VICTIMIZAREA MINORULUI

2.1. Noţiunea de victimă

Din punct de vedere penal, noţiunii de victimă îi corespunde noţiunea de subiect
pasiv al infracţiunii. Prin urmare, subiectul pasiv al infracţiunii este persoana vătămată penal,
adică aceea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea
de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii36.
Din punct de vedere lingvistic, cuvântul ,, victimă” are mai multe semnificaţii:
personă care suferă chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societăţii; persoană
care suferă urmările unei intâmplări nenorocite: boală, accident, catastrofă etc., iar în
antichitate, victima era un om sau un animal care urma să fie sacrificat. Prin victimă, vom
înţelege orice persoană umanăcare suferăconsecinţele fizice, materiale sau moraleale unei
acţiuni criminale, sau chiar a unei inacţiuni. Se vor analiza mai multe categorii de victime-
copii, dintre cele mai întâlnite, copii dispăruţi, copii abuzaţi fizic si sexual şi corelat cu
acestea şi cauzele care le determină victimizarea.
În cadrul grupelor victimale minorul reprezintă una din cele mai vulnerabile
categorii. Esenţa comportamentului victimei minore nu reprezintă nimic altceva decât baza
tuturor schimbărilor suferite în modul de gândire şi acţiune al victimei, în interacţiune cu
factorii agresionali. În felul acesta se stabilesc cauzele şi condiţiile fenomenului victimal,
dependenţele secundare ale atitudinilor victimei faţa de actul agresional. Factorii întâmplării
care amplifică sau reduc efectul victimal dezvăluind dependenţa atitudinii numai de
temperament. Această dependenţă este diferită pentru fiecare gen de agresiune în parte.
În condiţiile lipsei unei experienţe de viaţă, dependenţa victimei faţă de temperament
este mai accentuată. În fond, indiferent de condiţiile realităţii mediului ambiental, această
regulă îşi păstrează valabilitatea deoarece interesele si atitudinile victimei minore sunt în
opoziţie cu actul agresional( care apare ca rezultat al abstragerii agresorului de la norma
morală şi regula socială)37.
Formarea cunoştinţelor despre ansamblul actelor agresionale este posibilă numai în
cazuri în care raporturile existente cu diferiţi agresori, în perioada anterioară, au generat o
formă de raţionare perceptibilă în comportamentul victimei minore.
Implicarea minorului în desfăşurarea agresivităţii generează raporturile cu agresorul,
iar prin intermediul repetării aceloraşi acte agresionale poate forma dependenţa gândirii
victimei de atitudinea agresorului.
 Posibilitatea de a stabili, prin intermediul comportamentului victimal, gradul de
maturizare al minorului depinde de activitatea de cunoaştere a acestuia (condiţionată social şi
fixată prin influenţa educaţiei).
Educaţia reprezintă o condiţie necesară a apariţiei, existenţei sau înlăturării
agresivităţii prin limitarea conţinutului senzorial al actului agresional, precum şi prin
adoptarea acelor acte comportamentale care sunt inaccesibile conflictului agresional.
Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută şi
datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsiţi aproape complet
de posibilităţi fizice şi psihice de apărare, capacitatea redusă de anticipare a unor acte
comportamentale proprii sau ale altora, în special a adulţilor, capacitatea redusă de înţelegere
a efectelor, a consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă
empatică, imposibilitatea lor de a discerne între intenţiile bune şi rele ale altor persoane,
nivelul înalt de sugestibilitate şi puritatea sentimentelor, gândurilor şi intenţiilor lor etc.
Datorită acestor caracteristici, ei pot fi uşor antrenaţi în acţiuni victimizante pentru
ei, pot fi manevraţi, minţiţi, determinaţi să comită acte ale căror consecinţe negative pentru
alţii şi pentru ei nu pot să le prevadă.
Fiind uneori în imposibilitatea de a rezista unor promisiuni, recompense etc., oferite
mai ales de către persoanele adulte, care aparent le inspiră încredere şi securizare emoţională,
pot să cadă uşor pradă unor infractori veroşi care nu se abţin de la cele mai abominabile fapte
(furt, jaf, viol, crime).
Forme grave de victimizare a copilului se întâlnesc, din nefericire, în cadrul familiei,
cum ar fi bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de
dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a acestuia.
În ceea ce priveşte bătaia, cei mai ardenţi „teoreticieni” susţin că această metodă are
o dublă valoare: retroactivă – durere fizică şi morală resimţită pentru o conduită greşită şi
proactivă, adică inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale. Ce mijloace
sunt mai eficiente, cât timp trebuie să dureze, cât de mare trebuie să fie durerea pricinuită,
care este cel mai bun context de aplicare etc., sunt doar unele din întrebările la care nu s-a
formulat încă un răspuns unanim acceptat de către „specialişti”.
Din nefericire însă, în viaţa de zi cu zi şi pe multe meridiane ale globului, bătaia este
frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, producând copiilor leziuni corporale
şi chiar decesul. Violenţa manifestată în cadrul familiilor şi mai ales asupra copiilor a atras
mai demult atenţia specialiştilor care, la rândul lor, au încercat să evidenţieze structurile de
personalitate specifice celor ce maltratează copiii, mecanismele şi dispozitivele motivaţionale
care susţin asemenea forme de conduită, consecinţele imediate şi de perspectivă asupra
sănătăţii fizice şi psihice a copiilor supuşi unui asemenea tratament. Astfel, unii autori s-au
străduit să evidenţieze şi să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinţi care
folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copiilor1. De exemplu,
Spineta şi Rigler, precum şi Gelles au evidenţiat următoarele tipuri de caracteristici:
1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un
mariaj instabilm care au divorţat şi cei care s-au separat în fapt. De asemenea, copilul bătut
este adesea cel care este rezultatul unei naşteri nedorite şi cea mai periculoasă perioadă pentru
asemenea copii este perioada primilor trei ani de viaţă;
2. „Istoria” propriei vieţi a părinţilor. Cei mai mulţi dintre părinţii care îşi
maltratează copiii au fost ei înşişi, la rândul lor, supuşi unui tratament similar de către proprii
lor părinţi sau au fost în cea mai mare măsură neglijaţi emoţional de către aceştia. În trecutul
unor asemenea părinţi adesea lipsesc protecţia, dragostea şi sunt prezente, în schimb,
respingerea şi indiferenţa. Pentru ei nu au existat prea multe prilejuri oferite în vederea
identificării cu anumite modele. Practic, din punct de vedere emoţional, părinţii au fost
absenţi;
3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copiilor. Părinţii abuzivi în a utiliza
mijloace de sancţiune fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-şi satisface propriile lor
nevoi, solicitându-i în a întreprinde acţiuni ce depăşesc posibilităţile şi abilităţile psihice şi
fizice. Ei întâmpină mari dificultăţi în a stabili legături empatice cu proprii copii şi în a
satisface nevoile acestora de dependenţă. Mai mult, ei nesocotesc în mare măsură motivele şi
trebuinţele copiilor, exprimate sau nu, capacităţile şi abilităţile lor limitate precum şi lipsa lor
de protecţie şi ajutor;
4. Tulburări psihologice şi psihiatrice. Destul de frecvent se constată că părinţii
care îşi maltratează fizic copiii prezintă diverse tulburări psihologice şi psihiatrice.
Impulsurile agresive ale unor părinţi se pot datora stresului zilnic al vieţii, sentimentelor lor
puternice de inadecvenţă în adoptarea şi exercitarea rolului de părinte, inteligenţei scăzute sau
unei structuri imature a personalităţii.

1
H. Toch, Psychology of Crime and Criminal Justice, Waveland Press Inc., Prospect, Heights, Illions, 1986, citat
în Voicu Zdrenghea, Nicolae Mitrofan şi Tudorel Buto, Psihologie Judiciară, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA”
SRL, Bucureşti, 1992, p. 86.
 O altă încercare de tipologizare a părinţilor abuzivi în utilizarea agresiunii fizice
asupra copiilor şi care au influenţat multe alte încercări mai recente aparţine lui Merrill2. În
viziunea acestui autor există patru tipuri de asemenea părinţi:
Tipul I: Părinţii ce se caracterizează printr-un înalt grad de agresivitate, este
manifetată continuu, uneori fiind clar concentrată şi focalizată, alteori însă nu. Supărarea şi
enervarea lor scapă controlului, fiind nevoie de o minimală acţiune stimulativă iritativă.
Explicaţia unei asemenea conduite vizează în principal propriile experiențe trăite în perioada
copilăriei timpurii;
Tipul II: Părinţii sunt rigizi, compulsivi, reci afectivi şi, după modul în care
procedează în interacţiunea cu copiii, pledează mai mult pentru propriile lor drepturi. Ei
resping copilul şi sunt preocupaţi mai mult de propria lor plăcere. Frecvent sunt de neclintit în
adresarea unor cerinţe şi exigenţe copiilor care adesea depăşesc posibilităţile reale de răspuns
ale acestora şi tind să-i blameze pentru orice încurcătură în care sunt implicaţi ei ca părinţi;
Tipul III: Părinţii sunt persoane pasive şi dependente. Ei sunt oameni modeşti şi
reticenţi şi, totodată, şovăielnici în a exprima sentimentele şi dorinţele lor. Aparent apar ca
fiind foarte neagresivi dar adesea intră în competiţie cu copiii pentru a câştiga atenţia soţului,
fiind de obicei depresivi, imaturi şi capricioşi;
Tipul IV: Aceşti părinţi sunt persoane frustrate, de obicei fie taţi foarte tineri, fie
oameni inteligenţi dar care au anumite dizabilităţi fizice care îi împiedică în a sprijini propria
familie. Este posibil ca ei să stea acasă şi să aibă grijă de copii iar soţia să meargă la slujbă. În
asemenea situaţii gradul lor de frustrare conduce la pedepsirea severă a propriilor copii.
Această categorie de părinţi necesită, desigur, un serios tratament psihologic şi
psihiatric. Scopurile urmărite sunt multiple dar cele mai multe sunt sintetizate astfel de către
Helfer:
- deoarece adesea părinţii agresivi cu copiii au exercitat expectaţii nerealiste faţă
de aceştia, ei trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă cum se dezvoltă copilul normal, cum să
reacţioneze faţă de comportamentul copilului normal, ce trebuie aşteptat din partea copilului,
cum trebuie să te joci cu copilul şi, în general, care sunt deprinderile şi aptitudinile pentru
parentalitate;

2
E. Merrill, Physical abuse of children, in Francais, V. (Ed), Protecting the battered child, Denver: American
Humane Association, 1962, citat în Voicu Zdrenghea, Nicolae Mitrofan şi Tudorel Buto, Psihologie Judiciară,
Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1992, p. 87.
 - părinţii agresivi şi abuzivi în raport cu copiii au o foarte slabă imagine în
raport cu sine, le lipseşte încrederea şi nu ştiu cum să ajute pe alţii şi cum să fie ajutaţi de
către alţii. De aceea este necesar să fie sprijiniţi pentru a se reorienta social;
- întrucât asemenea părinţi menţin legături cu parteneri şi prieteni nepotriviţi,
este necesar ajutorul pentru a-şi forma deprinderi de selectare a acestora. Şi odată ce
partenerul conjugal este selectat, ei necesită o atentă consiliere materială;
- deoarece cel mai mare pericol pentru copilul agresat şi maltratat este ca el
însuşi să procedeze la fel când va deveni părinte, este necesar să se depună toate eforturile
pentru ca în perioada copilăriei să fie evitate asemenea experienţe.
Autorii menţionaţi s-au ocupat mai ales de părinţii care realmente exagerează în
utilizarea mijloacelor agresive, punând în pericol, în mod incontrolabil, sănătatea fizică şi
psihică a copiilor. Deşi mijloacele punitive, inclusiv bătaia sunt larg utilizate de către părinţi,
există diferenţe în ceea ce priveşte modul concret de aplicare al acestor mijloace de către
mamă sau tată. şi unii şi alţii pot folosi modalităţi sancţionatorii dar ponderea referitoare la
încărcătura emoţională, pozitivă sau negativă, care însoţeşte asemenea conduite poate fi
diferită. De altfel, unii autori, ţinând seama atât de variabila afectivitate, cât şi de variabila
forţă de coerciţie manifestată, diferenţiază două categorii mari de metode destinate a asigura
controlul asupra conduitei copilului: a) metode bazate pe dragoste şi b) metode coercitive,
bazate pe putere3.
Deşi din punct de vedere statistic, mamele folosesc cu o mai mare frecvenţă prima
categorie iar taţii pe cea de-a doua, în viaţa practică ambii părinţi pot utiliza cele două
categorii de metode, dar efectele asupra comportamentului şi personalităţii copiilor nu sunt
aceleaşi. Cercetările arată că, atunci când mamele apelează în mod constant la metodele
orientate spre dragoste, proprii lor copii tind să dezvolte un simţ puternic al responsabilităţii
pentru conduită şi să fie marcaţi real şi autentic de sentimente de vinovăţie şi regret când
comit abateri. Dacă asemenea metode nu dau rezultate, mamele recurg la cea de-a doua
categorie, care în mod obişnuit presupune utilizarea agresiunii fizice. şi dacă acest apel la
rândul lui, devine relativ constant, printre cele mai frecvente urmări care pot să apară se
numără conturarea şi manifestarea, într-un mod progresiv, a agresivităţii faţă de alţi copii,
rezistenţa la cooperare şi exteriorizarea unor comportamente ostile. Creşterea în durată şi în
intensitate a utilizării metodelor agresive pot determina: retragerea şi evitarea intercaţiunii

