Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

Ce este psihologia?

Notă: Nu este obligatoriu să cunoașteți conținutul secțiunilor facultative dar este recomandat să le citiți.

Răspunsul la întrebarea „Ce este psihologia?” este foarte ușor de găsit dacă examinăm etimologia cuvîntului psihologie.
Precum denumirile altor științe, acesta este format din două cuvinte din greaca veche: psyche însemnînd „respirație,
suflet, minte” și logos, adică „discurs, tratare a unui subiect, doctrină, teorie”. Logos provine din verbul legein care în
greaca veche însemna „a vorbi”.
Putem deci concluziona că psihologia este știința care studiază sufletul și, dacă prin suflet înțelegem ansamblul
fenomenelor psihice, rezultă că psihologia este știința care studiază fenomenele psihice.
Aici însă apar două probleme. Trebuie mai întîi să răspundem la întrebarea „Ce este un fenomen psihic?”. Apoi
trebuie să ne lămurim ce este știința, sau cum pot fi studiate științific fenomenele psihice. Răspunsul la această a doua
întrebare este foarte important, întrucît între demersurile științifice de cunoaștere și cele pseudoștiințifice se face adesea
confuzie, în special în științele despre om.

1. Ce sunt fenomenele psihice?

Cînd vorbim despre „fenomene psihice” avem în vedere proprietăți ale minții precum: percepția1, capacitatea de a raționa,
imaginația, memoria, emoția, atenția, exprimarea scrisă și vorbită, relațiile cu semenii. Unele asemenea proprietăți sunt
specific umane: raționamentul și exprimarea articulată. Altele se regăsesc în egală măsură la oameni și la animalele
superioare: percepția, memoria, emoția, atenția, comportamentul de grup.

1.1. Natura psihicului

Întrucît întreaga noastră experiență conștientă este formată din procese psihice, este destul de ușor să identificăm exemple
de fenomene psihice. Situatia se schimbă însă cînd trebuie să definim psihicul sau să îi explicăm natura: aceasta este o
problemă foarte complicată care pînă în prezent nu a primit un răspuns satisfăcător deși de mai bine de 2000 de ani
filozofia încearcă să răspundă la întrebarea „Care este natura relației dintre psihic și organism?”. Controversele pe care
le-au generat încercările de a răspunde la această întrebare au căpătat în filozofie o denumire consacrată: The mind-body
problem (problema relației dintre psihic și corp).
În legătură cu această problemă există cîteva puncte de vedere diferite. În favoarea fiecăruia există argumente pro
și contra, dar niciunul nu a reușit să dovedească în manieră definitivă că celelalte doctrine sunt false.

a) Monismul2 materialist
Susține că tot ceea ce înseamnă fenomen psihic se poate reduce în ultimă instanță la aspecte ale funcționării organismului
(este vorba despre procesele neurobiologice). Altfel spus, consideră că psihicul este un rezultat al organizării materiei și o
proprietate a organismului.
Această doctrină este susținută de relația strînsă care există între organism și fenomenele psihice. Ingestia de
substanțe psihoactive (de ex. alcool), un proces pur biologic, produce rapid efecte în plan psihic. Leziunile cerebrale pot
duce la pierderea capacității de a vorbi sau de a judeca sau la modificări dramatice ale felului de a fi (a personalității).
Monismul materialist este important pentru psihologie deoarece reprezintă o modalitate aparent simplă de a
explica relația de cauzalitate între psihic și comportament. Ca să înțelegeți ce înseamnă, gîndiți-vă că stați de vorbă cu o
persoană și aceasta se înroșește brusc. Ce concluzie trageți de aici? În mod obișnuit concluzionăm că acea persoană s-a
emotionat. Acesta este un raționament aproape automat pe care îl facem; dar un astfel de raționament se bazează pe o
presupunere pe care o acceptăm cu toții fără să o exprimăm și uneori fără să ne dăm seama: psihicul acționează ca o cauză
pentru modificările la nivelul corpului. Dacă psihicul nu ar determina cauzal comportamentul, nicio inferență legată de ce
se întîmplă în mintea altei persoane decît noi înșine nu ar avea temei. Și deoarece psihologia își extrage informațiile din
examinarea comportamentului, dacă această relație nu se susține atunci psihologia nu e posibilă!

1
În psihologie cuvîntul percepție desemnează capacitatea de a vedea, auzi, sau de a deveni conștient de un obiect extern organismului
sau de o stare internă prin intermediul simțurilor.
2
Conform DEX, termenul monism desemnează o „concepție filosofică potrivit căreia la baza tuturor fenomenelor lumii s-ar afla un
singur principiu, fie material, fie spiritual”. Cuvîntul provine din limba greacă unde monos înseamnă “singur”.
1
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

Monismul materialist explică relația de cauzalitate între psihic și comportament deoarece conform acestei teorii psihicul
este o proprietate a corpului reductibilă la procesele fizice care compun organismul: nu este deci de mirare că determină
comportamentul, după cum software-ul poate comanda hardware-ul.
Monismul materialist are și un punct slab: există un vid explicativ între procesele neurobiologice și procesele
psihice: în ciuda progreselor care s-au realizat în ultima vreme în înțelegerea modului de funcționare a creierului, biologia
nu poate să explice cum apar procesele psihice pe baza proceselor neurobiologice; filozofia poate numai să facă o serie de
supoziții.

