M.

Blecher (1909-1938) face parte dintr-o familie întreagă de autori rămaşi puţin
cunoscut! (Bruno Schulz, Robert Walser), dar al căror exponent genial a fost Kafka.

Asemeni lor, naratorul „întâmplărilor din irealitatea imediată” a văzut în scris nu o

îndeletnicire artistică, ci o experienţă existenţială intimă. Ca ei, s-a simţit împins către un
realism fantastic practicat prin construcţia de universuri terifiante, din erzaţurile cu care
civilizaţia industrială modernă inundă spaţiul vieţii cotidiene.
Această familie de scriitori pare să fi fost sortită să resimtă în forme paroxistice
conştiinţa bolnavă a epocii şi să trăiască într-un neîntrerupt „coşmar aclimatizat”. Nimeni
însă n-a traversat o experienţă existenţială atât de teribilă ca M. Blecher. Murea în 1938, la
29 de ani, când nu-i mai rămăsese nesupusă torturii fizice nici o fărâmă a trupului. Din
portretele, care ni s-au păstrat, ne scrutează o faţă şlefuită de suferinţă ca un fildeş. Sub o
frunte scoasă apăsat în relief prin surparea tâmplelor, ochii mari, puţin sticloşi, „dilataţi de
lunga lor insomnie” - zice M. Sebastian -, examinează lumea înconjurătoare cu o atenţie
încordată, precaută, deznădăjduită. Ajunsese, până a-şi încheia lunga expiaţie, să aibă
amândouă picioarele îndoite şi anchilozate de la genunchi, şira spinării măcinată, corpul
întreg, o mină în care se încrucişau galeriile abceselor şi fistulelor. Cea mai mare parte a
vieţii o petrecuse prizonier într-un bloc de gips. A găsit totuşi puterea să scrie cărţile pe care
le-a lăsat Întâmplări în irealitatea imediată (1935), Inimi cicatrizate (1936) şi Vizuina
(1971), sunt mărturia zguduitoare, scoasă dintr-o asemenea experienţă.
Ceea ce-l înrudește structural pe Blecher cu Kafka, cu Bruno Schulz sau cu Robert
Walser, e mai ales facultatea de a instala în nenorocire de a o accepta ca o condiție a vieții
curente, înainte ca boala să se manifeste, el înregistrează o agresivitate sistematică a
universului, îndreptată împotriva sa. Există locuri virane sau închise, care îi provoacă
invariabil stări de leşin voluptuos, prevestite printr-o bizară beţie olfactivă. Lucrurile ies din
neutralitatea lor şi-1 asaltează căutând să-1 fascineze sau să-1 terorizeze, ca să poată pipăi
câteva minute o bucată de mătase neagră mucegăită, pe care un coleg o păstrează într-o cutie,
îi dăruieşte acestuia bani şi timbre. Rămâne ore întregi singur într-o odaie din casa bunicului
şi contemplă vrăjit obiectele vechi şi disparate, depozitate acolo, o pâlnie de gramofon sau
nişte stampe spălăcite. în schimb, când e trimis la culcare, cutele cearşafului, văgăunile
aşternutului îl neliniştesc şi încearcă să se apere de ameninţarea lor cu o lanternă ascunsă sub
plapumă. Această agresivitate a spaţiilor şi obiectelor revine în nenumărate din constatările
sale anxioase. Lucrurile îşi trădează o „răutate" a lor personală. Când îl prind în cursa pe care
i-au întins-o, ele iau brusc o înfăţişare insolită, le cuprinde o adevărată frenezie a libertăţii,

