Sunteți pe pagina 1din 9

TEMA 9 ACTIVELE ŞI INVESTIŢIILE IMATERIALE - PRINCIPALELE

SURSE ALE GOODWILL-ULUI ÎNTR-O ÎNTREPRINDERE

9.1. Rolul activelor şi investiţiilor imateriale în


economia modernă

Activele şi investiţiile imateriale ale firmei scapă, adesea, unei înţelegeri complete şi
corecte a managementului firmei . Prea mulţi decidenţi din cadrul firmelor , confruntându-se cu
ele, au un sentiment de neîncredere şi chiar de incompetenţă. De aici adesea rezultă înclinaţia de
a neglija tot ce este imaterial într-o firmă. Dar Noua Economie ne obligă la un demers de altă
factură.
Emergenţa unui univers caracterizat prin flexibilitate şi inovaţie - ceea ce îndeobşte se
cheamă Noua Economie - are loc prin renunţarea la rigiditatea organizaţională specifică
economiei industriale şi axarea avantajelor concurenţiale la nivel de firmă pe inteligenţă,
competenţe umane avansate şi cunoaştere. Această schimbare este însă una lentă pentru că
deseori încorporarea cunoaşterii şi competenţelor în rutine şi practici organizaţionale creatoare de
valoare economică ridicată necesită timp, dar şi cheltuieli de altă natură. Investiţiile imateriale
pot fi considerate promotoare ale Noii Economii. Rolul activelor imateriale constituite prin
aceste investiţii este, de departe, unul fundamental. De aceea, evaluarea şi recunoaşterea acestui
tip de active şi de investiţii este o problemă capitală. Axarea strategiilor de firmă pe constituirea
şi exploatarea unor imobilizări corporale nu mai este o soluţie viabilă. În acelaşi timp, există
destule elemente confuze care împiedică o definire clară şi univocă a investiţiilor imateriale. În
continuare vom încerca să lămurim unele dintre dificultăţile conceptuale existente.
Investiţiile imateriale pot fi considerate "investiţii intangibile", având un caracter foarte
dinamic, şi care includ, într-o perspectivă durabilă, o parte a cunoştinţelor şi competenţelor
dominante (din punctul de vedere al logicii financiare, comerciale şi tehnologice a sectorului) în
scopul asigurării unui spor substanţial de competitivitate şi valoare a firmei. Conceptul de
investiţii imateriale se referă la totalitatea cheltuielilor pe termen lung, altele decât cele efectuate
cu ocazia achiziţiei de imobilizări corporale, pe care o firmă le suportă în vederea îmbunătăţirii
performanţelor sale1. Rezultă că investiţiile imateriale acoperă, pe lângă investiţiile în
dezvoltarea tehnologică şi investiţiile în formarea resurselor umane, ameliorarea modului de
organizare a producţiei, optimizarea relaţiilor comerciale şi parteneriale cu alte firme, realizarea
unor cercetări de piaţă, cumpărarea şi exploatarea unor softuri, etc. Realizarea acestor investiţii
devine tot mai importantă din următoarele motive:
1)dobândirea unor poziţii strategice în sector nu mai poate fi asigurată doar pe baza unor
achiziţii externe de competenţe, fiind absolut indispensabile şi investiţiile imateriale angajate în
vederea adaptării şi perfecţionării competenţelor externe;
2)creşterea complexităţii investiţiilor productive presupune întreprinderea unor eforturi tot
mai consistente pentru adaptarea sistemelor tehnice şi a resurselor umane.
Noua Economie este prin excelenţă o lume a serviciilor dominată de imaterial. Nici o
resursă economică nu mai poate fi valorificată corespunzător fără contribuţia unor investiţii
imateriale. Paleta acestor investiţii este foarte largă: cheltuielile de cercetare-dezvoltare, mărcile
1
Feleagă N., Malciu L., -Provocările contabilităţii internaţionale la cumpăna dintre milenii. Modele de evaluare şi
investiţii imateriale, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pp. 73-78.
comerciale, calificarea personalului, competenţa şi competitivitatea managementului, capitalul
uman şi capitalul social, etc. Linia de demarcaţie între imobilizările necorporale tradiţionale şi
investiţiile imateriale, sintetizate cu ajutorul noţiunii de good-will, este foarte greu de trasat.