b) Dualismul
Dualismul afirmă că psihicul și organismul sunt realități diferite și că psihicul nu poate fi redus la procesele fizice care
compun organismul. Varianta cea mai cunoscută a dualismului este cea avansată de filozoful René Descartes (1596 –
1650). Acesta a afirmat că psihicul este o realitate capabilă să existe în manieră de sine stătătoare, fără a avea nevoie de
existența unui organism material și fără a ocupa un loc în spațiu.
Descartes a observat că fenomenele psihice au proprietăți foarte diferite față de obiectele materiale. În primul
rînd, obiectele materiale ocupă un loc în spațiu și au o formă. De exemplu, corpul uman ocupă un volum în spațiu și are o
formă determinată, chiar dacă este o formă complicată. Pe de altă parte, un gînd sau o emoție nu ocupă loc în spațiu și nu
putem spune că au o formă. În al doilea rînd, există o asimetrie între modul în care percepem obiectele materiale și modul
în care percepem fenomenele psihice. Accesul la obiectele materiale este public. O masă sau un scaun sunt percepute de
toată lumea la fel, cu toate detaliile lor. La fenomenele psihice avem însă un acces privat: percepem direct propriile
conținuturi psihice dar nu putem percepe direct conținuturile psihice din mintea altor persoane – putem cel mult să facem
inferențe despre ce se întîmplă în mintea altora pe baza comportamentului observat. Aceste observații l-au condus pe
Descartes la formularea teoriei dualismului – care în esență afirmă că mintea și corpul reprezintă tipuri diferite de realități.
Dualismul are însă dificultăți în a explica relația de cauzalitate între psihic și comportament. Concepția noastră
despre cauzalitate se datorează științelor fizice, iar fizica nu admite relații cauzale decît între obiecte materiale. Dacă
psihicul este o realitate diferită de corp, atunci cum poate influența cauzal comportamentul? Această dificultate era
evidentă pentru contemporanii lui Descartes și pentru Descartes însuși. De-a lungul timpului au fost formulate mai multe
modalități de compatibilizare a dualismului cu cauzalitatea psihică, dar pînă în prezent niciuna nu este suficient de
satisfăcătoare încît să facă implauzibil monismul materialist.

Deoarece nu este clar care e legătura între corp și psihic, este imposibil să se precizeze într-o manieră universal acceptată
care este natura ultimă a psihicului, adică ce este de fapt psihicul. În ciuda acestei dificultăți se pot face totuși două
precizări universal acceptabile cu privire la fenomenele psihice.

1.2. Caracteristici ale psihicului

I) Intenționalitatea. Majoritatea fenomenelor psihice au un conținut care are legătură cu lumea exterioară;
cum s-ar zice, sunt despre ceva. Cînd resimțim teamă, teama are legătură cu ființe, obiecte sau stări de
lucruri. Cînd suntem bucuroși bucuria ne este cauzată de persoane, ființe sau evenimente. Cînd ne
imaginăm un munte sau o floare, fenomenul psihic respectiv are legătură cu muntele sau cu floarea. Dacă
manifestăm o atitudine, atitudinea face referire la persoane sau alte elemente ale realității.
II) Fenomenalitatea. Psihicul are un caracter fenomenal3. Asta înseamnă că fenomenele psihice reprezintă
experiențe, adică atunci cînd ne referim la un fenomen psihic are sens să ne gîndim cum este ca o
persoană sau o ființă să experimenteze acel fenomen psihic. De exemplu, dacă avem în vedere emoția de
bucurie, are sens să ne imaginăm cum este să fii bucuros. Are sens să ne imaginăm ce experimentează o
persoană în timp ce realizează un rationament. De asemenea are sens să ne imaginăm cum este să fii atent
la un joc video sau cum este să vorbești despre un anumit subiect sau cum este să visezi în timpul
somnului.

2. Psihologia ca știință
2.1 Metoda ipotetico-deductivă
Pentru a înțelege cum funcționează demersul științific în psihologie cel mai bine este să examinăm un exemplu concret de
cercetare științifică.