3
Voicu Zdrenghea, Nicolae Mitrofan şi Tudorel Buto, Psihologie Judiciară, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA”
SRL, Bucureşti, 1992, p. 88.
sociale cu alţii, certuri şi dinsensiuni frecvente, exprimarea deschisă a agresiunii când sunt
provocaţi de alţii.
În ceea ce priveşte nivelul de vârstă, unele cercetări au arătat că pedepsele şi
restricţiile folosite de mamă pot avea o mai mare influenţă asupra gradului de dependenţă a
comportamentului copiilor mai mari (şcolari, de exemplu) decât a celor din perioada
preşcolară. Cu cât gradul de control creşte şi sancţiunile sunt mai severe cu atât copiii mai
mari se orientează mai mult spre alte persoane din afara familiei. Când metodele şi mijloacele
punitiv-agresive sunt utilizate de către tată, care este perceput ca având mai multă autoritate
şi putere socială, consecinţele asupra comportamentului şi personalităţii copiilor sunt mult
mai accentuate, cum ar fi de exemplu, apariţia unor tulburări nevrotice, retragerea socială,
timiditatea excesivă, certuri frecvente cu colegii, agresivitate exagerată manifestată mai ales
între băieţi. Mult mai mult decât în cazul în care mama foloseşte mijloace sancţionatorii,
decât tatăl manifestă frecvent agresivitate faţă de copil, folosind mai des drept procedeu
maltratarea fizică, există posibilitatea ca aceşti copii să reacţioneze, la rândul lor, agresiv cu
alţii. În asemenea caz, conduita părintelui apare ca un model de agresiune pentru copil, care
este interiorizat şi transferat în reacţionarea cu alte persoane, în special cu colegii şi cu cei de-
o vârstă cu el. Copiii crescuţi în climatul emoţional al ostilităţii paternale apar ca fiind
puternic frustraţi, ei învăţând să exprime emoţiile de supărare şi ură în afara acestui mediu.
Urmări deosebit de grave asupra personalităţii copilului îl are incestul, asemenea
cazuri fiind din nefericire, foarte frecvente. Astfel, după afirmaţiile lui K.H.H. Green, la
spitalul de copii din Washington, cazurile de „rele tratamente” de ordin sexual sunt mai
frecvente decât fracturile osoase sau operaţiile de amigdale. De altfel, abuzurile sexuale
comise de tată asupra fiicei minore fac parte din categoria mai largă a molestării sexuale a
copilului care poate fi considerată ca o formă a violului deoarece victimele sunt foarte tinere
şi legal nu sunt capabile să îşi dea consimţământul.
Privitor la această categorie de victimizare a copilului, A. Thio, în urma unor sinteze
a diferitelor cercetări, evidenţiază următoarele: între 9 şi 54 de procente pentru femei şi între
3 şi 9 procente pentru bărbaţi au fost, în perioada copilăriei, victimele unei maltratări sexuale;
o anchetă efectuată în San Francisco de către Diana Russell indică faptul că molestarea
fetiţelor mici este aproape la fel de comună ca violul pentru femeile adulte (38 de procente în
primul caz şi 44 de procente în al doilea); toate studiile arată că fetele sunt în mai mare
măsură molestate sexual decât bărbaţii iar majoritatea covârşitoare a celor care molestează
sunt mult mai mult bărbaţi decât femei; în medie vârsta infractorului este de 37 de ani iar a
victimei de 9 ani; în general infractorul şi victima se cunosc între ei, primul fiind, de
exemplu, bunicul, unchiul, prietenul tatălui, vecinul etc.
La întrebarea care sunt caracteristicile psihocomportamentale ale celor ce recurg la
molestarea sexuală a copiilor, Alex Thio încearcă să contureze un profil, comparativ cu cei ce
comit violuri:
1. ei sunt mult mai în vârstă decât violatorii, având în medie vârsta de peste 35 de
ani, pe când violatorii sunt sub 20 de ani;
2. sunt mult mai inhibaţi sexual sau mai puţin agresivi sexual;
3. sunt în general blânzi, amabili şi pasivi în timp ce violatorii sunt mult mai duri
şi mai agresivi;
4. spre deosebire de violatori sunt mult mai incapabili în a întreţine relaţii cu
persoane de sex opus, fiind mult mai anxioşi şi mai puţin abili în comunicarea cu acestea;
5. cei mai mulţi comit infracţiuni asupra aceluiaşi copil pe o perioadă mai lungă
de timp, pe când violatorii atacă diferite victime;
6. cei mai mulţi îşi recunosc vinovăţia faţă de violatori care resping orice
acuzaţie;
7. homosexualii (cei care molestează băieţi) recunosc mult mai uşor fapta decât
heterosexualii (cei care molestează fete).
Deşi sunt unele studii care arată că molestarea sexuală a copilului nu lasă urme peste
timp asupra personalităţii acestuia, totuşi, cele mai multe dintre ele subliniază faptul că
asemenea fapte afectează în mod indubitabil evoluţia normală a victimei şi anume: cei
victimizaţi, spre deosebire de nonvictimizaţi, suferă într-un grad înalt de anxietate şi depresie;
prezintă nivele foarte scăzute privind autoestimarea sexuală; pentru victimele masculine,
molestate de bărbaţi creşte de 4 ori posibilitatea de a deveni homosexuali.
Raportat la minor (copil), conceptele de victimă şi infractor nu pot fi analizate
separat, ele coexistă raportat la acelaşi subiect, dar privite din unghiuri diferite şi de cele mai
multe ori unul îl determină pe celălalt (adesea copilul-victimă devine copilul-infractor sau
maturul de mai târziu „certat” cu legea). De exemplu, consumatorul de droguri este în mod
evident o victimă, el are probleme serioase cu familia, societatea sau cu propria lui persoană.
Cu toate acestea, conform legislaţiei, societatea îl poate trata ca pe infractor. În acest context,
izolarea lui poate deveni definitivă, în ciuda faptului că toxicomanul are nevoie de asistenţă,
el riscă excluderea socială şi pedeapsa penală. Un exemplu ar fi prostituţia în rândul
minorelor, aspect analizat, printre altele, în cele ce urmează.
 2.2. Forme ale victimizării