În ultima perioadă, activitatea productivă şi implicit sistemele tehnice de producţie au
suferit sub impactul dezvoltării explozive a tehnologiei informaţiei şi a comunicării o dublă
schimbare:
-un proces de dematerializare, vizând deplasarea accentului dinspre factorii de producţie
corporali spre cunoaştere şi informaţie;
-un proces de complexificare, constând în diversificarea şi creşterea interdependenţei
sistemelor productive.
În ultimii cincizeci de ani se observă, în toate ţările dezvoltate, o tendinţă de scădere a
ponderei industriei în favoarea serviciilor. În acelaşi timp, componenta materială a PIB s-a redus
continuu în comparaţie cu valoarea adăugată de provenienţă imaterială. Cu alte cuvinte asistăm
la un proces istoric de înlocuire a materiei şi energiei cu informaţia, proces care permite o
creştere nemaiîntâlnită a productivităţii şi eficacităţii proceselor de producţie. Valoarea creată în
industrie încorporează tot mai multe elemente de natura unor servicii. Un efect major al
dematerializării este deplasarea atenţiei dinspre costuri şi valoare corporală spre activităţile de
concepere, proiectare, inovaţie, coordonare şi control2. În aceste condiţii se pune tot mai acut
problema găsirii acelui model productiv care să asigure dezvoltarea eficientă a activităţilor "de
tip Noua Economie". Un model productiv se fondează pe articularea de structuri de interacţiune
socială şi de criterii specifice de eficienţă socio-economică, care promovează raţionalitatea
tehnico-organizaţională. Sunt cunoscute trei modele productive:
1)modelul de standardizare, folosit cu succes în contexte economice stabile şi previzibile,
care este centrat pe realizarea în serii mari a unor produse standard, destinate să satisfacă o cerere
omogenă. Strategia de afaceri presupusă de acest model se axează pe obţinerea unor economii de
scară pentru reducerea costurilor şi pe integrarea verticală pentru controlul întregului lanţ de
creare a valorii;
2)modelul diferenţierii amânate bazat pe coabitarea între standardizare şi diferenţiere. Ca
răspuns la diversificarea cererii şi creşterea exigenţei privind calitatea, firmele îşi diferenţiază
oferta, încorporând în aval un set de servicii-suport. Deşi nu renunţă la economiile de scară,
această strategie plasează standardizarea în amontele procesului productiv;
3)modelul reactiv-flexibil, generat de un mediu complex şi dinamic, care reclamă de la
firme o capacitate de reacţie şi de schimbare foarte ridicată. În acest scop, firmele sunt nevoite
să-şi dezvolte flexibilitatea pentru a-şi menţine marjele de manevră.
Sistemele productive se află într-un proces de schimbare radicală, concretizată în
emergenţa unor noi logici centrate pe decorporalizarea producţiei, pe creşterea gradului de
integrare productivă a fluxurilor informaţionale şi pe cristalizarea de modele de producţie bazate
pe moduri de organizare ce asigură o flexibilitate şi o reactivitate sporită. Aceasta înseamnă că în
toate sectoarele, fără vreo excepţie, sursele valorii economice se localizează la nivelul
informaţiei, organizarea şi managementul cunoaşterii devenind funcţii economice esenţiale. Mai
mult, producerea cunoştinţelor este inseparabilă de producţia propriu-zisă. În această ordine de
idei, rolul investiţiilor imateriale devine tot mai important.
O chestiune fundamentală este dacă, în cazul investiţiilor imateriale, este posibilă o
măsurare exactă a efectelor generate în vederea comparării lor cu efectele angajate. În 1996,

2
Caspar P., Le point de recherches en matière d'investissements immatériels, Insee, 1988, pp. 154-155.
