„Treimea” sfinților români de la poalele Parângului – mărturisiri și note

duhovnicești

Zeci, poate chiar sute de autocare cu pelerini ajung în fiecare săptămână la Prislop. Vin
creștinii să se închine în biserica mănăstirii bătrâne de șapte veacuri, să pună o floare, să
aprindă o lumină și să se roage fierbinte la mormântul părintelui Arsenie Boca, cel trecut la
Domnul cu exact trei decenii în urmă. Am făcut și noi acest pelerinaj, de mai multe ori
chiar, adăugând smereniei creștinului practicant și curiozitatea (deloc lipsită de respect,
însă) a jurnalistului. Am vrut să aflăm ce îi aduce pe români la crucea aceluia pe care, de
multă vreme deja, l-au numit... „Sfântul Ardealului”. Am mers agale, în rând cu ei, cei care
purtau în mâini flori și lumânări, iar în inimă multe speranțe.

Trei dintre marii duhovnici ai neamului românesc și-au încrustat destinul în existența
multiseculară a Mănăstirii Prislop: Sfântul Nicodim de la Tismana (sec. XIV-XV –
întemeietorul primelor obști de călugări din Țara Românească), Sfântul Cuvios Ioan de la
Prislop (sec. XV-XVI, canonizat în anul 1992) și părintele Arsenie Boca (sec. XX, a cărui
viitoare canonizare a fost anunțată în această toamnă de către Patriarhia Română). „S-a
luat act de propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Ardealului de canonizare a
părintelui Arsenie Boca și de documentația înaintată în acest sens. A fost aprobată
transmiterea acestei propuneri Subcomisiei sinodale pentru canonizarea sfinților români”, a
transmis BOR cu puțină vreme înainte de împlinirea a 30 de ani de la trecerea sa la
Domnul. 30 de ani în care pietatea credincioșilor români ortodocși față de Arsenie Boca a
fost tot mai mare, așa cum a crescut și numărul pelerinilor la mormântul său de la
Mănăstirea Prislop (ca și în toate locurile care sunt legate acesta: Mănăstirea Sâmbăta de
Sus, unde a fost și stareț; Drăgănescu, unde a pictat într-un chip neobișnuit biserica), iar
minunile făptuite după moarte s-au adăugat celor din timpul vieții sale...
Călugării Nicodim, Ioan și Arsenie își plimbă duhul sfânt peste locul însemnat de trecerea
lor lumească. Pierdute în negura vremii, începuturile acestei mănăstiri se leagă, prin
legendă, de prezența Sfântului Nicodim, întemeietorul primelor obști de călugări în Țara
Românească, la Tismana și la Vodița. Aici, la Prislop, se pare că a copiat Nicodim, în 1404,
celebrul său „Tetraevangheliar” și tot aici s-a nevoit, într-o peșteră, cuviosul Ion Sihastrul,
pomenit de Cezar Bolliac, descoperitorul „Plângerii Mănăstirii Silvașului”, manuscris în
versuri lăsat urmașilor de călugărul Efrem (secolul XVIII). Azi, mănăstirea cu hramul
Sfântul Evanghelist Ioan trăiește din acest valoros trecut, dar și din smerenia și vrednicia
celor 30 de călugărițe, precum maica Timoteea, care a ținut registrele contabile și casieria
mănăstirii până la vârsta de 100 de ani.

