Romantismul-Luceafarul, Mihai Eminescu

ESEU TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME LUCEAFĂRUL DE

MIHAI EMINESCU
Poezia “Luceafărul” este considerată de către critici ca fiind cea mai
reprezentativă poezie pentru opera lirică eminesciană deoarece aceasta conţine
întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian precum şi ideologia romantică
ce a modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu.

“Luceafărul” se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a

epicului cu liricul, de întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter
alegoric. Totodată, “Luceafărul” este un poem romantic, realizat prin amestecul
genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor. Asfel, lirismul susţinut de meditaţia
filozofică şi de expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului şi
are elemente dramatice (secvenţele realizate prin dialog şi dramatismul
sentimentelor).

Poezia “Luceafărul” pune în discuţie incompatibilitatea dintre geniu şi omul de

rând. Originalitatea textului eminescian constă, deci, în problematizarea raportului
de existenţă dintre fiinţa geniului şi a omului comun, în condiţiile în care povestea
Luceafărului, desfăşurată pe alte coordinate, a fost preluată de Eminescu urmând
ca surse de inspiraţie două basme: “Fata din grădina de aur” şi “Miron şi frumoasa
fără corp”.

Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea

şi cunoaşterea. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în
cadru nocturn, relizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul,
fereastra, oglinda, visul. Astfel, compoziţia romantică se concretizează prin
opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia a două ipostaze ale
cunoaşterii: geniul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în text prin două
poveşti de dragoste care definesc iubirea în mod diferit; pentru Luceafăr iubirea
este o cale superioară de cunoaştere pentru care merită sacrificiul morţii
(acceptând moartea Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască ceva ce îi este
interzis în interiorul planului său existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de
lumea sa), pe când iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina,
pune în lumină o definire a sentimentului mediata de eros, iubirea şi erosul fiind
cosubstanţiale, iubirea pentru omul comun împlinindu-se prin eros în interiorul
cuplului.

Incipitul poemului, un prim element al textului poetic, semnificativ pentru

ilustrarea viziunii despre lume, conţine formula specifică basmului prin care
cititorul este avertizat asupra structurii narative: “A fost odată ca-n povesti / A
fost ca niciodată”.Întâmplările sunt puse sub semnul unui timp mitic, în care
faptele sunt unice şi irepetabile. În aceste condiţii, fata de împărat va avea
atributele unei fiinţe ieşite din limitele comunului, particularizată prin unicitate în
lumea în care trăieşte: “O prea frumoasă fată // Şi era una la părinţi / Şi mândră-n
toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.

De asemenea, un al doilea element al textului poetic, relevant pentru prezentarea

viziunii despre lume, este titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al
textului. Titlul susţine alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut
ca fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun. Alegoria înseamnă că povestea,
personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore,
personificări şi simboluri. Totodată, titlul uneşte două mituri: unul românesc, al
stelei călăuzitoare şi altul grecesc, al lui Hyperion (“cel care merge pe deasupra”),
sugerând natura duală a personajului de tip romantic.

În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul,

marea, castelul, fereastra, oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de
visare în care se naşte iubirea dintre Luceafăr şi fata de împărat. Motivul îngerului
şi motivul demonului sugerează chipurile sub care se arată Luceafărul, amplificând
tensiunea lirică a trăirii emoţiei erotice. În antiteză cu imaginea angelică a primei
întrupări, a doua este circumscrisă demonicului, dupa cum o percepe fata: “O, eşti
frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”.

Zborul cosmic, motiv literar ce relevăsetea de iubire ca act al cunaoşterii absolute,

se intersectează cu nuanţate motive ale timpului. Zburând spre Demiurg, Hyperion
ajunge într-un spaţiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea naşterii
lumilor: “Caci unde-ajunge nu-I hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte,/ şi vremea-
ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”.

Pe de altă parte, în constituirea cuplului adamic, profunzimea pasiunii şi unicitatea

iubirii trăite îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră: “ - O, lasă-mi capul meu pe
sân, / Iubito, să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrit de dulce; / Cu
farmecul luminii reci / Gândirile strâbate-mi, / Revarsă linişte de veci / Pe
noaptea mea de patimi”.

Totodată, particularităţile prozodice ale textului sunt semnificative pentru

ilustrarea viziunii despre lume. Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este
sugerată, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel major, alternare
realizată prin distribuţia consoanelor şi a vocalelor. Muzicalitatea elegiacă,
meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată măsura versurilor (7 – 8
silabe, ritmul iambic, rima încrucişată. De asemenea, sunt prezente asonanţele şi
rima interioară (“una”–“luna”, “zare” – “răsare” , “plec” – “împle”).
În opinia mea, poemul “Luceafărul” însumează toate categoriile lirice din poezia
anterioară a lui Eminescu şi poate fi considerat un mit al poeziei şi al poetului, în
măsura în care poezia sa nu este o imitaţie a naturii, ci o transfigurare lirică a
semnificaţiilor realităţii, iar simbolurile cu care operează autorul sunt forme
încifrate ale unor idei filozofico-poetice.