INSTRUIREA DIFERENŢIATĂ A PREŞCOLARILOR

Problema instruirii diferenţiate a preşcolarilor este de stringentă actualitate, se înscrie

printre temele abordate cu prioritate în programele de perfecţionare a cadrelor didactice.

Amploarea preocupărilor şi efervescenţa discuţiilor pe această temă, precum şi interesul

crescând pentru găsirea unor soluţii corespunzătoare sunt corelate cu intenţiile factorilor
decizionali, care, răspunzând unor necesităţi, multă vreme ignorate, încearcă să adapteze mai
accentuat învăţământul la particularităţile psihofizice, individuale şi de vârstă ale copiilor, în
vederea dezvoltării cât mai depline a personalităţii acestora.

Din multitudinea factorilor care conduc la necesitatea realizării unei activităţi didactice
diferenţiate, acelea care au impus au fost deosebirile dintre copiii de aceeaşi vârstă, supuşi unui
proces comun de instruire; înţelegerea nevoii de a nu uniformiza, ci de a oferi condiţii de
afirmare a celor dotaţi cu înzestrări deosebite, ori cu ritmuri mai alerte ori mai lente în
acumulări. Ele privesc dimensionarea psihologică a personalităţii umane care se distinge printr-o
sinteză de dispoziţii, tendinţe biologice, înclinaţii înnăscute, pe de o parte, şi însuşiri formate în
cursul vieţii şi activităţii, pe de altă parte. Deosebirile individuale sunt o realitate, iar natura şi
gradul lor de dezvoltare sunt de multe ori uşor sesizabile, astfel că nu ne vom găsi niciodată în
faţa omului în general, ci în faţa unui om particular, a unui individ care, de multa ori, se
dovedeşte a fi o enigmă.

Deosebirile dintre indivizi pot fi calitative, relevând natura şi caracteristicile unor

dispoziţii ale subiectului, ori cantitative, exprimând gradul de dezvoltare a unor trăsături sau
capacităţi. În conţinutul acestei clasificări se poate menţiona faptul că unele trăsături individuale
sunt relativ simple, în timp ce altele se disting printr-un grad ridicat de complexitate. De
asemenea, întâlnim o asemănare între aceste capacităţi, ceea ce permite gruparea acelora cu
trăsături apropiate în vederea realizării învăţământului colectiv, cu grupuri mai mari sau mai mici
de copii.

O strategie care să ducă la o difenţiete corectă în instruirea diferenţiată a copiilor implică

factori de natură psihologică:
a). Cunoaşterea particularităţilor psihice ale copiilor corelate cu randamentul lor la grupă;

b). Clasificarea copiilor din grupă în funcţie de particularităţile activităţii de gândire şi a

capacităţii lor de învăţare.

În final diferenţierea copiilor trebuie orientată după acele aspecte care influenţează cel
mai puternic randamentul lor la grupă. Trebuie ca educatoarea să-şi stabilească un sistem de
lucru adecvat la capacităţile de lucru ale copiilor din grupa ei, dar ţinând cont şi de randamentul
pe care copiii îl au. Trebuie să se evite separarea copiilor capabili de un randament ridicat de cei
cu un randament mai scăzut.

Modul de grupare al copiilor are în vedere următoarele aspecte:

a). Conţinutul învăţării; b).Modul de grupare al copiilor; c).Sarcina pe care o primesc copiii
pentru a fii executată; d). Timpul şi ritmul de lucru al fiecărui copil.

În acest sens educatoarea poate recurge la diferite variaţii în conţinutul structurii şi

ritmului de lucru, acelaşi conţinut, dat timp variabil, acelşi ritm, dar timp variabil de lucru,
conţinut diferit ca volum de lucru şi complexitate, precum şi grupări diferite ale copiilor, însoţite
de variabilitatea metodelor de lucru şi a modalităţilor de realizare a conţinuturilor.

Aceste consideratii teoretice ghidează munca de zi cu zi a educatoarei, care prin modul

cum concepe, organizează şi desfăşoară activitatea la grupă, îi tratează diferenţiat ori de câte ori
este nevoie, dar şi conform constatărilor zilnice.

BIBLIOGRAFIE:

1.Revista Învăţământului Preşcolar nr.3-4/1996 şi nr. 1-2/2009;

2.Tomşa,Ghe.,Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Supliment al Revistei

Învăţământului Preşcolar, (2005), Bucureşti;

3.Barbu,H., Popescu,E., Activităţi de joc şi recreativ-distractive,(1993), Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti.