1. Filosofia ca domeniu de studiu si ca mod de a fi a omului
OBIECTUL DE STUDIU al filosofiei a variat odata cu evolutia ei.
La inceput,filosofia cuprinde ansamblul unor elaborari
teoretice. Spre exemplu,Thales din Milet (VII-VI i.Hr.) aborda
in lucrarile sale filosofice atit probleme referitoare la
existenta in genere,cit si la probleme care ulterior vor fi
abordate in cadrul altor stiinte concrete
(geometria,cosmologia,astronomia etc.). Mai tirziu,Socrate
pune omul in centrul filosofiei,si in baza diversificarii
cunostiintelor specializate,impreuna cu Platon si Aristotel,are
loc o delimitare a cunostiintelor stiintifice de cele filosofice.
Obiectul de studiu e necesar a fi studiat in interconexiune cu
conceptia despre lume,religie,stiinta,istorie,in general cu
toate formele culturii. Filosofia are drept obiectiv construirea
unei imagini integrale generale a lumii cu ajutorul unor
categorii si principii generale:
materie,miscare,spatiu,timp,cauzalitate, contradictie la
elaborarea unor teze,legi si teorii filosofice.
Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se
deie i ̂ntr-o formă maximal generalizată tabloul lumii, omului
şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul i ̂n
sistemul ―lume – om‖. La ri ̂ndul său acest sistem este
compus din două subsisteme – ―lume‖ şi ―om‖. Fiecare din
ele are nivelurile sale, iar interacţiunea laturilor – patru
aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-practic.
6. Problema existenței în filosofie și medicină. Formele
fundamentale ale existenţei şi specificul existenţei omului.
1. Ce este primar, materia sau conștiința? Acesta reprezentând
aspectul ontologic al filosofiei.
2. Lumea poate fi cunoscută sau nu?
Acesta la rândul său marcând aspectul gnosiologic al filosofiei.
Cele 2 aspecte pot fi și ele divizate în mai multe forme
fundamentale ale existenței.
Aspectul ONTOLOGIC :
a. Materialism (poate fi:naiv antic; vulgar; metafizic,
antropologic și dialectic) b.
Idealism(obiectiv sau subiectiv)
Aspectul GNOSIOLOGIC :
a. Adepții cunoașterii lumii
b. Agnosticii (cred că lumea nu poate fi cunoscută)
c. Curente intermediare (scepticismul, optimismul și
fatalismul).
2. Problematica filosofiei și
importanța sa în medicina teoretică
și practică.
Problema fundamentală a filosofiei -
raportul dintre gîndire şi existenţă,
conştiinţă şi materie. Lumea
înconjurătoare prezintă o totalitate
de procese şi fenomene materiale şi
spiritual. Filozofia se ocupă cu
formarea concepţiei despre lume la
oameni.Problem legate de lume ,
legate de noi insine, actiunea cauzala
reciproca dintre om si lume.
Filozofia ajuta sa gasim raspuns la
intrebare reiiesind din dovezile pe
care le avem , aceasta ajuta pe un
medic sa depisteze diagnosul
pacientului.
3 Necesitatea metodelor filosofice in argumentarea deciziilor
profesionale , sociale si morale.
Filosofia reprezinta o cunoastere sistematizata si nu spontana,
deosebindu-se pronuntat de bunul-simt si cunoasterea comuna.
Filosoful
aspira sa devina “autorul unei lumi”, constiinta sa il obliga sa-si
“reintemeieze” imperiul pe care
il ia in stapanire, el va marca drumul sau in filosofie, deoarece
metoda inseamna calea spre
adevar. . Prin metoda intelegem reguli
simple sigure si usoare, gratie carora cine le observa nu va lua ceva
fals drept adevarat si va
ajunge, crutandu-si puterile mintii, la cunoasterea adevarata a
tuturor acelora de care va fi capabil. Metodele filosofice ne face sa
intelegem si sa stabilim care sunt adevaratele momente
importante si prioritare. Metoda analitica ajuta sa intelegem
lucrurile asa cum sun tele prin teorii stiitifice conceptii analitice, (se
axeaza pe explicarea sau ordonarea fenomenelor prin derivare
logice).Metoda hermeneutica presupune demersuri de intelegere a
fenomenului prin interpretari si integrari a cee ace este necunoscut
in orizontul familiarului( ce a intentonat sa spuna autorul,ce a spus
in realitate), Metoda integrate imbinarea
analitic+hermeneutiv.(abordarea problemei rational dar si
sufleteste)
4. Filosofia şi medicina.
Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia
interacţionează permanent. Ca şi filozofia medicina are obiectul
său omul. Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina
nu poate exista. Iar pentru rezolvarea problemelor medicale
medicii tpebuie să fie competenţi în problemele naturalist-
ştiinţifice, social-politice, economice ş.a.De aceea cei mai mari
medici au fost şi filozofi (Empedocle, Hipocrat, Aristotel,
Celsius, Galen, Sext Empiric, Avicena, F.Bacon, Paracelsius,
M.Servet, G.Galilei, Harvei, Lametri, K.Linnei, Z. Freud,
K.Jaspers, H. Selie ş.a.). Filozofia ajută pe medici să pătrundă
mai profund în specialitatea sa, mai bine şi efectiv să folosească
cunoştinţele medicale pentru teorie şi practică.Omenirea nu
poate exista decît în limitele unor parametri strict determinate a
mediului fizic, biologic şi social. Omenirea ca parte a noosferei a
întrat în epoca dezvoltării ireversibile, care depinde de acutizarea
problemelor globale. Medicina, care se ocupă cu problemele
omului şi optimizării condiţiilor sociale, poate să contribuie la
elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea problemelor globale,
la elaborarea noilor orientări valorice. Pentru formarea
conştiinţei globale e necesar de a reconştientiza toate relaţiile
sociale: relaţiile omului cu natura, relaţiile dintre diferite
comunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea către trecut,
istorie, cultură, strămoşi ş.a.
5.Ontologia si categoriile ei de baza: existenta,substanta si materia
Probleme de ontologie
1) Existenta si materia. Subiectede baza la ontologie
2) Probleme constiintei in filosofie si medicina
3) Dialectica legile si categoriile sale
1) Existenta este o categorie filosofica , prin care marcam si intelegem realitatea
obiectiv existenta, adica care exista independent de cunoasterea si vointa noastra.
NIVELURILE DE EXISTENTA:1.existenta material –senzorial 2.realitatea obiectiv-
ideal 3. existenta omului ASPECTELE EXISTENTEI: 1)aspectul filosofic 2)aspectul ca
existente este o primiza a unitatii lumii 3)lumea si tot ce exista in ea reprezinta o
realitate cu o logica a interna
FORMALE EXISTENTEI: 1) existenta lucrurilor(tot)(starilor naturii si proceselor)
2)existenta umana 3)existenta sociala 4)existenta spirituala(spirituala
individualizata si neindividualizate) CATEGORIA MATERIA-materia este o
categorie filosofica,pentru desemnarea realitatii obiective a lucrurilor,
obiectelor,fenomenelor, proceselor din lume. NIVELURILE MATERIEI:
1)Nivelul materiei nevii/anorganice( toate obiectele de la particule elementare-
>galaxii);particulele elementare->nuclei atomici->atomi->moecule->corpuri-
>macrocorpuri->sist.geologice->planete->stele->galaxia->sist.de galaxii-
>metagalaxia.
2)Nivelul materiei vii nivelul molecular al vietii->nivelul celular-
>microorganismele->tesuturi si organele->organismul->specii->biocenoze-
>biosfera
3)Nivelul materiei social organizate:omul->familia->colectivele->grupuri sociale-
>popoare->natiuni->clase->state->sisteme statale->societatea in intregime
Materia este obiectiva,universala,necreabila si indiscutabila, se gaseste in
miscare,timp si spatiu. Ea exista ca SUBSTANTA si CAMP.
Materie ca substanta este realitatea obiectiva corporala,tot ce are masa de
repaos.Materie casubstanta exista ca diferite tipuri de sisteme materiale cu
anumite niveluri structurale:particule elementare,atomii,moleculele,corpurile
macroscopice,organismele vii,bicenozele,societatea umana,sisteme geologice s.a.
CAMP este o varietate a materiei,care n-are masa de repaos si depinde de diferite
interactiuni si relatii a corputilor materiale.Materie ca realitate obiectiva este
caracterizata prin diferite forme de existenta ,insusiri si legaturi universale:
timp,spatiu,miscare,cauzalitate,legitate,structuralitate s.a.
7. Principalele niveluri de organizare a materiei.
MATERIA - categorie filosofică pentru desemnarea
realităţii obiective, care îi este dată omului în
sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată,
reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent
de ele (V.I.Lenin). Materia este multitudinea infinită
de obiecte şi sisteme care există în lume, există real,
independent de conştiinţa omului. Prima etapă era
reprezentarea concret-senzorială a materiei. În
Grecia Antică ea era ca temelia, substratul, începutul
tuturor lucrurilor şi se înţelegea ca ceva omogen,
nechimbător, necreabil şi indiscutabil.. A doua etapă
– înţelegerea materiei ca substrat (substanţă).
Aristotel înţelegea materia ca substrat, ca ceva pasiv,
amorf, acalitativ, ca material pentru obiecte şi
fenomene.În concepţiile materialismului mecanicist,
metafizic din acea perioadă materia se înţelegea ca o
totalitate de însuşiri a corpurilor (întindere, formă,
greutate, mişcare) care acţionează asupra organelor
de simţ. În această noţiune rolul principal îi revine
corporalităţii ce se baza pe categoriile ştiinţei din
acel timp - atom, substanţă, masă. A treia etapă –
reprezentarea filosofico-gnoseologică a materiei.
Materialiştii francezi Diderot, Holbach, Helveţius ş.a.
neagă concepţia despre materie ca o substanţă
omogenă şi inertă. După părerea lor materia în
general este tot aceia ce corespunde realităţii
obiective şi afectează simţurile noastre într-un mod
oarecare. Această idee o dezvoltă mai departe
F.Engels, care arată că materia ca atare este o pură
creaţie a gîndirii şi o abstracţie, noi nu ţinem seama
de deosebirile calitative ale lucrurilor, atunci cînd le
unim în noţiunea de materie.
10. Inconştientul, aprecierea poziţiei lui Freud şi a neofreudismului vizavi
de această problemă
Inconştient - domeniu al psihicului ce constă dintr-o totalitate de procese,
operaţii şi stări ce nu sunt reprezentate în conştiinţa subiectului. Acest
domeniu a concentrat în sine pasiunile, motivele, năzuinţele sensul cărora
este determinat de cerinţele şi necesităţile fiziologice. Aşadar nu orice
acţiune este orientată conştient. Fenomenele inconştiente nu-s ceva
misterios, enigmatic, ci tot aceea activitate a sistemului nervos superior care
în momentul dat nu se găseşte în centrul atenţiei conştiente, nu se percepe
şi resimte de individ.
