3.

1 Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare

Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd o

influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi
de investiţii precum şi a întregii activităţi.

Sarcinile politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi
de modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează
sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii.

Politica financiară poate fi privită la nivel

 La nivel macroeconomic
politica financiară este o componentă a politicii generale a statului, acţionând necontenit asupra
procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât pe de o parte să se obțină veniturile
necesare statului, iar pe de altă parte, să se atingă anumite obiective de strategie a dezvoltării
economice.
Prin modul cum se înfăptuieşte ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte, politica financiară a
statului acţionând în sfera repartiţiei influenţează hotărârilor producţia, circulaţia şi chiar
consumul.

 La nivel microeconomic,
la nivelul agenţilor economici, deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară
a societăţilor, pe obiectivele de rentabilitate şi de creştere având în vedere şi riscurile posibile.
Flexibilitatea financiara capacitatea întreprinderii de a se adapta la transformările survenite în
mediul său şi/sau în activitatea sa, schimbări ce pot afecta toate domeniile de gestiune
(strategică, comercială, a resurselor umane, financiară).
În ceea ce priveşte flexibilitatea, din punct de vedere a politicii financiare se are în vedere cel
puţin trei aspecte.

• în primul rând,

• flexibilitatea financiară se apreciază în raport de capacitatea pe care întreprinderea o

manifestă în materie de mobilizare rapidă de lichidităţi.

• în al doilea rând,
flexibilitatea financiară se apreciază în raport cu capacitatea de finanţare a întreprinderii.
Posibilitatea de a recurge la resurse proprii sau de a beneficia de noi credite (capacitate de
îndatorare) permite într-adevăr întreprinderii să obţină în caz de nevoie, noi fonduri care-i vor
permite să reacţioneze la modificările imprevizibile din domeniul său de activitate.

• în al treilea rând,

flexibilitatea întreprinderii poate fi legată de posibilităţile pe care întreprinderea le are de a diviza

nevoile de finanţare la realizarea proiectelor sale de investiţii în curs sau prevăzute, dar şi în
activitatea sa curentă.

3.2 Decizii financiare la întreprindere

Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare.
Principalele decizii de politică financiară sunt:

Decizia de investire - decizia de a plasa capitalul într-o anumită operaţiune, este rezultatul corelării
dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.

Decizia de finanţare - opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor

avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participaţie.

Decizia de autofinanţare - este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi
asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare.

Politica de dividend opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în anumite exerciţii

financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii dividendelor
de la an la an urmărind un anumit scop.

Decizia de investire
Costul capitalului (Cc) constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea
reclamată de aducătorii de capital.
În cazul în care întreprinderea investeşte în proiecte cu

Re < Cc
ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul următor:

1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în

care rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.

2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit asupra
capitalului propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu Re > Cc ea nu
va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea posibilităţi de creştere a
volumului capitalului propriu.

Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva
indicatori şi anume: Rentabilitatea, Solvabilitatea, Lichiditatea pentru a afla situaţia financiară şi
necesarul precum şi posibilităţii implementării deciziei de finanţare.

Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:

1. dacă R > Rd,

atunci este oportună apelarea la împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie
la creşterea masei profitului şi creşterea randamentului capitalului propriu.

2. decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în
cazul producerii unor pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.

3. finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere faptul
că resursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a
resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.

Decizia de autofinanţare

Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.

a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată deoarece pentru realizarea creşterii

economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să
cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa
financiară de capitaluri.
b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea
bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.

3.3 Politica de credit promovată la întreprindere

Politica de credit promovată la nivel de întreprindere cuprinde:

I. Politica de atragere a creditelor - are ca scop asigurarea echilibrului financiar între

nevoile de finanțare a întreprinderii și posibilitățile de procurare a acestora.

Adoptarea acesteia are la bază următoarele elementele principale :

 Destinația creditului
 Termen de acordare
 Gajul
 Costul
 Calitatea bunurilor în cazul creditului de la furnizori

II. Politica de acordare a creditului comercial - are ca scop sporirea cifrei de afaceri.
Adoptarea politicii de credit implică analiza costurilor suportate de întreprindere în cazul
acordării creditului și compararea acestora cu costul de neacordare sau restrângere a
creditului.
Costurile acordării creditului comercial:

 Dobânda pierdută.

Creditul acordat clienților reprezintă o imobilizare de resurse bănești cu risc ridicat de

nerecuperare (de obicei nu este purtător de dobândă).

 Pierderea puterii de cumpărare.