OCDE a elaborat o serie de indicatori pe baza cărora este posibilă măsurarea cunoştinţelor şi a
achiziţiilor de cunoştinţe noi: evaluarea aporturilor de cunoştinţe, a fluxurilor şi a stocurilor de
cunostinţe, a producţiei de cunoştinţe, estimarea rentabilităţii cunoştinţelor în investiţii, etc. Însă
toţi aceşti indicatori reflectă numai indirect şi imperfect ceea ce ar trebui să reflecte şi, prin
urmare, nu exprimă cu exactitate potenţialul şi dinamica unei economii bazate pe cunoaştere 3.
Trebuie să recunoaştem că în prezent nu dispunem de nici un model care să permită măsurarea
precisă a efectelor economice a cunoştinţelor. În acelaşi timp ar fi incorect să punem problema în
această manieră întrucât informaţia şi cunoaşterea, spre deosebire de o maşină sau un echipament
de exemplu, nu sunt caracterizate printr-o capacitate productivă fixă. Efectele economice ale unei
idei noi sau ale unui concept nou sunt puternic condiţionate de contextul în care ele au apărut şi
de calitatea mijloacelor de propagare.
Oricum, dezbaterile privind evaluarea şi măsurarea rentabilităţii investiţiilor imateriale
reprezintă un câmp prodicios pentru ştiinţele financiar-contabile.
Activitatea firmei are ca suport patrimoniul economic alcătuit din active tangibile care sunt
reflectate în bilanţ4. Noi suntem obişnuiţi să gândim rentabilitatea (comercială, economică,
financiară) firmei în special în termenii productivităţii acestor active. De cele mai multe ori
analiza scapă din vedere faptul că respectivele active nu sunt singurii factori generatori de
rentabilitate. Rentabilitatea are şi alte surse decât activele tangibile şi anume aşa-numitele
activele intangibile ("lucrurile care nu se văd") care, deşi nu sunt reflectate în contabilitate,
contribuie, deseori în mod decisiv, la succesul economic al firmei.
Logica economică a noilor sisteme productive pune accent pe procesele de dematerializare
a producţiei, pe creşterea ponderii serviciilor informaţionale în crearea de valoare economică, pe
crearea unor modele de organizare capabile să asigure reactivitatea şi flexibilitatea necesară
supravieţuirii în contexte dinamice, pe încorporarea tot mai activă a cunoaşterii avansate în
activitatea productivă. Informaţiile, managementul cunoştinţelor şi organizarea s-au transformat
în principalele surse ale valorii economice. Producţia şi administrarea noilor cunoştinţe şi
competenţe funcţionale nu mai poate fi concepută în afara activităţilor de producţie propriu-zise.
Un fenomen conex se referă la faptul că în totalul cheltuielilor ponderea celor legate de formarea
resurselor umane, producerea de inovaţii, conceperea de noi produse, tehnologii şi metode,
perfecţionarea organizării şi managementului sau exploatarea pieţelor devine tot mai mare.
Această tendinţă explică de ce investiţiile imateriale substituie treptat investiţiile în activele
tangibile.
Structural, investiţiile imateriale se referă în principal la cheltuielile cu cercetarea-
dezvoltarea, formarea resurselor umane, elaborarea produselor-program şi publicitatea. În afară
de aceasta, prin efectuarea investiţiilor imateriale se urmăreşte îmbunătăţirea modului de
organizare a producţiei, optimizarea relaţiilor parteneriale, realizarea unor studii de piaţă, etc 5.
Necesitatea acestei categorii de investiţii este dată de faptul că pentru diferenţierea strategică
favorabilă a firmei nu mai sunt suficiente doar achiziţiile externe de competenţe, ci tot mai mult
se simte nevoia unor investiţii specifice de perfecţionare şi adaptare a acestora. De asemenea,
complexificarea sistemelor productive face absolut indispensabilă permanenta îmbunătăţire a
metodelor tehnologice, procedeelor de muncă şi aptitudinilor umane.
3
Duizabo S., Investissements immatériels: évaluation et retour d'expérience, thèse,Université Paris IX Dauphine,
2000, p. 71-72.
4
Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, p. 34-35.
