Romanitatea Românilor în Viziunea Istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român,

reprezintă o realitate istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii.
Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de cronicari, oameni
politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari
şi austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului român
şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii
de cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă),
care susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la
sudul Dunării de unde au emigrat apoi la nordul Dunării. A început astfel o
dispută între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire
la originea românilor şi formarea poporului român, care s-a prelungit până
astăzi.

Romanitatea românior în izvoarele istorice medievale

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au

menţionat faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în
spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la
sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi.

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani:

 În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de
informaţie în tratatul său militar Strategikon.
 Împăratul Constantin VII Porfirogenetul a amintit de așezarea slavilor
în Balcani, înfățișând întrepătrunderea lumii slave cu cea românească,
numindu-i pe cei din urmă cu termenul de romani
 Cronicarul bizantin Ioan Kynnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de
la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.
 Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a
cronicarului maghiar numit de istorici Anonymus (deoarece nu şi-a
semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în
traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează
evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de
astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele
eroice ale primilor conducători maghiari. În acest context sunt povestite
şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus
menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau
conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.
 corespondenţa împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul
(secolele al X-lea – al XI-lea).
 Din secolele al XI-lea – al XII-lea, dovezile scrise sunt din ce în ce mai
numeroase, locuitorii spaţiului nord-dunărean fiind numiţi în documentele
vremii vlahi, blachi, valahi sau români.

În Evul Mediu, călătorii străini sau cronicarii români au manifestat un interes

deosebit faţă de trecutul poporului român. Călătorii străini se opresc adeseori
asupra istoriei şi originii locuitorilor, evidenţiind elementele de latinitate:

 în secolul al XVI-lea, umanistul Anton Verancsics, primat al Ungariei,

prieten al lui Erasmus din Rotterdam, a realizat o prezentare a Transilvaniei
şi a locuitorilor ei, vorbind despre români şi originea acestora;
 Francesco della Valle, originar din Padova, Pierre Lescalopier sau Franco
Sivori, secretarul domnului Ţării Româneşti, Petru Cercel, au călătorit prin
Ţările Române, oferind, în scrierile lor, informaţii despre aşezările întâlnite,
despre obiceiurile de la Curtea Domnească şi despre tradiţiile religioase ale
românilor.

În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea

Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin)
au scris în operele lor despre originea romană a poporului român, aducând
argumente istorice şi etnografice. Istoricii români au adus argumente
arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler este falsă. Unul dintre cei
mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol. (contraargumente în “Teoria lui
Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană” (1884))

Teoria continuităţii demonstrează cu argumente ştiinţifice:

 originea latină a poporului român şi a limbii române;

 continuitatea de existenţă a populaţiei autohtone pe teritoriul de formare a
poporului român la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu;
 desfăşurarea etnogenezei româneşti la nordul şi la sudul Dunării, având ca
rezultat formarea poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor români sunt:

 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de

origine daco-romană existente până azi în limba română nu ar fi putut fi
păstrate fără o continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate până
în evul mediu.
 Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul
României, au fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum
migratorii nu se ocupau cu agricultura, este foarte clar că singura
populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.
 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României
s-au descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni,
aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii daco-
romanilor.
 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în
alte teritorii cucerite de romani.
 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau
bizantini arată că poporul român a existat la nordul Dunării la venirea
maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea
secolului XIX), caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic
afectat.
 continuitatea dacică este demonstrată de revolta dacilor din 117, de
dovezi arheologice, de prezența unor soldați daci în armata romană

“Acest pămant a fost locuit odinioară de geți...În cele din urmă au fost subjugați
si zbrobiți de forțele romane. Și a fost dusă acolo o colonie de romani, care să-
i țină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost
numita Flacchia. Apoi dupa o lunga perioada de timp, alternandu-se numele,
asa cum se intampla, a fost numita si Valahia. Acest popr pana acum are un
grai roman, desi schimbat in mare parte si abia putand fi inteles de un om din
Italia.” Enea Silvio Piccolomini, Cosmografia, 1501.

“Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturiseste pana in vremea de acum
limba lor, care desi se afla in mijlocul unor neamuri barbare atat de felurite, nu
a putut fi rapusa” Antonio Bonfini (1434-1503), Decadele.
“Însă pentru ca să se lămurească această îndoială prin argumente mai sigure,
și să se arate hotărât că valahii își trag originea de la romani, voi aduce două
argumente, iar judecata va fi a cititorilor, și anume a acelora care cunosc mai
multe limbi. Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au
întocmai și cu același înțeles ca în limba latină și în dialectele italienilor, când
întreabă ei pe cineva dacă știe să vorbească pe limba valahă spun: “oare știi
românește?” sau dacă este valah, îl întreabă: “dacă este roman” .” Anton
Verancsics (1504-1573) Monumenta Hungariae historica

“Ele [Tarile Române] s-au nascur in spiritul pluralismului statal specific Europei
Evului Mediu, ca etapa intermediara, necesara unificarii politice depline a
intregului spatiu etnic romanesc, a “tarii” unice tuturor romanilor.” Rudolf din
Ems, Rumunia, cca. 1250

Bibliografie:

1. Magda Stan, Cristian Vornicu, Sinteze şi teste pentru examenul de

Bacalaureat, Editura Niculescu, Bucureşti, 2015
2. Vălu Năstăselu, Istoria românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005.
3. Valentin Băluțoiu, Maria Grecu, Istorie Manual pentru clasa a XII-
a, Bucuresti,2016
4. https://istoriiregasite.wordpress.com/2016/01/08/romanitatea-
romanilor-in-viziunea-istoricilor-sinteza-pentru-bacalaureat/
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Originile_românilor