Sunteți pe pagina 1din 11

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT


BUCUREȘTI
ȘCOALA DOCTORALĂ

Codul deontologic și importanța respectării lui în profesia


de kinetoterapeut

DOCTORAND:
Ce este kinetoterapia?

Kinetoterapia este procesul educativ – terapeutic – recuperator prin care


se urmărește îmbunătățirea (optimizarea) stării de sănătate fizică şi psihică în
vederea integrării sau reintegrării sociale și profesionale a persoanelor în situații
speciale (care nu au avut sau și-au pierdut capacitățile psihomotrice în urmă
unor îmbolnăviri sau traumatisme).

În țările anglofone, noțiunea este cunoscută că Physical Therapy și, la noi,


este de multe ori tradusă greșit fizioterapie, în loc de terapie prin mișcare.

Kinetoterapia (Kinesiterapia), reprezintă un termen creat de francezi


pentru a defini o ființă care se ocupă cu studiul mecanismelor complexe
(nervoase, musculare, osteoarticulare, ale organelor, aparatelor și sistemelor
etc.) ale activității motrice normale a omului, în vederea stabilirii măsurilor
profilactice și terapeutice cu scopul corectării - prin folosirea exercițiului fizic că
mijloc de baza - a tulburărilor, deficiențelor şi sechelelor generate de boală sau
traumatism (Motet D. și Mârza D., 1995).

Noțiunea de kinetoterapie este o componentă a Kinetologiei


(Kinesiologiei), care se definește că știință care se ocupă cu studiul mișcării
organismelor vii și al structurilor care participa la aceste mișcări (Dally, citat de
Motet D. și Mârza D., 1995).

În exercitarea profesiunii, kinetoterapeutul trebuie să dovedească


devotament, corectitudine, disponibilitate și respect față de ființă umană (extras
din legea privind exercitarea profesiunii de kinetoterapeut, înființarea,
organizarea și funcționarea Ordinului Kinetoterapeutilor din România - Art.3)

Kinetoterapia este o profesiune recunoscută și reglementată, cu


specificitate clinică și educațională, urmărind diversitatatea contextului social,
economic, politic. Este în mod evident, o profesiune singulară, și calificarea
profesională de baza, obținută în orice țară, reprezintă realizarea unui curriculum
care califică kinetoterapeutul să-și folosească titlul profesional și să practice că
un profesionist independent.

Profesiunea de kinetoterapeut are că scop promovarea cunoștințelor


medicale de kinetoterapie pentru asigurarea stării de bine fizic a individului și a
populației în general, prevenirea incapacitatilor, a limitelor funcționale și a
dizabilităților la individul cu risc de comportament motor alterat, datorate unor
factori medicali de stres socio-economic sau situațiilor din viață de zi cu zi și

1
furnizează mijloace pentru recuperarea sistemelor corpului, esențiale pentru
mișcare, pentru asigurarea potențialului maximal al anumitor funcții,
minimalizarea incapacitatilor, a limitărilor funcționale și a dizabilităților.

De asemenea, prin metodele și procedeele folosite, kinetoterapia are un


rol deosebit de important atât în profilaxia primară, cât şi în profilaxia
secundară, folosirea exercițiului fizic special structurat şi asamblat având
influențe benefice în prevenirea îmbolnăvirilor, că și în ceea ce privește
instalarea unor deficiențe, dismorfisme, ca urmare a unor sechele după
îmbolnăviri sau traumatisme.

Etica și codul etic

Etică este o ramură a filosofie , subsistem al sistemului filosofic. Concepția etică


aparține și are caracteristicile concepției generale, filosofice despre lume, viață,
om ; ea completează concepția generală cu idealul, principiile și normele
conduitei umane. Etică s-a impus și că disciplină științifică, ea este o știință
teoretică a moralei, având metode speficice de cercetare și principii după care se
ghidează acțiunea umană. În corpus-ul eticii sunt impuse o serie de valori,
precum: dreptate, responsabilitate, sinceritate, libertate, înțelepciune,
solidaritate, respect, onoare, demnitate, modestie, fericie, omenie.