Din punct de vedere fiziologic procesele inconştiente îndeplinesc un rol de
protecţie a sistemului nervos, iau sub controlul său acele funcţii care nu cer
atitudinea creatoare şi participarea nemijlocită a conştiinţei (deprinderile,
automatismele ş.a.).
Concepţia despre inconştient a fost pentru prima dată formulată de
G.Leibnitz.
S Freud (1856-1939)- a dezvoltat o concepţie specifică despre inconştient.
După părerea lui psihicul omului este format din trei niveluri:
Nivelul inferior – “Eul-ambigen” – este “subsolul”,aici este întuneric, domină
misterul, pasiunile, aceasta este lumea inconştientului unde totul dictează
instinctele. Inconştientul este fundamentul de adîncime al psihicului, care
determină viaţa conştientă a subiectului(omului) şi chiar destinele unor
popare.
Al doilea nivel este “Eul” – sfera fenomenelor conştiente, autoconştiinţa
individului.
Al treilea nivel “Super-Eul” – cenzura, lumea normelor sociale şi interdicţiilor
(tabu), morala. Personalitatea se găseşte permanent sub presiunea
contradicţiilor. Individul trebuie să aleagă între dorinţele şi plăcerile sale
(principiul plăcerii) şi ceea ce este posibil şi admisibil (principiul realităţii).
Neofreudism – concepţie ce încearcă de a revedea ideile lui S.Freud în
direcţia socializării lor.
Reprezentanţi: A.Adler, C.G.Jung, E.Fromm, C.Horni ş.a.
Ei neagă biologismul şi determinismul sexual freudian, mai puţină atenţie
atrag factorului inconştient în comportamentul individului, dar mai mult se
ocupă de rolul inconştientului în elucidarea fenomenelor sociale.

8. Importanta conceptiilor filosofice privitor la
formele miscarii materiei, spatiului si timpului pentru
medicina.
Miscarea,spatial si timpul sunt categorii
filosofice,attribute ale materiei care exprima modelul
ei de existent:miscarea-variabilitatea,diversitatea-
spatiul,si dezvoltarea-timpul.
Spatiul si timpul biologic caracterizeaza lumea vie.
Spatiul biologic-totalitatea biocenozelor si
biogeocenozelor reflecta o anumita structuralitate si
densitate a relatiilor organismelor vii.Timpul biologic-
intensitatea proceselor si ritmurilor biologice,durata
schimbarilor biologice a organismelor vii.Spatiul uman-
spatiul real cu care interactioneaza oamenii si
societatea.El presupune raportul dintre natural si
artificial si influenta lor asupra spatiului biologic.Timpul
social-caracterizeaza durata,succesiunea devenirea
activitatilor umane si relatiilor sociale in dezvoltarea
proceselor sociale.Timpul psihologic-
intensitatea,durata si ritmicitatea proceselor
psihofiziologice ale omului.Fiecare individ are ritmurile
sale temporale,care se schimba cu virsta.In organismal
uman exista aproape 300 de ritmuri de diferita
amplitudine si intensitate(de o zi,o saptamina,o luna
3luni,6 luni).Ritmurile biologice ii da posibilitatea
organismului de a se acomoda optimal la ritmurille
fizice,ale naturii,de a coordona optimal procesele
fiziologice pentru activitatea vitala normal.La copii
timpul curge mai rapid,fiindca procesele fizico-chimice
sunt mai intense, la cei mai invirsta mai incet .Insa
psihologic aceste evenimente sunt traite invers.
12. Cunoaşterea ca obiect al analizei filosofice. Subiectul şi obiectul
cunoaşterii.
Cunoașterea este un schimb de informații în rezultatul careia pentru o
parte oarecare se acumulează informații noi.
Cunoașterea se înscrie în cel de al doilea aspect al problemei
fundamentale a filosofiei
- în medicină se realizează în 3 ipostaze:
1.cunoasterea propriu zisă, științifică rezolvată în cercetări
2.Cunoastere cotidiană care nu da date științifice dar cunoștințe anumite
(medic-paciennt)
3.stabilirea diagnozei
Subiectul cunoașterii reprezintă totdeauna omul, adică etnitatea
existențială de la care pornește procesul cunoașterii (declanșează , initiaza,
realizează)
Obiectul cunoașterii poate fi tot ce se conține în realitatea obiectivă, adică
obiectul spre ce este îndreptat procesul cunoașterii.
9. Structura conștiinței individuale.
Structura conştiinţei reprezintă o totalitate de procese psihice cognitive, afective,
volutive. Nucleul conştiinţei este gîndirea, intelectul.
Conştiinţa este imposibilă fără cunoştinţe.
Gîndirea este capacitatea de analiză şi sinteză, de a căpăta cunoştinţe noi şi de a le
folosi în diferite condiţii.
Intelectul este capacitatea individului de a înţelege şi folosi raţional cunoştinţele.
