Mișcarea sufragetelor a reprezentat o mișcare de emancipare a femeilor din Anglia de la începutul sec.

al XX-lea, al cărei scop a fost obținerea drepturilor politice pentru femei, în principal dreptul de vot.
Termenul de sufragetă se referă în particular la membrii Uniunii Sociale și Politice a femeilor britanice
(WSPU), o mișcare fondată în 1903 de către Emmeline Pankhurst, care s-a implicat activ în acțiunile
directe și nesupunerea civilă. În 1906, un reporter de la Daily Mail a introdus termenul ”sufragetă”
pentru Uniunea Socială și Politică a Femeilor Britanice, pornind de la termenul ”sufragist”, cu scopul de a
diminua sufragiul celor care pledau pentru drepturile femeilor. Femeile au reușit să obțină dreptul de
vot în mai multe țări până la finalul secolul al 19-lea; în 1893, Noua Zeelandă a devenit prima țară
autoguvernantă ce a acordat votul tuturor femeilor peste 21 de ani. Sufragetele au șicanat politicienii,
au încercat să ia cu asalt Parlamentul, în urma acestor acțiuni fiind atacate și agresate sexual în timpul
bătăilor cu poliția, au dat foc la cutii poștale și clădiri goale, au pus bombe pentru a deteriora bisericile și
proprietățile, înfruntând mânia și ridiculizarea în mass media. Încarcerate, sufragetele intrau în greva
foamei, însă organele guvernului le hrăneau cu forța. Moartea uneia dintre sufragete, Emily Davison, a
făcut înconjurul lumii, aceasta aruncându-se în fața calului regelui, la întrecerea de cai Epsom Derby din
1913. Campania sufragetelor a fost suspendată odată cu începerea Primul Război Mondial, în 1914.
După război, legea privind Reprezentarea Actului Poporului din 1918 a acordat dreptul de vot femeilor
peste 30 de ani, cu anumite calificări de proprietate. 10 ani mai târziu, femeile au obținut egalitatea
electorală cu bărbații, când legea privind Reprezentarea Poporului din 1928 a acordat dreptul de vot
tuturor femeilor cu vârsta de 21 de ani.