5
Epingard P., L'investissements immatériel coeur d'une économie fondée sur le savoir, CNRS Éditions, Paris,
1999, pp. 89-92.
Principalele caracteristici ale investiţiilor imateriale în raport cu cele materiale sunt:
absenţa unei existenţe corporale, fizice; durată de viaţă nedefinită; specificitate şi unicitate
pronunţată; dificultăţi în individualizarea lor; incertitudine legată de avantajele economice pe
care le-ar putea asigura. Trebuie menţionat că investiţiile imateriale sunt destul de riscante, iar
rentabilitatea lor, în numeroase situaţii, are un caracter incert. Cu alte cuvinte, efectele lor nu sunt
întotdeauna perceptibile direct, măsurabile uşor şi predictibile. Natura lor intangibilă şi
impalpabilă se constituie ca factor ce restrânge considerabil posibilităţile de recunoaştere
patrimonială şi juridică a activelor pe care le crează.
Sursele valorii unui activ intangibil sunt următoarele: o cheltuială sau o investiţie voluntară
destinată creării sau cumpărării unui activ necorporal; efectele pozitive indirecte pe care le are
asupra unui activ consumul de prestaţii imateriale; efectele benefice indirecte ale realizării
activităţii; acţiuni, condiţii sau evenimente din afara firmei. De regulă, investiţiile imateiale se
concentrează în amontele fluxurilor productive, au un caracter ireversibil, generează active
specifice sau greu de valorificat pe piaţă6.

9.2. Particularităţi financiare ale activelor şi


investiţiilor imateriale

În analiza financiară productivitatea activelor imateriale ale firmei este abordată, aşa cum
am arătat, cu ajutorul instrumentului numit "goodwill". Noţiunea de goodwill (GW) se referă la
acele active intangibile ale firmei ce aduc un surplus de valoare faţă de valoarea activelor
tangibile, identificabile individual şi înregistrate în bilanţ. Valoarea patrimonială a firmei este
dată tocmai de aceste active tangibile, substanţiale 7. De regulă, capitalul investit în crearea
structurii patrimoniale a firmei este remunerat cu o rată de rentabilitate "normală", generând un
profit "normal". Supraprofitul, ca bază a goodwill-ului, apare atunci când la elementele
substanţiale de activ se adaugă un activ imaterial, intangibil, având o utilitate economică reală,
însă de durată nedefinită şi imposibil de identificat precis. Remunerarea acestui activ imaterial
asigură un surplus de rentabilitate faţă de rentabilitatea considerată "normală", fiind cauza
supraprofitului şi, prin implicaţie, a goodwill-ului.
În realitate, supraprofitul reprezintă remunerarea financiară a activelor imateriale, dar, în
virtutea caracterului greu sesizabil al acestora, se transferă asupra activelor substanţiale.
Rolul economic al activelor imateriale, care stau la baza goodwill-ului, constă în crearea
unor condiţii structurale şi conjuncturale cât mai favorabile de valorificare a activelor
substanţiale ce formează patrimoniul economic al firmei. Activele imateriale reprezintă un fel de
catalizator al operaţiunilor financiar-economice realizate pe baza activelor substanţiale, iar
goodwill-ul este acea parte a valorii globale a firmei care este obţinută prin exploatarea activelor
imateriale.
Aşa cum am văzut, goodwill-ul este măsura valorii unor elemente imateriale care, de
regulă, nu pot fi în totalitate evaluate şi înregistrate în contabilitate. Aceste elemente nu intră, de
obicei, în calculul valorilor patrimoniale ale firmei, determinate pe baza bilanţului, ca de
exemplu activul net contabil corectat.
Aceste elemente imateriale reprezintă factori de excelenţă pentru firmă, referindu-se în
principal la clientelă, performanţa aparatului tehnico-productiv, potenţialul uman, cultura
6
Stan S., Evaluarea întreprinderilor necotate, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000, p. 211.
7
Stan S., Evaluarea întreprinderilor. Metode şi uzanţe, Editura Teora, Bucureşti, 1999, pp. 21-22.
organizaţională, strategia financiară, calitatea soluţiilor de marketing şi de logistică, sistemele şi
competenţele manageriale, imaginea şi reputaţia, etc8. Deşi imateriale, aceste elemente pot
contribui într-o manieră decisivă la crearea de valoare economică pentru firmă.