Intelectul depinde nu de cantitatea de cunoştinţe, ci de capacitatea de a produce,
creea noi cunoştinţe şi le utiliza cu chibzuinţă. Memoria este capacitatea individului
de a înregistra, păstra şi reproduce cunoştinşele, informaţia. Fără memorie nu pot
exista cunoştinţele. Memoria socială este întruchipată în obiectele culturii – lucruri,
produsele artei, limbă, cărţi, reviste ş.a. Aceasta este memoria generaţiilor, istoriei,
poporului, cultura naţională şi tradiţiile. Emoţiile şi sentimentele sunt reflectări
apreciative a realităţii, ele unesc situaţia exterioară cu necesităţie omului.Deatîta
emoţiile şi sentimentele sunt regulatorul, catalizatorul activităţii umane. Emoţiile
pozitive ori negative reglementează alegerea acţiunii, formează comportamentul,
ele contribuie la transformarea informaţiei în cunoştinţe, cunoştinţelor în
convingeri. Voinţa este un mecanism deosebit de reglementare a activităţii propriu
numai omului, este un autocontrol a personalităţii. La animale şi copii mici voinţă
nu există, ea este înlocuită de cerinţe ca motive de activitate. Voinţa este forţa
motrică a personalităţii. În structura conştiinţei evidenţiem două niveluri: conştient
şi inconştient. Nivelul conştient include acele procese psihice de care noi ne dăm
seama, le înţelegem, se găsesc în centrul atenţiei noastre. Inconştient - domeniu al
psihicului ce constă dintr-o totalitate de procese, operaţii şi stări ce nu sunt
reprezentate în conştiinţa subiectului. Acest domeniu a concentrat în sine pasiunile,
motivele, năzuinţele sensul cărora este determinat de cerinţele şi necesităţile
fiziologice.
11. Geneza conştiinţei. Conștiința de sine. Limba şi gândirea, rolul cuvântului în
terapie. Conştiinţa şi creierul.
1: Conştiinţa - însuşire a materiei superior organizată, funcţia superioară a
creierului,specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea; ea constă în reflectarea
generalizată şi orientată spre un anumit scop a realităţii, în construcţia mintală
preliminară a acţiunilor şi previziunea rezultatelor lor, în reglementarea raţională şi
autocontrolarea comportării omului. Conştiinţa este capacitatea omului de a se
evidenţia pe sine însăşi din lumea înconjurătoare, de aşi da seama despre lumea sa
internă şi atitudinii sale către alţi oameni şi societate, ea este o reflectare
concepută, înţeleasă. 2) Conştiinţa de sine - capacitatea individului de a se înţelege
şi aprecia pe sine însăşi ca subiect cunoscător, simţitor şi activ. Formarea conştiinţei
începe de la reflectarea propriei sale existenţe corporală, psihică, socială. În
dezvoltarea individului ea se începe a forma de la vîrsta de 3 ani şi presupune
anumite etape de cunoaştere pe sine însăşi Următoarea etapă este evidenţierea sa
din lumea înconjurătoare,orientarea şi înţelegerea locului său în această lume,
înţelegerea sa ca reprezentant a anumitui grup social, colectivităţi. Etapa
superioară este legată de apariţia eului ca personalitate şi se manifestă nu numai
prin distincţia sa de alţii şi mediul înconjurător, dar şi aprecierea sa ce se manifestă
prin aşa noţiuni ca ruşinea, cinstea, demnitatea, datoria ş.a. Limba este un sistem
semiotic format din totalitatea semnelor şi regulilor gramaticale
de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. Limba este o totalitate de semne care
servesc ca mijloc pentru comunicarea interumană, pentru înregistrarea,
prelucrarea, păstrarea şi transmiterea informaţiei. Limba este forma materială de
existenţă şi exprimare a gîndirii umane. Gîndirea abstractă, conştiinţa sunt
fenomene ideale care pot să existe şi să se manifeste numai prin limbă ca totalitate
de simboluri şi semne. În limbajul obişnuit, natural aceste semen sunt cuvintele. Ele
semnifică şi înlocuiesc obiectele realităţii. Cu ajutorul cuvintelor reproducem
realitatea, ne formăm o reprezentare despre lume. Prin intermediul limbii se
realizează cunoaşterea lumii, în limbă se obiectivează conştiinţa personalităţii. Ea
este un mijloc specific
social de păstrare şi transmitere a informaţiei, de reglementare a
comportamentului uman. Gîndirea este capacitatea de analiză şi sinteză, de a
căpăta cunoştinţe noi şi de a le folosi în diferite condiţii. Intelectul este capacitatea
individului de a înţelege şi folosi rational cunoştinţele. Intelectul depinde nu de
cantitatea de cunoştinţe, ci de capacitatea de a produce, creea noi cunoştinţe şi le
utiliza cu chibzuinţă. El conţine o totalitate de principii, reguli, algoritmuri cu
ajutorul cărora se realizează multitudinea formelor de gîndire. Intelectul este
“temperatura”, puterea raţiunii umane.Gîndirea umană are un caracter abstract,
generalizat, ea se exprimă prin noţiuni. Pentru existenţa noţiunilor este necesar de
memorie, limbaj, cuvinte
15. Problema adevărului în filosofie şi medicină.
Cea mai importantă problemă a teoriei cunoaşterei este
problema adevărului. Toate problemele gnoseologiei se referă
la aceea ce este adevărul, cum poate fi el atins, cum există el şi
ce caracter are. Adevăr este categoria filosofică care vizează
corespunderea adecvată a imaginei cu obiectul, a
cunoştinţelor cu realitatea obiectivă. Adevărul obiectiv -
categorie filosofică, care vizează cunoştinţele conţinutul cărora
e determinat de obiectul cunoaşterii şi este independent de
subiect. Adevărul se referă la concluziile noastre despre lume
şi nu la însuşi lume. Cunoştinţele sunt subiective după formă şi
obiective după conţinut. Adevărul se referă numai la
conţinutul cunoştinţelor.Adevărul nu depinde om, omenire,
epocă, de numărul de voturi. De exemplu, din faptul, că ideea
indivizibilităţii atomului pînă la finele secolului XIX era
susţunită de majoritatea oamenilor nu reiesă, că ea era
adevărată. Adevăr absolut - categorie filosofică ce vizează
coincidenţa completă, definitivă a imaginii cu obiectul
reflectat. Aceste cunoştinţe nu depind de dezvoltarea
cunoaşterii şi practicii sociale de aceea sînt adevăruri eterne.