Etica este știința care studiază acele însușiri dobândite prin educație în
funcție de înclinațiile egoiste și altruiste ale omului. Astfel generate și cultivate
virtuțile primordiale formează un sistem de valori comune, admise de societate
de-a lungul evoluției istorice și culturale. În ansamblu, ele desemnează calitățile
care determina și întrețîn moralitatea : cinstea, curajul, libertatea și
responsabilitatea, judecată dreapta și simțul dreptății, respectul, înțelepciunea,
iubirea, consecvență, solidaritatea, generozitatea, simțul datoriei, disciplină,
ordinea ; într-un cuvânt bunătatea ; conducând la demnitate umană, că maximum
de realizare individuală în acord cu principiul moral-social.

O importantă deosebită ca element al moralității îl reprezintă disciplină.

Disciplină înseamnă supunere la o regulă ce se aplică existenței colective.


Într-o asemenea regulă respectată de toți se traduce armonizarea indivizilor ; e
semn al stabilității de ordin socio-cultural în legătură cu care se manifestă
dreptatea și echitatea.

Dreptatea înseamnă legalitate – respect al legii,reglare a raporturilor prin


lege – și ceea ce corespunde egalității – expresia cerinței realizării aceleiași
situații între indivizi cu privire la drepturile și îndatoririle pe care le au.
Dreptatea este o virtute prin excelență, o armonie perfectă între înțelepciune,
curaj și cumpătare. Dreptatea la modul ideal este echitatea – principiul etic și

2
juridic ce exprimă exigență întemeierii practice a raporturilor dintre oameni și
colectivități de colaborare, respect reciproc, dreptate, justiție socială, egalitate.

Echitatea este un principiu moral care presupune într-un plan superior


depășirea normelor propuse.

Moralitatea înseamnă integrarea într-un ansamblu de relații și reguli.


Disciplină înseamnă respectarea regulilor ; e o atitudine răspuns la o nevoie a
omului – manifestată din primii ani din viață până la deplină să maturitate.

Principiile și valorile codului etic

1.Furnizarea de servicii în beneficiul pacienților


Principiul etic: Scopul principal al activității profesionistului este acela de a
asista persoanele aflate în dificultate implicându-se în identificarea, evaluarea și
soluționarea problemelor.

2. Justiția socială
Principiul etic: Profesioniștii promovează principiile justiției sociale.

3. Demnitatea și unicitatea persoanei


Principiul etic: Profesioniștii respectă și promovează demnitatea individului,
unicitatea și valoarea fiecărei persoane, precum și unicitatea situație în care se
află.

4. Autodeterminarea (respectarea liberului arbitru)


Principiul etic: Profesionistul respectă și promovează dreptul pacienților la
autodeterminare.

5. Informare completă și corectă


Principiul etic: Profesionistul informează corect și complet asupra bolii și
programului individual ce urmează a fi realizat.

6. Confidențialitatea și viață privată


Principiul etic: Profesioniștii recunosc importantă fundamentală a
confidențialității și a respectării intimității persoanei și a secretului profesional.

7. Relațiile interumane
Principiul etic: Profesioniștii recunosc importantă fundamentală a relațiilor
interumane și le promovează în practică profesională.

8. Integritatea
Principiul etic: Profesioniștii acționează cu onestitate și responsabilitate în
concordanță cu misiunea profesiei și standardele profesionale.

3
9. Valoarea: Competență
Principiul etic: Profesioniștii trebuie să își desfășoare activitatea numai în aria de
competență profesională determinată de calificare și experiență profesională.

Deontologia ca și concept

Etimologic e un termen foarte apropiat celor de morală și etică.

Deontologia este teoria îndatoririlor, deci a obligațiilor conștientizate,


interiorizate, asumate, în baza cărora omul se manifestă. Cuvântul deontologie
desemnează reguli, datorii, obligații.

DEONTOLOGÍE s.f. Doctrina privitoare la normele de conduită și la obligațiile


etice ale unei profesiuni (mai ales a celei medicale) - DEX

Deontologia reprezintă o știință a moralei – una dintre diviziunile eticii –


care studiază drepturile, îndatoririle și etaloanele de acțiune, de apreciere și
comportare într-un domeniu al vieții sociale utile. În evoluția istorică a eticii,
preocupările deontologice cu reflexia centrată pe conștientizare și
responsabilizare s-au impus, mai ales, odată cu societatea modernă.