De regulă, efectele economice ale acestor elemente sunt interdependente, manifestându-se
sinergic; de aceea ele nu pot fi estimate explicit, ci numai în ansamblul lor.
În terminologia franceză alături de noţiunea de goodwill sunt folosite alte două noţiuni care
au un conţinut asemănător (sferă de cuprindere ce se interferează) şi anume: fondul de comerţ şi
fondul comercial. Fondul de comerţ alături de elementele imateriale (necorporale) mai cuprinde
şi elemente corporale ( materiale, utilaje, etc. ce nu au caracter de imobilizări prin destinaţie)
care ajută la stabilitatea firmei. Fondul comercial este prezentat ca partea cea mai importantă a
fondului de comerţ, şi spre deosebire de acesta nu conţine elemente corporale. În legislaţia din
România este cunoscută noţiunea de fond comercial ca fiind alcătuit din active necorporale care
nu sunt înregistrate în bilanţ, în alte conturi de imobilizări necorporale, ci într-un cont sintetic la
valoarea de utilitate sau la costul de cumpărare.
În concepţia financiar-contabilă goodwill-ul este diferenţa între valoarea globală a firmei şi
valoarea patrimonială a acesteia. Pe de altă parte, goodwill-ul este un supraprofit capitalizat sau
actualizat. De aceea, principalele controverse privind determinarea goodwill-ului se referă la9:
1. elementele imateriale ce trebuie luate în calcul
2. modul de stabilire a supraprofitului, mai exact care anume valoare patrimonială este reţinută
în calcule, ca expresie a capitalurilor investite în firmă
3. determinarea ratei de remunerare "normală" a capitalurilor investite în crearea patrimoniului
economic al firmei
4. orizontul de prognoză sau perioada de reproducere a goodwill-ului
5. mărimea ratelor de capitalizare sau de actualizare folosite în calcule.
Diversitatea modelelor (metodelor) de estimare a goodwill-ului şi, pe baza acestuia, a
valorii firmei se explică tocmai prin controversele menţionate. Goodwill apare ca expresie a
capacităţii firmei de a realiza în spirit de înaltă performanţă funcţiile sale specifice prin
valorificare judicioasă a potenţialului economic şi a poziţiilor dobândite în angrenajele de afaceri
locale, naţionale şi internaţionale.
În termeni de strategie, goodwill-ul este consecinţa acţiunii cumulate a avantajelor
competitive dobândite de firmă, care îi asigură o rentabilitate superioară faţă de media de pe
piaţă. Se poate spune că principala cauză a apariţiei şi funcţionării goodwill-ului este diferenţa
între două rate de rentabilitate.
Originile acestui excedent de rentabilitate trebuie căutate în facultatea firmei de a crea şi
dezvolta eficient o diferenţiere strategică pozitivă, apreciată ca atare de către mediul economic în
general şi piaţă în particular, în raport cu principalii concurenţi sau faţă de ceea ce în domeniul de
afaceri considerat reprezintă un agent "mediu" sub aspectul celor mai importanţi parametri ai
sistemului de afaceri, a poziţiilor de piaţă dobândite şi a rezultatelor economice obţinute.
A te diferenţia în lumea afacerilor înseamnă a deţine competenţe organizaţionale
dinstinctive, producătoare de avantaje concurenţiale, care deschid accesul spre câştiguri mai mari

8
Dumitrescu D., Dragotă V., -Evaluarea întreprinderilor. Metode. Tehnici. Incertitudine. Valoare, Editura
Economică, Bucureşti, 2000, pp. 111-112.
9
Gore P., Taib F.M., Taylor P.A., Accounting for goodwill: what factors influence management preferences?,
1998, web page.
decât cele obişnuite. Goodwill-ul, prin urmare, nu este altceva decât contrapartida financiară a
poziţiei strategice a firmei, obţinută prin controlul anumitor avantaje concurenţiale10.
