Alte substanțe toxice de origine naturală și acțiunea lor nocivă

Peptide toxice

Cele mai cunoscute sunt substanţele toxice existente în ciupercile otrăvitoare. Substanţele toxice cele mai
cunoscute din ciuperci sunt muscarina din Bazidomicete, falotoxinele şi amatotoxinele din Amanite.
Amanita vinosa este foarte periculoasă; o singură ciupercă poate provoca moartea unei familii întregi.
Substanţele toxice pe care le conţine lezează în special ficatul şi nu se cunoaşte antidotul. Pericolul unei astfel de
intoxicaţii se datorează faptului că se manifestă tardiv (peste 8 ore).
Speciile verzi şi alte ciuperci din genul amanita sunt în proporţie de 90% otrăvitoare deoarece conţin
falotoxine şi amatotoxine. Intoxicaţiile cu falotoxine sunt asociate cu modificări produse în microzomii celulelor,
peptida fiind transformată într-o toxină. Falotoxinele acţionează rapid şi produc moartea în decurs de 1-2 ore.
Amatotoxinele produc fragmentarea nucleolilor unde are loc sinteza ARN. Ele acţionează mai lent, dar sunt active
în doze mici.
O altă ciupercă otrăvitoare Amanita muscaria conţine muscarină. Simptomele intoxicaţiei apar imediat
după ingerare. Ca remediu se recomandă evacuarea conţinutului stomacal şi atropină ca antidot.
Alcaloizi

Alcaloizii sunt substanţe organice, de origine vegetală cu gust amar. Molecula acestor compuşi este
alcătuită din unul sau mai multe nuclee heterociclice azotate, având proprietăţi bazice imprimate de funcţia –NH2.
În general, ei acţionează asupra sistemului nervos. O plantă conţine mai mulţi alcaloizi cu diferite efecte toxice.
Saponinele sunt alcaloizi care au în structura lor agliconi de natură sterolică sau terpenică. Au proprietatea
de a forma spumă abundentă datorită proprietăţilor tensioactive. Irită puternic mucoasele în deosebi cele digestive
şi au efect hemolitic. Se găsesc în soia, lucernă, neghină (care apare ca impurităţi în grâu).
Frunzele de tutun conţin nicotină. Acest alcaloid inhibă sistemul nervos vegetativ, excită sistemul nervos
central şi irită puternic mucoasele. Intoxicaţia cu nicotină se exprimă prin mioză (contracţia pupilelor), vomă,
diaree, diureză excesivă, puls slab, aritmie, convulsii tetanice.
Pentru fumători, tutunul este un element care face parte din stilul lor de viaţă şi joacă un rol important.
Marii fumători devin dependenţi de tutun. Ei sunt slabi, agitaţi, drogaţi de nicotină. Pentru aceste persoane
ţigaretele sunt o plăcere, un calmant sau un excitant. Fumatul produce tuse, salivaţie şi inhibă respiraţia. Aceste
simptome se accentuiază odată cu înaintarea în vârstă.
Fumul de ţigară are peste 480 substanţe cancerigene. Principalele substanţe din fumul de ţigară sunt
monoxidul de carbon (blochează hemoglobina făcând imposibil transportul de oxigen), substanţe iritante (perturbă
mecanismele de apărare ale mucoasei traheo-bronşice) şi substanţe cancerigene. Printre substanţele iritante se
numără bioxidul şi peroxidul de azot, derivaţi carbonilici (formaldehida, acroleina, acidul cianhidric, fenolii,
crezolii şi chinonele). Nicotina a fost recunoscută ca drog, iar dependenţa de tutun ca o tulburare mentală (conform
Clasificării Internaţionale a Bolilor, elaborată de OMS).
Printre afecţiunile care pot fi asociate sau cauzate de fumat sunr incluse bronşita cronică şi emfizemul.
Riscul de apariţie a cancerului pulmonar este în relaţie directă cu numărul de ţigarete fumate într-o zi, cu vechimea
viciului şi cantitatea de gudron conţinută în ţigări. De astfel nouă din zece bolnavi de cancer pulmonar sunt
fumători. Persoanele care fumează sunt mai predispuse la dezvoltarea de cancer al gurii, esofagului, gâtului; de
asemenea la cancer de stomac, pancreas, vezică şi rinichi; iar la femei poate duce la apariţia cancerului colului
uterin. Tabagismul reprezintă factor de risc pentru apariţia tuberculozei pulmonare, cataractei, iar în sfera
hematologică antrenează tulburări ale coagulării sângelui, diminuidu-se numărul de hematii şi leucocite.
Substanţe vasoactive prezente în mod natural
Produsele alimentare conţin o serie de substanţe cu rol de neurotransmiţători, care pot fi grupate în:
-amine biogene cum sunt histamina şi serotonina;
-metilxantine cum sunt cafeina, teobromina, teofelina.
 Amine biogene
Histamina este amina cea mai răspândită. Ea este un component normal al unor produse de origine
animală, rezultată în urma proceselor metabolice. Histamina se concentrează diferit în organism. Astfel, sângele de
porc conţine 0,9-1,5 mg/l, cel de pasăre 50 mg/l, ficatul conţine 1-30 mg/g, intestinele 100 mg/g. Musculatura
animalelor cu sânge cald este practic lipsită de histamină.
Histamina rezultă din decarboxilarea histidinei sub acţiunea enzimei histidindecarboxilaza.
Histamina este implicată în reacţiile alergice, producerea durerilor de cap, vomă; în cazul insuficienţei de
histaminazî, în mucoasa intestinală lezionată se pot forma şi nitrozamine, substanţe cu acţiune cancerigenă.
Histamina produce la diferite organe efecte opuse. Astfel provoacă o creştere a presiunii arteriale, prin
îngustarea vaselor sangvine. Sub acţiunea histaminei activitatea inimii creşte. Histamina este excitant al sistemului
nervos central.
Serotonina (5-hidroxitriptamina) este amina care se formează în ţesuturi şi organe, prin decarboxilarea 5-
hidroxitriptofanului. Este un agent vasoconstrictor şi joacă un rol important în funcţionarea sistemului nervos
central. Se găseşte în serul sanguin şi mucoasa intestinală. Ananasul, bananele şi nucile conţin peste 1 mg/100g
serotonină. În organism această amină este metabolizată sub acţiunea enzimei monoaminooxidaza transformată în
acid 5-hidroxiindolilacetic şi eliminată masiv prin urină. Serotonina are proprietăţi de neurotransmiţător,
controlează somnul şi comportamentul alimentar. Monoaminooxidaza localizată în muşchii intestinali şi ficat,
participă la metabolizarea serotoninei, protejând astfel sistemul nervos în cazul variaţiilor bruşte de serotonină.
Excesul de serotonină în organism este nociv. În zonele tropicale consumul de serotonină este mai mare în măsura
în care bananele constituie un element de bază în alimentaţie. Serotonina poate fi responsabilă de apariţia unor
dereglări cardiovasculare la populaţiile din aceste zone.
Metilxantinele. Printre derivaţii metilaţi ai xantinei, câţiva compuşi naturali sunt importanţi pentru
acţiunea lor fiziologică dar, în doze mari şi consum prelungit ei pot deveni toxici pentru organismul uman aşa cum
sunt: cafeina prezentă în cafea, teofelina din ceai, teobromina conţinută în boabele de cacao. Acestea au efect
vasoconstrictor, fiind nocive pentru persoanele hipertensive. Cafeina stimulează secreţia gastrică şi diureza,
măreşte viteza respiraţiei, pulsul şi tensiunea arterială. Cafeina stimulează acţiunea de metabolizare a
medicamentelor în ficat şi stimulează eliminarea substanţelor nocive prin urină. Doza limită de cafeină tolerată
zilnic este de 650 mg. La consumul unei ceşti de cafea sunt ingerate 50-150 mg cafeină. Abuzul de cafea sau ceai
tare, poate determina apariţia unor reacţii ale sistemului nervos central şi ale aparatului cardiovascular. Apar
insomnii, nelinişte, agitaţie şi palpitaţii. Aceste acţiuni slăbesc organismul şi inima.
Plante transgenice
Plantele transgenice sunt organisme modificate genetic. Această categorie este foarte greu de delimitat
precis, deoarece într-un fel sau altul majoritatea plantelor de cultură au fost modificate genetic în decursul
timpului, prin diferite tehnici cum ar fi cultura de ţesuturi, mutageneza.
Marea deosebire în cazul plantelor transgenice constă în faptul că, cercetătorii iau o parte din genomul unui
organism şi îl transferă pe o plantă. Prin această operaţie se urmăreşte a se exclude partea nedorită a „ donorului”.
Această tehnică oferă mai multe posibilităţi pentru îmbunătăţirea speciei vizate.
Una din cele mai folosite metode pentru transferarea genelor de la donator la plantă, utilizează
microorganisme(Agrobacterium, Bacillus, etc.) în genomul cărora sunt incluse genele care se transferă. Astfel,
planta ţintă îşi îmbogăţeşte celulele cu materialul genetic transferat. Din celulele acestei plante se obţin apoi plante
cu noi proprietăţi, cum ar fi toleranţa la noi dăunători sau la salinitate(s-au obţinut hibrizi de porumb).
O altă metodă utilizează „gene tun”, care „bombardează” celulele plantei gazdă cu proiectile de metal (aur
sau tunsgren) care conţin ADN ce va fi transferat. Acest ADN este încorporat în nucleul celulelor gazdă, iar
datorită acestui fenomen, plantele rezultate din aceste celule vor avea şi proprietăţile noi determinate de ADN-ul
transferat.
Prin utilizarea plantelor modificate genetic se obţine o creştere substanţială din punct de vedere cantitativ şi
calitativ a producţiei agricole. S-ar rezolva astfel problema populaţiilor înfometate din lumea a treia.
 Cultivarea plantelor transgenice a început practic din anul 1996. De atunci până în 2000 suprfaţa cultivată a
crescut de 25 ori. Cele mai importante tipuri de culturi transgenice obţinute până în 2000 au fost rezistente la
ierbicide totale, insecticide, rezistente la viruşi.
Principalele obiecţii împotriva OGM sunt:
- se pot produce alimente toxice, deoarece atunci când sunt transferate gene este posibil să fie
transferaţi şi factori alergeni odată cu ele(exemplu arahidele care conţin factori alergeni şi care pot
ajunge şi la alte plante);
- s-ar putea crea plante cu efecte distructive ireversibile, asupra mediului. De exemplu într-un
studiu efectuet în laborator, polenul unor hibrizi de porumb modificat genetic a afectat larvele
unei specii de fluturi („monarh”). Opozanţii mai pesimişti prevăd că plantele modificate genetic ar
putea determina dispariţia nu numai dăunătorilor, dar şi a organismelor utile, cum ar fi albinele;
- există posibilitatea transmiterii odată cu transferul genetic a unor gene care dau rezistenţă la
antibiotici.
Deocamdată nici una din agenţiile guvernamentale cu supravegherea plantelor transgenice în SUA nu a
raportat vreun pericol pe care aceste culturi l-ar putea reprezenta pentru sănătatea umană.
Aminoacizi cu seleniu
Aceşti aminoacizi au fost izolaţi din plantele sălbatice şi cele de cultură care au fost recoltate de pe solurile
bogate în seleniu.
Seleniul acumulat înlocuieşte sulful din molecula aminoacizilor cu sulf.
Când solurile conţin mai mult de 0.5 mg seleniu, plantele pot acumula seleniu în cantităţi de 4-5 mg, fapt
care favorizează apariţia bolii numite selenoză. În tubul digestiv, aminoacizii eliberează seleniul care se
răspândeşte în organism şi este inclus în proteinele musculare şi ale diferitelor organe. Intoxicaţiile sunt de tip
cronic şi se manifestă la animale prin: căderea părului, deformarea şi căderea copitelor, anemie, apatie, atrofierea
cordului şi ciroza ficatului.
Seleniul se acumulează în carnea, laptele şi ouăle provenite de la animalele şi păsările crescute în zonele
selenifere. Alimentele bogate în seleniu produc dereglări în organismul uman: îngălbenirea pielii, defecte ale
unghiilor, artrite cronice. Seleniul trece cu uşurinţă prin placentă acţionând negativ asupra fătului. De asemenea, se
excretă prin lapte, afectând noul născut.