1
adică devin independente unele faţă de altele. în odaie se transmite o exaltare anarhică
insuportabilă. Autorul încearcă să exorcizeze forţele malefice din juru-i, sfidându-le sau
adulându-le josnic. Plecând de acasă, are grijă să se întoarcă pe urma paşilor săi spre a nu
descrie în mers un cerc, care să închidă clădiri şi copaci. Se complace într-o atmosferă de
artificialitate, colindă bâlciurile şi panopticum-urile, simţindu-se bine printre figuri şi gesturi
împietrite, sau la cinematograf, pentru că-1 înconjoară întunericul, şi viaţa se desfăşoară
ireală, pe pânză, fără să-1 mai includă. Originalitatea unei asemenea confesiuni şi puterea ei
de a transmite o tulburare adâncă, rezultă - cum spuneam - dintr-o instalare în nefericire.
Blecher îşi acceptă cu o dureroasă resemnare condiţia tragică existenţială şi, practic,
irealitatea devine lumea lui „imediată”. Geo Bogza, care ani de zile a căutat, printr-o
devoţiune totală, să-i insufle viaţă supliciatului său prieten, relatează că acesta i-a declarat o
dată: „Nu e nici o ispravă să suferi”. Afirmaţia o făcea ţintuit în pat, când calvarul lui se
apropia inexorabil de punctul final. „De mii de ani - adăugase Blecher -, oamenii se complac
în suferinţă, se compătimesc şi se plâng unii pe alţii pentru suferinţa lor. Aş vrea să le pot
distruge această iluzie. Să nu mai creadă că dacă suferă e cine ştie ce de capul lor” (Geo
Bogza, După moartea lui Blecher, Azi, an. VII, nr. 31/1938). O asemenea răsturnare
completă de optică ne strecoară sentimentul impreciziei şi şubrezeniei hotarului dintre viaţa
obişnuită şi nefiinţă. Autorul îşi imaginează o realitate înconjurătoare structurată invers. Tot
ce este scobit ar putea deveni plin, actualele reliefuri, viduri. într-o astfel de lume, îi place să-
şi închipuie Blecher, „oamenii n-ar mai fi fost nişte excrescenţe multicolore şi cărnoase,
pline de organe complicate şi putrescibile, ci nişte goluri pure, plutind, ca nişte bule de aer
prin apă, prin materia, caldă şi moale a universului plin". Era - mărturiseşte el - „senzaţia
intimă şi dureroasă pe care o resimţeam adesea în adolescenţă, când, de-a lungul
vagabondajelor fără sfârşit, mă trezeam subit în mijlocul unor izolări teribile, ca şi cum
oamenii şi casele în jurul meu s-ar fi încleiat dintr-o dată în pasta compactă şi uniformă a
unei unice materii, în care eu existam doar ca un simplu vid ce se deplasează de ici-colo, fără
rost". Condus de impulsuri asemănătoare, urmăreşte o femeie necunoscută, se opreşte în
grădiniţa din faţa locuinţei unde ea a intrat şi ia o poziţie rigidă de statuie, îngenunchind cu
mâna la inimă şi rămânând aşa nemişcat până se lasă seara.
Altă dată, încearcă gustul cufundării în noroi. Toate aceste acte şochează prin insolitul
lor, dar din supunerea obscură, tristă, cu care sunt executate, se degajă o senzaţie morală de
nesiguranţă. Datele fixe ale universului încep să se clatine, un vânt de absurditate şi disperare
răvăşeşte contururile fiinţelor şi lucrurilor.