Ca exemple de adevăruri absolute servesc constatarea
evenimentelor, faptelor (Chişinăul este capitala Moldovei,
Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 şi a.) şi tezele
fundamentale ale ştiinţei (substanţa este alcătuită din atomi,
conştiinţa e funcţia creerului, materia este realitatea obiectivă
şi a Adevăr relativ - categorie filosofică care reflectă
coincidenţa incompletă a imaginii cu obiectul. Adevărul relativ
sunt cunoştinţe care corect reflectă realitatea, dar nu cuprinde
toate laturile, aspectele obiectului reflectat, ceva rămne
neconoscut. În procesul cunoaşterii are loc trecerea treptată
de la adevărul relativ la cel absolut. Adevărul absolut poate fi
înţeles ca o sumă a adevărurilor relative. Iar în adevărul relativ
se conţin elemente ale adevărului absolut (aceea ce se
păstrează şi se completează ulterior).În activitatea medicală
principala formă de cunoaştere este diagnosticarea. Stabilirea
diagnozei este un proces de cunoaştere complicat, esenţa
cărui este reflectarea legităţilor obiectiv-existente în conştiinţa
medicului. Veridicitatea diagnozei depinde de coincidenţa
concluziilor medicului cu procesul patologic însăşi, dacă ele nu
coincid – aceasta-i greşală medicală. Dacă diagnoza este
adevărată, atunci apare întrebarea – ce fel de adevăr este
diagnoza medicală? Trebuie să recunoaştem, că în concluziile
medicului există şi adevăr absolut (constatarea anumitor
fapte, datele de la autopsie şi din laborator) şi adevăr relativ
(forma bolii, srecificul procesului patologic ş.a.).
13. Cunoaşterea senzorială şi raţională. Unitatea cunoaşterii senzoriale şi raţionale.
Treapta senzorială -este o cunoaştere nemijlocită, concret imaginativă, superficială, ne dă
informaţia primară despre fenomen. Ea este momentul iniţial al cunoaşterei şi se
efectuiază în procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă.
*Senzaţia-este reflectarea unor laturi şi însuşiri a obiectelor lumii materiale, este efectul
acţiunii obiectelor asupra organelor de simţ. Senzaţia este imaginea subiectivă a lumii
obiective, rezultatul interacţiunii subiectului şi obiectului şi deci conţine ceva de la subiect
(forma reproducerii lumii obiective) şi ceva de la obiect (conţinutul senzaţiei). Imaginea
este copia obiectului, ea coincide cu obiectul reflectat. Asemănătoare este şi concepţia lui
I.Muller despre energia specifică a organelor de simţ, conform căreia omul percepe nu
fenomenele lumii obiective, ci numai schimbările în organele de simţ, energia lor
specifică. *Percepţia-este o reflectare senzorială (o formă a ei), care constă în
reproducerea obiectului în întregime, este o imagine integrală a obiectului. Dacă senzaţia
este reflectarea unei laturi, însuşiri a obiectului, percepţia este reflectarea obiectului în
întregime. *Reprezentarea este a treia formă a reflectării senzoriale şi constă în
reproducerea imaginil or care au avut loc în trecut, reproducerea obiectelor şi
fenomenelor care au acţionat asupra noastră cîndva, iar în momentul dat nu acţionează
asupra organelor de simţ. Reprezentarea are un caracter concret - imaginativ. Treapta
raţională -este o formă calitativ specifică de reflectare a realităţii şi mai puternică decît
treapta senzorială, este o cunoaştere mijlocită (pe baza unor cunoştinţe putem căpăta
cunoştinţe noi), ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi,
ne redă esenţa obiectelor şi fenomenenlor. Ea are un caracter conceptual, neimaginativ.
Cunoaşterea raţională este legată cu gîndirea abstractă şi limbajul (sisteme de semne şi
construcţii logice care permit existenţa gîndirii abstracte). *Noţiunea-este expresia
lucrurilor în gîndire, reflectarea lor în mod generalizat şi abstract, cînd ne abatem de la
trăsăturile lor neesenţiale şi secundare. Noţiunile se fixează în forme lingvistice şi
constituie sensul expresiilor respective ale limbii. Noţiunea leagă cuvintele cu anumite
obiecte , ceea ce face posibilă stabilirea unei semnificaţii precise a cuvintelor şi operează
cu ele în procesul gîndirii. Cele mai generale noţiuni se numesc categorii. *Judecata-este
un gînd exprimat în formă de propoziţie, în care se afirmă ori se neagă ceva despre
obiecte. Ea poate fi simplă şi compusă. Funcţia gnoseologică a judecăţii constă în
determinarea raportului dintre subiectul cunoscător şi obiect. Prin intermediul judecăţii
se formează o relaţie de apreciere a realităţii, o apreciere prin compararea noţiunilor.
*Raţionamentul-este o formă a gîndirii în procesul căreia din una sau cîteva judecăţi
numite premize se deduce o judecată nouă, care rezultă în mod logic din premize.
Raţionamentul este forma gîndirii în care se realizează cunoaşterea lumii obiective la
nivelul treptei abstracte. Unitatea lor constă în aceea, că senzaţiile noastre au un caracter
conştient (noi nu numai vedem, dar şi înţelegem), iar discursurile logice întotdeauna se
bazează pe datele experienţei. Baza unităţii senzorialului şi raţionalului este practica
socială. Astăzi, de pe poziţiile cognitologiei sociale , trebuie de privit cunoaşterea nu
numai ca interacţiunea acestor două trepte (sensorială şi raţională), dar evidenţierea unui
nou moment - mediului informaţional, care joacă rolul hotărîtor în procesul cunoaşterii.
