Balada populară, ,,Petru Petrișor’’

Baladă populară sau cântecul bătrânesc este o creație epică în versuri, în care se relatează evenimente mitice,
eroice, istorice sau legendare, sub forma unor întâmplări cu note fantastice, la care participă personaje antitetice,
implicate în conflicte puternice, îmbinând realul cu fabulosul într-un cântec destinat ascultării. Balada populară se
distinge prin cele cinci caractere ale folclorului literar: anonim, colectiv, tradițional, sincretic și oral.
O operă care ilustrează această specie literară este si ,,Petru Petrișor", fiind o baladă fantastică, iar tema o
constituie consecințele unor vise ale unui haiduc.
În primul rând, acțiunea este simplă și urmărește un singur fir narativ. Autorul anonim narează câteva aspecte
importante din viața lui Petru Petrișor. Mama îi spune băiatului că sfârșitul lui este aproape și trebuie să fugă.
Petre perindă peste dealuri și peste văi, iar când vede vreun dușman pune mâna pe armă și scoate cizma din
picior. Momentul tensionat este reprezentat de clipa în care Petre este pus jos și legat, iar finalul este marcat de
scăparea acestuia datorită puterilor sale. Motivele populare specifice se regăsesc în țesătura epică a baladei,
precum visele, fuga, pedeapsa și plânsul.. Cadrul spațial este vag precizat-,,pe-aici’’, ,,pe cale’’, iar timpul
,,Aseară, de la o vreme’’.
Modurile de expunere se îmbină pe parcursul derulării evenimentelor, narațiunea care are rolul de a relata
întâmplările, dialogul întrerupe firul narativ și oferă dramatism, iar descrierile punctează detalii ale personajului
principal ,,tu de ‘nalt’’, ,,se făcea leu turbat’’.
În al doilea rând, sunt prezente personajele înzestrate cu puteri excepționale, care sunt caracterizate în antiteză:
Petru Petrișor reprezintă tipul haiducului curajos, puternic și neînfricat. Nu se teme de răutatea dușmanilor și de
ceea ce ar putea păți. Dușmanii constituie caractere malițioase și răzbunătoare, însă fără a conștientiza că
adversarul este un ,,leu turbat’’.
De asemenea, caracterul baladesc al operei este susținut la nivelul expresivității, limbajul are note arhaice
,,căpătâie’’, ,,nalt’’, stilul baladei se caracterizează prin oralitatea evidentă în text: prin paralelismul sintactic
(,,Și…Și...Și’’) și prin repetiția populară ,,Tot mă mir’’ , prin exclamația ,,E scurtarea vieții tale!’’, prin forma
pronominală de dativ etic ,,mi-l lega’’ ce redă implicarea afectivă a naratorului, dar și prin prezența diminutivelor
,,trupușor’’ , ,,Petrișor’’. Versificația baladei este în legătură cu sincretismul acestei creații-versurile au o măsură
scurtă, 7-8 silabe, rima este împerecheată, ritmul este trohaic, facilitând transpunerea pe muzică a operei.
În concluzie, caracterul epic, personajele specifice și întâmplarea deosebită surprinsă din trecut dovedesc faptul
că opera ,,Petru Petrișor’’ este o baladă populară.

Caracterizarea unui personaj-Gazda ,,Dărnicie’’, Mircea Sântimbreanu

Personajul este o instanță narativă definitorie pentru genul epic, o creație a autorului menită a exprima viziunea
acestuia asupra unei teme literare, transmițând-o cititorului prin fapte, relații, limbaj și comportament specific
naturii sale ficționale.
În fragmentul ,,Dărnicie’’ de Mircea Sântimbreanu, Gazda este personajul principal, deoarece autorul evidențiază
comportamentul acestuia în raport cu celelalte personaje. Acesta este un băiat care vrea să pară cee ce nu este
și care arată că nu știe ce înseamnă să fii un adevărat prieten. Trăsăturile lui sunt redate prin caracterizarea
directă, cât și prin caracterizarea indirectă, ce reiese din limbaj, comportament, relațiile cu alte personaje și
întâmplările la care participă. Aici, Gazda este surprinsă în momentul în care stă pe covor cu prietenul său și-i
mărturisește cât de important este Vintilă, un alt amic și cât de multe ar face pentru el. Soneria se aude, Vintilă își
face apariția pentru a lua patinele promise de către gazdă. Băiatul își roagă musafirul să-I spună acestuia că nu
este acasă. Văzând că nu i se răspunde, tânărul pleacă, iar discuția celor doi continuă.
Nu sunt precizate detalii de ordin fizic în ceea ce privește Gazda, deoarece acesta reprezintă un tip uman,
generalizând o întreagă categorie socială-omul fals, ipocrit.
Personajului i se conturează un portret moral, complex, realizat prin mai multe mijloace de caracterizare. În mod
direct, gazda ,,glăsuiește emoționată’’, fiindcă personajul vrea să îl convingă pe musafirul său că este un prieten
adevărat. De asemenea, ,,pentru mine prietenia înseamnă…generozitate, dăruire, nu drămuire’’, arată falsitatea
omului.
Tot în mod direct, ,,se întoarce indispus’’, sugestie a dezinteresului sau disprețului față de Vintilă, dar și plictiseala
sa ,,ridică plictisit din umeri’’.
Alte trăsături ale personajului sunt prezentate prin procedeele indirecte. Comportamentul acestuia reliefează
superficialitatea de care dă dovadă în relația de prietenie. Din limbajul acestuia, reiese aroganța ,,să-și
cumpere!’’, dar și nepăsarea față de promisiunea făcută lui Vintilă ,,Unde am rămas?’’
Portretul pe care și-l realizează singur este în totală antiteză cu cel reieșit din faptele sale.
În concluzie, Gazda este un personaj ale cărui trăsături morale sunt bine evidențiate în fragment, iar portretul său
este emblematic pentru categoria umană, reprezentată de tipul omului fals, ipocrit