2
 Puterea lui Blecher de a ne face să pătrundem cu el într-o „irealitate imediată” vine din
arta descripției minuțioase a banalului, până când observaţia concentrată, insistentă,
străpungătoare, îi împrumută o transparenţă derutantă. Termenul e echivalent cu ceea ce se
înțelege prin realismul fantastic al universului kafkian. Și la Blecher, ca la Bruno Schulz,
întâlnim preferința pentru lucrurile devalorizate și comune, din care se încheagă lumea
straniului şi reificării: flori de hârtie, statuete grosolane de ipsos, ilustrate de bâlci, inele
ţigăneşti, pâlnii de gramofoane stricate, scuipători de tinichea, coroane mortuare: „Am avut
întotdeauna o atracţie bizară pentru afublările feminine şi pentru obiectele artificiale ieftin
ornamentate...”. „Mă impresionează [...] tot ce este imitat” - scrie Blecher, pe care-1 vrăjeau
figurile de ceară din iarmaroacele mizere (Bruno Schulz a scris un „tratat despre
manechine”!). Aceste simulacre degradate ale naturii sunt aduse necontenit sub o lumină
intensă, violentă, chemată să le izoleze şi le dezvăluie o existenţă secretă, neliniştitoare:
„Personajele de ceară - notează el - erau singurul lucru autentic din lume; ele singure
falsificau viaţa în mod ostentativ, făcând parte, prin imobilitatea lor stranie şi artificială, din
aerul adevărat al lumii. Uniforma ciuruită de gloanţe şi pătată de sânge a vreunui arhiduce
austriac, cu figura galbenă şi tristă, era infinit mai tragică decât orice moarte adevărată. într-o
ladă de cristal zăcea o femeie îmbrăcată în dantele negre, cu faţa lucioasă şi palidă. Un
trandafir uluitor de roşu stătea fixat între sâni, iar peruca blondă la marginea frunţii începea
să se dezlipească, în timp ce în nări palpita culoarea roză a fardului, şi ochii albaştri, limpezi
ca sticla, mă priveau imobil”.

Pe Blecher îl cheamă, cu o atracţie însoţită de spaimă, excavaţiile întunecate ale solului,

peşterile, golurile viscerale umede şi negre. De acest magnetism maladiv sunt încărcate
pornirile sale erotice. în mod inconştient, tot ce ni se spune trădează o frică paralizantă de
lume şi o obscură dorinţă de întoarcere înapoi, într-o. stare prenatală. Asociată soartei
scriitorului, confesiunea lui supralucidă capătă o forţă răscolitoare şi ne urmăreşte cu
chinuitorul ei presentiment.
În Inimi cicatrizate, drama declansându-se, se obiectivează. Emanuel află că e atins de
morbul lui Pot şi pleacă la Berk, o localitate unde se tratează tuberculoza osoasă. Aici,
bolnavii trăiesc în corsete de ghips, deplasându-se cu ajutorul unor trăsurici speciale. Ca
Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, romanul e o reconstituire a acestei existenţe la marginea
vieţii. Toată mizeria fiziologică şi morală din jur apare notată cu o cruzime pe care n-o mai
intimidează nici o formă de pudoare. Cărţii îi lipseşte subtextul simbolic al Muntelui vrăjit;

3
ea rămâne un jurnal clinic, relatat la persoana a treia, şi stârneşte interes prin fioroasa
sinceritate cu care transcrie această tragică experienţă omenească.
Conştiinţa că ai o vertebră mâncată, o pungă de puroi la şold, că trebuie să te înveţi a
îndeplini toate actele vitale rămânând închis într-o carapace inertă şi că, sub ea, o murdărie
umilitoare îţi acoperă pielea, schimbă radical raporturile individului cu lumea înconjurătoare.
Aceeaşi adaptare a corpului şi sufletului la o existenţă condamnată e urmărită şi în Vizuina
luminată, cu o necruţătoare stăruinţă analitică şi interiorizare dezabuzată. Mihail Sebastian
avea dreptate scriind: ,,Drama este mai departe de masa de operaţie, dincolo, de ceea ce se
cheamă patul de suferință, în tortura mortală a singurătății și în spectacolul pustiu al vieții,
privită de cineva care a fost scos din ea. Inimile cicatrizate sunt simbolul ţesuturilor
„insensibile la frig […] la cald [...] şi la durere...”, al existenţei supuse neutralizării complete.
Cu această însuşire de martor extramundan, M. Blecher îşi plimbă privirile peste oameni şi
lucruri, întocmindu-şi jurnalul halucinant.