Sunteți pe pagina 1din 11

Potrivit lui Ross și Halpern (2011), există mai multe definiții ale disocierii .

Una dintre ele (denumită în


continuare “sensul sistemelor generale de disociere”) este “opusul asocierii” sau deconectarea a două sau mai
multe lucruri care au fost odată asociate unul cu celălalt.

O altă definiție, prezentată de Steinberg și Schnall (2001), definește disocierea drept “o apărare adaptivă ca
răspuns la stres sau traume mari caracterizate prin pierderi de memorie și un sentiment de deconectare de la
sine sau în împrejurimile lor”.

Disocierea are loc atunci când cineva se deconectează de la o parte din ea însăși sau din mediul înconjurător.
Aceasta se poate întâmpla în mai multe moduri diferite, incluzând deconectarea de emoțiile cuiva, senzațiile
corpului, amintirile, simțurile etc. Un fenomen obișnuit și obișnuit, disocierea se poate întâmpla în forme
ușoare chiar și atunci când nu există un pericol iminent sau un stres iminent. Gândiți-vă la o vreme când ați
condus undeva, ați ajuns, și apoi nu v-ați amintit de unitate, deoarece mintea voastră a rătăcit; o instanță
atunci când ați pierdut timp de timp pentru că ați fost ademenit într-un spectacol de nituire de televiziune; sau
când ați deconectat de la senzațiile corpului, pentru a evita să mergeți la baie când ați fost într-un termen
limită la lucru.
Disocierea este ceva ce facem cu toții și este o parte vitală a sistemului nostru de supraviețuire înrădăcinat.
Este o parte a sistemului care ne ajută să facem față situațiilor stresante , care altfel ar putea fi copleșitoare
(Steinberg și Schnall, 2001). Este construit și nu este patologic (Ross și Halpern, 2011). Cu toate acestea,
atunci când apare o traumă, uneori acest sistem încorporat se deconectează într-o măsură mai mare într-un
efort de a proteja individul de materialul traumatic, senzațiile corpului, emoțiile sau amintirile care pot fi
copleșitoare.

Disocierea legată de traume survine în grade diferite. În capătul inferior al spectrului de disociere, de
exemplu, să spunem că cineva se afla într-un accident de mașină. La câteva zile după accident, persoana află
că nu poate să-și amintească părți ale accidentului, chiar dacă rapoartele altora au fost că el sau ea a fost
conștient și receptiv în acele vremuri pe care nu le poate aminti. La celălalt capăt al spectrului, cineva care a
fost grav abuzat de-a lungul vieții poate să disocieze până la punctul în care el sau ea are mai mult de o
personalitate, toți aceștia manifestând și conținând propriile caracteristici și care dețin diferite amintiri
asociate cu trauma.

Scopul terapiei nu este de a elimina complet disocierea, ci mai degrabă de a ajuta creierul și corpul să se
actualizeze la circumstanțele actuale. În mod specific, aceasta ar include ajutarea unei persoane să integreze
informații actuale despre circumstanțele actuale în care trăiesc.

Pentru individul traumatizat, disocierea îl poate ajuta să supraviețuiască circumstanțelor care altfel ar fi fost
intolerabile. Disocierea poate ajuta o persoană să se simtă ca și când situațiile, senzațiile corpului sau ale
corpului, emoțiile care ar fi fost copleșitoare etc., sunt dezactivate și distorsionate astfel încât el sau ea să
poată intra în modul “autopilot” și să supraviețuiască situațiilor și circumstanțelor extreme. Atunci când
trauma este în desfășurare, disocierea poate deveni “fixă și automată” (Steinberg și Schnall, 2001). În acest
caz, integrarea amintirilor devine dificilă pentru creier, iar creierul continuă să trimită semnale de pericol,
chiar și atunci când situația traumatică sa terminat (Steinberg și Schnall, 2001). Acest lucru poate continua
ani de zile după terminarea unei situații traumatice.

