiuni deluroase și
montane, de climat rece și sol scheletic
umed, relativ sărac și acid.

Poate fi folosit în următoarele terenuri:

Poale de versanți moderat-foarte puternic
erodați
Râpi și taluzuri de ravene
Depozite proluviale și de grohotiș
Terenuri fugitive, alunecătoare și
curgătoare
Tinoave cu tubă săracă și acidă
Terenuri deranjate și halde cu umiditate
suficientă tot timpul anului.
Aninul alb este sensibil la lipsa de
precipitații, precum și la uscăciunea
îndelungată, sărăturare și poluare și,
ca urmare, NU se va folosi pe
versanții însoriți și uscați, pe terenuri
stâncoase, pe sărături reziduale și pe
terenuri puternic poluate.
Aninul negru (Alnus glutinosa)
= același interes și importanță ca și aninul
alb, dar se folosește la altitudini ceva mai
joase decât acesta.

= specie higrofită-stagnofită, rezistentă la

compactitate, argilorizare, exces pluvial sau
freatic de apă, turbificare și sedimentare
torențială.
Poate fi utlizat pe următoarele
terenuri:
Poale de versanți divers erodați
Funduri de albii și taluzuri de ravenă
Surpări din lungul albiilor
Depozite proluviale diverse
Terenuri alunecătoare și curgătoare
Interdune cu exces de apă și salinizare slabă
Terenuri mlăștinoase cu exces pluvial ori freatic
Bahne cu turbă eutrofă
Terenuri deranjate și poale de halde umede
Aninul negru este sensibil la uscăciune,
aciditate, sărăturare și poluare.

Ameliorează și protelează bine solul,

crește repede, lăstărește, drajonează și
marcotează, dar nu butășește și se cultivă
greu în pepinieră, motiv pentru care la
împădurire se utilizează puiți naturali.
Paltinul (Acer pseudoplatanus)
= utilizat la împădurirea terenurilor degradate din
regiunea de deal și munte, ca specie secundară de
ajutor.
= relativ pretențios față de conținutul în humus și de
troficitatea solului.

Poate fi utilizat pentru următoarele terenuri:

Terenuri moderat și puternic erodate
Terenuri stâncoase cu soluri superficiale scheletice
Pe conuri de dejcție și depozite de grohotiș
Pe terenuri alunecătoare
Pe terenuri cu exces de apă, inclusiv mlaștini de turbă
eutrofă-mezotrofă
Terenuri degradate antropic cu condiții relativ bune
sau fertilizate artificial.
Paltinul este sensibil la eroziunea solului,
precum și la unele excese sau deficite și nu se
recomandă utilizarea sa în următoarele situații:

Pe terenuri foarte puternic erodate

Pe râpi și taluzuri lipsite de sol
Pe terenuri cu soluri sărace și uscate
Pe sărături
Pe terenuri intens poluate în sol și/sau aer.
Mojdreanul (Fraxinus ornus)
= specie colinar-campestră, utilizată ca specie
secundară, mai ales în jumătatea sudică a țării
în stațiuni calde și însorite.
= specie calcicolă, rezistentă la eroziune,
uscăciune, compactitate și argilozitate.

Se recomandă în următoarele categorii de

terenuri:
Terenuri divers erodate
Terenuri stâncoase calcaroase cu petice de
soluri
Pe râpi și taluzuri cu substrat molasic sau
calcaros
Pe terenuri alunecătoare
Mojdreanul este sensibil la:
caracterul rece al climatului sau
topoclimatului
la substratul dur necalcaros
la caracterul acid al solului
la excesul de apă
la excesul de sare și la poluare.
Sălcioara (Elaeagnus angustifolia)
= specie exotică, colinar-campestră, folosită la împăduriri ca specie secundară
de ajutor.
= specie halofilă, rezistentă la eroziune, deflație, uscăciune, sărăturare și
poluare

Poate fi utilizată pe următoarele categorii de terenuri, pe care la îmbogățește în

azot:
Culmi și versanți moderat-foarte puternic erodați
Terenuri ravenate cu substrat molasic indiferent de natura rocilor
Terenuri alunecătoare diferit fragmentate
Terenuri nisipoase, în special dune de nisip
Sărături de tot felul
Cariere dezafectate de materiale molasice și terenuri deranjate
Halde diverse și terenuri poluate.