Creșterea prețurilor are ca efect reducerea valorii în timp a banilor.

 Costuri legate de înregistrarea și gestionarea creditului.

 Discontul.

Decizia de acordare a discontului trebuie să fie însoțită de calcule privind costul suportat de
întreprindere în cazul acordării discontului și costul administrării creditului comercial (plus
riscurile aferente).
Costurile neacordării creditului comercial

 Pierderea
 Reducerea vânzărilor
 Sporirea stocurilor de producție și a riscului de apariție a uzurii fizice și morale
Adoptarea politicii în domeniul creditului comercial se bazează pe următoarele elemente

 Perioada creditului
 Discontul
 Credibilitatea clientului
Condițiile acordării creditului comercial se negociază între întreprindere și client, fiind
determinate de: situația financiară a clientului şi poziția pe care acesta o ocupă pe piață, etc.

3.4 Politica de dividend

Dividendul reprezintă remunerația pentru deținerea unei acțiuni pe parcursul unui an și este
singura formă de participare a acționarilor la repartizarea profitului pe acțiuni.

Politica de dividend se referă la decizia de a plăti profitul sub formă de dividend acționarilor
sau de a fi reținut de întreprindere pentru reinvestire.

Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente și creșterea lor
viitoare care maximizează prețul acțiunilor. O politică de distribuire a dividendelor poate fi
considerată scăzută dacă rata de distribuire nu depășește 20% din profitul net. Politica de
distribuire este considerată puternică atunci când rata de distribuire a dividendelor depășește 60%
din suma profitului net. Distribuirea dividendelor la acționari se face prin 2 moduri:

1. plata dividendelor către acționari

2. răscumpărarea acțiunilor întreprinderii de la acționari

Politica de dividend este influențată de 2 categorii de factori:

1. situația financiară a întreprinderii

2. preferințele investitorilor
 Situația financiară a întreprinderii – atunci când întreprinderea atrage credite sau emite
obligațiuni pe piața financiară. Ea se confruntă cu o restricție care constă în faptul că dividendele
vor fi plătite numai după satisfacerea obligațiilor față de debitori. Majoritatea contractelor de
împrumut menționează faptul că dividendul poate fi plătit numai atunci când există un indice de
protecție cum ar fi indicii lichidității curente.

Preferințele investitorilor – luând în considerare politica acționarilor și interesele acestora,

politica de dividend trebuie să satisfacă 2 cerințe:

1) stabilitatea dividendelor distribuite

2) politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui vizând interesul
pe termen lung a acționarilor.

O politică anumită de stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atât pentru întreprindere, cât
și pentru acționari, deoarece, acceptând această politică, întreprinderea poate influența asupra
încrederii acționarilor precum și asupra partenerilor de pe piața financiară atât a statului, cât și în
afara lui.

Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea diverșilor indicatori care

exprimă anumite aspecte de realizări în acest domeniu.

Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:

1. Dividend pe o acțiune = Volumul anual al dividendelor / Numărul acțiunilor

2. Randamentul pe o acțiune = Dividendul pe o acțiune / Cursul acțiunilor

3. Profitul de la o acțiune = Profitul anual al societății / Numărul acțiunilor emise

4. Coeficientul de capitalizare = Cursul acțiunilor / Profitul pe o acțiune

5. Activul net contabil pe o acțiune =(Total activ – Total datorii) / Numărul acțiunilor

6. Rata distribuirii dividendelor = Valoarea totală al dividendelor plătite (1 an) / Profitul net

3.5 Riscuri financiare

Riscul financiar reprezintă riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc
de finanțare; el este un risc suplimentar și depinde de maniera finanțării întreprinderii.
 O întreprindere finanțată numai din capital propriu nu comportă risc financiar. Apare atunci
când întreprinderea se finanțează prin împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare.
Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi
sarcinile financiare.

Tipuri de riscuri financiare

 riscul dobânzii
 riscul cursului de schimb valutar
 riscul de credit (nerambursabil)
Cu cât structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atât mai mare este riscul
financiar.

Riscul de dobândă

este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobânzii
după încheierea contractului până la scadență.

Riscul de credit

este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea loc
când există excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci când apar deficite de
lichidități care trebuie acoperite cu credite.

Riscul cursului de schimb valutar

reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract. El este suportat de întreprinderi asupra
ansamblului operațiunilor efectuate în monedă străină. Riscul valutar poate fi: risc asupra
operațiunilor comerciale, risc asupra operațiunilor financiare…