STRESUL ŞI

MECANISMELE
IMPLICATE ÎN
Curs 6 |
ADAPTARE ŞI BOALĂ 2016-2017
 CONCEPTUL DE HOMEOSTAZIE
Homeostazia – constanța mediului intern – parametri
hematologici/biochimici în limite normale – independent
de schimbările care intervin în mediului extern;
Sistemele de control/menținere a Homeostaziei:
- includ structuri ale SN Autonom simpatic , și
ale Sistemului hormonal, care acționează:
- fie la nivelul organelor și țesuturilor,
determinând răspunsuri funcționale;
- fie la nivelul întregului organism, controlând
relațiile dintre organele/sistemele organismului.
- mecanismele de control se bazează pe principiul
feedback-ului negativ - autocontrolul se realizează prin
raportarea permanentă a structurilor neuro -endocrine la
valorile normale ale parametrilor interni.
 Conceptul de Stress - încordare, presiune, povară,
forţă, suprasolicitare, tensiune sau constrângere.
Hans Selye -1930 - ansamblu de reacţii biologice
elaborate de organism în momentul confruntării cu o
acţiune externă exercitată asupra sa de o paletă foarte
largă de agenţi cauzali.
Agenţi stresogeni:
- factorii fizici (ex: traumatismele, iradierea),
- chimici (ex: substanţele toxice, citostatice),
- biologici (ex: infecţii bacteriene, virale, parazitare)
- psihici (ex: emoţii negative sau pozitive foarte
intense, poluarea fonică, supraaglomeraţia, manipularea
brutală), care determină apariţia a numeroase răspunsuri
morfo-funcţionale, în special de natură neuro -endocrină
(ex: hipofizare, suprarenaliene) şi imunitară .
 ALOSTAZIA/HETEROSTAZIA
Allostazia sau Heterostazia definește procesul de
restabilire a stabilității mediului intern
(Homeostaziei) prin modificări ale parametrilor fiziologici
sau prin răspunsuri comportamentale adecvate.

Mecanisme implicate în realizarea Alostaziei:

- modificări ale hormonilor axului HPA;
- reacții ale Sistemului Nervos Autonom Simpatic;
- sinteza unor citokine de tipul IL-6 și TNF alfa;
- implicarea multor altor sisteme;
Răspunsurile elaborate au un caracter adaptativ, și
sunt de scurtă durată(McEwen & Wingfield 2003).
 WALTER CANNON HANS SELYE
(1871 – 1945) (1907 — 1982)

W. Cannon - Homeostazie – succesiune de procese fiziologice

coordonate având ca scop menținerea constanței mediului intern.
H. Selye – Conceptul de Stress – succesiune de răspunsuri de
adaptare/apărare la acțiunea unor factori amenințători/lezionali.
 CONCEPTUL DE STRESS

Stress – concept dezvoltat de H. Selye (1930)

H. Selye a descris (1930) în urma efectuării unor
experimente pe șobolani în vederea identificării și
carcaterizării hormonilor sexuali:
- 2 sindroame de stress de adaptare , cu
manifestări locale și sistemice,
+ o triadă simptomatică, constând în:
- hipertrofia glandelor corticosuprarenale;
- atrofia timusului și a țesuturilor limfoide;
- ulcerații și hemoragii gastro-intestinale.
Manifestările lezionale au fost asociate SINDROMULUI
GENERAL DE ADAPTARE indus cu ajutorul unor cantități
crescute de Cortisol, caracteristice formelor de Stres cronic.
 Sindromul local de adaptare la Stress (SLA)

 Manifestări principale:
- SLA se desfășoară într-un timp scurt (ore);
- SLA este strict limitat la locul de acțiune al
factorului patogen/stresogen;
- SLA constituie o reacție de apărare locală, care
se manifestă printr-un răspuns inflamator acut ,
caracterizat prin cinci simptome patognomonice:
- rubor sau hiperemia locală,
- calor sau creșterea locală a temperaturii ,
- tumor sau tumofierea zonei afectate,
- dolor sau sensibilitate dureroasă crescută ,
- functio laesa sau impotența funcțională.
 Sindromul General de Adaptare la Stress (SGA)

Manifestări clinice:
- se desfășoară în timp îndelungat (luni, ani);
- implică răspunsuri ale întregului organism, prin:
- activarea SN Autonom/Vegetativ Simpatic,
- mobilizarea Axului Hipotalamo -Hipofizo-
Suprarenalian (HHSR);
SGA evoluează în 3 etape:
- etapa de Alarmă;
- etapa de Rezistență;
- etapa de Epuizare (nu este obligatorie).
SGA asigură restabilirea homeostaziei (în cursul
etapei de rezistență) sau duce la alterarea progresivă a
homeostaziei, uurmată de instalarea bolilor sau Moarte.
SINDROMUL GENERAL DE ADAPTARE
 ETAPA DE ALARMĂ