Codul deontologic în profesia de kinetoterapeut

I. Principii generale

Prezentăm sistemul de principii generale de care vom ține seamă atunci când
avem spre îngrijire o persoană cu nevoi speciale.

1. „In primul rând să nu faci rău" – este un principiu „vechi cât știință
medicala”. Se recomanda că măsurile de ajutor oferite kinetoterapeut persoanei
cu nevoi speciale să se încadreze strict în indicațiile medicului. Este interzis a
avea inițiative sau a ascultă de sfaturi binevoitoare ale unor persoane neavizate.

2. Gradarea efortului are o mare importantă în procesul de reabilitare a


capacității funcționale a unei persoane cu nevoi speciale. Efortul trebuie să
urmeze o curbă ascendentă, plasată la limită superioară a posibilităților
funcționale de moment.

3. Continuarea acțiunilor până la deplină recuperare a capacităților


funcționale. Mijloacele pe care le folosim pentru a obține rezultatele pozitive în
procesul de recuperare aparțin kinetoterapeutului. Pentru refacerea deplină a
capacității funcționale, sistemul de mijloace pe care le folosim trebuie să fie
adaptat specificului afecțiunii, vârstei pacientului, experienței motrice, stării de
sănătate.

4
4. Individualizarea tratamentului. Procesul de refacere a capacității
funcționale a organismului este diferit de la un pacient la altul datorită unei
diversități de localizări, de particularități individuale privind reacțiile
organismului la tratament, de varietatea afecțiunilor. Din aceste motive, sistemul
de lucru trebuie individualizat în funcție de situația fiecărui pacient.

În acest sens vom luă în considerare factorii care determină


comportamentul pacientului, și anume:

• sexul – prezintă particularități sub raportul tratamentului în sens că la


femei se obțin mai bune rezultate sub raportul controlului motor, la mobilitate și
abilități, pe când la bărbați la mobilitate controlată, în care elementele de forță
au un rol important;

• vârstă – este cunoscut că rezultatele cele mai bune se obțin la copii și


tineret, în timp ce la persoanele în vârstă vindecarea este de durată și cu unele
dificultăți;

• experiență motrica – un pacient care a acumulat, înainte de declanșarea


bolii, o experinta motrica va face față mai bine solicitărilor procesului de
recuperare față de o persoană sedentară; se explică acest comportament prin
obișnuință pe care a dobândit-o prin practicarea programului zilnic de mișcare,
prin capacitatea de mobilizare a forțelor, prin deprinderea de a alterna efortul cu
odihnă, prin înțelegerea a ceea ce reprezintă mișcare pentru organism și, în final,
prin nivelul ridicat al pregătirii organismului sub raport fizic și psihic(T.
Sbenghe);

• nivelul cultural – sferă de cunoaștere fiind cuprinzătoare, pacientul își


poate explică mult mai bine situația în care se află, el poate apela la cunoștințele
sale de anatomie și fiziologie, înțelege mai bine explicațiile medicului și
colaborează mai ușor cu kinetoterapeutul;

• tipul și localizarea afecțiunii – este important să cunoaștem tipul și


localizarea afecțiunii înainte de a sistematiza programul de lucru care va fi
adaptat la acești parametri;

5. Normalizarea vieții

Viață unui pacient trebuie să fie cât mai aproape posibil de normalitate. Pentru
realizarea normalizării se parcurg patru etape: pregătirea, participarea,
contribuția și, în final, stăpânirea (L. Whalez).