3
Aici fenomenal înseamnă „perceptibil prin experiența imediată”.
2
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

În 1961 psihologul american Albert Bandura era interesat să ințelegeagă de ce unii copii sunt agresivi. Observînd cu
atenție modul în care se comportă copiii agresivi și contextul în care apare agresivitatea infantilă el a presupus că, cel mai
probabil, agresivitatea este produsul imitației. Copiii devin agresivi deoarece îi observă pe adulți comportîndu-se agresiv
și imită fără discernămînt aceste comportamente. Aceasta este o explicatie posibilă a fenomenului; dar pentru a ști dacă
explicatia este validă (dacă explică într-adevăr agresivitatea infantilă și nu este o simplă presupunere fără temei) Bandura
a trebuit să își testeze ipoteza. Pentru a își testa ipoteza el a ales să realizeze un experiment. O variantă simplificată a
experimentului original este prezentată mai jos:

Au fost alese două grupuri de copii preșcolari ținîndu-se cont ca grupurile să fie omogene din punctul de
vedere al distribuției copiilor pe sexe, vîrstă, mediu de proveniență și alte caracteristici care ar fi putut
influența nivelul de agresivitate. Unul dintre grupuri (numit grup experimental) a vizionat o scenetă în care un actor
adult vandaliza o păpușă. Celălalt grup (numit grup de control) nu a vizionat nimic. Ulterior au fost numărate
comportamentele agresive manifestate de copiii din cele două grupuri.
S-a constatat că preșcolarii care urmăriseră sceneta violentă au manifestat în medie un număr mai mare de
comportamente agresive decît cei din grupul care nu vizionase sceneta.

Rezultatul experimentului a confirmat ipoteza lui Bandura, adică a arătat că ipoteza respectivă nu este o presupunere
lipsită de temei, ci reprezintă o explicație validă a fenomenului agresivității infantile. Dacă numărul de comportamente
agresive pe care le-au manifestat copiii din grupul experimental ar fi fost mai mic sau aproximativ același cu numărul de
comportamente agresive manifestate de copiii din grupul de control, ipoteza lui Bandura ar fi fost infirmată.
Studii ulterioare au confirmat această ipoteză. Datorită confirmărilor succesive, ipoteza inițială s-a transformat
într-o teorie cunoscută în psihologie drept teoria învățării sociale a agresivității.
Analizînd cercetarea prezentată mai sus se pot distinge următoarele etape ale demersului științific:
1. Studierea fenomenului care reprezintă obiectul cercetării și acumularea de informații în legătură cu acesta. Pentru
a găsi o explicație pentru agresivitatea infantilă Bandura a trebuit mai întîi să studieze cum se comportă copiii
agresivi, în ce condiții apar aceste comportamente, a identificat similitudini între comportamentul copiilor și al
adulților, etc.
2. Avansarea unei ipoteze care să explice fenomenul studiat. În cazul de față ipoteza avansată de cercetător poate fi
formulată astfel: Expunerea copiilor la modele agresive din partea adulților îi face să devină agresivi.
3. Deoarece ipoteza se referă la o categorie cu un număr nedefinit de indivizi, așa cum este formulată nu poate fi
testată. Este imposibil să realizăm un experiment care să includă toți copiii expuși la modele adulte agresive.
Pentru a testa ipoteza trebuie să deducem din ea o consecință care poate fi testată prin observație sau experiment.
O consecință dedusă dintr-o ipoteză este o predicție în sensul că dacă ipoteza ar fi adevărată, atunci predicția
trebuie să fie la rîndul ei adevărată. Bandura a raționat cam în felul următor: „Dacă expunerea copiilor la modele
agresive din partea adulților îi face să devină agresivi, atunci dacă o grupă de preșcolari vizionează o scenetă în
care un actor vandalizează o păpușă ar trebui ca ulterior să fie mai agresivi decît alți preșcolari care nu au vizionat
o asemenea scenetă”. Vorbim despre o deducție deoarece dacă ipoteza este adevarată atunci predicția este
imposibil să fie falsă (este adevarată cu necesitate).
4. Realizarea experimentului.
5. Se verifică dacă rezultatele experimentului confirmă sau infirmă ipoteza. În cazul nostru ipoteza a fost
confirmată, astfel că cercetătorul va trece la pasul nr. 6. Dacă ipoteza ar fi fost infirmată, calea firească ar fi fost
ca cercetătorul să se întoarcă la pasul nr.2 pentru a construi o nouă ipoteză care ar fi intrat la rîndul ei într-un
proces de testare.
6. Odată ipoteza confirmată, ea este testată în continuare pentru a se elimina posibilitatea ca prima confirmare să se
datoreze întîmplării. O ipoteză confirmată de multe cercetări independente devine o teorie.

Maniera de abordare a științei prezentată mai sus este bazată pe un model general al științei (adică o metodologie
concepută să se aplice în toate științele) cunoscut drept metoda ipotetico-deductivă sau ipotetico-deductivism.
Ipotetico-deductivismul consideră că scopul științei este construirea de explicații pentru fenomenele naturale și
testarea acestor explicații. Știința procedează prin acumularea sistematică de informații despre fenomenele naturale;
informațiile colectate sunt încadrate în categorii și studiate în scopul identificării principiilor care explică cel mai bine
fenomenele observate (identificarea legilor științifice).
Pe măsură ce sunt colectate informații despre un fenomen natural oamenii de știință formulează ipoteze, adică
afirmații cu caracter general care explică fenomenul respectiv. Dintr-o ipoteză corect formulată rezultă consecințe care
pot fi testate prin observație sau experiment. În funcție de rezultatul testului ipoteza este confirmată sau infirmată.
Ipotezele infirmate sunt abandonate pentru că în mod evident nu reprezintă explicatii valide pentru fenomenul studiat.