Alături de pelerini

Era o amiază de primăvară, cu parfum de verde crud și de vânt abia dezbrăcat de zăpezi,
când am ajuns întâia dată la Prislop. Era o zi obișnuită din an, dar numărul credincioșilor
impresiona. În pas cu mine, o familie tânără urca panta ușoară spre cimitir. Doi părinți
având între ei și ținându-l fiecare de câte o mână, un prunc bălai, cu ochi plini de lumină.
Nu știu ce îi vor fi spus părinții, dar copilul – să fi avut vreo cinci-șase anișori – era de o
gravitate surprinzătoare: „Mămico, vreau să mă rog la părintele, să o facă bine pe bunica.
Dacă mă rog la el, o să fie bine, nu-i așa?”. Un suspin s-a auzit, ușor, dinspre mamă. „Da,
puiule, dacă te rogi tu, cu sufletul tău curat, bunica se va face bine”. În spatele meu, două
bătrâne vorbeau tot despre Arsenie Boca și minunile lui. „Când am fost ultima dată la
părintele, era zăpada mare, de jur împrejur, numai pe florile de pe mormântul lui nu
căzuse niciun fulg și toate florile erau proaspete, de parcă ar fi fost abia culese...”, îi
mărturisea una dintre ele celeilalte. „O să vezi și tu: aerul e altfel, acolo, mai ușor de
respirat. Eu îngenunchez și mă rog la părintele Boca să-mi ia oboseala din picioare și din
inimă și de fiecare dată când mă ridic mă simt cu douăzeci de ani mai tânără...”. Cealaltă
bătrână nu rostea niciun cuvânt. Era pentru prima dată la Prislop și gândurile i se
învălmășeau, dar aveau să se așeze toate la locul lor, o dată ce va fi ajuns la buza
mormântului... Urcam, alături de pelerini, dar alții asemenea lor coborau, trecând pe lângă
noi cu fețe transfigurate. Ei au trăit deja acele clipe de comunicare/comuniune... ruga și
rugăciunile lor au fost ridicate spre ceruri. Este impresionant efectul pe care îl au aceștia
asupra celor care încă nu au ajuns la mormânt. Pare că „Sfântul Ardealului” le-a dat rosturi
și speranțe noi.

O familie profund creștină

Al doilea drum pe care l-am făcut la mănăstirea situată la doar 13 kilometri de orașul
Hațeg mi-a oferit șansa unei întâlniri nesperate. Cea cu duhovnicul de azi al Prislopului,
părintele Nifon. Acesta are o poveste de viață surprinzătoare și, de mai mult de 50 de ani,
împletită cu existența lui Arsenie Boca. Mai ales, cu posteritatea acestuia.
Ca și acela pentru care și la care zilnic se roagă, părintele Nifon a jinduit de mic copil să
devină monah. Pe numele său de mirean Nicolae, a intrat frate de mănăstire la 20 de ani,
la Cozia, unde a urmat și Școala de Cântăreți Bisericești. Acolo l-a aflat decretul 410 din
1959, prin care multe mănăstiri și schituri erau închise, iar monahii și frații tineri erau
alungați, iar el nu s-a mai putut călugări. A fost apoi cântăreț la Mănăstirea Curtea de
Argeș, unde a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soție. Ana era o tânără profund
religioasă, care l-a impresionat prin curăția și credința ei: „Așa o fată ar fi trebuit să-mi fie
soață, dacă ar fi fost să mă căsătoresc...”, și-a zis atunci tânărul cântăreț la strană. Iar în
puțină vreme chiar asta s-a întâmplat, cel care le-a binecuvântat căsnicia fiind chiar
părintele Arsenie Boca. A avut o influență covârșitoare asupra deciziei celor doi tineri și,
mai ales, l-a făcut pe Nicolae să accepte că – cel puțin pentru o vreme – nu viața de
monah e a lui, ci aceea de cap de familie. Cu Ana, Nicolae a avut patru copii, două fete și
doi băieți. Băieții sunt unul preot, celălat monah. Fetele – una i-a murit, cealaltă este
călugăriță. El și-a împlinit destinul ca stâlp al familiei până la începutul anilor 2000, când
preoteasa Ana a trecut la Domnul. Apoi... s-a alăturat părintelui Arsenie Boca, la
Mănăstirea Prislop, veghindu-i memoria. Spre mormântul plin de flori și candele urcăm
împreună...