Cunoaşterea senzorială şi raţională este importantă în activitatea medicului atît la nivelul
examinării pacientului (este foarte necesar de a vedea şi recunoaşte simptomele), cît şi în
procesul formulării diagnozei. Ultima prezintă un şir de judecăţi şi raţionamente şi
medicul trebuie să respect e anumite reguli pentru a evita greşelile posibile.
14. Diagnoza ca fenomen de cunoaştere.
Cunoasterea presupune descoperirea unui nou fapt. Diagnosyicarea
medicala, insa, nu este descoperirea a ceva nou ci este recunoasterea
fenomenului dat(procesul patologic concret )la un anumit individ.
Medicul in prpcesul diagnosticarii merge de la ceva cunoscut(notiuni
generale de boli) la ceva necunoscut(boala la persoana data).
Diagnosticarea medicala de recunoastere a bolii este un proces de
desemnare a bolii pe baza cunoasterii simptomelor si trasat.ei si gasirea
acestora la bolnav.
Diagnoza- constatarea unitatii nozologice(anumita forma a procesului
patologic) si diferentierea ei de alte unitati nozologice.
Diagnisticarea este un rationament ce se bazeaza pe legile: legea
identitatii, contradictiei, tertului exclus, ratiuni suficiente). Calitatea
diagnozei depinde nu numai de modil cum medicul examineaza
bolnavului, dar si de capacitatea medicilor de a gandi logic.
Folosirea computatoarelor in medicina are o perspectiva
multpropitatoare, deoarece masina apriori are un sir de proprietati fata
de om. Odat cu aceasta informatizare a medicinei duce la consecinte poz
si neg. Ca rezultat, al informat sferei med se imbunatateste calit
diagnosticarii. Se exclude unilateralitatea si subiectivismul in procesul
activitatii medicale. Computerizarea medicinei tottodata poate sa duca si
la standaryizarea de umanizare. Numai in manual tabloul clinic al bolii
este clasic. In realitate boala are o multime de part pe care computerul
nu poate sa le evidentieze. Mijloacele tehnice si computerele fiind surse
de info pentru bolnav maresc distanta dintre medic si pacient medicul
prefera sa contacteze mai mult cu tehnica decat cu omul viu. Deasemnea
se mareste probabilitatea aparitiei greselilor medicale fiindca dintr-un
complex mai mare de metode si procedee de diagnosticare si tratament
trebuie de ales pe cele mai optimale. Crearea sistemelor de experti ne da
posibilitatea de a folosi cunostinetele si experienta celor mai mari
specialisti. Totusi sistemele de experti sunt limitate de nivelul de
cunoastinte si calificare a specialistului. Respectiv ne dau niste concluzii
probabile despre mai multe boli posibile. De aceea lucrul principal de
argumentare si diferentiere a diagnozei trebuie sa-l faca peesonal
medicul(si nu masina). Computerizarea si informatizarea sferei medicale
nu poate inlocui complet metidele clasice de diagnosticare. Medicul
trebuie sa posede atat metode clasice cat si metode noi de diagnosticare
si tratament. Pentru asta se cere o preg profes a medicilor mai ampla ce
presupune o cultura filozofica o pregatire logico-metodologica.
16. Gândirea medicală între obiectivitate și subiectivitate. Legile fundamentale ale logicii și gândirea 17. Tipurile metodelor de cunoaştere.
medicală.
Gnoseologia se preocupa de natura cunoasterii, inclusive sursele sale, de achizitie si justificare, de
reflectare realitatii obiective si subiective in constiinta oamenilor. Obiectivitatea caracterizeaza o
relatie conceptuala calificanta de modalitate existentiala a realitatii reprezentate in subiect.
obiectivitatea priveste mecanismele generante de realitate si tratarea obiectului cumva diferentiat de
individ, ca diferit de o entitate obiect, independenta de subiect ca realitate obiectiva. existenta in afara
subiectului, in afara corpului său fizic, dar si in afara corpului său spiritual tatea fizică a obiectelor este
relativ usor de conceptualizat, exterioritatea spirituala informationala, defineste existenta unui obiect
autonom de orice p mental prin care sunt reprezentate cumva obiectele Orice obiect, din punct de
vedere filosofic, trebui inteles ca o existentă duală, ca obiect in subiect, obiect construit modal de
simturile si mintea individului si ca obiect independent modal de subiect, ca sursă de mesaj care
furnizează omului informatia de modalitate, dar care obiect este diferit de toate mesajele de
modalitate pe care le difuzează si care sunt percepute si interpretat ca forme sau evenimente Tratarea
tehnică a obiectivității filosofice, metafizice, este dificilă si cere concepte analize specializate, putin
familiare majorității. Subiectivismul este teoria care spune că percepția (sau conștiința) este realitatea și
că nu există un adevăr fundamental conform căruia realitatea există independent de percepție.
Obiectivismul in antiteza cu subiectivismul este obiect care sustine ca realitatea exista cu totul
independent de minte. Un alt concept inrudit cu subiectivismul este cel al panpsihismului. considera ca
toate partile materiei implica mintea, ca totul este constient si ca exista, sa fie multe minti separate, fie
o singura minte care uneste tot cee ace este. Logica este stiinta despre formele gindirii corecte, despre
legile si gindirele acesteia. Importanta stiintei logicii consta in: ajuta sa exercitam in mod constient
gindirea si incostientlofica –facindo mult mai exacta, stiinta logicii: da o posibilitate sa depasim
caracterul limitat, logica ajuta la dezvoltarea capacitatii de abstractizare , sa evitam greselile, serveste
la modernizarea si computerizarea medicinii.