 Manifestări clinice și paraclinice:

- debutează în momentul interacțiunii cu factorul
stresogen, care provoacă actuivarea SNA și Axului HHSR.
- modificările funcționale produse de creșterea nivelului
plasmatic al catecolaminelor (A/NA) sunt responsabile de reacția
de fugă sau de luptă (fight or flight reaction);
- rezistența organismului la acțiunea factorului
stresant/pathogen devine din ce în ce mai slabă;
- modificările care afectează homeostazia în cotextul
persistenței factorului stresant au tendința de a depăși limitele
normale de variație specifice speciei/rasei/individului:
- se instalează tulburări funcționale sistemice ;
- crește vulnerabilitatea la îmbolnăvirile specifice
(bacteriene, virale, parazitare, tumorale, carențiale etc).
 ETAPA DE REZISTENȚĂ

 Manifestări clinice și paraclinice :

- revenirea la normal a funcțiilor SN vegetativ, și respectiv a
funcționării Axului HHSR;
- normalizarea concentrației catecolaminelor și cortisolului;
- dispariția reacțiilor de fugă sau luptă;
- capacitatea de rezistență a organismului la solicitarea
factorilor de stress este din ce în ce mai accentuată;
- organismul animal alege modalitatea cea mai eficientă și
economică de adaptare la stress;
- se restabiliște homeostazia, însă cu un consum energetic
foarte mare, obținut prin creșterea metabolismului intermediar.
 ETAPA DE EPUIZARE

 Manifestări clinice și paraclinice:

- creșterea concentrației plasmatice de cortisol;
- sunt evidente consecințele creșterii cortisolemiei;
- hipertrofia gladelor suprarenale;
- atrofia timusului și organelor limfatice;
-ulcerații și hemoragii gastro -intestinale.
- rezistența la acțiunea factorilor de stres se reduce;
- resursele energetice ale organismului se epuizeazăȘ
- apar primele semne ale reacțiilor de uzură (wear & tear)
care determină scăderea progresivă a rezistenței la boală,
apariția îmbolnăvirilor specifice și chiar Moartea.
 RĂSPUNSUL ORGANISMULUI LA STRESS

 Reacțiile generale nespecifice ale organismului

animal sunt povocate prin activarea sistemelor de
control ale homeostaziei , sub acțiunea unor factori
de stress de origine extrem de variată:

- factori fizici – radiații, frigul, căldura, traume;

- factori chimici – toxice organice/anorganice;

- factori biologici – bacterii, virusuri, paraziți;

- psihologici – emoții negative, supraaglomerarea,

tratamentul/manipularea inadecvată a animalelor.

Interacțiunea cu organismul animal afectează

homeostazia acestuia și inițiază reacțiile de răspuns.
 CATEGORII MAJORE DE RĂSPUNSURI
BIOLOGICE ALE ORGANISMULUI LA STRESS
 NATURA RĂSPUNSULUI LA STRESS

 Factorii care determină natura răspunsului

organismului la stress sunt reprezentați de:
- proprietățile factorilor stresogeni;
- capacitatea de adaptare individuală la stress;
- stresul ușor/mediu, de scurtă durată, care
se eproduce în situații controlabile, produce efecte
benefice asupra organismului – EUSTRESS.
-Stressul intens, prelungit, care se produce în
circumstanțe necontrolabile are afecte novive pentru
organism, fiind de numit și DISTRESS (Stress lezional)
Răspunsul sistemic la Stres - 2 componente majore:
- componenta neuroendocrină,
- componenta imunologică/imunitară:
 FACTORI ȘI FORME DE STRESS

Factorii de stress sunt definiți ca factori de mediu

(exo/endogeni) sau evenimente care determină inițierea
reacțiilor de răspuns în vederea menținerii Homeostaziei.
Criterii de clasificare a formelor clinice de Stress:
După originea factorilor de stress |
- Stres Endogen – Stress Exogen,
După natura factorilor de Stress |
- stresul somatic – indus de acțiunea factorilor
fizici, chimici și biologici la nivel soomatic;
- stressul psiho-social – provocat de
supraaglomerare, izolarea socială, tratamente brutale;
După durata de manifestare |
- stress acut, cronic, intermitent sau cumulativ;
După consecințele pe care le produce |
- Eustress (de buna natură) | Distress (lezional)
 RĂSPUNSUL NEURO-ENDOCRIN

