Sunteți pe pagina 1din 5

ADRIAN BERINDE

Am fost foarte apropiat de pictorul cantautor în toată perioada lui clujean ă,


apoi şi în prima parte a stabilirii sale în Bucureşti. Ne-a făcut cunoştin ţă
Sandy Deac, atunci când începuse să lucreze în studioul Taurus din Cluj
construit de Adi, care a polarizat în a doua jumătate a anilor ’90 multe
dintre cele mai bune producţii muzicale româneşti, dar în primul rând
underground-ul din Ardeal – este şi una dintre explicaţiile emergen ţei
„capitalului muzical transilvan” pe piaţa naţională, peste Bucureşti ori
Timişoara. Apoi viaţa ne-a împărţit, lui i-a oferit şi un prag gen zero / infinit
(un transplant de ficat, pe ultima sută de metri); mă întreba cu vocea
sfârşită ce ştiu de Cristi Minculescu, cum se simte... Unul dintre oamenii
căruia, împrumutând o sintagmă culturală nouăzecistă de top, i-am cioplit
„exerciţii de admiraţie”. N-am fost singurul, văd azi; site-ul său a adunat în
ultimii ani câteva interviuri superbe, pline de miez, eu mă voi mărgini să-i
citez câteva declaraţii autobiografice, pe lângă interviurile mele (întâi în
presa scrisă, apoi şi la TVR). I-am lipsit (şi mi-a lipsit) în iunie 2015, când a
lansat un disc la Bucureşti, într-un concert care a celebrat şi dou ă decenii
de muzică în ceea ce-l priveşte. Nu-i bai, am fost şi – iată, sunt – alături de
el

„M-am născut la graniţa dintre colinde şi ceardaş, la cinci ani după


moartea lui Stalin. Pe mine nu m-a deranjat chestia asta, pentru că era o
duminică însorită în Oradea la acel început de Mai. Unde mai pui că eram şi
primul născut dintre cei trei băieţi pe care ai mei au considerat de cuviin ţă
să-i aducă în călătoria asta prin viaţă. M-au dat la şcoală, dar nu mi-a plăcut
pentru că mă plictiseam. Şi mă tot gândeam cum să fug: de la şcoală, de
acasă, din ţară. Până la urmă am făcut Artele Plastice la Cluj şi am fugit.
Ceauşescu trăia.”
Pentru Adrian Berinde, „pământul a fost mai lung în lat” („De o umbr ă”).
Pentru că premiile din şcoala de artă („desenez de când mă ştiu”) amor ţeau
în ochii ficşi ai metodiştilor culturali, iar viaţa şi-o trăia sub muncile cele
lumeşti (nu era tocmai singurul), în ’82 a plecat în Elveţia. „Spălate-n nori
de vânt” („Albe scrisori”), speranţele îi încâlceau în continuare: lucra în
construcţii – „puneam cărămizi pe casă”. C’est la Vie, dar acordeonul
şansonetizează mai trist decât în balada celebră EMERSON LAKE &
PALMER, iar dorul de-acasă îi dă gânduri cu-ntors. Şi-atunci apăru Jean
Pierre Huser (cântăreţ şi poet elveţian, consacrat vreme de 22 de ani la
Paris), un adevărat mentor spiritual pentru Adrian, căruia îi sprijin ă
pornirile lăuntrice (piesa „Despletită” este cadoul lui Huser pe albumul lui
din ’95, cu acelaşi acordeon a la francaise cultivat în „Ana”, ”Schimb de
locuinţă” şi „Indecis»).
„M-am oprit tocmai în Elveţia, ştiam bine franceza, aşa că mi-am aşezat
cartierul general la Moudon pentru vreo 20 de ani. În Elveţia, totul e aliniat
la boloboc, oamenii, regulile, casele, peisajul, tot. Şi printre elveţienii
orânduiţi perfect, ce puteam eu să fac, nepricepându-mă nici la vaci, nici la
ceasuri?! Am făcut ce-am ştiut eu mai bine. Am pictat. La un an după
acomodare, am făcut prima expoziţie personală la o galerie din centrul
Lausanne-ului. În 3 săptămâni s-a vândut toată şi am câştigat mai mulţi
bani decât puteam să îmi imaginez la ora aia. Aşa am înţeles că nu am dat
cu oiştea-n gard, dimpotrivă, că sunt pe drumul meu cel bun. Am trăit cu,
pentru şi din pictură o bună bucată de viaţă, mai bine de 20 de ani. Şi mi-a
plăcut. Făceam aproape în fiecare an câte o expoziţie personală la
Lausanne, Estavayer-le Lac sau Avry Fribourg. Doi ani mai târziu, am expus
pentru Amnesty International la Payerne, Paris. La o expoziţie - concurs la
Vevey, la care au fost artişti plastici din mai multe ţări, mi-au dat Premiul I.
Participam la expoziţii internaţionale de grup, nici nu mai ţin minte câte.
Mâncam pictură pe pâine. Centrul Cultural «Georges Pompidou» mi-a scos
şi o carte poştală cu un an înainte de lovitura de stat din România. Eram
doar în creştere.”