Este sensibilă la condițiile de climat rece și nu-i convin solurile

superficiale și scheletice.
Cătina albă (Hippophaë rhamnoides)
= mare amplitudine climatico-edafică, capabilă să vegeteze în
cele mai diverse condiții de climă și sol, de la malul mării până
în etajul montan mijlociu.
= specie ultramodestă, considerată o adevărată alifie a
terenurilor degradate; poate fi introdusă în cele mai rebele
situații, unde nicio altă specie nu poate fi folosită.
= lăstărește, drajoneză și marcotează, formând asociații
strânse

NU se folosește în următoarele cazuri:

Terenuri stâncoase
Terenuri mlăștinoase cu soluri hidromorfe acide
Pe mlaștini de turbă
Pe sărături acoperite ci solonețuri și solonceacuri
Pe terenuri otrăvite prin poluare.
Lemnul câinesc (Ligustrum vulgare)
= specie cu mare amplitudine ecologică,
nu suferă de ger și nici de secetă ori de fum

= are cerințe relativ modeste față de sol

= lăstărește, drajonează, marcotează,

butașește

= o specie pentru condiții moderate-grele

de degradare – poate fi folosită pe
terenurile erodate, stâncoase, depozite de
materiale fine, terenuri nisipoase, terenuri
alunecătoare
Formule și scheme de amestec utilizate la
împădurirea terenurilor degradate

culturile de amestec versus culturile pure

Formulele de împădurire (=compoziții) redau asortimentul și proporția
speciilor utilizate la împădurirea diferitelor tipuri de stațiuni.

În condițiile grele se preferă speciile arbustive ori culturile cu un

procent ridicat de arbuști.
Schemele de împădurire
= redau modul de asociere sau de amestec al
speciilor și dispunerea exemplarelor din speciile
respective, inclusiv distanțele dintre acestea.

Amestecul poate fi intim (inclusiv amestecul

sub formă de rânduri pure alterne) sau
grupat, sub formă de buchete sau benzi,
având mărimi diferite în funcție de condițiile
de lucru – cu cât condițiile de lucru sunt mai
grele cu atât buchetele sunt mai mici și
benzile mai înguste.
Tehnica instalarii culturilor
forestiere pe terenurile degradate
= modul în care se instalează culturile forestiere,
instalarea putându-se realiza atât pe terenuri cu soluri
pregătite și ameliorate, cât și în condiții de teren
nepregătit cu soluri neprelucrate și neameliorate.

Instalarea culturilor forestiere se poate realiza prin:

Plantare
Butășire
Însămânțare
 Înierbarea terenurilor
degradate și ameliorarea
pajiștilor naturale

Rolul vegetației ierbacee în

acțiunea de ameliorare și
tehnica înierbării
 Lucrările de înierbare + lucrările de împădurile = lucrări fitoameliorative.

Vegetația ierbacee deține un rol complex:

De ameliorare (ameliorarea prin fertilizare a unor
terenuri nisipoase și sărăturate; ameliorarea și
refacerea unor pajiști degradate situate în zona de
apărare a perimetrelor de ameliorare)

De consolidare (consolidarea rapidă a unor terenuri

erodabile și nisipoase, care ulterior vor fi împădurite)

De protecție

De estetizare

De producție.
Se utilizează specii de graminee (mai ales pentru
consolidare) și de leguminoase (mai ales pentru
fertilizare); pentru estetizare + producția de biomasă =
amestecuri de graminee și leguminoase.

