Recunoaşteţi în

fiecare zi, în ceea ce vă priveşte, câte un adevăr dureros; veţi constata că un ast
fel de exerciţiu este
la fel de util ca acelea făcute zilnic de către tinerii din organizaţia de cercetaş
i. Învăţaţi‐vă să simţiţi că viaţa ar merita să fie trăită chiar dacă n‐
aţi fi — aşa cum fără doar şi poate sunteţi — incomparabil
superiori, ca virtute şi inteligenţă, tuturor prietenilor dumneavoastră. Exerciţiil
e de acest fel, făcute
constant timp de mai mulţi ani, vă vor face în cele din urmă capabili să recunoaşte
ţi anumite fapte
fără a vă cutremura, şi prin asta vă vor elibera în foarte multe privinţe de sub st
ăpânirea fricii.
Ce anume interese obiective se vor înfiripa în dumneavoastră pe măsură ce biruiţi b
oala
egocentrismului depinde de acţiunea spontană a firii dumneavoastră şi a împrejurări
lor exterioare.
Nu vă spuneţi dinainte „Aş fi fericit dacă aş putea să mă pasionez de filatelie“, a
pucându‐vă în consecinţă să colecţionaţi timbre, căci s‐
ar putea prea bine ca filatelia să nu izbutească să vă capteze
interesul. Doar ceea ce vă interesează cu adevărat vă poate fi de folos, dar puteţi
fi practic siguri că
nişte interese obiective autentice se vor ivi în dumneavoastră de îndată ce învăţaţ
i să nu fiţi mereu cufundat în propriul eu.
Viaţa fericită se suprapune în foarte mare măsură cu viaţa întru bine. Moraliştii d
e profesie au făcut prea mult caz de abnegaţie, punând astfel accentul
într‐un loc nepotrivit. Abnegaţia
premeditată îl lasă pe om absorbit de propria‐i persoană şi dureros de conştient de
ceea ce a sacrificat; drept urmare, îşi ratează adesea obiectivul imediat ş
i aproape întotdeauna scopul final.
Lucrul de care e nevoie nu este abnegaţia, ci acel mod de orientare a intereselor s
pre în afară care va duce spontan ş
i firesc la acele acte pe care o persoană preocupată exclusiv de urmărirea propriei
virtuţi nu le‐ar putea săvârşi decât prin abnegaţie premeditată. Am scris în aceas
tă carte ca un hedonist, aşadar ca un individ care identifică binele cu propria‐
i fericire, dar faptele recomandabile
din punctul de vedere al unui hedonist sunt în linii mari aceleaşi cu cele pe care
ar trebui să le
recomande şi un moralist cu judecată sănătoasă. Moralistul însă — deşi, fireşte, lu
crul acesta nu este
universal valabil — va tinde să pună accentul pe făptuire, şi nu pe starea sufletea
scă. Efectele unei
fapte asupra făptuitorului pot fi însă foarte diferite, în funcţie de starea lui su
fletească în momentul
respectiv. Dacă vezi un copil în pericol să se înece şi îl salvezi dintr‐un impuls
direct de a oferi ajutor,
nu ţi se va putea reproşa nimic din punct de vedere moral. In schimb, dacă‐ţi spui
în sinea ta: „Este o
virtute să dai sprijin celor aflaţi la ananghie, iar eu vreau să fiu un om virtuos,
deci trebuie neapărat
să salvez acest copil“, vei fi după aceea un om şi mai nevrednic decât erai înainte
. Ceea ce se aplică
în acest caz extrem se aplică şi în multe alte cazuri, mai puţin evidente.
Mai există şi o altă diferenţă, un pic mai subtilă, între atitudinea faţă de viaţă
pe care o
recomand eu aici şi cea pe care o recomandă moraliştii tradiţionali. Moralistul tra
diţional va spune,
de pildă, că iubirea trebuie să fie altruistă. El are dreptate într‐un anumit sens
— acela că ea nu
trebuie să fie egoistă dincolo de un anumit punct —, dar fără îndoială că trebuie s
ă fie de o
asemenea natură încât în ea să fie cuprinsă şi propria fericire. Dacă un bărbat ar
cere în căsătorie o
femeie pe temeiul că îi doreşte din tot sufletul să fie fericită, iar în acelaşi ti
mp ar considera că ea i‐ar crea oportunităţi ideale pentru abnegaţie, fie‐
mi îngăduit să mă îndoiesc că femeii i‐ar fi cu totul pe
plac o astfel de situaţie. Fără îndoială că trebuie să dorim fericirea celor pe car
e‐i iubim, dar nu ca pe
o alternativă la propria noastră fericire. De fapt, toată antiteza dintre eu ş
i restul lumii pe care o
presupune doctrina abnegaţiei dispare de îndată ce avem o preocupare sinceră pentru
persoane şi
lucruri din afara noastră. Prin astfel de preocupări un om ajunge să se simtă parte
componentă a
fluxului vieţii, şi nu o rigidă entitate separată aidoma unei bile de biliard, care
nu poate avea cu alte
asemenea entităţi decât relaţii de coliziune. Orice nefericire rezultă dintr‐un fel
de dezintegrare sau
lipsă de integrare: dezintegrare poate exista înăuntrul eului, prin lipsa de coordo
nare între psihicul conştient ş
i cel inconştient; lipsă de integrare există între eu ş
i societate când cele două nu sunt
sudate între ele de forţa unor interese şi simţăminte obiective. Omul fericit este
acela care nu suferă
de nici una din aceste dezbinări, acela a cărui personalitate nu este nici divizată
lăuntric, nici pornită
împotriva lumii. Un astfel de om se simte cetăţean al universului, se delectează cu
spectacolul oferit de acesta ş
i cu bucuriile pe care i le pune la îndemână. Nu este frământat de gândul la moarte
, pentru că nu se simte cu adevărat rupt de cei ce vor veni după el. Într‐
o asemenea profundă unire
instinctivă cu fluxul vieţii rezidă pentru om maxima fericire.