3
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

Cele care sunt confirmate intră ulterior într-un proces îndelungat de testare iar ipotezele care sunt confirmate în mod
repetat capătă statutul de teorie.

2.3 Failibilitatea științei

Chiar dacă experimentele confirmă în mod repetat o ipoteză nu putem afirma că explicația conținută în ipoteză este
adevărată. Prin expresia explicație adevărată înțelegem o explicație definitivă, completă, care nu mai poate fi infirmată.
Pentru a înțelege această proprietate a rezultatelor științifice trebuie să examinăm modul în care functionează
raționamentul prin care sunt confirmate ipotezele științifice. Există 2 categorii de raționamente:

2.3.1. Raționamentele deductive

Un rationament deductiv este o argumentare în care, pornind de la premize adevărate se ajunge întotdeauna la o concluzie
adevărată, cu condiția ca forma argumentării să fie validă. Cel mai celebru exemplu de rationament deductiv este
următorul:

Toți oamenii sunt muritori.

Socrate este om.
Deci, Socrate este muritor.

În acest raționament, deoarece premizele sunt adevărate și forma argumentării este validă știm sigur că obținem o
concluzie adevărată.

2.3.2. Raționamentele inductive

Un rationament inductiv este o argumentare în care pornind de la premize adevărate se ajunge la o concluzie probabil
adevărată. Un bun raționament inductiv oferă fundamentare pentru concluzie, fără să garanteze adevărul concluziei. Un
rationament inductiv slab nu oferă suficient temei pentru a crede în adevărul concluziei. Atenție! Inducția matematică este
de fapt o variantă de deducție.
Există mai multe tipuri de raționament inductiv. Cel mai cunoscut este generalizarea: raționamentul prin care o
proprietate observată la un număr finit de obiecte este extinsă la toți membrii clasei din care fac parte obiectele observate
(clasă care poate avea un număr nedefinit sau infinit de membri). De obicei nu ne îndoim de adevărul propoziției Toți
corbii sunt negri, chiar dacă nimeni nu a avut ocazia să observe vreodată toți corbii din univers pentru a constata că sunt
cu toții negri. Știm că toți corbii sunt negri deoarece toți corbii care au fost observați pînă acum au avut penajul negru și
nu a fost observat niciun corb alb. Acest fapt reprezintă un temei suficient pentru a crede că toți corbii sunt negri. Totuși,
nu este exclus să existe undeva în univers un corb alb. Acesta este un exemplu de raționament inductiv în care o
proprietate a unui set finit de obiecte observate este extinsă la întreaga clasă de obiecte (acest tip de inducție se numește
inducție enumerativă). Cu toate că există suficient temei ca să credem că toți corbii sunt negri, nu este sigur că această
propoziție este adevărată.

2.3.3. Inducția și știința

Întorcîndu-ne la exemplul din secțiunea precedentă, să observăm că propoziția Expunerea copiilor la modele agresive din
partea adulților îi face să devină agresivi.este de fapt o propoziție categorică afirmativă universală (tip SaP – vezi logica
de clasa a IX-a ): Toți copiii care sunt expuși la modele adulte agresive sunt copii agresivi. Propozițiile categorice
universale fac referire la toți membrii unei clase, în acest caz fiind vorba de clasa copiilor expuși la modele adulte
agresive. Dar ipoteza menționată nu a fost confirmată prin examinarea tuturor copiilor expuși la modele adulte agresive.
Confirmarea ipotezei se bazează pe un experiment care a utilizat un număr limitat de copii preșcolari; iar rezultatele
obținute în urma experimentului au fost extinse (generalizate) la toți copiii expuși la modele adulte agresive. Există o
similaritate evidentă cu situația propoziției Toți corbii sunt negri, deși logica folosită în fundamentarea confirmării
ipotezei este oarecum diferită de simpla inducție enumerativă pe care o presupune propoziția Toți corbii sunt negri.
Elementul comun al celor 2 argumentări este dat de faptul că ambele au concluzii probabil adevărate. Deci confirmarea
ipotezelor științifice are la bază raționamente inductive (nu vă lăsați păcăliți de denumirea ipotetico-deductivism), ale
căror concluzii sunt probabile.
Deoarece fundamentarea rezultatelor științei se bazează pe inducție nu putem niciodată afirma că o ipoteză este
adevărată. Cel mult putem afirma că este probabil adevărată. O ipoteză probabil adevărată nu este adevarată în mod
sigur, definitiv. Nu este o reprezentare completă a adevărului. Este o aproximare a adevărului și este posibil ca la un
moment dat alte ipoteze să se dovedească a fi explicații mai bune pentru fenomenul studiat. Din acest motiv știința este
failibilă, adică există posibilitatea ca explicațiile pe care le avansează, chiar dacă sunt susținute de experiență, să fie
eronate.