Potrivit lui Steinberg și Schnall (2001), cele cinci simptome centrale de disociere sunt:

Amnezie: Pierderea memoriei pentru perioade scurte sau lungi de timp. Aceasta poate include nu rechemarea
întregului sau a unui incident sau a unei perioade de timp.
Depersonalizarea: Senzație de detașare față de tine, părți ale corpului și emoții – ca și cum ai fi pilot automat
sau robotizat.
Derealizarea: Sentimentul de detașare de împrejurimile voastre și de oamenii care au fost odinioară
familiarizați – ca lumea din jurul vostru nu este reală.
Confuzia identității: senzația de “incertitudine, nedumerire sau conflict despre cine sunteți” (Steinberg și
Schnall, 2001).
Modificarea identității: Modificări ale personalității și comportamentului pe care alții o observă. Uneori, acest
lucru se manifestă ca un sentiment ca și când nu aveți control asupra altor personalități sau asupra corpului.
Pentru cineva care este preocupat de faptul că el sau ea se confruntă cu o incidență mai mult decât normală a
simptomelor disociative, este disponibil ajutor. Mai multe teste exacte sunt disponibile prin terapeuti si
psihologi care au fost special instruiti in diagnosticarea si tratarea disocierii si traumei.

Scopul terapiei nu este de a elimina complet disocierea, ci mai degrabă de a ajuta creierul și corpul să se
actualizeze la circumstanțele actuale. În mod specific, aceasta ar include ajutarea unei persoane să integreze
informații actuale despre circumstanțele actuale în care trăiesc. Dacă în prezent nu există niciun pericol,
ajutând creierul și corpul să învețe cum să fie în siguranță ar fi o parte a tratamentului. Lucrând pentru a putea
păstra conștientizarea momentului prezent, senzațiile corpului, emoțiile, mediul înconjurător etc. – de
asemenea, cunoscută sub numele de mindfulness – este o modalitate de a începe să abordeze disocierea, mai
ales înainte de orice traumă care trebuie rezolvată.

Ca terapeut, apreciez disocierea ca un dar valoros pe care creierul nostru ni-l poate da atunci când suferim
traume. Subliniez oamenilor cu care lucrez în terapie faptul că disocierea le-a ajutat să supraviețuiască și
putem recunoaște că aceasta este o apărare care poate a funcționat mai mult decât a fost intenționată. Este
important să ne amintim că experiența mai mult decât un nivel regulat sau un tip de disociere ca rezultat al
traumei nu face ca o persoană să fie defectă. Mai degrabă arată că el sau ea a reușit să trăiască și să
supraviețuiască circumstanțelor extraordinare pe care nimeni nu le-ar putea îndura fără capacitatea creierului
de a disocia.

Referințe:

Ross, C. și Halpern, N. (2009). Terapia modelului traumatic: o abordare a tratamentului pentru traume,
disociere și comorbiditate complexă . Richardson, Texas: Manitou Communications.
Steinberg, M. și Schnall M. (2001). Străinul în oglindă. New York, New York: Harper.

Nu suntem pregătiţi natural nici pentru a gestiona traumele, nici pentru a ne elibera de efectele lor. Pentru a
putea face faţă unei traume şi a continua să trăim, psihicul nostru foloseşte mecanismul disocierii. Adică al
separării experienţei traumatice de restul experienţelor noastre. Disocierea (splitarea) poate fi atât parţială, cât
şi totală (la nivelul personalităţii).

Disocierea parţială constă în separarea amintirii traumei de emoţiile asociate acesteia. Persoana îţi aminteşte
ceea ce s-a întâmplat, dar nu simte nimic. Însă, sub influenţa anumitor stimuli din ambianţă, amintirea traumei,
cu tot cu emoţiile terifiante poate ”invada” brusc conştiinţa persoanei.

Tot o formă de disociere parţială este memorizarea evenimentului în părţi separate ale sistemului nervos,
imaginile cele mai încărcate emoţional fiind stocate astfel încât să intre mai greu în câmpul conştient al
persoanei. În asemenea situaţie, persoana îşi aminteşte doar parţial evenimentul traumatic, aspectele cele mai
dificile nefiind accesibile conştiinţei.

Disocierea personalităţii este forma extremă de procesare a unei traume, identitatea personală splitându-se în
identităţi parţiale. Identitatea personală constă într-un simţ al continuităţii personale, fiecare dintre noi
simţindu-ne aceiaşi chiar dacă apar schimbări în corpul şi psihicul nostru. În disocierea personalităţii,
identitatea se împarte în două părţi distincte, persoana traumatizată putându-se situa atât într-o parte şi având
un simţ al identităţii acestei stări, cât şi în cealaltă parte şi având un alt simţ al identităţii. Persoana devine, cu
alte cuvinte, două persoane. Adică într-un moment se simte şi se comportă ca o persoană, iar – în alte momente
– se simte şi se comportă ca o persoană total diferită, care nu are nimic în comun cu prima.
Disocierea personalităţii se întâlneşte în traumele de-a violenţă extremă, acest mecanism de apărare intervenind
pentru a putea asigura supravieţuirea persoanei. Astfel de traume nu pot fi legate sub nici o formă de celelelte
experienţe din memoria persoanei. Prin urmare, personalitatea ”se rupe” în două subpersonalităţi. Una din
personalităţi este cât de cât coerentă cu ceea a fost persoana până în momentul traumei, iar – în cealaltă
personalitate – individul nu-şi aminteşte cine este, se comportă diferit, pleacă de acasă sau de la serviciu.