2.2.1. Traficul de minori

În ultima decadă, consecinţele negative ale procesului de tranziţie au condus la o

rapidă şi substanţială degradare a standardului de viaţă a unei proporţii ridicate din populaţie,
în special a femeilor cu copii.
Migraţia către ţările de vest reprezintă soluţia comună faţă de săracie. Un număr din
ce în ce mai ridicat de tineri percep migrarea ca unica şansă a unei vieţi mai bune. Un sondaj
de opinie desfăşurat în România în octombrie 2002 evidenţia faptul că 17% din persoanele
interdievate au răspuns că în următoarele 12 luni intenţionează să plece în afara ţării pentru a
munci4.
Ca indicator al acestei tendinţe de migrare, numărul repatrierilor au crescut de la
5507 în 1995, la 12442 de persoane în 20005. Traficul de minori în scopul exploatării sexuale
reprezintă o formă a traficului de persoane care esste o încălcare serioasă a drepturilor omului
cu multiple implicaţii individuale şi sociale, care au ajuns la dimensiuni alarmante, afectând
Bosnia- Herţegovina, Croaţia, Republica Macedonă, Serbia, Muntenegru şi provincia Kosovo
ca ţări/ entităţi de tranzit, destinaţie şi în mod crescător de origine. De asemea ţări de origine
şi de destinaţie sunt şi Albania, Romînia, Bulgaria şi Moldova6.
Traficul de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale reprezintă cea mai frecventă şi
importantă formă a traficului, cu un ritm rapid de dezvoltate, deoarece aduce cele mai mari
profituri traficanţilor, fiind exprimată adeseori de către aceştia, ideea că femeile şi fetele sunt
mai uşor transportabile decât o cantitate oarecare de cocaină sau heroină, iar o persoană poate
fi vândută şi revândută de mai multe ori, pe când drogurile pot fi vândute doar o singură dată.
Pe de altă parte, controlul deţinut asupra unei victime reprezintă o sursă de venit sigură şi pe
termen lung. Traficul de persoane constituie o violare a drepturilor omului, aceasta implicând
violenţa, coerciţia, forţa şi sclavia sub forma unei munci forţate în ţara de destinaţie. O
definiţie acceptată şi utilizată pe plan internaţional este cea dată de protocolul de la
Palermo7:,, recrutarea, transportul, transferul adăpostirea persoanelor prin mijloace de