4
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

2.3.4. Ce se întîmplă în alte științe (Facultativ real și uman)

Nu numai psihologia se confruntă cu problema failibilității explicațiilor. În istoria științei se cunosc destule ipoteze care
inițial au fost susținute de observații și experimente pentru ca ulterior să se dovedească false. Cel mai celebru exemplu
este oferit de cosmologie. Pentru a explica mișcările soarelui, ale lunii și ale stelelor pe bolta cerească, în antichitate a
fost avansată ipoteza geocentrică. Ipoteza geocentrică afirma că pămîntul este staționar în centrul universului iar restul
corpurilor cerești se învîrt în jurul pămîntului. Ipoteza geocentrică reușea să prezică destul de bine pozițiile corpurilor
cerești pe boltă și de aceea a fost considerată multă vreme adevărată (pînă pe la începutul secolului al XVII-lea). Dar cînd
a fost descoperit telescopul observațiile astronomice nu s-au mai potrivit cu ipoteza geocentrică; din acest motiv a fost
înlocuită cu ipoteza heliocentrică, avansată de Copernic, care s-a dovedit mai consistentă cu noile observații astronomice.
Un alt exemplu este furnizat de fizică. În secolul al XIX-lea fizicienii considerau că lumina este o undă. Dar o
undă are nevoie de un mediu material prin care să se propage: nu se poate propaga prin vid. De aceea se postula că există
un fluid vîscos și elastic (numit eter) care umple tot spațiul – prin acest fluid s-ar fi propagat lumina. Experimente
ulterioare de la începutul secolului XX au arătat că lumina nu este undă și ipoteza eterului a fost abandonată pentru că nu
mai era necesară.
Probabil ați remarcat că exemplele citate de ipoteze din cosmologie și fizică nu par să fi fost confirmate prin
argumetări de la particular la general. Aceasta este o problemă spinoasă a filozofiei științei. Unii filozofi consideră că
orice raționament care fundamentează confirmarea unei ipoteze poate fi redus la o argumentare de la particular la general.
Acest punct de vedere este discutabil.
Mai sus am menționat însă că generalizarea nu este singurul tip de raționament inductiv. Orice raționament în
care plecînd de la premize adevărate ajungem la concluzii probabil adevărate este inducție. Elementul de care trebuie
ținut cont este că ipotezele citate au fost confirmate prin rationamente ale căror concluzii au fost numai probabil adevărate
(altfel nu ar fi fost niciodată infirmate). Adică au fost confirmate prin inducție.

2.3.5. Știința și adevărul

Pe de o parte, este limpede că din punct de vedere logic ipotezele științei nu exprimă adevăruri sigure deoarece nu sunt
fundamentate prin argumentare deductivă. Pe de altă parte, nimeni nu poate nega succesul instrumental al științei (adică
numeroasele aplicații practice care formează ceea ce se numește tehnologie și care ne influențează atît de mult viața). De
aceea este lipsit de temei să afirmăm că știința este falsă. Dar este în mod egal lipsit de temei să considerăm teoriile
științifice adevăruri infailibile.

2.4. Soluția lui Popper la problema failibilității științei. (Facultativ real și uman)
Problema failibilității științei a fost abordată de filozofii științei în moduri diferite. Deoarece punctul de vedere al lui Karl
R. Popper (1902 – 1994) a avut o influență notabilă asupra psihologiei, vom trece în revistă soluția pe care a oferit-o
acesta în lucrarea The logic of scientific discovery (1959).
În opinia lui Popper fundamentarea confirmării ipotezelor științifice pe inducție nu este deloc o problemă pentru
știință. Aceasta deoarece – credea Popper – știința nu își propune să confirme ipotezele știintifice, ci să le infirme!
Această afirmatie pare paradoxală. Dar Popper a arătat că progresul științific nu se obține prin confirmarea ipotezelor
(deoarece prin confirmarea unei ipoteze nu vom reuși niciodată să demonstrăm că ipoteza este adevarată) ci prin
infirmarea lor (deoarece infirmînd o ipoteză demonstrăm că este falsă).
Un exemplu va aduce clarificări. Să presupunem că lucrăm cu următoarea ipoteză: Toate persoanele care
consumă zilnic legume verzi au nivelul colesterolului sub 150 mg/dL.(este o ipoteză simplificată). Din această ipoteză se
poate deduce consecința: Dacă o persoană consumă legume verzi, atunci are colesterolul sub 150 mg/dL.
Pentru a testa ipoteza trebuie să identificăm persoane care consumă zilnic legume verzi și să îi măsurăm fiecăreia
nivelul colesterolului. Dar oricîte persoane am examina, chiar dacă în toate cazurile constatăm că nivelul colesterolului
este sub 150, nu putem să afirmăm ca ipoteza este adevărată. Aceasta deoarece la un moment dat ar putea apărea o
persoană care, deși consumă zilnic legume verzi, are totuși un nivel al colesterolului peste 150 mg/dL. Dacă ipoteza se
confirmă în cazul unui număr mare de persoane tot ce putem afirma este că, probabil, ipoteza corespunde realității.
Dar dacă descoperim o singură persoană care infirmă ipoteza (deși consumă zilnic legume verzi, are un colesterol
peste 150 mg/dL), atunci suntem siguri că ipoteza este falsă. Raționamentul pe care se bazează confirmarea ipotezei este o
inducție. Raționamentul pe care se bazează infirmarea ipotezei este un silogism ipotetic tip modus tollens: dacă notăm
propoziția care corespunde ipotezei cu i și propoziția care corepunde consecinței deduse din ipoteză cu c, atunci în cazul
infirmării ipotezei avem următorul raționament:

Dacă i, atunci c
Non-c (Cazul care infirmă ipoteza)
Deci, non-i.