În disocierea personalităţii partea separată din personalitatea obişnuită, care încorporează experienţa traumei,
cuprinde şi alte conţinuturi ce nu au legătură cu trauma. Aceste conţinuturi sunt diferite în funcţie de persoană
şi de tipul traumei.

Fenomenul disocierii în traumă ne arată foarte clar că trauma afectează profund persoana ce parcurge un
asemenea eveniment. Este prin urmare foarte necesar să existe asistenţă psihologică şi/sau medicală pentru
persoanele traumatizate.

Disocierea

De exemplu, o persoană care trăiește un grad foarte ușor de disociere, atunci când acest lucru a viziona
un film sau o conversație pe care cele mai multe din ceea ce se întâmplă în jurul ei este ignorată de
atenția conștientă. Un nivel mai grav este experimentat de către unii oameni care nu înțeleg în cazul în
care acestea se confruntă este real, sau, de asemenea, pentru cei care au o tulburare de personalitate
multiplă sau o tulburare disociativă de identitate, numită de obicei o personalitate împărțită.
Tulburarea este frecventă la persoanele care au suferit traume psihologice de diferite tipuri, de la abuzuri
sexuale până la agresiuni fizice sau psihice.

Putem simți toate simptomele de detașare și deconectare de la realitate la un moment dat. Cheia este dacă
aceste simptome interferează cu viața noastră de zi cu zi și, dacă ele se amestecă, intensitatea cu care se
amestecă. În acest sens, înțelegerea diferitelor niveluri de disociere va fi cheia pentru a ști dacă trebuie
să consultam un profesionist. În orice caz, atunci când aveți dubii, consultați mai bine. Disocierea este o
lipsă de conexiune emoțională

Unii psihologi definesc disocierea ca un mecanism de apărare al

inconștient, sau pus în aplicare în mod inconștient, nu pentru a experimenta durerea emoțională în fața
unui conflict sau situație stresantă. Problema devine severă atunci când această disociere este
menținută în timp și evenimentul traumatic este în trecut. Imaginați-vă, de exemplu, un copil care a
avut un accident de mașină foarte grav. Ca o modalitate de a te proteja, memoria ta îngheață această
amintire, iar când îți amintești accidentul, copilul nu simte nici un fel de emoție.Este văzut ca o stare de
schimbare psihologică, iar acest lucru apare în multe tulburări psihologice. Câteva exemple sunt: tulburarea
de stres post-traumatic, anxietatea, depresia, tulburarea de personalitate limită și tulburările disociative,
printre altele. Una dintre principalele caracteristici ale disocierii este aceea că poate schimba conștiința,
memoria, modul în care percepem mediul înconjurător, și chiar și în unele cazuri mai grave, la identitate.

Simptome comune în fenomenul de disociere

În tulburările disociative putem găsi câteva simptome comune. Acestea, cu toate acestea, nu sunt neapărat
toate prezente în același timp. De obicei, nivelul persoanei de atenție este modificată, și poate prezenta
dezorientare în timp și spațiu, și predominant de comportamente automate (ca comportamente de a
conduce, citi, lucruri pe care le putem face fără efort conștient, cum ar fi de învățare pentru a juca un
instrumente). În plus, persoana poate să nu-și amintească lucrurile recente care se întâmplă (probleme
pentru a forma noi amintiri).
Depersonalizarea Este un fenomen care apare atunci când persoana nu se recunoaște în propriul corp
sau minte. Este un sentiment de detașare, ca și cum persoana ar fi trăit în afara corpului său și un
observator extern al lui însuși. De exemplu, se poate simți senzația de a privi în oglindă și de a nu se
recunoaște sau chiar de a nu se simți legat de corpul propriu.