II. Relația dintre kinetoterapeut și pacient

5
Relația kinetoterapeut-pacient este caracterizată de un ansamblu de reguli
a căror respectare asigură obținerea unor rezultate:
• Existența înțelegerii empatice, definită că fiind capacitatea de a înțelege
cadrul de referință intern al pacientului, lumea lui obișnuită de trăiri și
semnificația pe care această o are pentru el, precum și capacitatea de a exprimă
față de pacient această înțelegere astfel încât ea să fie înțeleasă și primită de el ;
• Existența respectului pozitiv necondiționat este pur și simplu sentimentul
de dragoste sau acceptarea tuturor sensurilor și sentimentelor pe care le încearcă
pacientul ;
• Congruență proprie terapeutului se referă la caracterul deschis, onest,
nedefensiv, la concordanță dintre ceea ce simte, spune și face kinetoterapeutul ;
• Existența unei relații pozitive, a cărei construire este o datorie a
kinetoterapeutului capabil să-și adapteze corespunzător atitudinile,
comportamentul, modul de abordare a pacientului și stilul de interrelaționare în
funcție de particularitățile pacienților și obiectivele urmărite;
• Asigurarea comunicării eficiente, prin adaptarea limbajului verbal și
nonverbal în funcție de necesități ;
• Centrarea pe aplicarea terapiei formative, care are că deziderate educarea
pacienților în scopul schimbării reprezentărilor incorecte față de boală și a
dobândirii unor reprezentări și comportamente utile pentru a-și îmbunătăți
autonomia, pentru a-și diminua dependențele, pentru a-și integra handicapul în
activitățile zilnice și, în unele cazuri, pentru a-și construi un nou proiect de viață
;
• Existența unei bune capacități de realizare a transpoziției didactice la
kinetoterapeuți, pentru a putea transformă cunoștințele științifice în cunoștințe
utile și utilizabile de pacient;
• Centrarea pe autocunoașterea propriilor atitudini, comportamente,
posibilități și limite în mediul profesional, în scopul realizării autoreglărilor
necesare;
• Centrarea pe cunoașterea pacienților, pe identificarea și evaluarea stilului
comportamental al pacientului, așa cum se manifestă el în cadrul interacțiunii
terapeutice.
Din cele prezentate anterior reiese că, este imposibil să fii un bun
kinetoterapeut în lipsă dragostei față de aproapele tău, că și calitate dominantă.
Din acest punct de vedere, se poate spune că adevărată dragoste față de
aproapele aflat într-o situație specială nu constă în a se substitui acestuia în
confruntarea cu dificultățile pe care le întâmpina, ci în-1select11 posibilitatea de
le învinge.
anumite elemente esențiale, care definesc relația kinetoterapeut –pacient:
• Evaluarea personalității kinetoterapeuților pacienților cu care aceștia
relație, urmărind principal: activismul, sociabilitate, asumarea riscului,
impulsivitate, expresivitate, responsabilitate;
• Evaluarea pozitilor de cu care kinetoterapeutul pacientul relație;

6
• Evaluarea dominanțelor stării sinelui sistemului de reprezentări, cu
referire la kinetoterapeut pacient;
• Evaluarea canalelor de comunicare folosite de kinetoterapeut pacient
cadrul relație.