5
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

O argumentare tip modus tollens este un rationament deductiv valid4: știind că premizele sunt adevărate, cu siguranță
concluzia este adevărată. La această proprietate a științei s-a referit Einstein cînd a spus că „Oricîte experimente s-ar
realiza, nu se poate dovedi că am dreptate. Dar este suficient un singur experiment pentru a dovedi că mă înșel”.
Dacă însă ipoteza este confirmată ar trebui să avem un raționament de tipul:

Dacă i, atunci c
c (Un caz care confirmă ipoteza)
Deci, i

Acest raționament nu este deductiv valid5. Confirmarea ipotezei servește ca un temei pentru susținerea acesteia, dar nu
dovedește că ipoteza este corectă. Infirmarea ipotezei dovedește însă că ipoteza e greșită.
Dacă prin confirmarea ipotezelor obtinem doar adevăruri probabile iar prin infirmarea lor ajungem la adevăruri
sigure, e limpede de ce oamenii de știință ar trebui să urmărească tocmai infirmarea ipotezelor cu care lucrează. În opinia
lui Popper, o bună practică științifică presupune mai întîi formularea de ipoteze care pot fi testate pe baza experienței și
apoi încercarea de a infirma aceste ipoteze. Infirmarea unei ipoteze reprezintă un adevăr sigur: fiind sigur că s-a înșelat,
cercetătorul avansează în investigarea fenomenului studiat construind o altă ipoteză, cu valoare explicativă mai bună.
Aceasta, chiar dacă inițial este confirmată de experiență, va fi la rîndul ei la un moment dat infirmată și tot așa, ad
infinitum. În viziunea lui Karl Popper, acesta este modul în care funcționează știința.

2.4.1. Infirmabilitatea ipotezelor și demarcația între știință și pseudoștiință

Pentru ca demersul științific pe care l-a conceput Popper să functioneze este necesar ca ipotezele să satisfacă o proprietate
foarte importantă: ele trebuie formulate în așa fel încît să poată fi infirmate. Dacă un cercetător construiește o ipoteză
care nu poate fi infirmată indiferent de rezultatele testelor atunci niciun fel de progres știintific nu este posibil. Dacă
ipoteza nu poate decît să fie confirmată, atunci tot ce se poate construi este un rationament inductiv a cărui concluzie este
că ipoteza este probabil adevărată. Nu există nicio posibilitate să ajungem la un adevăr sigur, întrucît un adevăr sigur se
obține în știință numai prin raționamentul modus tollens al infirmării. Un cercetător care lucrează cu ipoteze care nu pot fi
infirmate este prizonier într-un turn de fildeș: nu are nicio dovadă sigură că ipoteza sa este adevărată și nici nu poate afla
vreodată dacă ipoteza este cumva falsă.
Revenind la teoria lui Bandura, să observăm că ipoteza Expunerea copiilor la modele agresive din partea
adulților îi face să devină agresivi este infirmabilă. Dacă în experimentul realizat numărul de comportamente agresive în
grupul experimental ar fi fost același cu numărul de comportamente agresive în grupul de control ipoteza ar fi fost
infirmată. Dar ipoteza Agresivitatea infantilă este rezultatul unui instinct înnăscut al agresivității nu este infirmabilă,
deoarece din ea cu greu se pot deduce consecințe testabile prin observație sau experiment. Aceasta se datorează
caracterului vag al noțiunii instinct; este dificil să găsim metode prin care să testăm prezența sau absența unui instinct. Pe
de altă parte, ipoteza Agresivitatea infantilă este provocată de prezența substanței X în creier este infirmabilă, cu
condiția să existe modalităti de a observa substanța X. Dacă detectarea acelei substanțe este posibilă, se poate concepe
următorul test: se selectează un lot de copii agresivi și un lot de copii non-agresivi și se verifică dacă în cazul copiilor
agresivi substanța X este prezentă. Dacă nu este prezentă sau dacă este prezentă în cantități egale față de copiii non-
agresivi atunci ipoteza a fost infirmată.
Iată alte 2 exemple de ipoteze neinfirmabile:
1. Unele persoane care consumă zilnic legume verzi au nivelul colesterolului sub 150 mg/dL. Observați că în cazul
acestei ipoteze atît în situația în care toate persoanele testate au colesterolul sub 150, cît și în situația în care
printre cei testați se găsesc persoane cu colesterol peste 150 ipoteza nu poate fi infirmată. Imposibilitatea de a o
infirma se datorează manierei în care este formulată.
2. Aurora boreală este cauzată de nave extraterestre invizibile care staționează în apropierea polului. Deoarece
navele extraterestre au fost definite în ipoteză ca fiind invizibile, este imposibil să testăm prin observație sau experiment
dacă într-adevăr ele sunt cauza aurorei boreale. De aceea, indiferent de datele observate, ipoteza nu poate fi infirmată.