Din pdv tehnic, înierbarea terenurilor poate fi

realizată în trei moduri şi anume:
1. prin însămânţare;
2. prin căptuşire cu brazde de iarbă;
3. prin răsădirea unor tufe de ierburi stolonifere.
Însămânțarea
= cea mai uzuală metodă de înierbare
= se aplică în condiții de sol pregătit anterior
= constă în administrarea prin împrăștiere manuală ori mecanizat a dozelor de
semințe stabilite anticipat

Speciile utilizate pentru însămânțare diferă de la caz la caz, în funcție de

condițiile de lucru și de scopul urmărit:
consolidarea temporară a terenurilor erodabile – zâzanie (Lolium perenne),
obsigă (Bromus inermis)
consolidarea nisipurilor mobile – ovăz de nisip (Elymus arrenarius), păiuş
(Festuca vaginata), secară (Secale silvestre)
fertilizarea nisipurilor – lupinul alb (Lupinus albus), lupinul galben (Lupinus
luteus), măzărichea (Vicia sativa), sparceta (Onobrychis viciaefolia)
fertilizarea sărăturilor – sulfină albă (Melilotus albus), sulfină galbenă
(Melilotus officinalis)
estetizare şi producţia de masă verde se folosesc diverse amestecuri din
specii de graminee şi leguminoase
Căptușirea cu brazde de iarbă

= constă în acoperirea suprafețelor de înverzit cu

brazde de iarbă sub forma unor fâșii de lungime
variabilă, late de aproximativ 20 cm și cu grosimea de
cel puțin 5 cm.

Căptușirea se realizează integral sau parțial, sub formă

de ochiuri (pătrate sau trapezoidale cu latura de circa 1
m), brazdele fiind prinse de suport cu ajutorul unor
țăruși.
Răsădirea de tufe
= metodă cu utilizare foarte restrânsă, datorită volumului mare de muncă
pe care-l reclamă

= constă în transplantarea pe suprafața de înierbat a unor tufe de specii

stolonifere (Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Poa nemoralis)

ESTETIZAREA taluzurilor:

Parthenocisus quinquefolia
Pregătirea solurilor din terenurile degradate în
vederea împăduririi

Pregătirea solurilor urmărește afânarea, aerisirea și

permeabilizarea solurilor prin înlăturarea stratului de țelină și
prin spargerea orizonturilor bătătorite, compactizate sau
pietrificate.

Pregătirea poate fi parțială sau totală și se realizează în:

Vetre
Tăblii
Benzi
Pe toată suprafața.
Vetrele
Tăbliile
Ameliorarea solului în vederea
împăduririi

Fertilizare

Amendare

Spălarea și îmbunătățirea texturii

Fertilizarea
Rol: de a troficiza solul și de a înlătura carențele
de nutriție.

În raport cu natura fertilizantului utilizat, există

trei forme de fertilizare:

1.Fertilizarea cu pământ vegetal

2.Fertilizarea cu îngrășăminte organice
3.Fertilizarea chimică
1. Fertilizarea cu pământ vegetal
= vizează cu precădere terenurile lipsite de sol, cu sol puțin sau sol alterat,
utilizându-se în general pe terenurile foarte puternic erodate, terenuri
stâncoase, râpi și taluze diverse, depozite grosiere, nisipuri mobile, mlaștini de
turbă, halde și terenuri poluate.

= constă în copertarea suprafeței de împădurit cu un strat de

pământ fertil sau în introducerea în gropile de plantare a unei
doze de pământ vegetal recoltat din apropiere ori adus din altă
parte.

Pământul trebuie să fie humifer (cât mai mult humus de tip mull
sau mull-moder...cel mai bun – mull calcic C/N=12).

Dozele de pământ = 10-30 dm3 (1-3 găleți) la groapa de plantare.

2. Fertilizarea cu îngrășăminte organice

= vizează, mai ales, terenurile nisipoase, terenurile cu exces de

apă și sărăturile.

= constă în împrăștierea pe suprafața solului sau pe platforma

teraselor a unei doze de fertilizanți organici, care se încorporează
în sol cu ajutorul uneltelor de lucru.

Cele mai utilizate substanțe fertilizante: gunoiul de grajd (sau de

fermă), gunoiul de târlă, rumegușul compostat și troficizat și
turba eutrofă (în cazul nisipurilor).

Dozele de îngrășăminte organice depind cu precădere de textura

solului =, fiind în general de ordinul a 15-30 tone la hectar.
3. Fertilizarea chimică
= procedeu întâlnit în solarii, pepiniere, răchitării, culturi
forestiere, arborete.
= pe terenurile degradate, se limitează la fertilizarea unor
coaste erodate sterile, terenuri nisipoase, mlaștini de turbă
oligotrofă ș.a.