Un drum de credință

Îl urmez pe părintele duhovnic Nifon, pe drumul în pantă către cimitir. „E un drum de

credință”, ne spune părintele, care cunoaște trecutul Mănăstirii Prislop mai bine ca oricine.
„Fericirea a fost că drumul acesta de credință părintele Arsenie Boca l-a deschis... L-am
cunoscut, acum mai bine de o jumătate de veac, la București, unde primise domiciliu
forțat”. Pe atunci, cântărețul în strană Nicolae, fratele alungat printr-un decret din
Mănăstirea Cozia, tânărul care văzuse frumusețea și trăirea creștină a Anei, trebuia să ia o
decizie pentru viitor: își va întemeia o familie sau va aștepta un moment prielnic pentru a
se nevoi ca monah? Arsenie Boca l-a încurajat să se căsătorească, spunându-i că, într-o zi,
el, părintele Arsenie, va avea trebuință de „umărul lui”. I-a zis că mai multe va face pentru
biserica ortodoxă căsătorindu-se. Ca de atâtea alte ori, părintele Boca a fost un vizionar.
Cei trei copii supraviețuitori ai lui Nicolae și ai Anei și-au dedicat viața ortodoxiei (unul, ca
preot, ceilalți, călugărindu-se), iar el, tuns în monahism, la Prislop, merge acum pe drumul
de credință deschis de marele duhovnic.

I-a purtat sicriul pe umăr

Se împlinesc 30 ani de când i-a dus, pe umăr, sicriul: „Era ușor ca un fulg! De fapt, nu
știu, eu îl duceam, sau el mă ducea pe mine?”, spune părintele Nifon. „Cunoștea dinainte
că va pleca spre Domnul, așa că și-a ales locul de mormânt, și-a scris data pe cruce... A
fost un sfânt. Țin minte că mâinile sale, uscate pe deasupra, aveau palmele roșii; roșii de
atâtea mângâieri și binecuvântări, de-atâtea înălțări ale sfântului potir de împărtășanie și
de atâtea atingeri de filele Evangheliei... Trăia cu mintea în ceruri. Îl vedeam cum se
concentra, ca să vorbească, dincolo, cu lumea imaterială. De aceea, cred, a făcut și încă
mai face multe minuni. Cei care se roagă în fața crucii sale primesc iertare și alinarea
durerilor...”
Părintele Nifon privește în jur; privim și noi: de nicăierea, au apărut zeci de pelerini și
eleve de la Seminarul Teologic Monahal „Sfânta Ecaterina”. Deja nu mai suntem în
interviu, ci într-un fel de „direct” ad-hoc, cum nu se-ntâmplă de multe ori în viață. Lumea
se apropie tot mai mult de noi, ocolind mormântul înfășurat în flori. Părintele, ca-ntr-o
biserică fără cupolă, își înalță mai avan rugăciunea la cer...

Al treilea ctitor

Părintele Arsenie Boca este considerat al treilea ctitor al Mănăstirii Prislop, deoarece în cei
41 de ani cât a fost călugăr aici a pictat fresce și icoane deosebit de valoroase, a
reorganizat viața de obște și a redat mănăstirii (care a fost 200 de ani, până în 1948, locaș
al bisericii greco-romane) strălucirea și frumusețea sa originară. Torturat și vânat de
Securitate, părintele este omul despre care se spune că a schimbat, în inima secolului al
XX-lea, fața monahismului ortodox. Duhovnic și clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor
dar și mare învățat, teolog și pictor de icoane, el este, după cum îl caracteriza părintele dr
Dumitru Stăniloae, „un fenomen unic în istoria monahismului românesc”. „Din câți oameni
am cunoscut eu și care au lucrat în Biserică” – mărturisea și părintele Teofil Pârâian, cel
care a fost, până acum un deceniu, duhovnicul Mănăstirii Sâmbăta de Sus – „socot că
părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea tuturor viețuitorilor și
propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