În economie, ca de altfel în foarte multe alte aspecte ale vieţii, aparenţele înşeală. Lucrurile
rareori sunt ceea ce par a fi. În spatele unor valori patrimoniale ale firmelor impresionante se pot
ascunde numeroase şi grave dificultăţi economico-financiare, care reduc valorile contabile ale
activelor la valori juste (de utilitate) cu totul neimportante. În acelaşi timp, structuri patrimoniale
în aparenţă "lejere" pot da dovadă de o robusteţe şi vitalitate economico-financiară ieşite din
comun. Exemplele sunt la tot pasul: giganţi industriali muribunzi există alături de IMM-uri
dinamice sau firme "egale" sub aspectul principalelor parametri tehnico-economici, dar care
înregistrează performanţe sensibil diferite, etc. În ultimul timp, tot mai des, diferenţele
funcţional-strategice dintre firme dobândesc un caracter "invizibil". A ne preface că "invizibilul"
nu există, eliminându-l din raţionamentele manageriale şi din calculele financiare, nu poate fi
nicidecum o soluţie rezonabilă. Mai ales atunci când "forţa invizibilă" a firmei se transformă într-
o condiţie esenţială a competitivităţii. Afirmarea economiei bazate pe cunoaştere duce la
emergenţa unui mediu economic foarte diferit de contextul industrial cu ale sale evoluţii
uniforme, lineare şi oarecum cognoscibile. Materialul şi palpabilul trec pe un plan secund. Iar
sursele valorii economice evadează tot mai mult în evanescenţă, nedefinit şi imaterial.
Instrumentele de analiză şi gestiune cu care ne-a obişnuit "economia materialului" nu se mai
potrivesc "economiei imateriale". Totul are un început şi un sfârşit. Oamenii îmbătrânesc, iar
uneltele se uzează şi trebuie înlocuite cu altele noi. O nouă generaţie de concepte şi tehnici
analitice, care să fie în stare să surprindă şi să administreze imaterialul, este tot mai
indispensabilă. Această direcţie constituie una dintre provocările esenţiale ale ştiinţelor
financiare.
Creşterea importanţei componentelor informaţionale şi organizaţionale în activităţile
economice moderne determină contestarea criteriilor clasice de evaluare a investiţiilor şi
activelor. Tot mai frecvent tehnicile şi instrumentele de evaluare şi de gestiune care au la bază
criteriile tradiţionale nu mai reuşesc să-şi dovedească eficienţa în estimarea realelor valenţe
economice ale unor opţiuni de investiţie11:
1) contabilitatea financiară se axează esenţialmente pe o optică corporaţională şi juridică a
activelor firmei, ceea ce afectează raţionamentele şi deciziile strategice;
2) contabilitatea de gestiune privilegiază repartizarea cheltuielilor indirecte pe criteriul
manoperei directe. Însă, în prezent, cheltuielile indirecte sunt comparabile cu cele
directe, fapt care nu mai justifică un asemenera mod de repartizare;
3) controlul de gestiune are un caracter ex-post, surprinzând majoritatea costurilor abia
după ce acestea au fost realizate.
În virtutea acestor consideraţii, tehnicile de evaluare a activelor şi investiţiilor, în special
ale celor imateriale, sunt tot mai des repuse în discuţie şi aceasta cu atât mai mult cu cât
estimarea rentabilităţii investiţiilor şi activelor, în condiţiile dominaţiei imaterialului, devine tot
mai dificilă. Reperele tradiţionale de evaluare a investiţiilor fac de regulă trimitere la indicatori
ca valoarea actualizată netă, rata internă de rentabilitate sau termenul de recuperare. Pentru a
estima aceste valori este necesară întrunirea anumitor condiţii12:
10
Dumitraşcu V., Dumitraşcu R., Tudoran G., - Elemente de evaluarea firmelor, Editura Junimea, Iaşi, 2002, pp.
130-140.
11
Thibierge C., Le traitement comptable des éléments incorporels: un aperçu des pratiques en Europe, web page.