 Răspunsul NE este inițiat de Hipotalamus , care:

- integrează aferențele corticale,

- aferențele sistemului limbic,

- aferențele sistemului reticulat activator

ascendent (SRAA);

- activează SN Autonom/Vegetativ Simpatic, via

locusul coeruleum norepinefrinic (LC-NE);

- activează Axul HHSR prin stimularea producerii

de corticoliberine (CRH).
 NEUROMEDIATORII RĂSPUNSULUI LA STRES

Componenta centrală a răspunsului la stres o

constituie activarea sistemului nervos autonom (vegetatic)
simpatic (SNAS), care determină eliberarea din glandele
medulosuprarenale a catecolaminelor în circulaţia sanguină
(Adrenalinăîn proporţie de 80% şi
Noradrenalină/norepinefrină în proporţie de 20 %).

Factorul eliberator de corticotropină (CRF) -

produs de hipotalamus stimulează hipofiza să elibereaze
numeroşi alţi hormoni, cum sunt ADH (hormonul
antidiuretic) şi oxitocina, respectiv prolactina, 3 -
endorfinele, hormonul de creştere (STH) şi hormonul
adenocorticotrop (ACTH) produşi de hipofiza.

ACTH stimulează funcţia cortexului suprarenal –

hipertroifia corticosprarenalei + Hipercortizolemie.
Catecolaminele stimulerază funcţia a 2
categorii de receptori, respectiv receptorii α-
adrenergici şi receptorii β-adrenergici.
Comunicarea neuro-endocrino-imunitară
în elaborarea răspunsului stress.
În cursul răspunsului la stres
celulele sistemului imun secretă
numeroşi mesageri chimici
(citokine) care ajung pe calea
circulatorie la creier (SNC) :
- exercită un efect de
reglare a tonusului proceselor
nevoase superioare (dispoziţia),
influenţând şi mecanismul de
producere a durerii, respectiv a
altor reacţii comportamentale
alterate care însoţesc depresia.
- nivele plasmatice
crescute ale acestor mediatori
sunt asociate cu un risc crescut
pentru bolile inflamatorii.
Activarea verigilor neuro-
vegetative este esenţială
pentru elaborarea
răspunsului la Stresssssss.
 HIPERCORTISOLEMIA

 Efectele principale ale cortizolului se manifestă prin

mobilizarea substanţelor organice (glucide, lipide, proteine)
necesare metabolismului energetic celular intensificat.

 Un exces prelungit de cortizol în sânge stimulează

depunerea lipidelor (lipogeneză) pe abdomen, trunchi şi faţă,
rezultând obesitatea centrală – sau de tip Android.

La nivelul tractului gastro-intestinal, cortizolul

stimulează funcţia secretorie a mucoasei gastrice:

- efect contrar norepinefrinei –hiposecreţie;

- nivelul crescut al cortizolemiei poate

determina hipersecreţia gastrică şi, implicit hiperaciditatea
gastrică, responsabilă în final de producerea ulcerului peptic.
Ex e mplu l tip ic d e b o a l ă r e z u l t at ă c a u r m a r e a
e x p u ner ii la s tr e s e s t e u l c e r u l g a s t r i c , î n
p a t o g eneza că r u i a u n r o l c e n t r a l î l a r e e x c e s ul
h o r m o nilor d e s tr e s – A d r e n al i nă ș i C o r t i s o l

 Expunerea prelungită la stres determină la

monogastrice hipersecreţie de cortizol de către
corticosuprarenale, care stimulează funcţia secretorie a
mucoasei gastrice - hiperaciditatea gastrică.
Medulosuprarenala produce în exces
catecolamine, în particular norepinefrină /noradrenalină,
care determină vasoconstricţia la nivel gastric.
Cortisolul stimulează funcția secretorie a celulelor
gastrice responsabile de sinteza acidului clorhidric,
rezultând astfel hiperaciditatea gastrică.

- În aceste condiţii, mucoasa gastrică nu mai

secretă substanţele cu rol protector împotriva acidului
clorhidric din sucul gastric, care dezvoltă un puternic
efect coroziv, rezultând astfel ulcerul gastric.
 STRESS – ADAPTARE – UZURA
Adaptarea la stress este similară unui proces de
menţinere a integrităţii organismului (ameninţată de
agenţii fizico-chimici şi biologici), dar şi de realizarea
unui echilibru dinamic cu mediul ambiant.