= procedeul constă în împrăștierea pe vetre, tăblii, benzi, terase

sau întreaga suprafață prelucrată a unor produse industriale
(îngrășăminte chimice sau minerale).

În raport cu compoziția lor chimică, îngrășămintele minerale se

împart în: îngrășăminte cu azot, îngrășăminte cu fosfor,
îngrășăminte potasice și îngrășăminte complexe.
În general, fertilizarea chimică se face în anul al doilea de la
plantare, după ce puieții au depășit criza de adaptare.

= este un procedeu modern de ameliorare a solului

= s-a impus în practica agrosilvică datorită simplității

modului de lucru

= este toțuși un procedeu costisitor, fertilizanții fiind

scumpi

Fertilizanții sunt substanțe POLUANTE => utilizarea lor

reclamă prudență și moderație, pentru a preveni
poluarea mediului, în special a apelor.
Amendarea solurilor
= lucrarea de ameliorare a solului prin care
se face corectarea reacției acestuia, prin
administrarea amendamentelor

Există două forme:

1.Amendarea solurilor acide

2.Amendarea solurilor bazice
1. Amendarea solurilor acide
= operație de ridicare a valorii pH-ului

= vizează terenurile cu soluricu aciditate accentuată

(majoritatea terenurilor mlăștinoase, mlaștinile de
turbă oligotrofă și alte terenuri cu pH<5,5).

Prin amendarea solurilor acide se urmărește înlocuirea

ionilor de hidrogen și de aluminiu din complexul
coloidal cu ionii de calciu.
În acest sens, se utilizează piatra de var măcinată,
varul stins (Ca(OH)2) și varul ars (CaO).
2. Amendarea solurilor bazice
= operația de coborâre a pH-ului
= vizează cu precădere solurile halomorfe alcalizate și
alcalice
= în general, această operație apare necesară când
valoarea pH-ului > 8,5.

Prin amendarea solurilor bazice se urmărește, pe de o

parte înlocuirea ionilor de sodiu din complexul coloidal
cu ionii de calciu, iar pe de altă parte, neutralizarea
ionilor carbonatici în exces.

Cele mai uzuale amendamente: gipsul (CaSO4 * 2H2O),

fosfogipsul.
Spălarea solurilor

= îndepărtarea din sol și de pe suprafața acestuia a

unor substanțe nocive, realizată cu ajutorul curenților
de apă.

Cantitatea de apă care se administrează pe unitatea de

suprafață se numește normă de spălare; se
administrează într-un număr de 2-6 reprize (în funcție
de concentrația noxelor), despărțite de intervale de
circa 3 zile.
Îmbunătățirea texturii solului
Operația vizează solurile cu texturi extreme și se
referă, de regulă, la următoarele categorii de terenuri:
-terenuri nisipoase caracterizate prin nisipuri și
psamosoluri nisipoase și nisipo-lutoase cu un conținut
de argilă de până la 12%
- sărături și terenuri mlăștinoase caracterizate printr-
o textură argilo-lutoasă și argiloasă, cu un conținut de
argilă de peste 45%
Amenajarea terenurilor degradate în
vederea împăduririi
= aceste lucrări au un caracter special
= ridică costul investiției, dar asigură acțiunii un spor de siguranță, ca
urmare a ameliorării condițiilor de instalare a culturilor forestiere

Amenajarea terenurilor reprezintă acțiunea de pregătire a terenurilor, iar

lucrările de amanajare au rolul de a face terenurile respective apte pentru a
fi împădurite, prin remedierea unor stări necorespunzătoare.

Curățirea și nivelarea terenurilor degradate

Consolidarea terenurilor degradate
Stabilizarea terenurilor degradate
Drenarea locală a terenurilor
Curățirea și nivelarea terenurilor degradate
Curățirea vizează terenurile acoperite cu pietre, bolovani sau
diverse deșeuri, terenurile acoperite cu vegetație ierbacee înaltă,
terenurile al căror sol prezintă un orizont otrăvit cu săruri ori
noxe industriale.

= lucrarea poate îmbrăca mai multe forme: adunat pietre și

bolovani, adunat deșeuri diverse, defrișare, ierbicidare,
decopertarea stratului de turbă sau teren otrăvit.