Unreality

Persoana trăiește ca și cum lumea nu este reală, ca și cum ar fi fost un vis. Un sentiment de confuzie apare
deoarece vă simțiți confuz atunci când este vorba de a diferenția dacă ceea ce trăiți se întâmplă de fapt chiar
acum. Percepția lumii are loc într-un mod distorsionat și îndepărtat, fără ca persoana să poată să o
controleze. De exemplu, puteți asculta vocile altor persoane ca și cum ar fi departe sau departe.

amnezie disociative

Amnezia este incapacitatea de a reține informațiile autobiografică importante. Se poate ca persoana uita
când este ziua ta, data nuntii sau chiar unele părți ale vieții tale. amnezie disociativă este diferit de la o
uitare de zi cu zi, deoarece afectează persoana de a genera disconfort semnificativ pentru cei care
sufera de aceasta boala.confuzie și schimbare a identității

Confuzia identității are loc atunci când persoana nu are nici o îndoială cine este cu adevărat.

Puteți experimenta distorsiuni de timp, spațiu și situații. De exemplu, s-ar putea crede că este de zece
ani, când, de fapt, are douăzeci de ani. Când cineva trece printr-o schimbare a identității, persoana
poate schimba la tonul vocii, expresii faciale sau de a folosi diferite de care utilizează în mod obișnuit,
ceea ce duce situații din trecut. De ce are loc de disociere?

Un grad ușor de disociere, cum ar fi sta concentrat asupra propriilor noastre gânduri în timp ce ignoră
o cale, astfel încât să nu ne considerăm când vom ajunge la o destinație, poate avea loc în oameni
normali. Această disociere nu este patologică, dacă nu creează o neliniște în care persoana se confrunta
cu ea.

Când vorbim despre nivele de disociere mai severe, putem găsi diferite cauze care produc acest tip de
patologie. Cercetatorii explica acest fenomen ca o combinație de factori de mediu și biologici.

„Disocierea este un mecanism de adaptare pentru a deconecta de la durerea emoțională cauzată de o


traumă.“

Spune-le prietenilor traume în general, cum ar fi abuzul asupra copilului, agresiune și pedepsele corporale
repetate în copilărie, printre altele, face copilul face uz disocierea ca un mecanism de adaptare pentru a
reduce durerea emoțională care trăiește. Când această disociere continuă la vârsta adultă, cu toate
acestea, și pericolul inițial care a cauzat aceasta nu mai există, de disociere se poate sfârși prin a fi
patologice. Adultul poate deconecta situațiile el percepe ca fiind potențial periculoase, provocând viața
departe de realitate.Dacă vom identifica cu unele dintre aceste simptome?

În primul rând, trebuie să rămână calmă. Dacă ați dat seama că din când în când nu asculta partenerul tau, sau
nu-mi amintesc calea de metrou, care pur și simplu nu înseamnă că neapărat nevoie de un tratament
psihologic. În cazuri, cu toate acestea, în cazul în care simptomele sunt mai frecvente sau interfera cu viața de
zi cu zi, s-ar putea cere este nevoie de un ajutor psihologic.

În cazurile în care există simptome de depersonalizare, irealitate, amnezie disociativă sau confuzie și
schimbarea identității, o consilierecare ajută la integrarea noilor diferite părți care sunt rupte și sa încheiat
disociate prin traumă este necesară.
Pentru aceasta este necesară o abordare terapeutică prin care învățăm să reglementeze mai bine
emoțiile noastre, care încorporează mecanisme de relaxare atunci când amenințările acumulează.

De obicei, experții urmează un tratament personalizat care se adresează trauma, dar, de asemenea, părțile
disociate, și strategii de auto-ingrijire si caracteristici noi sunt predate, astfel încât să puteți începe pentru a
obține o viață mai stabilă și sănătoasă. Acesta este de a restabili încrederea în propriile noastre abilități ca un
mod sănătos de a vă proteja.

În acest termen, există alte utilizări, vezi. Disocierea.

Disocierea - procesul mental atribuibil mecanismelor de protecție psihologică. Ca urmare a acestui fapt, unul
dintre mecanismul începe să perceapă ceea ce se întâmplă cu ea ca în cazul în care nu este cu el, dar cu cineva
din afară. O astfel de poziție „disociat“ protejează împotriva emoțiilor excesive, de nesuportat.

Termenul „disociere“ a fost propusă la sfârșitul secolului al XIX-lea, psiholog francez si medic P. Janet. care
a remarcat faptul că ideile complexe pot fi scindate din personalitatea de bază și există în mod independent și
în afara minții (dar pot fi returnate la constiinta prin hipnoza).