III. Activități specifice desfasurate de terapeut


Kinetoterapeuții încearcă să-și folosească influența și controlul asupra
mediului sălii de kinetoterapie că mijloc de dominare a comportamentului și de
realizare a transformarilor dorite în atitudinile și activitățile pacienților și că o
sursă de influentare a procesului de vindecare. În unele situații, se constată
adoptarea unor atitudini necorespunzătoare (abordarea neindividualizată a
pacienților, adoptarea unui mod de comunicare dogmatic și rigid).
Reacțiile pozitive și negative ale kinetoterapeuților constituie stimuli
puternici pentru pacienți, în sală de kinetoterapie producându-se un grad înalt de
condiționare, că funcție directă a acestui comportament.
Kinetoterapeutul adaptează, de multe ori, activitățile și obiectele, aparatele de
care dispune la tehnicile de reeducare, acest lucru ocupând și el un loc în relația
de îngrijire. În kinetoterapie, activitatea, materialele, obiectele oferă pacientului
imaginea posibilităților sale și, mai mult decât atât, îi oferă și o imagine asupra
sinelui.
Dacă kinetoterapeutul interesat de obținerea unor rezultate bune va pune la
dispoziția pacientului obiecte utile, estetice și îl va solicita corect în folosirea lor,
pacientul se va vedea obligat să reușească, stimă să de șine fiind astfel supusă
unei probe dure. Odată obținut rezultatul, înregistrată reușită, stimă de șine a
pacientului se regăsește refăcută și îndoielile inlăturate. În relația kinetoterapeut-
pacient, fiecare are canalul sau favorit de comunicare.
Atunci când kinetoterapeutul nu știe sau nu reușește să se adapteze și să
comunice cu pacientul pe canalele preferate de acesta, rezultatele lasă de dorit.
Sunt situații în care, neconstientizand propria incapacitate de adaptare,
kinetoterapeuții sunt tentați să concluzioneze că pacientul lor este negativ sau
rezistent, fapt care îngreunează și mai mult comunicarea, ajungându-se la un
schimb de replici tăioase, dure.
Conduită kinetoterapeutului se prezintă că un repertoriu de
comportamente, atitudini și tehnici, structurate într-un sistem, prin care
kinetoterapeutul asigură recuperarea pacientului. Acest set de acte
comportamentale poate fi apreciat că stil al muncii kinetoterapeutului.
Observarea unor fapte de conduită și atitudini a kinetoterapeuților și
pacienților în cadrul relației terapeutice, poate conduce la concluzia că
nerespectarea legităților psihologice care caracterizează relația kinetoterapeut -
pacient, poate influența puternic, în sens negativ, rezultatul actului recuperator
kinetoterapeutic. Din acest punct de vedere, cele mai marcante deficiente sunt:
• Adoptarea de către unii kinetoterapeuți a unor atitudini
necorespunzătoare, neadapate la particularitățile pacientului și la obiectivele

7
urmărite, că urmare a slabei reprezentări a înțelegerii empatice în sistemul
aptitudinal și atitudinal al kinetoterapeuților.
• Insuficiență dezvoltare a capacității de autocunoaștere a
kinetoterapeuților, care conduce la formarea unei imagini de șine în
neconcordanță cu realitatea.
• Insuficiență dezvoltare a capacității de cunoaștere a celorlalți și, mai ales,
a pacienților.
• Inexistentă unor deprinderi adecvate de autoreglare a propriilor stări
psihice, atitudini și comportamente, fapt care conduce la imposibilitatea
realizării unei adaptări corespunzătoare în funcție de particularitățile pacienților
și context și la imposibilitatea asigurării unei atitudini congruente în relația cu
pacienții.
• Necunoașterea unor tehnici de comunicare eficiente.
Stilul de lucru al kinetoterapeuților caracterizat prin orientare spre șine sau
orientare instabilă, orientări necorespunzătoare din punct de vedere al asigurării
unei relații terapeutice eficiente.

IV. Aspecte psihologice privind relatia terapeut – pacient


Pentru psihologia medicală, studiul relației terapeut-pacient este, după
numeroși autori, însăși rațiunea ei de a există, succesul actului terapeutic
depinzând, în cel mai înalt grad, de bună funcționare și organizare a
acestei relații. Contactul terapeutului cu pacientul nu este numai un act
terapeutic sau numai de morală, ci și una și cealaltă în același timp.
Bolnavul va suportă suferința, în primul rând, în funcție de personalitatea
să, va avea dubii sau momente de culpabilitate, dar la un moment dat el se
va hotărî să abordeze medicul.
Una dintre cele mai importante probleme în cadrul relației terapeut-
pacient-mai ales la început, dar nu numai-este aceea a comunicării, care se
găsește îngreunată de factori, că starea de anxietate a pacientului,
ignoranța sa, circumstanțele în care cere ajutor terapeutului etc.,
îmbogățirea acesteia fiind esențială, mai ales pe seamă comunicării
verbale interpersonale, care este mai eficientă decât o informație vizuală
sau scrisă.
În cadrul relației terapeut-pacient, personalitatea bolnavului este foarte
importantă, dar la fel de importantă este și personalitatea și atitudinea
terapeutului față de pacient, prin felul de a fi al terapeutului.
Este indispensabil că terapeutul să țină cont de importantă relației
terapeut – pacient și, mai ales, de influența acesteia asupra procesului de
vindecare; în cadrul acestei relații, terapeutul este primul instrument
terapeutic. Terapeutul nu trebuie să piardă din vedere că, de cele mai
multe ori, bolnavul știe foarte multe despre boală să.