4
Fundaţia pentru o societate deschisă,Barometrul de opinie publică, octombrie 2002;
5
Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2001;
6
Rebecca Surtess, Second Annual Raport on Victimd of Trafficking in South- Eastern Europe 2005, International
Organization of Migration, 2005, p. 18
7
Art. 3-„ Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi
copiilor, adiţional la Convenţia Națiunilor Unite împotriva criminalităţii organizate”
ameninţare sau forţă sau alte forme de constrângere, răpire, înşelăciune, abuz de putere sau de
poziţie ori prin primirea sau acordarea de plăţi ori de alte beneficii convingătoare în scopul de
a exploata.” Exploatarea înseamnă cel puţin exploatare pentru prostituţie sau alte forme de
exploatare sexuală, muncă forţată sau alte servicii, sclavie, practici similare sclaviei sau
prelevare de organeetc; recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui
copil în scopul exploatării este considerată trafic de persoane, chiar dacă aceştia nu fac apel la
nici unul din mijloacele menţionate.
Se vorbeşte astăzi, de o veritabilă industrie a prostituţiei, traficului de persoane, de
un înfloritor turism sexual, de dimensiunea în creştere a pornografiei şi a taxei de protecţie,
de asasinate la comandă, şantaje, răpiri şi trafic de organe a căror victime sunt nu de puţine
ori persoane care nu au împlinit încă 18 ani.
Din cele mai vechi timpuri, societăţile omeneşti au cunoscut rolul copiilor în
perpetuarea speciei umane. Aceasta a condus la o protecţie specială a minorilor din partea
societăţii8. Copilul trebuie respectat ca o persoană care are dreptul la o viaţă particulară, la
intimitate şi la o dezvoltare normală. Nimic nu trebuie să îi pună în pericol nici existenţa, nici
dezvoltarea, cu atât mai mult nu trebuie supus abuzului sau exploatării. Cu toate acestea, tot
mai des sunt semnalate cazuri de abuz asupracopiilor în familie, pe stradă, în instituţii publice
sau chiar în locuri publice. Cazurile în care copii sunt abuzaţi şi exploataţi sexual printre
reţelele de trafic de fiinţe umane sunt tot mai frecvent menţionate de instituţiile abilitate să
intervină în aceste situaţii, iar milioane de copii sunt în pericol din cauza condiţiilor
economice, sociale sau psihologice.
Traficul de minori în scopul exploatării sexuale este o problemă semnificativă ce
afectează fiecare ţară din sud-estul Europei. Cetăţenii sin sud-estul Europei sunt traficanţi atât
în cadrul regiunii cât şi în alte regiuni. Mai multe victime din alte ţări sunt traficante în şi spre
sud-estul Europei.
Instrumentul juridic central care abordează în mod specific protecţia copilului este
Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată şi deschisă pentru semnare, ratificare şi
aderare prin Rezoluţia numarul 44125 a Adunării generale a O.N.U. din 20 noiembrie 1989,
în conformitate cu prevederile art. 49. Până la începutul anului 2003 fusese ratificată în 191
de ţări (excepţie făcând Somalia) fapt ce-i conferă un caracter universal.
Prevederile convenţiei au la bază principii afirmate de: Carta Naţiunilor Unite,
Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional privind drepturile civile şi