Disocierea - o destul de comună, cu toate că nu este utilizat de către cei mai mulți oameni în protecția
normală. Persoanele care au experimentat activitatea acestui mecanism, descris de obicei stare disociat cu
fraze de genul „ca și în cazul în care nu sa întâmplat cu mine.“ În unele cazuri, o persoană poate fi disociat de
mine, astfel încât începe să se vadă pe sine ca și în cazul în care din exterior, până când sentimentul de
părăsire a corpului.

Ca un proces de adaptare Editare

Disocierea OK - o reacție la trauma. o experiență negativă puternică într-o disciplină emoțională solicitante și
controlul asupra propriilor acțiuni. Revenind la percepția evenimentelor din viața sa ca și în cazul în care din
exterior, o persoană este în măsură să le evalueze și să reacționeze cu calculul rece [1] sobrietate.

Ca un mecanism de apărare Editare

Deși funcția de adaptare de disociere în sine este de protecție, acest mecanism poate fi folosit de unii oameni
pentru a proteja nu numai în situații cu adevărat dificile și periculoase, care necesită o evaluare imediată
sobru, dar și de evenimente pur și simplu intolerabile emoțional. Persoanele cu hipersensibilitate la emoțiile
negative pot fi disociate în situațiile cele mai obișnuite pentru alte persoane, cerându-le să o implicare
emoțională. Astfel de oameni sunt greu de falsificat o conexiune emoțională, par extrem de rece și cu sânge
rece. Asigurarea capacității de a „sobru“ pentru a evalua orice situație, disociere de multe ori blochează
capacitatea de a evalua în mod adecvat componenta emoțională. În special predispuse să se disocieze de
persoane au suferit în mod repetat (mai ales in copilarie) traume psihologice grele. supuse violenței.
supraviețuit accidentului și așa mai departe. p [1].

Comunicarea cu tulburări mintale Editare

Nancy McWilliams descrie disocierea ca protecția centrală a persoanelor cu tulburare de personalitate de tip
multiple. [1] În general, această protecție este în centrul tuturor tulburărilor disociative.

Eul si disocierea psihica. Scindarea Eului


“Fii rabdator cu tot ce e nerezolvat in inima ta si sa afli cum poti sa iubesti intrebarile inseleca pe niste
camere incuiate sau carti scrise intr-o limba straina. Scopul e sa traiesti totul. Traieste acum intrebarile.
Intr-o zi, poate mai devreme, poate mai tarziu, intr-o buna zi, incet-incet, fara sa-ti dai seama, vei descoperi
raspunsurile. (parafrazare dupa R.M. Rilke)

Eul este o parte integranta a aparatului psihic, si o parte care relationeaza psihismul individului cu mediul
social. El asigura functionarea psihica intr-un sistem deschis, supus transformarii si devenirii in unicitate si
normalitate prin adaptare sau anormalitate, prin devieri si destructurari.

Este cel care ne ajuta sa traim sentimentul identitatii, individualitatii, unitatii, continuitatii, constiintei si
constientei. Din punct de vedere subiectiv, persoana exista prin Eu, deoarece doar prin Eu se poate
reprezenta pe sine, cu toate atributele sale.

Eul se construieste intr-un proces de internalizare a imaginilor, gandirii si afectelor din simbioza cu persoana
primara de atasament (mama) si cu ceilalti participanti la formarea personalitatii copilului, dar si din trairile
psihice proprii pe care incepe sa si le dezvolta in cadrul acestui proces si pe care le gestioneaza prin rolul sau
de interfata interior si exterior. Astfel, el asigura atata simbioza si unitatea cat si unicitatea sa.

Eul incepe sa se formeze in jurul varstei de 3 ani, incepand cu constientizarea corpului, pe parcursul
cresterii, o alta perioada hotaratoare pentru dezvoltarea sa, fiind perioada adolescentei.

Eul se formeaza prin aparitia constiintei de sine, avand mai apoi constiinta si constienta ca infrastructura. Din
campul acestora fac parte: temporalitatea, miscarea, corporalitatea, verbalizarea, sensibilitatea, constiinta
etico-morala si cea sociala. Este vorba despre trairea constienta si totala a momentului prezent prin
intermediul proceselor si functiilor psihice ca: memoria, procesele cognitive, afectivitatea etc. Formele
constientei sunt: starea de veghe, relaxarea mentala si meditatia.

Eul constituie centrarea psihica a individului, autoreglarea cu ajutorul constiintei de sine, care il ajuta sa se
delimiteze de ceilalti spre a-si trai individualitatea.

