Sunteți pe pagina 1din 3

Însemnări de căpătâi

SEI SHONAGON
Timp de aproape un mileniu, însemnările de căpătâi ale doamnei Sei Shonagon
au fost una dintre operele cele mai citite şi mai intens comentate din literatura
japoneza. Cartea e scrisă către sfârşitul secolului al X-lea, într-o perioadă în care
literatura japoneză începuse să se cristalizeze în forme proprii, să-şi definească
identitatea după secole întregi de imitaţie a formelor chineze. În ediţiile moderne,
însemnările de căpătâi cuprind în jur de 300 de paragrafe de diferite lungimi, înşirate
liber, unele cu titlu, altele fără. Scenele vieţii de la Curte sunt colorate, observaţia foarte
exactă, expresia concisă, laconică şi tonul direct dându-le vioiciune. Sei Shonagon
povesteşte foarte succint, fără preocupare pentru caractere, notează numai câte un
amănunt plastic, câte un gest, o mimică, folosind chiar şi în fragmentele satirice o
tehnică impresionistă. Ceea ce distanţează această carte de proza contemporană ei
este lipsa sentimentalismului romantic. Sei Shonagon are un spirit treaz, o judecată
limpede, plină de spontaneitate, şi nimic nu-i este mai străin decât efuziunile lirice
întâlnite la Izumi Shikibu, de pildă, sau melancolia penetrantă din Genji.
Sei Shōnagon (cca 966-?) este, aşadar, o poetă şi eseistă din perioada Heian,
fiica celebrului poet Kiyowara no Motosuke (908-990) şi descendentă a unei familii de
oameni de litere. Despre viaţa scriitoarei se cunosc puţine lucruri (chiar şi numele,
Shōnagon – ce înseamnă „mic sfetnic” – pare a fi o poreclă primită târziu). În perioada
în care a trăit la curte, a scris aceste Însemnări… – mici notaţii de jurnal, ce nu respectă
o ordine cronologică sau tematică –, însemnări considerate a fi primul zuihitsu – gen
greu de definit, însemnând, cu aproximaţie, „eseu”.
Pentru a înţelege – dincolo de percepţia directă a textului scris, a observaţiilor
pline de rafinament, savoare şi inteligenţă ale doamnei Sei Shōnagon – contextul în
care au fost ele aşternute pe hârtie, este nevoie de câteva precizări de ordin istoric.
Organizată, încă din secolul al VII-lea, după modelul influent al Chinei (o ţară cu o
civilizaţie mult mai veche), Japonia ajunge să fie o monarhie absolutistă, cu deosebirea
că, vreme de câteva secole bune, puterea politică este deţinută nu de împărat – formal,
stăpânul absolut al ţării – ci de către un clan aristocratic, Fujiwara, ai cărui şefi, fără
pretenţii la tron, se mulţumeau să conducă din umbră treburile statului, manevrând
suveranii după bunul lor plac, printr-o consecventă politică de încuscrire: „timp de sute
de ani – scrie în prefaţă Stanca Cionca – împăraţii-copii au fost căsătoriţi cu fiice ale
familiei Fujiwara, dominaţi în timpul minoratului lor de regenţi din aceeaşi familie, apoi
siliţi să abdiceîn tinereţe şi să îmbrace hana monahală”.
Aceasta este situaţia şi în vremea în care Sei Shōnagon a fost doamnă de
onoare a împărătesei Sadako. „La data intrării în slujba împărătesei – notează Stanca
Cionca –, Sei Shōnagon se apropia de treizeci de ani, în timp ce stăpâna ei Sadako
avea abia optsprezece, iar împăratul nu trecuse de treisprezece. Despre relaţiile ce se
vor fi înfiripat între blânda stăpână şi capricioasa doamnă Shōnagon, orgolioasă şi
plină de ambiţie, numai din Însemnări se poate afla câte ceva. Portretul împărătesei e
convenţional, superlativele cu care e amintită pot fi simple figuri de stil, totuşi se pare
că împărăteasa a protejat-o”. Împărăteasa a murit, dizgraţiată în urma intrigilor, la 25
de ani, în timpul unei naşteri, iar însemnările lui Sei Shōnagon se opresc în această
perioadă; despre viaţa ei după moartea împărătesei nu mai există date sigure.
Timp de aproape un mileniu, Însemnările… lui Sei Shōnagon au reprezentat
una dintre cele mai citite şi comentate opere din literatura japoneză, un model de stil
şi de limbă. Chiar dacă pentru un cititor european – şi contemporan – este greu de
sesizat, e bine de ştiut, totuşi, că notaţiile autoarei japoneze din secolul al X-lea sunt
locul în care observaţiile personale, subiective, inteligente, rafinate se întâlnesc cu
imaginile poetice tradiţionale ale culturii japoneze, canonizate de estetica haiku-urilor.
De altfel, Sei Shōnagon trăieşte într-o societate de curte foarte preocupată de artele
frumoase, de literatură şi muzică – dat fiind că, în afara membrilor clanului Fujiwara,
ceilalţi deţinători ai posturilor înalte de la curte nu deţineau putere politică.
Rafinamentul lingvistic – jocurile de cuvinte, şaradele, poezia, ce se practica de către
toată lumea ca vehicul al comunicării zilnice (şi bazată pe o cultură poetică comună,
antologiile de versuri clasice) –, dar şi rafinamentul estetic (caligrafie, vestimentaţie
sofisticată, tipurile de hârtie pe care se scriau bileţelele şi poemele, tipurile de culori în
care se vopseau veşmintele etc.) ating adevărate culmi în epocă.
Sei Shōnagon scrie despre obiceiurile şi ritualurile de la curte, despre
riguroasele şi somptuoasele ceremonii din timpul nenumăratelor sărbători religioase,
înfăţişează în detaliu veşmintele, culorile şi texturile lor, descrie speciile de flori, de
arbori, de păsări, face notaţii despre vreme, relatează întâmplări de la curte,
pomeneşte personaje influente (cu care intră adesea în contact) etc. Şi o face mereu
cu un soi de voluptate, fie ea estetică, fie una pe care aş numi-o o voluptate a
spectacolului – uman şi natural, deopotrivă –, pe care-l urmăreşte cu detaşare. Face
colecţii (verbale) de obiecte, de nume de munţi, râuri, scrie despre lucruri care
„înveselesc inima”, despre lucruri dragi sau neplăcute, despre lucruri „alese” ori lucruri
„soioase” etc., dovedind o inteligenţă vie, rafinament şi sensibilitate, simţ al limbii şi
gust „subţire” (cu un termen folosit chiar de ea).