Popper considera că ipotezele care nu pot fi infirmate (cele care rămîn valabile întotdeauna, indiferent de datele care se
observă în realitate) reprezintă un semn după care pot fi recunoscute teoriile pseudoștiințifice6. În fond, ce spune o astfel

4
Ca să vă dați seama că acesta este un raționament deductiv valid, să considerăm următorul exemplu: „Dacă învățați la psihologie,
veți lua 10. Nu ați luat 10. Deci nu ați învățat la psihologie.” Dacă prima premiză este adevărată, înseamnă că este imposibil să
invățați la psihologie și să nu luați 10. Dacă nu ați luat 10, e clar că nu ați învățat la psihologie.
5
Ca să vă dați seama că acest raționament nu este deductiv valid, considerați următorul exemplu: : „Dacă învățați la psihologie, veți
lua 10. Ați luat 10. Deci ați învățat la psihologie.” Dacă prima premiză este adevărată, înseamnă că este imposibil să invățați la
psihologie și să nu luați 10. Dar puteți lua 10 fără să învățați la psihologie, de exemplu pentru că profesorul v-a pus 10 din greșeală.
Deci, din cele 2 premize nu rezultă sigur că ați învățat la psihologie.
6
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

de ipoteză despre realitate, ce legătură are ea cu realitatea, dacă validitatea ei nu depinde de rezultatul observației și
experimentului? Știința veritabilă, considerată ca demers de descoperire prin observație sau experiment a legilor naturii,
nu poate functiona în opinia lui Popper decît pe bază de ipoteze infirmabile. El considera că infirmabilitatea ipotezelor
este un criteriu care poate fi folosit pentru a distinge între știință și pseudoștiință.

2.4.2. Obiecții la modelul lui Popper

Lucrurile s-au dovedit mai complicate decît a considerat inițial Popper.
În primul rînd, există teorii în știință care nu pot fi infirmate deoarece nivelul tehnologiei actuale nu permite
testarea lor. Teoria superstringurilor din fizică (o teorie care încearcă să explice tot ce există în univers) nu poate fi testată
deoarece un experiment pentru testarea acestei teorii ar presupune utilizarea întregii cantități de energie care există în
univers. În ciuda acestui fapt, teoria superstringurilor nu este considerată de fizicieni pseudoștiință.
În al doilea rînd, nu se poate ști dacă ipotezele pot fi într-adevăr infirmate. Să presupunem că lucrăm din nou cu
ipoteza Toate persoanele care consumă zilnic legume verzi au nivelul colesterolului sub 150 mg/dL. La prima vedere,
dacă descoperim o persoană care consumă zilnic legume verzi și are un colesterol peste 150 vom considera că ipoteza
este infirmată. Dar nu este așa. Ca să testăm ipoteza facem apel la ipoteze auxiliare: că persoana respectivă nu a consumat
nimic înainte de test care să îi crească colesterolul, că testul de laborator utilizat măsoară într-adevăr nivelul
colesterolului, că reactivii folosiți nu sunt expirați și așa mai departe. Cînd constatăm că datele observate nu se potrivesc
cu ipoteza nu putem ști care ipoteză este greșită: ipoteza principală, cea pe care o testăm, sau una dintre nenumăratele și
complicatele ipoteze secundare?
În al treilea rînd, se pare că nici confirmarea ipotezelor nu este lipsită de probleme. Filozoful Carl G. Hempel
(1905 – 1997) a imaginat ceea ce a rămas în filozofia științei drept paradoxul confirmării. Să considerăm din nou ipoteza
Toți corbii sunt negri. Prin procedeul contrapoziției (vezi logica, clasa a IX-a) obținem propoziția Toate lucrurile non-
negre sunt non-corbi. Deoarece cele 2 propoziții sunt echivalente, ceea ce confirmă a doua propoziție o confirmă și pe
prima. Dar a doua propoziție poate fi confirmată spre exemplu de un pantof alb. Este desigur ciudat să considerăm că
ipoteza Toți corbii sunt negri poate fi confirmată de existența unui pantof alb!
Aceste obiecții sunt îndreptățite. Dar în afirmațiile sale despre infirmabilitate Popper s-a referit mai ales la
atitudinea pe care ar trebui să o aibă cercetătorii vis-a-vis de ipotezele științifice și mai puțin la proprietăți logice ale
propozițiilor. Popper considera că un cercetător competent și de bună credință va încerca să utilizeze ipoteze a căror
posibilă falsitate poate fi dovedită prin observație sau experiment și va evita ipotezele care, indiferent de datele observate,
rămîn corecte. Cu toate că istoria științei nu i-a dat întotdeauna dreptate7, maniera în care sunt construite majoritatea
cercetărilor actuale de psihologie arată că, cel puțin în psihologie, prescripțiile sale în legătură cu ce înseamnă o bună
practică științifică sunt valabile.