Eul inseamna constiinta, constiinta referitoare la perspectiva formata din senzatiile si reprezentarile care
provin din lumea exterioara prin intermediul aparatelor senzoriale si constiinta nevoilor (sau a dorintelor)
formata din dorintele conditionate de factori ereditari pulsionali.

Astfel, persoana este un rezultat al unui lung proces de integrare, prin armonizarea elementelor asimilate în
cadrul aspectelor Eului (mai ales Eul fizic, social şi moral), cu ajutorul stimei de sine, pentru desavarsirea
constiintei de sine.

In viata persoanei, Eul, ca parte a aparatului psihic are mai multe functii (Bellak – TAT, TAC SI TAB,
2008):

1. Organizeaza si controleaza motilitatea si perceptia,

2. Realizeaza o bariera protectoare imptriva stimulilor excesivi si interni,

3. Testeaza realitatea si angajeaza in actiuni si trimite in exterior semnale de pericol (anxietatea),

4. Are functii de organizare si autoreglare, care includ medierea intre eu si supraeu si sine, pe de o
parte, si realitatea, cu toate variabilele ei, pe de alta parte. Aceasta include toleranta la fustrare, capacitatea de
a avea un comportament de ocolire si tot ceea ce intelegem prin defense,
5. Are anumite „functii autonome” care includ abilitatile si inteligenta si un numar nespecificat de
caracteristici mostenite, incluzand posibil si forta eului,

6. Are capacitate de auto-excludere, buna functionare a eului nu presupune doar sa fie capabil sa
reprime impulsurile perturbatoare ale sinelui pentru o buna functionare ci sa fi capabil sa excluda una sau
aproape toate functiile sale.

Eul se manifesta prin vointa, vointa de a determina o alegere, o optiune cu sens si valoare pentru propria
persoana, simbolic prin „nu” sau „da”. Eul este cel care se opune, restrictioneaza, opreste o actiune in baza
unui set de valori ghidand comportamentul spre ceea ce reprezinta sensul sau propriu.

Vointa este functia prin care Eul manifesta o decizie constienta, asumata referitor la ceva care il priveste, pe
toate dimensiunile existentei – fizica, psihica, spirituala. Unitatea cu lumea si diferenta de aceasta, pe axa
inconstient-constient, in scop integrativ dar spre polul constientului, se realizeaza de Eu cu ajutorul vointei a
ceea ce se numeste constiinta prin asimilare.

Eul este cel care face legatura dintre individ si realitate, iar atunci cand Eul se afla in suferinta, raportarea la
realitate are si ea de suferit.

Vointa este functia care sustine mecanismele Eului in realizarea a ceea ce dicteaza constiinta. Prin vointa, Eul
realizeaza conjunctia dintre sine si altul conform principiului realitatii si luptand sau acordandu-se, in functie
de exigentele acestuia, si principiul placerii dar doar in masura in care cele doua pot fi coerente ci nu
antagoniste. In caz contrar el declanseaza mecanisme menite sa ii apere integritatea, se apara de
egocentrismul sinelul ce ar dori sa isi instaureze dominatia dar ar ameninta adaptarea.

Functia sa de adaptare la sine si lume in acelasi timp este realizata de vointa in acord cu constiinta. Integrarile
succesive la nivelul constiintei, realizate de-a lungul dezvoltarii, determina diferite fatete care corespund unor
roluri intre care exista punti de legatura mai mult sau mai putin solide sau, se pot realiza divizari, persoanei
fiindu-i dificil sa treaca dintr-un rol in altul, mentinandu-se excesiv, neadaptat si nefunctional intr-unul din
acestea in detrimentul sau in cele din urma. Iar aceasta dezadaptare se observa prin indici sociali daca starea
de inadecvare este negata.

Pentru ca Eul poate mobiliza astfel de mecanisme prin care isi neaga insatisfactia (lipsa starii de bine sau de
adecvare pe care poate ajunge sa nu o mai resimta).

Eul, intr-un construct „sanatos” (termen utilizat aici pentru sensul de adaptativ cu sine si ceilalti, coerent,
adecvat) realizeaza toate aceste legaturi in interiorul sinelui, intr-o unificare si creand o unitate adaptativa si
adaptata demonstrata prin tendinta de crestere si dezvoltare, eficienta si eficacitate invaluite de energii
emotionale pozitive, sanogene.