Aşa a fost cu... facerea lumi(ni)i: În ’84, prima expoziţie se vinde pân ă la
ultimul tablou. „Sunt secole de când tot arzi” („Amigos Poncho”), şi numai
în 10 ani să expui de 12 ori! „Nu e cine ştie ce, am pictat ca să vând, să-mi
asigur existenţa, libertatea, independenţa. Acum, când aş putea face ce
vreau (şi aş dori să fac ce pot!), îmi permit să pictez sincer, pentru mine. S ă
trăiesc şi acolo, şi aici, în România... şi pe drum. Tot simţind nevoia să cânt,
în ’92 m-am hotărât să construiesc studioul de înregistrări de la Cluj, dup ă
o jucărie înjghebată la Lausanne.” Aşa a apărut, prin urmare, Taurus,
construit cu o precizie de ceasornic... elveţian, funcţionând ani de zile ca
magnet muzical, nu numai pentru Ardeal.”

Iar, înainte de muzică, a fost cuvântul : „De scris m-am apucat în ziua în
care aveam pensulele uscate. O altă perioadă destul de grea în viaţa mea,
acea schimbare din fiecare dintre noi, dinainte de maturitate. Între litere
am găsit singurul loc în care mă puteam refugia. Mai târziu, poeziile au
devenit texte pentru melodii.” Nu doar pentru sine, ci şi pentru Mircea
Baniciu, Mircea Vintilă. Un proiect amplu, de „one-man-show” (pentru
actorul Liviu Timuş), era la un moment gata pentru a fi pus în scen ă de
Alexandru Dabija la teatrul din Piatra Neamţ. Ideea creşterilor finite din
teorema lui Lagrange supralicitată! Nu ştiu dacă s-a mai întâmplat, cert e
că a „defrişat” şi în această direcţie.

„Cerul e închis din mai” („Despre iarnă”)... Sumbre în majoritate, viziunile


pictate ale lui Adrian au o anumită luminaţie interioară, mat – uleioasă, ca
aceea a grafitului... „unsoarea ce te ţine” („Negru de fum”). Apoi, parte
dintre personaje au mulate pe corp şi chip un soi de diafragme. Portretul
unui tânăr – bătrân repune în drepturi, strident, albul părului, redând
greutate, parcă, culorii care înmagazinează tot spectrul. Un copil albeşte
pieptul mamei în dreptul inimii... şi iată că veni vorba de sexul slab. Un
segment de coloană a infinitului (ori poate spic de grâu) uneşte dou ă
nuduri, fiecare dintre ele – cap pentru celălalt; ori – ţine ţi-vă bine – pe o
cruce a răstignit o femeie (aud chiar că respectivul tablou a fost la un pas
de ardere la Montreux, într-o regiune foarte... catolică).

„Nu e o regulă, dar sunt nişte încercări de a elibera frustrarea din mine. În
general, există acele momente de inspiraţie care ţi se întâmplă. Dacă eşti
pe fază, le concretizezi; ca baloanele de săpun. În fiecare, oricât de efemer,
se adună voinţa sufletului tău de a spune ceva (...) Femeia crucificat ă a
apărut şi ea dintr-o frustrare, aceea izvorâtă tot din problema religioas ă,
uneori greşit pusă. Caz particular: Maria, această Doamnă aleasă,
dogmatizată în fel şi chip de preceptele religioase... Anumite interpretări,
în sensul îndobitocirii maselor, spre «fericirea celor săraci cu duhul», m ă
oripilează. Cred în ideea de divinitate. Nu există undeva, cumva. Eu cred
că... Dumnezeu ! Că e în fiecare dintre noi, ca prim prieten, reprezentând
Iubirea universală.”

Ca îndrăgostit „înmulţind nimic cu doi” („Albe scrisori”), Adrian este în


acelaşi timp şi un pictor de poeme. Fie că rămân doar aşternute pe hârtie
(a publicat şi un volum de versuri – „Captiv în inutil”), că erau rostite de
Călin Deac (un recitator de mare clasă descoperit cu aceast ă ocazie,
amintind de regretatul actor clujean Călin Nemeş) ca „Proeme », sau c ă
sunt cântate de vocea autorului, au un ceva deosebit şi caracteristic:
metaforele care pur şi simplu explodează. Nu în schije, ci în petale, în
artificii: „Aş da cu puşca-n stele şi le-aş lăsa să cadă” („Ana”). Revelaţia lor
i-a umbrit, chiar, firele cu care le-a legat în aceeaşi poezie. Probabil
deconectare (ori reminiscenţă?) de la a uni „Tablouri într-o expozi ţie”… Ori
în cele două albume de pictură care i s-au publicat în Elveţia şi Franţa
(acolo fiind editată şi o carte poştală cu „Les Disidents”).