18.18. Specificul şi actualitatea manifestării eticii și bioeticii în medicină.
19. Teoriile normative ale moralităţii: teorii ale virtuţii, teorii deontologice şi teorii
consecinţionaliste.
Cunoasterea materiala, care are a face cu obiecte determinante si cu legile caraora ele le sunt
supuse. Aceste legi la randul lor sunt de doua feluri: legile naturii studiate de catre stiinta numita
fizica, si legile libertatii studiate de stiinta numita etica in cadrul teoriei moravurilor.
CUNOASTEREA (filosofie logica)
FIZICA ETICA
( TEORIA NATURII) ( TEORIA MORAVURILOR)
Legile naturii Legile libertatii
Plecand de la intelepciunea morala, Kant doreste sa se elaboreze o filosofie morala pura
deplin curatata de ceea ce este empiric si apartine antropologiei. Cercetarea si stabilirea
principiului suprem al moralitatii are ca punct de plecare examinarea acestui principiu de la
izvoarele lui la cunoasterea comuna.
Morala se intemeiaza la Kant pe un principiu propriu si este in acest sens autonoma: ea nu
decurge la religie, dar conduce in mod necesar la aceasta. Filosofia morala se divide intr-o etica a
persoanei ca teorie a virtutii si o teorie a dreptului care are ca obiect relatiile interpersonale. In
viziunea filosofului, nu este suficient necesar sa se recunoasca valabilitatea unei norme morale
pentru a se actiona potrivit ei, ci insista asupra distinctiei intre recunoasterea obligatiei morale si
infaptuira efectiva a actiunii. In prelegerile sale despre etica el invoca aceasta distinctie in
termenii urmatori: ”Daca apreciez prin intelect ca aceasta actiune este buna din punct de vedere
moral, mai este inca o distanta foarte mare pana la infaptuirea actiunii pe care am apreciat-o in
acest fel. Daca insa aceasta apreciere ma indeamna sa si infaptuiesc actiunea , atunci avem de-a
face cu simtamantul moral. Si nimeni nu va putea pricepe si nu va pricepe ca intelectul va trebui
sa aiba puterea de a ne pune in miscare; intelectul poate intradevar sa aprecieze, dar a conferi
acestei aprecieri puterea de a deveni un imbold care indeamna vointa la infaptuirea unei actiuni
de a intelege, aceasta este piatra de incercare a intelepciunii.”
Principiul moralitatii in lucrarea lui Kant pleaca de la intemeierea principiului moralitatii ca
modalitate de intelegere a ei ducand in final la aplicarea acestui principiu in practica.
Problema intemeierii obligatiei morale ocupa o pozitie centrala. Kant considera necesara nu
fondarea eticii pe morala comuna, ci fondarea moralei comune pe un concept de vointa pura,
adica o vointa “care sa fie determinata cu totul de principii a priori” si care sa apartina unei
discipline aparte: “metafizica moravurilor”, forma a “filosofiei transcedentale” , adica a unei
filosofii a “gandirii pure” – pure nu in sensul logicii caci aceasta este lipsita de continut, ci a unei
gandiri pure a unor obiecte abordate intr-o maniera complet a priori; o gandire prin urmare
furnizoare de adevaruri necesare. “Caci Metafizica moravurilor – spune Kant – trebuie sa
cerceteze ideea si principiile unei vointe pure posibile si nu actiunile si conditiile vointei omenesti
in genere, care sunt luate in cea mai mare parte din psihologie”.
Teorie deontological
Deontologia arte a eticii care studiază normele și obligațiile specifice unei activități
profesionale. 2 (Spc) Totalitate a regulilor și uzanțelor care reglementează relațiile dintre medici
sau dintre aceștia și pacienți. 3 Teorie despre originea, caracterul și normele obligației morale în
general.
Deontologia medicală (din greacă deon, -ontos = obligație, ceea ce trebuie făcut; logos = știința +
lat. medicus = medic) este ansamblul îndatoririlor care îi revin medicului în cadrul exercitării
profesiei, în raporturile cu bolnavii, cu ceilalți medici cu care colaborează și cu personalul
medical mediu și auxiliar, care se formează pe regulile (codurile deontologice [1]) și tradițiile
20. Metode de luare a deciziilor morale în practica medicală. Principiile autonomiei, binefacerii, non-
dăunării, echităţii, vulnerabilităţii şi integrităţii.
Bioetica, ca şi orişice alte domenii ale ştiinţei, se fundamentează pe cîteva principii, pe careva
axiome.Elaborînd principiile eticii viului e necesar, în primul rînd, a stabili statutul ştiinţific al ei, a determina
în ce sens – îngust sau larg – se interpretează această disciplină, mai detaliat de precizat obiectivele şi
sarcinile bioeticii ca o direcţie ştiinţifică interdisciplinară şi ca un institut .
Autorii din Europa înaintează de asemenea patru principii fundamentele ale bioeticii, însă doar unul singur
dintre ele coincide cu cel american. E vorba de principiul autonomiei. Alături de el în modelul de bioetică
european apar asemenea noi principii, cum ar fi cel al demnităţii umane, al integrităţii (integrity) şi cel al
vulnerabilităţii (vulnerability).
E clar că majoritatea covîrşitoare a principiilor bioeticii americane şi europene nu poate satisface întru totul
cunoştinţele biotice în interpretarea numai ce nominalizată (în sens larg). De exemplu, potrivit principiului
autonomiei fiecare individ are dreptul de a delibera, de a face opţiuni şi de a acţiona conform intereselor şi
concepţiilor sale morale, politice, economice, religioase etc.