Cercetările efectuate au arătat că în zonele bogate în seleniu, frecvenţa cariilor dentare la copii este crescută
comparativ cu copiii din zonele neselenifere.
S-a stabilit că seleniu în cantităţi mici este necesar organismului. Astfel, ei intră în structura
glutationperoxidazei, enzimă cu acţiune protectoare faţă de peroxizii cancerigeni. De asemenea, seleniul împiedică
instalarea unor degenerări cu caracter necrotic la nivelul cordului, ficatului, muşchilor şi rinichilor.
În zonele unde aportul în seleniu este foarte redus (Finlanda, Noua Zeelandă) s-a înregistrat o mare
incidenţă a bolilor coronariene. Se consideră că seleniul este implicat în patologia bolilor cardiovasculare, prin
faptul că deficienţa acestui oligoelement duce la acumularea lipoperoxizilor care favorizează apariţia leziunilor
celulare. Totodată, lipsa de seleniu provoacă o creştere a sensibilităţii organismului faţă de factorii cancerigeni.
Solanina
În cartofi se găseşte alcaloidul solanidina, sub formă de glucozid-solanina. Aceasta irită puternic mucoasa
gastrică şi intestinală. Asupra sistemului nervos exercită la început o acţiune stimulatoare, apoi depresivă. Solanina
este concetrată în coaja şi în stratul superficial al tuberculului de cartof; în cantităţi mari se găseşte în tuberculii
încolţiţi sau menţinuţi la lumină. Conţinutul normal de solanină este de 1.2-10 mg/100 g. Pericolul de intoxicaţie
apare când cartofii conţin mai mult de 20 mg într-o sută de grame. Fenomenele de intoxicare încep de la 10-60
min. După ingerare şi se manifestă în cazurile uşoare cu vărsături şi arsuri în gât, iar în cazuri mai grave, prin
vomă, diaree şi dureri puternice de stomac. Apar tulburări neurologice: apatie, agitaţie nervoasă, somnolenţă,
incoerenţă mintală, tulburări de vedere.
 După numeroşi cercetători, solanina ca şi saponinele inhibă acetilcolinsteraza din ţesutul nervos, cardiac,
din plasmă şi eritrocite. De asemenea, solanina poate fi responsabilă de inhibarea catalazei din sânge, creşterea
glicemiei.
În sfârşit, aceste glicozide pot avea acţiune teratogenă. Pentru evitarea intoxicaţiilor este necesar ca
păstrarea cartofilor să se facă în locuri întunecoase, iar înainte de folosire să se înlăture coaja.

Substanţele fenolice
Plantele produc un număr mare de substanţe fenolice, peste 3000, care diferă de la o plantă la alta atât din
punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. S-a stabilit că unii compuşi fenolici au efecte toxice asupra animalelor şi
omului. Acţiunea toxică a fenolilor se manifestă atât prin acţiunea chimică directă specifică fenolilor în urma
reacţiei cu proteinele, cât şi prin interferenţa în unele funcţii biochimice de natură foarte generală, cum ar fi de
exemplu, fosforilarea oxidativă.
Toxicitatea acută faţă de animale a unor fenoli poate fi determinată de interferarea în metabolismul
catecolaminei şi a altor mecanisme care controlează sistemul nervos producând halucinaţii, spasme sau convulsii.
Toxicitatea cronică este cauzată de interferenţa cu vitaminele E, K şi estrogeni.
Acţiunea toxică se poate manifesta prin leziuni ale ţesutului hepatic, urmare a efortului de detoxifiere.
Majoritatea fenolilor din plante au o toxicitate slabă, puţini au o toxicitate moderată, foarte puţini au o
toxicitate mare şi nici unul nu este extrem de toxic.
În majoritatea cazurilor, organismul animal reuşeşte să detoxifice compuşii fenolici, un rol important având
şi microorganismele tractului digestiv, proces deosebit de important la animalele adaptate la regimul de
alimentaţie vegetală.