Nivelarea = lucrarea de amenajare care vizează terenurile

denivelate cu ridicături (mușuroaie, movile) și microdepresiuni.
Aceasta se poate realiza atât pe cale manuală, cât și mecanizat
(cu buldozerul ori alte utilaje).
Consolidarea terenurilor degradate
Consolidarea versanților erodați
Uneori, pentru consolidarea terenurilor înclinate se
recurge la înierbare, dar de cele mai multe ori
consolidarea se realizează cu o serie de lucrări
speciale:
Terase simple
Terase sprijinite pe gărdulețe
Terase sprijinite de banchete
Gărdulețe intersectate
Terasele simple
= lucrări de consolidare în trepte, care se execută pe
terenurile erodate relativ stabile.
Lucrările se dispun în lungul curbelor de nivel sub
formă de rânduri, la distanța de 1,5-3 m între ele.

Roluri:
să fragmenteze traseele de scurgere
să rețină apa din precipitații și materialele care vin
din amont
să reducă volumul scurgerii și viteza de scurgere
să susțină puieții în primii 2-3 ani de la plantare
Terasele sprijinite de gărdulețe
= amenajări în trepte care se execută pe terenurile erodate instabile sau relativ
instabile și care au același rol ca și terasele simple, cu deosebirea că sunt lucrări
mai trainice, care pot susține puieții instalați pe o durata de până la 5 ani.
Terasele sprijinite de banchete
Tehnologia de execuție:
Gărdulețele intersectate
= lucrări de consolidare forte, care se execută pe
terenurile cele mai erozibile – ex: terenuri nude cu
panta de peste 45o

Acestea constă din gărdulețe dispuse oblic fașă de

curbele de nivel, astfel încât prin intersectare formează
ochiuri pătrate sau romboidale cu latura de 1-3 m.

Dezavantaj: sunt relativ scumpe și se execută greu

=> utilizarea lor se restrânge la condiții cu totul speciale.
Consolidarea râpilor și
taluzurilor diverse
Se poate realiza cu ajutorul:
teraselor simple, teraselor sprijinite și
gărdulețelor intersectate

lucrărilor executate în amonte de aceste

râpi - șanțuri cu val, gropi de retenție,
canale de coastă
Șanțurile cu val
= lucrări de captare și reținere a scurgerii
pluviale

se execută în amonte de râpile de

consolidat, pe suprafața care furnizează
apa de scurgere

se dispun în lungul curbelor de nivel

(șiruri continue ori întrerupte)
Gropile de retenție
= lucrări menite să capteze apele scurse din amonte

= se dispun în calea apelor de scurgere în șiruri alternative la

aproximativ 5 m una de alta

Canalele de coastă
= au rolul de a capta și de a dirija într-un debușeu natural apele
de scurgere

= canale cu secțiune trapezoidală înierbată

Consolidarea patului de
ravenă
Patul (=fundul) de ravenă reprezintă traseul în lungul
căruia se deplasează șuvoaiele torențiale, care în
deplasarea lor erodează, producând adâncirea albiilor
și subminarea taluzurilor și a râpii de obârșie.

Consolidarea vizează întregul traseu de scurgere, dar

mai ales sectorul terminal.

Consolidarea se realizează cu ajutorul GARNISAJELOR.

Garnisajele
= saltele de crăci dispuse în lungul patului ravenelor, în
sectorul terminal al acestuia, în scopul consolidării prin
împiedicarea acțiunii erozive a apelor de scurgere.

Se realizează în două variante:

a. Garnisajele de tip 1 (salteaua este formată dintr-un strat de
crăci așezate cu vârful în sus, gros de aprox 30 cm)

b. Garnisajele de tip 2 (salteaua este formată din două straturi

de ramuri – unul inferior cu ramurile dispuse transversal, gros de
20 cm și altul superior alcătuit din ramuri cu vârful în sus, gros de
30 cm)
Garnisajele de tipul 1
Garnisajele de tipul 2
Stabilizarea terenurilor degradate
Stabilizarea terenurilor fugitive
Împădurirea terenurilor fugitive reclamă
rezolvarea următoarelor două probleme:

 refacerea sau consolidarea sprijinului lateral

distrus ori avariat de eroziune sau în urma unor
acțiuni antropice

 împiedicarea infiltrațiilor concentrate de apă și/sau

eliminarea apelor infiltrate
Refacerea sprijinului lateral al terenurilor
= se realizează cu ajutorul zidurilor de sprijin
= au o secțiune trapezoidală
h=înălțimea totală
he=înălțimea elevației
hf=adâncimea de fundare
b=lățimea la bază
a=înălțimea la
coronament
α=unghiul de înclinare a
paramentului aval
β=unghiul de înclinare a
terenului
ζ=unghiul taluzului
natural
Împiedicarea infiltrațiilor
concentrate
= se realizează prin:
lucrări de nivelare efectuate manual sau mecanizat

lucrări de amenajare (astuparea crăpăturilor cu argilă

bătută, captarea izvoarelor existente și conducerea
apelor captate printr-o rigolă și executarea unui canal de
gardă)

lucrări de eliminare a apelor infiltrate – se realizează

printr-o rețea de drenuri
Stabilizarea nisipurilor mobile
Pentru stabilizarea nisipurilor și evitarea
dezrădăcinării și înnisipării puieților se fac
lucrări de înierbare cu psamofite sau se recurge
la lucrări specifice:

1.Instalarea de obstacole mecanice verticale

sau orizontale

2.Administrarea de lianți naturali sau industriali

3.Executarea unor cavități paradeflație

Desecarea terenurilor forestiere
= acțiunea tehnică de îndepărtare a excesului de apă care se
acumulează pe sol sau în sol.

Desecarea este considerată o acțiune care vizează numai apele

de suprafașă, iar drenajul – o acțiune care fie că se referă la
îndepărtarea apelor freatice în general, fie că are în vedere
numai coborârea nivelului freatic.

Desecarea îmbracă două forme fundamentale:

1. Eliminarea apelor de băltire sau desecarea propiu-zisă
2. Coborârea nivelului freatic sau drenajul propriu-zis
Lucrările de desecare sunt necesare și
sunt reclamate de imperative de ordin:
1. ecologico-stațional: legate de redresara echilibrului
hidrologic, de ameliorarea proprietăților solului

2. silvotehnic: legate de menținerea în cultură a unor

specii existente sau de introducerea în cultură a
unor specii noi

3. economic: sporirea producției de biomasă.

Desecarea se realizează printr-un ansamblu de
construcții, instalații și amenajări, formând sistemul de
desecare.

Sistemul de desecare cuprinde:

Suprafața desecabilă

O rețea de canale

O gură de descărcare

Lucrări și instalații auxiliare

Proiectarea sistemelor de desecare
trebuie să rezolve următoarele probleme:
1. Alegerea receptorului apelor îndepărtate și
amplasarea gurii de descărcare

2. Asigurarea reversibilității sistemului proiectat

3. Amplasarea, racordarea și dimensionarea cu grijă a

rețelei de canale
1. Alegerea receptorului apelor îndepărtate și
amplasarea gurii de descărcare
În general, ca receptori pot servi cursurile naturale de apă,
bălțile, lacurile, ravenele etc.
Cei mai obișnuiți sunt râurile și pâraiele.

În unele situații (în substratul litologic există straturi poroase

formate din nisip, pietriș, care pot primi excesul de apă de la
suprafață) se execută puțuri de absorbție cu rol de receptori.
2. Asigurarea reversibilității sistemului
proiectat

Trebuie ținut cont că în multe zone terenurile cu

exces de apă pot suferi periodic de deficit de
apă.

Astfel, sistemele proiectate trebuie să

funcționeze în dublu sens, ca sisteme de
desecare-irigare.
3. Amplasarea, racordarea și dimensionarea
cu grijă a rețelei de canale
= reprezintă aspecte de mare interes, care condiționează
eficiența lucrării.

Amplasarea se va face în raport cu topografia terenului

precum și cu parcelarul unităților de producție.

Racordarea se va realiza atât în plan orizontal, cât și în plan

vertical, asigurând o scurgere normală a apelor.

Dimensionarea rețelei de canale se va face respectând trei

condiții: condiția de debit, condiția de viteză și condiția de
pantă.