„Diseară-ţi cânt în strună neliniştea din lupi” („Lasă lumina aprinsă”):


Animând muzical metaforele, împrumutate şi de mine aici, în mai ’95 şi-a
produs primul CD – „Absent” - care a răvăşit eterul radiofonic (i l-am oferit
atunci şi lui Mike Godoroja, care a invitat pe dată trupa la Bucureşti, când
nici nu se punea problema unor concerte); a urmat la un an distan ţă „Negru
de fum” - un alt tub de culoare muzicală (şi cred că tot Mike a aranjat
lansarea în clubul Cinematecii din str. Eforie, în aprilie 1996, cu moderatori
Paul Grigoriu şi Florian Pittiş). Unii i-au adus acuzaţii PINK FLOYD muzicii
sale (la claviaturi funcţionând la începuturi Sandy Deac), al ţii DIRE
STRAITS (la chitară şi vioară – Jimi El Lako). Hai, atunci, să observ ăm
scrupuloşi şi scurtele introduceri a la VANGELIS („Desculţă prin cine”,
„Iartă-mă”), solourile de vioară („Schimb de locuinţă”, „Negru de fum”) gen
„Calling to You” - ROBERT PLANT, ori acel medieval – teuton ridicat la rang
de culoare fundamentală cu tamburine, fluiere, clopoţei, chitar ă acustic ă
(„Melciada fricii”, „Oare? ”, „De o umbră”, „Desculţă prin cine”)... De fapt, e
o recunoaştere a prietenilor săi strânşi laolaltă; pe lângă Sandy şi Jimi,
Ovidiu Buhăţel – inginer de sunet plus grupul târgu-mureşean 4GIVEN
folosit în concerte; pentru ei şi încă alţii, Adrian Berinde a devenit, la
rândul său, tot un Mecena, probabil lecţia supremă a lui Jean Pierre. Moţu l-
a pârât atunci că e un renascentist, eu am conchis că din Taurus nu iese
foc fără „Negru de fum” şi m-am bucurat de show-urile integrate în armonia
medievală a Sighişoarei.

„Am cântat pe scene mici şi mari, în club, în aer liber, la festivaluri, în


concerte televizate. Aproape un an, la începutul acestui secol, am cântat
în «Cirque du Soleil» în Canada, în spectacolul «Varekai». M-am întors şi
muzica mea s-a auzit pe radio, la televizor, în case de oameni cu sufletul
deschis spre lumea pe care o imaginez eu. Prietenii mi-au spus că se fac şi
băieţi frumoşi pe muzica mea. Nu pot decât să îi cred pe cuvânt, pentru c ă
eu între timp am mai avut ceva treabă: am făcut nişte emisiuni de radio,
am scos un volum de versuri, am regizat o piesă de teatru după o nuvelă a
lui Cehov - «Salonul 6» şi un videoclip, am condus câţiva ani Clubul
Prometheus, am făcut prima mea expoziţie de pictură în ţară la invitaţia
Delegaţiei ONU în România, am mai manageriat ceva evenimente culturale,
campanii publicitare, gale.”

L-am filmat pe Adi târziu, cum spuneam. După discul „Vertical” din 1997 şi
plecarea în Canada, i-am luat din nou urma, în Bucureşti. Era director la
clubul Prometheus, acolo şi-a şi organizat avanpremiera lansării celui de-al
patrulea opus, în noiembrie 2003, „Captiv în inutil”. Pentru mine a ieşit o
ediţie superbă „Pop Cultura”, la TVR CULTURAL, folosind secvenţe din
concertul în care a fost acompaniat de Jimi El Lako, Peter Sarosi la
claviaturi, Joo Sebestyen la bas, Ovidiu Condrea la tobe, cu participarea
actorilor Coca Bloos, Adrian Pintea şi Florian Pittiş). Arhivasem de-a lungul
anilor primul său clip „Prin ochi de arlechin” (de la TVR Iaşi) şi „Mai
departe” (producţie proprie). După „Azil” (2011), Adi a revenit anul acesta
cu încă un disc - „Atât de bine” – şi clipul „Unde erai?”.

Eu citez de final un Proem numit „Dezertator” (o poezie semnat ă Adrian


Berinde, cu amintirea recitării lui Călin Deac): „Te-au cam uitat cu toţii un
an şi, cine ştie, / Şi adormit cu capul lipit de călimară / Aştepţi să treacă
trenul cu visele de-aseară / Ce-ţi construiau palate din fumul de ţigar ă. / Ai
dinţii prinşi în pernă. Cearşafu-i ud şi tremuri / Că, începând de mâine,
armata e eternă şi ţine ca pe vremuri. / Ai vrea să fugi departe, să laşi
pîmântu-n urmă / Să te ascunzi de mâine, de frică şi de turm ă. / Soldat
bătrân, prin glula ce-ţi iese capu-afară / Trezeşte-te că-i ziuă, şi-ai locul în
fanfară, / Muştiucu-ţi suge viaţa, că di de dimineaţă / Armata-i militară şi – în
eternitate - / Bocancii ei te cară. Trezeşte-te că-i ziuă. / Trezeşte-te că-i ziuă.
/ Trezeşte-te că-i seară!”

S-ar putea să vă placă și