Aparitia unei desprinderi a unei parti din sine neasumata, negata, marginalizata sau neconstientizata
datorita amenintarii sale realizate prin constientizare, cu privire la ceea ce este, crede ca este si nu poate
accepta ca este, se numeste scindare a carei disfunctie se resimte in relatiile cu ceilalti dar si cu sine insusi.

Desprinderea, asa cum spuneam, nu este constienta, Eul evitand constientizarea acelei parti datorita suferintei
pe care ar trai-o din cauza lipsei de control pe care o resimte, neavand mecanisme de aparare eficiente sau
amenintandu-i insasi integritatea.

Ceea ce usureaza efectuarea desprinderii este faptul ca cele mai multe raportari ale noastre la noi si la ceilalti
nu sunt supuse direct constientizarii, fiind automatizate insa diferenta intre aceste automatizari normale si
scindare este ca pe primele, Eul le poate constientiza printr-o orientare voluntara a atentiei asupra lor.
In cazul desprinderii unei parti din sine, Eul nu o recunoaste pe aceasta ca facand parte din sine tocmai
datorita amenintarii iminente de sfaramare pe care ar resimti-o si sentimentului de lipsa a controlului
determinat prin constientizarea sa.

O caracteristica a continuturilor desprinse este trairea dureroasa sau vatamatoare la nivel emotional atat de
puternica incat ameninta integritatea Eului. Pentru a evita asta, Eul refuza sa le constientizeze.

Izolarea din campul constientei si separarea acestor continuturi amenintaroare pentru integritatea Eului
corespunde unui mecanism de aparare in sine, utilizat in special pentru a evita schimbarea adaptativa, Eul
avand sentimentul neputintei confruntarii cu aceste continuturi.

Cu cat insa durerea asociata acestor continuturi este mai puternica, cu atat ea va forta constientizarea
determinand dezvoltari nevrotice. O alta posibilitate este o dezvoltare a Eului diferita total de continuturi ale
Sinelui indepartate si neasumate, acesta negasind modalitati de integrare astfel incat sa le contina si
transforme in devenirea sa.

Indepararea, ca mecanism utilizat de-a lungul dezvoltarii a ramas singura modalitate, forta pulsiunilor nefiind
insa eliminata, ele vor forta limitele Eului care va ceda periodic, persoana traind sentimentul de
transformare periodica totala, ulterior revenind la ceea ce a fost inainte, detasarea producandu-se din nou
intr-un ciclu repetitiv adesea si consumator de energie dar si blocant la nivelul personalitatii.

Persoana traieste sentimentul instrainarii de sine care creste periodic pana la ruperea barierelor si „explozia”
pulsiunilor reprimate a carei incarcare reicepe imediat dupa linistirea consecutiva descarcarii. Si ciclul se
reia.

Eul isi dezvolta mereu mecanisme de a bloca aceste pulsiuni, cenzuri care se vor mai puternice si solide
pentru a face fata pulsiunilor insa traieste periodic constatarea ca nu poate „lupta”. Reactiile de coping
esueaza periodic sau progresiv. Acest lucru are drept consecinta un sentiment cvasiconstant de slabiciune a
Eului si o persistenta a durerii sau o permanenta reaprindere a acesteia in nenumarate situatii de viata, durere
de care omul nu se mai poate distanta si nici elibera in mod activ.

Echilibrul este resimtit doar in momentele de reinstaurare a aparentei puteri a Eului si dominantei acestuia
insa pentru un timp mai scurt sau mai lung delimitat de perioade in care pulsiunile se reincarca si isi cer
descarcarea.

Dependenta de factori exteriori de sprijin pentru Eul resimtit slab creste si o data cu aceasta, inadecvarea
traita ca o suferinta permanenta si o durere emotionala fata de care tot mecanisme de separare si desprindere
sunt actionate de catre Eu. Sentimentul identitatii de sine este puternic afectat, acesta fiind mecanismul
scindarii Eului.

Scindarea, in sine, presupune o disociere a cognititei de emotie („splitting”), o ruptura intre psihic si corp,
insa la nivelul Eului este vorba de mai mult decat atat o scindare intre componentele psihice -cognitii si
emotii, este vorba de o scindare in parti care ele insele au caracteristici cognitive si emotionale diferite, uneori
opozante dar total desprinse unele de alte, persoana traind sentimetul de a fi altfel de fiecare data dar cu
intreaga sa fiinta, identificandu-se cu partea care preia controlul asupra personalitatii sale.

Uneori aceasta trecere este mediata de un factor care faciliteaza transgresarea dintr-o zona in cealalata, un
deblocant cu rol de „punte”.