8
Vasile Val. Popa, Liviu Vâtcă, Drepturile omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 200
politice, Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, Declaraţia de
la Geneva din 1924 privind drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la
20 noiembrie 1959, Declaraţia cu privire la principiile sociale şi juridice aplicabile protecţiei
şi bunăstării copiilor, cu referire specială la practicile în materie de plasament familial şi de
adopţie pe plan naţional şi internaţional; Regulile minimale standard ale naţiunilor unite
privind administrarea justiţiei în cazul minorilor (regulile de la Beijing); Declaraţia privind
protecţia femeilor şi copiilor în caz de stare de urgenţă şi de conflict armat. Traficul de copii
încalcă în diferitele sale stadii o paletă largă de drepturi ale copilului: dreptul copilului la
viaţă (art. 6.1 Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului (CRC)), dreptul la
supravieţuire şi dezvoltare (art. 6.2 CRC), dreptul la protecţie: împotriva driscriminării şi
sancţiunilor (art. 2.2 CRC), împotriva violenţei fizice şi mentale (art. 19.1 CRC), împotriva
exploatării economice (art. 32), împotriva exploatării sexuale (art. 34) etc.
Traficul de copii implică o categorie atât de largă de situaţii, încât ar fi imposibilă
oferirea unei liste exhaustive de drepturi ale copilului, încălcate în diferite stadii. De fapt,
această situaţie este direct dependentă de contextul concret al regiunilor şi al ţărilor atât de
origine cât şi de destinaţie.
Participanţii la Primul Congres Mondial împotriva exploatării sexuale a copiilor în
scop comercial (1996, Stockholm), reprezentând guvernele a 122 de ţări, s-au angajat într-un
parteneriat global împotriva acestui flagel. Congesul Mondial a adoptat Declaraţia şi Planul
de Acţiune pentru a susţine protecţia copiilor şi implementarea Convenţiei Naţiunilor Unite
privind drepturile copilului (1990) şi confruntându-se cu problema abuzului sexual asupra
copiilor; implicarea României în combaterea acestui fenomen trebuie săfie un obiectiv
prioritar în domeniul protecţiei copilului.
Pe plan internaţional, interesul faţă de fenomenul maltratării copiilor a crescut
progresiv, pe măsură ce au fost relevate, mai ales de către mass-media, tot mai multe cazuri,
în toate colţurile lumii. Practic, aproape în fiecare zi, sunt descoperite noi situaţii de copii
neglijaţi, abuzaţi, mutilaţi, vânduţi, traficaţi. Extinderea acestui flagel tinde să devină o
problemă socială majoră, de actualitate şi destul de răspândită peste tot în lume. Nu
întotdeauna este folosită violenţa, traficanţii profitând de inocenţa şi vulnerabilitatea copiilor
şi faptul că, aflându-se într-o ţară străină, ei sunt dezavantajaţi, şi de nerecunoaşterea culturii
şi limbii, a legislaţiei acelei ţări, care îi pot proteja. Se poate vorbi de trafic atât când
respectivul copil este luat cu forţa cât şi când aceasta se întamplă în mod voluntar, care se
realizează în mod voluntar, fie se realizează la nivel intern sau la nivel internaţional.
 Consâmţământul unei victime a traficului de persoane pentru exploatare este
indiferent atunci când unul din oricare dintre mijloacele amintite mai sus a fost folosit.
Conform art. 16 din legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului
de fiinţe umane, consâmţământul persoanei, victimă a traficului, nu înlătură răspunderea
penală a făptuitorului. Din perspectiva acestei dispoziţii legale, rezultă voinţa legiuitorului
român de a sancţiona infracţiunile de trafic de fiinţe umane independent de consâmţământul
victimei, fiind lipsită de orice relevanţă exprimarea acestuia în contextul activităţii
infracţionale a traficanţilor. Traficul de minori este incriminat în art. 13 alin. (1) din legea nr.
687/2001 ca infracţiune, chiar dacă acţiunile de recrutare, transportare, transferare, găzduire
sau primire a unui minor, în scopul exploatării acestuia, nu se realizează prin mijloace de
constrângere, prezumandu-se astfel de către legiuitor că în aceste situaţii, victima traficului,
respectiv o persoană cu vârstă până la 18 ani, nu are capacitatea de a exprima un
consâmţământ valabil.
Aprecierea ca inexistentă a unui consâmţământ valabil trebuie privită într-o strânsă
corelaţie cu situaţia specială în care se află o astfel de victimă: izolarea sa culturală, situaţia ei
economică precară, împiedicarea accesului la justiţie ori chiar poziţia dominantă a celor care
exploatează persoana care face obiectul traficului.
În toate cazurile de trafic de persoane, vulnerabilitatea victimei, datorată în primul
rând vârstei, lipsa experienţei de viaţă, gradul ridicat de sugestibilitate şi posibilităţilor reduse
de a se apăra, în cazul minorilor, precum şi altor factori (situaţia familială, lipsa
oportunităţilor de angajare, poveştile de succes din partea celor care au plecat la muncă în
străinătate, lipsa educaţiei sau a oricărei alte forme de instruire, sărăcia extremă, lipsa unei
culturi a migraţiei, etc.) o plaseză într-o situaţie de inferioritate care este exploatată de către
traficant, context în care este exclusă exprimarea unui consâmţământ liber şi în cunoştinţă de
cauză de către victimă. Legea nr. 687/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului
de persoane este prima lege care incriminează traficul de fiinţe umane şi trasează principalele
instituţii responsabile în acest domeniu în România, reglementările conţinute definesc în mod
exclusiv exhaustiv noţiunile de trafic de persoane, trafic de minori şi de exploatare a
persoanei.
Guvernul României a semnat protocoale de colaborare petru combaterea crimei
organizate, în special a crimei organizate transfrontaliere, cu majoritatea ţărilor din regiune.
Unul dintre cele mai importante domenii de cooperare îl reprezintă traficul de fiinţe umane,
majoritatea acordurilor bilaterale accentuând necesitatea acţiunilor comune îndreptate spre
combaterea traficului de copii şi a exploatării sexuale a copiilor.
 Termenii cooperări includ: schimbul de informaţii, de date statistice şi legislative,
planificarea şi dezvoltarea de acţiuni comune şi organizarea de întâlniri. România a semnat
acorduri cu Bulgaria, Grecia, Albania, Armenia, Croaţia, Moldova, Ucraina, Cipru, Cehia şi
Polonia. Un acord de cooperare în combaterea traficului de fiinţe umane a fost semnat de
către statele membre ale grupului de Cooperare Economică în Marea Neagră: Albania,
Armenia, Azerbagian, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Federaţia Rusă,
Ucraina.
Un memorandum de înţelegere referitor la protecţia minorilor neacompaniaţi a fost
semnat cu Franţa, ca recunoaştere a extinderii alarmante a fenomenului traficului de copii şi
ca o necesitate imediată a acţiunii.

2.2.2. Traficul Cu Minori În Scopul Exploatării Sexuale

Aşa cum experienţa a arătat şi cum s-a evidenţiat în recentul raport al UNICEF,
traficul de copii continuă să crească într-un mod alarmant în sud-estul Europei. Exploatarea
sexuală a persoanei presupune obţinerea în mod abuziv de către traficant a unui profit
material sau de altă natură prin obligarea unei alte persoane la practicarea prostituţiei sau a
altor activităţi ori servicii sexuale.

Studiile şi cercetările realizate de specialişti în domeniul protecţiei copilului

apeciază că o singură definiţie a abuzului copilului nu poate servi pentru toate scopurile şi nu
poate acoperi toate domeniile. Indiferent de formulare, abuzul asupra copilului presupune
violenţă, acţiuni sau inacţiuni fizice şi psihologice intenţionate, care se repetă şi care
afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului.

Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o
înţelege, pentru care nu au capacitatea de a-şi da încuvinţarea informată, pentru care nu este
pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legiile sau tabuurile sociale.

Exploatarea sexuală a copiilor poate fi definită ca ,, o practică prin intermediul

căreia o persoană, de obicei adult, obţine o gratificaţie sexuală, un câştig financiar sau o
avansare, abuzând sau exploatând sexualiatea unui copil, încălcând drepturile acestuia la
demnitate, egalitate, autonomie şi bunăstare fizică şi psihică”.

Exploatarea sexuală în scopuri comerciale a copiilor este o ,, violare a drepturilor

fundamentale ale copiilor şi presupune abuzul sexual făcut de adult şi remunerarea în bani
sau în obiecte a copilului sau a unei terţe persoane”. Conform aceleiaşi surse, ,,exploatarea
comercială şi sexuală a copilului constituie o formă de coerciţie şi violenţă la adresa acestuia,
precum şi o formă contemporană de sclavie”. În observarea fenomenului de exploatare
sexuală a minorilor se pot identifica o serie de subtipuri ale abuzului sexual asupra copilului:

- violul şi molestarea;

- pornografia infantilă;

- expunerea copiilor la actele sexuale ale altora;

- prostituţia infantilă/juvenilă.

2.2.3. Formele exploatării sexuale

Pe langă principalele forme de exploatare sexuală menţionate, există şi alte forme de

exploatare sexuală a copiilor, care includ turismul în scopul sexual şi căsăstoriile timpurii.
Turismul sexual cu copii-,,exploatarea sexuală şi comercială a copiilor de către persoane
care călătoresc din propria ţară în alta- de obicei mai puţin dezvoltată-pentru a se angaja în
activităţi sexuale cu minori”. Turiştii care practică sex cu copii pot fi: căsătoriţi sau
necăsătoriţi, bătbaţi sau femei, cu situaţie materială bună sau modestă, pot fi pedofili sau
călătoresc cu scopul de a exploata copii sau turişti care nu au intenţionat să abuzeze de copii.
Aceşti turişti justifică atitudinea lor prin faptul că, în cultura ţării respective, acest lucru este
acceptat, sau care că i-au ajutat pe copii oferindu-le bani.
Căsătoriile timpurii-,, căsătoria copiilor şi adolescenţilor sub 18 ani”. Conform
unui studiu al Centrului de Cercetări ,, Inocenti” al UNICEF acest obicei este frecvent întâlnit
în Africa Subsahariană şi în sudul Asiei, dar şi în Africa de Nord, America Latină şi Europa
de Est. În România, căsătoriile timpurii se întâlnesc în special în rândul familiilor de rromi,
unde copii sunt căsătoriţi la vârste foarte mici, părinţii acestora stabilind înţelegeri asupra
căsătoriei fără a ţine cont de voinţa copiilor9.
Prin prisma scopului vizat, traficul presupune profituri scăzute pentru societate şi
profituri uriaşe pentru traficanţi, care reinvestesc veniturile obţinute în derularea în continuare
a activităţilor ilicite. Prostituţia constituie principalul scop al traficului ţi modalitatea de

9
www.copii.ro- Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi UNICEF. Abuzul şi exploatarea
sexuală a copiilor, 2001, pag. 5
obţinere a celor mai mari câştiguri, de asemenea traficul în scop de muncă forţată, comiterea
de infracţiuni prin constrângerea de către victimele traficului şi prelevarea de organe.
Formele traficului variază în funcţie de: numărul persoanelor implicate, tipul de
traficanţi, de victime, sau de ,, clienţi” ori ,,consumatori”, de gradul de organizare pe care se
bazează extinderea traficului şi în raport de care traficul rămâne naţional sau se extinde peste
graniţe.
Din perspectiva organizărilor, traficul îmbracă următoarele forme:
- traficul ocazional;
- traficul în bandesau grupări mici;
- traficul internaţional.
Din perspectiva victimelor- copii traficanţi, traficul poate fi clasificat în funcţie de
natura abuzivă a actelor exercitate asupra lor şi care vizează:
- aspectul social, lipsa puterii de decizie, lipsa accesului la servicii medicale,
obligarea de a consuma alcool şi droguri, avort forţat, malnutriţie, forţarea victimei să-şi
recruteze la rândul ei rudele sau prietenii;
- aspectul juridic (deposedarea de acte de identitate, posedarea şi utilizarea de
acte false, ameninţările cu predarea la poliţie);
- aspectul economic(împovărarea cu datorii, neplata, reţinerea unor plăţi
nejustificate)10

10
Gheorghiţă Mateuţ, Tiberiu Rudică şi colectivul- Traficul de finite umane- infractor, victim, infracţiune Ed.
Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2005