Vitoria Lipan din romanul ,,Baltagul’’,2020

Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre capodoperele marelui
scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman
constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine realistă a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri
simbolice și mitice.
G.Călinescu afirmă că romanul „Baltagul” are o „intrigă antropologică”, antropologia fiind știința care studiază
originea și evoluția omului. Sensul afirmației lui G.Călinescu este că, în romanul sadovenian, pe primul plan se
află viața muntenilor, orânduită după vechi legi nescrise și că Vitoria Lipan este o exponentă a acestora. Ei sunt
caracterizați ca fiind „iuți și nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără grijă-
n bucurii ca și-n arșițele lor de Cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinele lor de la începutul lumii, ferindu-
se de alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru, - mai cu samă stau ei în
fața soarelui cu-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se dezmiardă și lucește de cântec, de prietenie.”
„Baltagul” prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l apropie de balada
păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto: „Stăpâne, stăpâne, / Mai
cheamă și-un câne”.
Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, se înscrie printre personajele feminine
din literatura română remarcabile prin puterea voinței lor: Vidra, din drama „Răzvan și Vidra” de Hasdeu; Mara,
din romanul cu același titlu de I.Slavici; Anca, din drama lui I.L.Caragiale, „Năpasta”. Prin implicarea ei în
căutarea soțului ucis de ceilalți doi oieri, Vitoria Lipan poate fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul,
din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar harnic și oier.
Drama care intervine în viața ei (dispariția lui Nechifor, despre care ea înțelege imediat că a murit), o obligă să-și
părăsească, pentru un timp, gospodăria, lăsând-o în seama argatului Mitrea, și să plece în căutarea rămășițelor
pământești ale soțului ei, spre a-i da lui Nechifor o înmormântare creștinească și spre a face dreptate,
pedepsindu-i pe ucigași.
Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și a cărei tinerețe se păstrează
în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă
costumul femeilor de la munte.
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile trăsături de caracter.
Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl iubea ca la început, deși aveau
acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”.
Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră conflicte, acestea erau trecătoare și Nechifor se întorcea de fiecare dată la
ea, „ca la apa cea bună”.
Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se manifestă cu
severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l
maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de faptul că Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi
ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”, adică vrăjitoare. Fiul simte că mama lui nu-și manifestă
dragostea față de el: „[...] totuși nu i se putea alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.
Vitoria întreprinde călătoria în căutarea soțului ei din dragoste pentru acesta și din spirit de dreptate. Iubindu-l pe
Nechifor, ea nu poate să-l lase neîngropat și se străduiește să-i facă slujba de înmormântare, pentru ca sufletul
lui să-și găsească liniștea și să poată dobândi viața veșnică. Din acest punct de vedere, ea poate fi comparată cu
Antigona, personajul principal al tragediei lui Sofocle. Cu prețul vieții ei, Antigona îndeplinește ritualurile funerare
pentru fratele ei, Polinice, lăsat neîngropat din porunca regelui Creon, în ciuda legilor divine.
Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din dorința de a se face
dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza, cere iertare, Vitoria spune: „Poate să
trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că ucigașul este pe moarte, adaugă creștinește:
„Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al dreptății, Vitoria nu avusese odihnă și își pusese energia și
inteligența în slujba găsirii ucigașilor. Ea îi descoperă urmărind pas cu pas calea lui Nechifor, întrebând din sat în
sat, din han în han, de cei trei oameni, dintre care unul avea căciulă brumărie, până când descoperă că acesta a
dispărut între Sabasa și Suha. Bănuindu-i de crimă pe tovarășii de drum ai lui Nechifor, Bogza și Cuțui, Vitoria le
învrăjbește pe soțiile lor și îi prinde cu viclenie în capcană. Cu inteligența ei remarcabilă, reconstituie
desfășurarea crimei pe care o povestește la praznicul de înmormântare, pentru a observa reacția criminalilor și a-i
determina să se demaște. Ea acționează, astfel, ca și Hamlet, care îi pune pe actori să joace o pantomimă care
să reconstituie moartea tatălui său, spre a urmări reacția asasinului.
Pe parcursul romanului, Vitoria dovedește o uimitoare tărie de caracter. Când dobândește certitudinea morții lui
Nechifor, soția lui nu plânge, deși sufletul îi este îndurerat. În primul rând, ea trebuie să-și îndeplinească datoria:
„Avea de căutat, de găsit și de rânduit. De plâns a plânge mai pe urmă. Acuma n-are vreme.” Aceeași tărie de
caracter o face ca, imediat după înmnormântare, să stabilească tot ce are de făcut, după aceea întorcându-se la
viață, la îndatoririle față de copii și de gospodărie, după ce își împlinise datoria față de soțul ei, pe care avea să-l
păstreze veșnic în inimă și în amintire.
În toate acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la munte, „datinile lor de la începutul lumii”.
Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele naturii și ale visului. Astfel, ea știe că Nechifor a murit, pentru că-l
visează trecând călare o apă neagră și pentru că văzuse cocoșul cântând spre poartă. Când, în căutarea ei,
observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul că acolo era locul unde avea să-l găsească pe Nechifor.
Înțelegerea acestor semne dovedește și o legătură strânsă între munteancă și natură. Fapt specific pentru proza
lui Sadoveanu, natura contribuie și ea la caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria culege
primii ghiocei ai primăverii, care reflectă speranța și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut să cânte și
să înmugurească, simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca
clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.”
Arta neîntrecută a lui Sadoveanu realizează Vitoriei Lipan un portret complex, făcând din ea unul dintre
personajele remarcabile ale literaturii române.