Iată, de pildă, „ce-ţi înveseleşte inima”:


„Multe doamne desenate frumos pe hârtie, cu glose potrivite alături.
La-ntoarcerea de la vreo sărbătoare, trăsurile pline de lume, înconjurate
de-o mulţime de slujitori, cu vizitii caremână boii în goană, cu iscusinţă.
Pe o coală albă de Michinokuni (hârtie fină pentru scrisori şi poezii, n.m.),
un penel subţire-subţire, care parcă nici nu lasă urme, a pictat un vers.
Fire gingaşe de mătase, strânse într-o împletitură”.
Dintre lucrurile „dragi de altădată”:
„Un petic de mătase vânătă ori de culoarea strugurelui roşu, ce-l găsesc
strivit între filele unei cărţi.
Într-o zi cu ploaie, când te-apasă plictisul, găseşti scrisorile celui care ţi-a
fost drag cândva.
Evantaiul de vara trecută”.
Câteva „lucruri alese”:
„O jachetă albă purtată peste un veşmânt liliachiu-palid.
Ouăle de raţă.
Şerbetul de liane amestecat cu gheaţă, într-un bol nou-nouţ de metal.
Mătăniile tăiate din cristal.
Neaua căzută pe flori de glicină şi de prun.
Un copil drăgălaş mâncând fragi”.
Sei Shōnagon scrie, în egală măsură, despre lucruri „neliniştitoare”, „jalnice”,
„nesuferite”, „ieşite pe dos”, „întristătoare”, „urâte la vedere” ori „greu de spus”. Iată, în
final, câteva lucruri „care par soioase”:
„Broderiile, pe dos.
Puii de şobolan, golaşi, ieşind de-a rostogolul din gaură.
Cusăturile pe dosul unei haine de piele fără căptuşeală.
Urechea mâţei, pe dinăuntru”.
Regizorul Peter Greenaway s-a inspirat din cartea autoarei japoneze în
cunoscutul său film omonim, The Pillow Book.