Principiul cheie al bioeticii în sens larg este cel biosferocentrist, graţie căruia în ştiinţă, în practică se impune
şi se argumentează necesitatea depăşirii postulatului antropocentrist în elaborarea şi promovarea noilor
paradigme în strategia de asigurare a securităţii umane
Un alt principiu – cel coevoluţionist– în apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor bioetice prevede o interacţiune şi
o existenţă armonioasă dintre societate şi natură, dintre om şi biosferă.
În baza principiului socializării, cunoştinţele bioetice trebuie să contribuie la o desfăşurare permanentă şi
adecvată a procesului de integrare socială a individului într-o colectivitate şi înainte de toate la o încadrare
comportamentală, morală etc. a lui într-un grup social. E vorba de formarea unei moralităţi adecvate ale
omului faţă de tot ce-i viu, deci faţă de animale, plante şi bineînţeles faţă de semenii săi. Socializarea aici
constituie un proces de asimilare (de adoptare) de către individ a unui sistem de cunoştinţe bine determinate
de norme şi valori etice, economice, juridice etc., ce-i permit lui de a activa ca un membru cu depline
drepturi ale societăţii.
Un alt principiu al bioeticii este cel al moralităţii, care impune acestui domeniu al filosofiei practice
promovarea normelor şi regulilor eticii tradiţionale vis-a-vis de tot ce-i viu, deci moralitatea autentică,
veritabilă în sistemul ―Om-Biosferă‖.
Principiul libertăţii şi responsabilităţii al bioeticii solicită ca cea din urmă să impună indivizii în relaţiile lor cu
lumea vie să nu absolutizeze libertatea, care (libertatea) are dreptul la ―viaţă‖ doar într-un raport justificat
cu responsabilitatea. Liber devii atunci cînd în aceeaşi măsură eşti şi responsabil faţă de animale, plante, faţă
de tot ce execuţi pentru a asigura securitatea individuală şi colectivă.
Principiul vulnerabilităţii al bioeticii ne vorbeşte despre faptul că vulnerabilitatea trebuie interpretată în două
sensuri. În primul rînd, vulnerabilitatea se manifestă drept caracteristică a oricărei fiinţe vii, a fiecărei vieţi
aparte, care posedă astfel de trăsături, cum ar fi fragilitatea şi moartea. În al doilea rînd, mult se vorbeşte
despre vulnerabilitatea grupelor de oameni aparte, cum ar fi, de exemplu, copiii, săracii, bolnavii, bătrînii,
invalizii etc.
Principiul integralităţii se manifestă în cunoştinţele bioetice prin faptul necesităţii interpretării în ansamblu şi
de sistem al biosferei ce înglobează în sine cele mai simple şi inferioare elemente ale vieţii, pînă la cele mai
complicate şi superioare ale acesteia, cum ar fi Homo Sapiens. Acest gest ştiinţific este îndeosebi inevitabil în
procesul de elaborare a noilor paradigme de supravieţuire a civilizaţiei contemporane. Principiul examinat
aici atinge atît somaticul vieţii, cît şi spiritul celei din urmă. Valoarea principiului integralităţii în contextul
bioeticii constă în aceea că el determină cert securitatea omenirii doar în strînsă legătură cu toată biosfera,
cu toată vietatea. În afara acestui fapt este fatală catastrofa antropoecologică globală, prin urmare dispariţia
profesiei. [2] [3] Etica deontologică consideră că o acțiune are valoare morală, este bună, numai
dacă este guvernată de anumite principii normative care-i asigură nevesitatea si universalitatea.

De la inceput trebuie sa precizam faptul ca, din moment ce deontologia constituie stiinta
indatoririlor profesionale, am comite un dublu pleonasm daca am utiliza formula „deontologie
profesionala”, prin adaugarea complementului de nume care desemneaza membrii unei profesii.
Astfel, nu am putea vorbi despre Codul deontologic al profesiei de politist, cand ar trebui sa ne
referim pur si simplu la Codul de deontologie al politistului sau Codul deontologic al politistului.
Deontologia este practic o etica sau o morala profesionala si un drept profesional.
Creat, asa cum am precizat anterior, de filozoful hedonist englez Jeremy Bentham,
cuvantul „deontologie” deriva din doua cuvinte de origine greaca: deon (datorie)
si logos (stiinta). In sensul originar grec, deontos semnifica stiinta a ceea ce va trebui facut,
stiinta datoriei.
Morala este, de asemenea, atasata unei traditii idealiste, de tip kantian, care distinge intre ceea
ce este si ceea ce ar trebui sa fie, in timp ce etica este alaturata unei traditii materialiste, de tip
spinozian, care incearca doar sa imbunatateasca realul printr-o atitudine rezonabila de a
cauta bunastarea in toate.
Dreptul si normele sale este deosebit fata de morala si de etica, in sensul ca nu se
pronunta cu privire la valoarea actelor, bine sau gresit, bun sau rau, si nu defineste decat ceea ce
este permis sau interzis, deci aparat de stat, intr-o societate data. Pe de alta parte, deontologia
este, la randul sau, ansamblul obligatiilor pe care o profesiune se angajeaza sa le respecte pentru
a garanta o practica conforma cu etica.
Exista o serie de domenii legate de etica. De pilda, etica este mai intai inseparabila de
filozofie, in punctul in care se confunda cu filozofia morala. Drept urmare, se considera frecvent
ca etica este o ramura principala a filozofiei, in special a filozofiei morale.