2.5. Distincția între știință și pseudoștiință

Deoarece istoria științei nu i-a dat întotdeauna dreptate lui Popper, e limpede că distinctia între știință și pseudoștiință nu
se poate realiza numai prin verificarea infirmabilității ipotezelor. Dacă ne-am baza numai pe această metodă am elimina
din știință teorii care nu au nimic pseudoștiințific în ele, cum este teoria superstringurilor. Pentru a distinge între știință și
pseudoștiință este utilă încercarea de a răspunde la următoarele întrebări (Schermer, 2006):

1. Teoria în chestiune este o încercare veritabilă de a găsi o explicație pentru un fenomen sau explicația este
cunoscută încă înainte de a începe demersul științific iar eventualele observații sau experimente sunt folosite
numai pentru a apăra explicația? De obicei explicațiile pseudoștiințifice sunt considerate de promotorii lor mai
presus de orice îndoială.
2. Cine a verificat afirmațiile? Lucrarea a trecut printr-un sistem serios de peer-review8 înainte de publicare? De
obicei afirmatiile pseudoștiintifice sunt neverificate, sunt verificate numai de promotorul lor sau de persoane din
cercul acestuia de susținători.
3. Cum se potrivesc afirmațiile respective cu ceea ce știm deja despre lume? O afirmație extraordinară trebuie
plasată într-un context mai larg. Dacă cineva afirmă că piramidele și sfinxul au fost construite acum mai bine de

6
Teoriile pseudoștiințifice sunt explicații eronate care imită maniera de formulare a teoriilor științifice.
7
La un moment dat în secolul al XIX-lea predicțiile mecanicii newtoniene în legătură cu pozițiile planetelor Jupiter și Saturn au fost
infirmate de observatiile realizate cu telescoape. Conform modelului lui Popper, astronomii ar fi trebuit să declare false legile mișcării
descoperite de Newton (doar fuseseră infirmate de experiență!). Dar oamenii de știință n-au pus la îndoială legile lui Newton ci s-au
întrebat dacă nu cumva asupra planetelor Jupiter și Saturn acționează alte forțe gravitaționale, cu excepția celor provocate de
planetele cunoscute pînă atunci. Calculînd cîtă forță gravitațională este necesară pentru a explica pozițiile observate (și din ce
direcție), au fost descoperite planetele Neptun și Uranus. Acest exemplu arată că uneori știința nu functionează așa cum a arătat
Popper.
8
Evaluare a lucrărilor științifice de către cercetători independenți care lucrează în același domeniu cu autorul/autorii lucrării.
7
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

4. 10 000 de ani de o specie avansată de oameni, trebuie să ne întrebăm ce alte urme a lăsat civilizația respectivă:
unde sunt operele sale de artă, uneltele, armele, îmbrăcămintea, etc.
5. Datele furnizate de observații sunt interpretate în mod competent și cu bună credință sau sunt interpretate
deformat în scopul de a sprijini afirmații pentru care de fapt nu există temei? Căutătorii de OZN-uri interpretează
constant anomaliile atmosferice și iluziile optice ale martorilor în așa fel încît ipoteza lor să pară că este
confirmată.
6. Concluziile teoriei sunt formulate în așa fel încît să susțină părerile sociale, politice, ideologice ale promotorului
său? Toți cercetătorii au păreri personale care pot deforma interpretarea datelor, dar deoarece studiile științifice
trec prin sistemul de peer-review înainte de a fi publicate, cercetările cu concluzii deformate sunt respinse de la
publicare.

Cu excepția unor cazuri flagrante, distinctia între știință și pseudoștiință poate să fie foarte greu de realizat. În special
ipotezele noi, care nu sunt susținute de multe date observaționale și nu au suportul larg al comunității științifice pot fi
suspectate pe nedrept că ar fi pseudoștiință. Pe de altă parte, adesea teoriile pseudoștiințifice mimează atît de bine maniera
de formulare a teoriilor științifice încît numai specialiștii își pot da seama de înșelătorie.

Bibliografie
Black, M, Induction, in Borchert, D., M., (editor) Encyclopedia of philosophy, 2nd Edition, Farmington Hills, MI
:Thomson Gale, 2006
Gene Witmer, D., Philosophy of mind, in Borchert, D., M., (editor) Encyclopedia of philosophy, 2nd Edition, Farmington
Hills, MI :Thomson Gale, 2006
Heil, J., Philosophy of mind : a contemporary introduction, New York: Routledge, 2004, pp. 16-26
Godfrey-Smith, P., Theory and reality : an introduction to the philosophy of science , Chicago: The University of
Chicago Press, 2003
King, L., The science of psychology: an appreciative view, New-York: McGraw-Hill, 2011
Rosenberg, A., Philosophy of science. A contemporary introduction, 3rd Edition, New York: Routledge, 2012
Schermer, M., Science and pseudoscience, in Borchert, D., M., (editor) Encyclopedia of philosophy, 2nd Edition,
Farmington Hills, MI :Thomson Gale, 2006