12
*** La croissance et la gestion de l'investissement immatériel, OCDE, Rapport TEP, 1992.
- variabilele ce descriu investiţia să fie cuantificabile şi exprimabile în termeni financiari;
- evoluţia lor să fie structurabilă sub forma unor faze de proces ce pot fi alocate cu
exactitate unor perioade de timp;
- variabilele investiţiei să fie evaluabile în termeni diferenţiali în raport cu anumite
standarde sau criterii de performanţă;
- efectele investiţiei să fie asociate cu precizie cauzelor care le-au determinat.
Trebuie să recunoaştem că în majoritatea cazurilor investiţiile imateriale nu îndeplinesc
aceste condiţii. De cele mai multe ori, activele şi investiţiile imateriale nici nu pot fi exprimate în
termeni monetari; crearea, maturizarea şi exploatarea lor economică nu poate fi eşalonată cu
exactitate în timp; nu există situaţii de referinţă pentru evaluarea lor, iar relaţia între efectele lor
economice şi cauzele care le-au generat este una indirectă întrucât impactul acestor investiţii se
concretizează în special în crearea unui potenţial. Cu toate acestea, firmele nu acceptă să renunţe
la folosirea criteriilor economico-financiare tradiţionale în fundamentarea investiţiilor imateriale.
Însă aprecierea sporului de potenţial creat pe seama investiţiilor imateriale poate fi
facilitată de elaborarea unor indicatori calitativi. În acest fel calculul economic specific
fundamentării tradiţionale a investiţiilor trebuie înlocuit cu un calcul de tip organizaţional care să
faciliteze evaluarea şi analiza impactului organizaţional şi propagarea efectelor investiţiilor
imateriale. Concomitent cu elaborarea şi aplicarea indicatorilor calitativi trebuie încercată
conceperea unor criterii financiare pentru fundamentarea deciziilor de investiţii, criterii care să
fie aplicabile în medii caracterizate prin turbulenţă informaţională şi incertitudine.
În acest scop pot fi avute în vedere câteva repere.
În primul rând, trebuie să se ţină cont de originea valorii unui activ imaterial. Un asemenea
activ de obicei provine din următoarele surse13:
- o investiţie sau o cheltuială voluntară destinată creării sau dobândirii unui activ (de
exemplu, cumpărarea unei mărci);
- consumul de prestaţii imateriale are un efect indirect asupra activului (de exemplu,
cheltuielile cu cercetarea pieţei firmei pot îmbunătăţi calitatea managementului
acesteia);
- realizarea activităţii exercită efecte indirecte asupra activului ( de exemplu, alcătuirea
unei baze de date privind clientela);
- fapte, circumstanţe sau acţiuni ce provin din afara firmei influenţează valoarea activului
(de exemplu, adoptarea de către firmă a unui sistem TQM permite explorarea unor noi
segmente de piaţă externă).
În al doilea rând trebuie să se ţină seama de faptul că, spre deosebire de activele corporale,
în cazul cărora investiţia determină achiziţia sau revalorizarea acelor active, în cazul activelor
imateriale această relaţie nu este verificabilă. În acest fel: 1)anumite cheltuieli, cum ar fi cele cu
formarea capitalului uman al firmei, deşi pot fi considerate investiţii, nu duc în mod direct la
constituirea unui activ şi 2)anumite active imateriale, cum ar fi competenţele sau calificările, nu
pot fi create decât în mod voluntar.
În al treilea rând analiza activelor imateriale nu se poate reduce la o simplă distincţie
contabilă între cheltuieli şi imobilizări, chiar dacă în virtutea deficitelor de care suferă
referenţialele contabile, activele imateriale îşi păstrează într-un grad ridicat caracterul de
cheltuială, iar subdiviziunile firmei care le administrează sunt organizate de regulă sub formă de
centre de costuri şi nu ca centre autonome de profit.