V. Relaţia kinetoterapeut – pacient

8
Această relație este foarte importantă, deoarece nu este un tratament de
scurtă durată, ci de abordarea unei persoane în totalitatea să bio-psiho-
socio-culturală (N. Dolbeau).
Rolul kinetoterapeutului nu se identifică cu cel de vindecător,
reprezentând numai o componența a planului terapeutic complex, cu
valențe interdisciplinare.
Dacă veniți în contact pentru prima data cu pacientul, indiferent de
vârstă lui, prezentați-va numele și prenumele, explicați prin cuvinte
puține, dar clare, motivul prezenței alături de acesta și ce părere aveți
despre modul în care veți colabora.
Kinetoterapeutul trebuie să privească pacientul că o personalitate
globală, să țină cont de patologia să, de dezvoltarea să intelectuală, de
apartenență să socio-culturală și religioasă.
Sentimentele kinetoterapeutului se traduc prin comportamente,
atitudini corporale, expresiile feței, și nu prin cuvinte.Astfel
nervozitatea kinetoterapeutului se transmite ușor pacientului. În acest
domeniu orice improvizație, orice ezitare este rapid percepută și
sancționată de pacient.
Zâmbetele de pe buze vor reprezenta bunăvoință, plăcere și bucuria
de a ne revedea. Ochii noștri îl vor învălui cu multă căldură și
înțelegere pentru situația în care se află, dar și cu speranța că eforturile
noastre vor da rezultate.
Kinetoterapeutul trebuie să manifeste un echilibru comportamental.
El este înțelegător, răbdător, dar în același timp autoritar atunci când
este nevoie. Chiar dacă înțelege situația pacientului, el nu va acceptă
refuzul tratamentului sau agresivitatea. Prin comportamentul sau
kinetotetapeutul îi transmite pacientului respectul pe care îl poartă, în
ciudă suferinței și a unor valori proprii.
Relația cu pacientul poate fi dezagreabilă, plăcută sau neutră. Totul
pornește de la modul în care kinetoterapeutul știe să comunice, și să
folosească cele mai potrivite cuvinte pentru a intră în legătură cu
pacientul, dar mai depinde și de ținută să vestimentara și chiar de
mirosul pe care îl emană corpul sau. Se utilizează un ton calm al vocii,
un ton prietenesc care să-l apropie și să-l determine să aibă încredere în
noi. Treptat kinetoterapeutul va oferi pacientului autonomie afectivă,
pentru retribuția sa.
Relația dintre kinetoterapeut și pacient este complexă, ea nefiind
bazată doar pe luptă împotrivă bolii. Pacientul se prezintă în față
specialistului în toată integritatea să bio-psiho--socio-culrurală. Deci
kinetoterapeutul trebuie să cunoască toate dorințele și aspirațiile
pacientului, pentru a interveni benefic atunci când este cazul.

9
Concluzii
Pentru buna desfăsurare a activității de kinetoterapeut, se impune și
prezența unor anumite însușiri de personalitate care includ particularităti
temperamentale (energetico-dinamice) și caracteriale ce reprezintă o
expresie a întregului sistem al personalitătii, reglând sistemul de conduite
manifestate în ambianță generală.
Profesia de kinetoterapeut pretinde din partea celor care o practică și
anumite calități fizice, o anumită constituție, care să faciliteze efectuarea
cu succes a activitătilor specifice.
Interesele și motivațiile reprezintă condițiile interne care mobilizează
o persoană să presteze o anumită activitate. Aceste mobiluri pot avea
rezonanțe înnăscute sau dobândite, conștiente sau inconștiente, pot fi
simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte.
Din punct de vedere al variabilelor de vârstă și sex, în kinetoterapie,
se poate aprecia că diferențele nu sunt foarte mari, neputându-se face o
legătură netă între categoriile de pacienți (în funcție de vârstă, sex,
afecțiuni), metodele și mijloacele kinetoterapeutice folosite și preferințele
kinetoterapeuților; exprimarea unor preferințe ține doar de complexul de
particularități individuale ale kinetoterapeutului.

10

S-ar putea să vă placă și