Reactivitatea - un proces biologic modulat de

factori genetici prin care creierul interpretează
evenimentele externe şi trimite mesaje somato -motorii,
vegetative şi neuroendocrine la organele ţintă.

Uzura este un fenomen care se produce în cursul

răspunsului la stres – rezulta procese de uzură, deseori
chiar lezionale, histochimic şi histologic, respectiv
anatomic şi funcţional (ex: ruptura unui anevrism
ventricular postinfarct, după un efort fizic intens).
 STRESUL ŞI TULBURĂRILE
FUNCŢIEI SISTEMULUI IMUNITAR

Majoritatea bolilor sau entităţilor patologice

corelate cu deficitul funcţiei imunitare sunt
rezultatul expunerii prelungite la Stress.
- se constată prezenţa unor concentraţii
plasmatice crescute de citokine proinflamatorii pe o
perioadă îndelungată de timp.
Studii recente - asocierea directă a stresului
cu nivele plasmatice crescute de citokine cu rol
proinflamator, fapt care explică legătura între :
- expunerea la stres – imunitate şi boală.
Mecanismul implicat -relaţiile care se stabilesc
între sistemele nervos - endocrin – imunitar.
 STRESUL ŞI TULBURĂRILE
DE FERTILITATE/REPRODUCȚIE
Răspunsul la stress este asociat nu numai cu un
nivel crescut al hormonilor medulo şi corticosuprarenali,
ci şi cu al altor peptide cu rol endocrin.
- Una din cele mai pregnante consecinţe ale
expunerii prelungite la stres, exceptând reacţia sistemului
imunitar, o reprezintă tulburările care afectează funcţia
de reproducere, mai precis fertilitatea la femele.
- un nivel crescut de cortizol plasmatic în cursul
reacţiei de stres exercită efecte inhibitorii, prin supresia
eliberării de hormon luteinizant, respectiv de estradiol şi
progesteron la femele şi de testosteron la masculi.
 Profunde implicaţii în această direcţie are Axul HHS
(Hipotalamo-Hipofizo-Suprarenalian), care dezvoltă
efecte multiple asupra sistemului reproductiv la femele.
Expunerea cronică la stres inhibă la modul
general funcţia reproductivă la femele, prin
intermediul axului HHCSR, care determină:

i) Supresia/inhibiţia sintezei hormonului

eliberator de gonadotropină hipotalamică (GnRH),

ii) Stimularea eliberării crescute de β-

endorfine la nivel cerebral, prin intermediul CRH
(Hormonul Eliberator de Corticotropină);

ii) Inhibiţia sintezei de GnRH, respectiv LH

(hormon luteinizant), şi stimularea secreţiei de
estradiol ovarian produsă de cortizol;

iv) Rezistenţă tisulară indusă ţintit la cortizol

de către estradiol.
 STRESUL ŞI ÎMBĂTRÂNIREA

Sindromul de Stres – Senescenţă/Îmbătrânire se

defineşte prin alterării ale funcţiei imune şi neurohormonale,
însoţite de prezenţa unor tulburări generate de evoluţia
acestor dezechilibre la nivel celular şi tisular.

Se produc următoarele tulburări cu caracter lezional:

1) tulburări de excitabilitate ale sistemului limbic şi a
hipotalam usului;
2) creşterea concentraţiei sanguine a catecolaminelor,
a hormonului antidiuretic (ADH), a hormonului adenocorticotrop
(ACTH) şi a cortizolului;
3) diminuarea nivelului de testosteron si tiroxină;
4) alterări ale peptidelor opioide;
5) alterări ale lipoproteinelor plasmatice;
6) hipercoagulabilitatea sângelui - CID;
7) leziuni celulare/tisulare produse de radicalii liberi.
 STRESUL ȘI CANCERUL
 Posibila legătură dintre Stress și Cancer– cel puţin 2
mecanisme par să fie implicate în creşterea
susceptibilităţii la cancer pe fondul expunerii la stres:

Funcţia celulelor NK – care reprezintă prima

linie de luptă în procesul de apărare antitumorală este
profund inhibată la indivizii stresaţi sau depresivi;

- stresul şi depresia sunt asociate cu o capacitate

diminuata de reparare a leziunilor ADN, dar şi cu
tulburări în ce priveşte rata apoptozei la celulele
sistemului imun sau în cazul celulelor neoplazice.

- argumente în acest sens sunt oferite de corelaţia

dintre creşterea ratei de supravieţuire şi un nivel
crescut al funcţiei imune în cazul bolnavilor de cancer.
STRESUL ŞI BOALA (ÎMBOLNĂVIREA)