13
*** Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, International Accounting Standards Committee, 2000.
În al patrulea rând, ca şi în cazul activelor şi investiţiilor corporale, trebuie avute în vedere
următoarele consecinţe ale unei investiţii:
1) investiţia imaterială reprezintă o eşalonare de cheltuieli şi venituri viitoare, având însă
eminamente un caracter aleator;
2) cheltuielile cu investiţiile imateriale se efectuează prin sustragerea unor fonduri de la
aplicaţii imediat productive;
3) investiţia imaterială reprezintă un arbitraj, respectiv o alegere dintre mai multe variante
de proiecte;
4) investiţia imaterială are la bază o decizie strategică întrucât nu este determinată de
operaţiunile curente ale firmei.
Datorită acestor caracteristici, foarte multe cheltuieli imateriale pot fi calificate ca investiţii.
Actualmente se observă următoarele tendinţe în angajarea unor cheltuieli imateriale: formarea
capitalului uman al firmei; dezvoltarea infrastructurii şi logisticii comerciale; perfecţionarea
sistemelor de organizare şi administrare a operaţiunilor; cercetare-dezvoltare; perfecţionarea
suportului informatic al activităţii firmei. Principalele obiective ale acestor cheltuieli sunt :
- să consolideze capacitatea de reacţie a firmei faţă de fluctuaţiile imprevizibile ale
cererii;
- să sporească eficienţa sistemelor de fabricaţie şi distribuţie;
- să inducă efecte pozitive de natură neeconomică, dar cu consecinţe benefice pe termen
lung pentru firmă.
Cu toate acestea, încadrarea tuturor cheltuielilor imateriale în categoria investiţiilor nu este
nici posibilă şi nici dezirabilă din următoarele motive, care ţin de diferenţele dintre o investiţie
materială şi una imaterială14:
- investiţiile imateriale comportă un grad ridicat de risc;
- rentabilitatea lor este de cele mai multe ori incertă;
- efectele lor economice nu sunt întotdeauna perceptibile şi măsurabile;
- natura lor "invizibilă" reduce în mod considerabil posibilităţile de reglementare juridică
şi încorporare patrimonială;
- aceste investiţii nu întotdeauna determină o creştere a valorii firmei întrucât bunul
investit nu aparţine în toate cazurile firmei considerate.
În sfârşit, investiţiile imateriale sunt caracterizate prin următoarele particularităţi:
- investiţiile imateriale intervin masiv în amonte de procesul de producţie;
- investiţiile imateriale sunt, de regulă, ireversibile;
- investiţiile imateriale generează active specifice, care sunt dificil de vândut pe piaţă;
- investiţiile imateriale sunt, ca orice investiţie, riscante, dar acest risc este dificil
perceptibil la prima vedere.
Caracterul mult mai riscant al investiţiilor imateriale în comparaţie cu cele materiale se
datorează în principal următorilor factori15:
1) caracterul parţial observabil al competenţelor şi cunoştinţelor oamenilor; în afară de
aceasta datorită faptului că oamenii nu sunt proprietatea firmei aceştia o pot abandona
retrăgând cu ei rezultatele efortului investiţional privind dezvoltarea capitaluilui uman;

14
*** Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, International Accounting Standards Committee, 2000.
15
Martory B., Identification et évaluation des incorporels. Principes, constant et pistes de solutions, Congrès de
l'Association Française de Comptabilité, 1998, pp. 79-86.
2) cele mai importante investiţii imateriale (perfecţionarea resurselor umane, cercetarea şi
proiectarea) intervin în amontele proceselor productive, ceea ce le atribuie un caracter
ireversibil;
3) investiţiile imateriale atrag un risc sporit de uzură morală întrucât într-un univers
economic dominat de incertitudine şi turbulenţe, competenţele şi cunoştinţele sunt
supuse permanent unei "învechiri".
În ceea ce priveşte efectele investiţiilor imateriale acestea pot fi:
- efecte pe termen scurt, la fel ca şi cheltuielile; de exemplu, impactul unei campanii
publicitare are efect direct asupra volumului vânzărilor
- efecte pe termen lung, la fel ca şi investiţiile; de exemplu, cheltuielile cu publicitatea
contribuie şi la crearea unui capital intangibil de notorietate.
În această viziune, se poate încerca administrarea activelor imateriale într-o perspectivă
temporală mixtă pe termen scurt şi pe termen lung.