Reguli pentru zilele de post

Rememorez un alt drum la Mănăstirea Prislop, într-o zi din Postul cel Mare al Paștilor. Îmi
amintesc vorbele ce mi-au fost spuse atunci de stareța așezământului monahal, Pavelida
Muntean, vorbe care se potrivesc și acum, în Postul Crăciunului. Maica stareță ne-a
cercetat mai întâi, bine de tot, ca nu cumva bărbații să aibă țigara aprinsă ori femeile să
poarte pantaloni... „În post”, ne-a spus ea, „omul își face o cercetare individuală a tot ce a
comis rău și-și mărturisește, în biserică, păcatele, lepădându-se de ele și astfel putând să
ajungă la sfânta împărtășanie. Pregătirea e, deci, mai mult spirituală...” Asta e valabil
pentru oricare dintre posturile de peste an. Maica stareță ne îmbie să gustăm și noi un
borș mănăstiresc de post și să bem din izvorul tămăduitor al Domniței Zamfira, fiica
domnitorului valah Moise Vodă Basarab, considerată a fi al doilea ctitor al mănăstirii.
7 veacuri de viață monahală

Părintele Arsenie Boca este al treilea ctitor, Domnița Zamfira – al doilea. Dar cine a fost cel
dintâi? Această sihăstrie de la poalele Munților Parâng și Prislop este unul dintre cele mai
vechi și renumite așezăminte monahale din Transilvania. Tradiția spune că primii sihaștri s-
au așezat în aceste păduri – zise „ale Silvașului”, după satul din apropiere – în secolul al
XIII-lea. La anul 1400 – deci după mai mult de 100 de ani – când a ajuns aici Sfântul
Nicodim de la Tismana, locul era plin de chilii săpate în munte și de colibe de lemn, în care
duceau viață isihastă monahi retrași de la mănăstirile Râmeți și Hodoș-Bodrog. Ei se
întâlneau, la marile sărbători, într-o biserică de lemn cu hramul Sfântului Ioan Teologul. Se
mai zice că unul dintre ei ar fi făcut un pelerinaj, pe jos, până la Muntele Athos, unde l-a
cunoscut pe Sfântul Nicodim, la Mănăstirea Hilandar. Mai târziu, când Nicodim a venit în
Țara Românească, și-a adus aminte despre locul de unde venea acel pelerin și a decis să
se retragă el însuși în aceleași păduri ale Silvașului. Acolo a întemeiat Mănăstirea Silvașului
(mănăstirea numită mai târziu: Prislop), adunându-i pe eremiți la viața de obște. Tot el a
scris cartea considerată a fi cea mai veche din Țara Românească, un „Tetraevangheliar”.
În vremea sa, așezământul monahal devine metoc al Mănăstirii Tismana.
Cronica primelor secole de monahism se găsește într-unul dintre cele mai vechi texte de
poezie religioasă de pe teritoriul României: „Plângerea Mănăstirii Silvașului” (1762). Aici
sunt amintiți atât Nicodim, când și Sfântul Ioan de la Prislop, sihastru originar din satul
apropiat, Silvașul de Sus, ale cărui moaște au fost, se pare, duse la Tismana, de unde apoi
s-au risipit în lume.
Viață intensă spirituală, la Prislop! De la cei dintâi eremiți la Părintele Arsenie Boca, a cărui
canonizare este atât de așteptată de credincioșii români....

Fragment din „Plângerea Mănăstirii Silvașului”

„Și atunci, un tânăr oarecare din sat

Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a urmat;
Din lume și rudenii cu totul au ieșit
De aici la mine au venit.
Într-o stâncă chilie și-au făcut
În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut
Și pe el după sfârșit Dumnezeu l-a proslăvit;
Peștera și acum se găsește
Și «Chilia Sfântului» se numește.
Iară după oarecare întâmplare,
Cu a lui Dumnezeu înainte apărare,
Rudele sfântului cele din sat
Moaștele cu totul le-au ridicat
Și în Țara Românească le-au adus
La oarecare mănăstire le-au pus.
Însă la neamul lui pururea se pomenește
Fiindcă și o părticică din moaștele lui se găsește.”

Valentin Țigău