Caracteristica acestor „parti” este faptul ca unele sunt dominate de cognitii altele de emotii, ele fiind separate
datorita incapacitatii de a le pune impreuna, pe parcursul dezvoltarii „invatand” ca asta nu este „util”, „bine”,
„normal”, „de dorit”, „acceptat”, etc. sau alte invatari provenite educativ si mediate de un factor reprezentativ
adesea.

Astfel, Eul rupe legatura dintre parti, realizand o adaptare fortata, producand pe parcursul dezvoltarii si
utilizarii frecvente a acestui mecanism de adaptare, o modificare a structurii de personalitate. Astfel, persoana
traieste (adica simte si reactioneaza) intr-un alt mod decat inainte, anume intr-un mod ce nu mai are deloc,
ori are poate doar prin asociere, legatura cu situatia prezenta.

“Sentimentul evidentei” se modifica la randu-i, persoana fiind convinsa (multa vreme) pe deplin asupra
indreptatirii propriilor trairi si a felului de a se comporta, de unde si imposibilitatea de a se distanta de
propriul comportament. Ia nastere astfel o tulburare a personalitatii prin pierderea accesului la un sector al
Eului datorata pierderii unui sector al emotionalitatii.

In mod clasic disocierea este definita ca ca un proces prin care un fragment al vietii psihice este blocat si
stabili ca stare psihica separata in cadrul personalitatii creand doua (sau mai multe) stari ale Eului care
alterneaza in constiinta si, in circumstante interne si externe diferite, ies la iveala pentru a gandi, actiona,
aminti si simti.

Aceste stari disociate sunt indisponibile pentru restul personalitatii si nu pot fi obiectul operatiilor psihice sau
elaborarii. Bromberg spune „Experienta disociata tinde sa ramana nesimbolizata prin gandire si limbaj,
exista ca realitate separata in afara expresiei de sine si este rupta de relationarea umana autentica si oprita
de la participarea deplina in viata restului personalitatii”.

Este de remarcat faptul ca persoanele supuse unui proces de disociere reusesc sa construiasca aparenta unui
sine functional, adaptativ, cu legaturi interpersonale. Acest sine permite persoanei sa se miste in lumea
celorlalti cu un succes relativ si, in acelasi timp, conserva partea clivata si separata care continua sa triasca in
strafundurile personalitatii.

Disocierea reprezinta efortul ultim al unui Eu coplesit de a salva o oarecare urma de functionare mentala
adecvata.

Fairbain (1954) vede disocierea ca rezultat al dezintegrarii Eului „un proces pasiv – un proces de
dezintegrare datorat unui colaps al functiei ce asigura coeziunea, exercitata in mod normal de Eu”.

Ea conduce la retezarea legaturii dintre un set de continuturi psihice si un altul. Disocierea poate aparea intre
categorii de evenimente psihice, de exemplu, experiente pozitive si negative cu acelasi obiect, intre anumite
evenimente si reprezentarea lor afectiva (alexitimia lui Krystal, 1988) intre evenimente si semnificatia lor
(Grotstein, comunicare personala, 1992) poate chiar intre evenimentele si cuvintele care le reprezinta
simbolic. Prin urmare, o persoana poate fi constienta (de ex) de trauma abuziva intr-una din stari si sa o
ignore complet in alta. La fel, o persoana poate pastra amintiri despre un eveniment, dar poate sa nu aiba nici
un fel de acces la impactul lor emotinal decat intr-o stare de constiinta alternativa.

Perelaborarea starilor disociative implica un efort constant de integrare a continuturilor psihice desprinse
prin regresia traumatica si mentinute in stari diferite ale Eului, care alterneaza ca accesibilitate.

Disocierea este simtita ca reactie inadecvata, supunere si resemnare in fata caracterului inevitabil
al pericolului coplesitor, chiar mortal din punct de vedere psihic.

Tipuri de disocieri
Disociererile pot avea loc in raportarea la exterior, in acest caz atingand domeniul sinelui dar in special relatia
cu alti oameni si pot sa fie legate de raportarea la interior a persoanei. In acest ultim caz afecteaza integritatea
persoanei insasi.

1. Disocierea de consientizare si atentie

In aceasta situatie se realizeaza o imprastiere a functiilor de atentie si constientizare, firul logic poate scapa
de sub privire, incep sa-l preocupe gandurile proprii, sare de la un subiect la altul, trece peste anumie
cotinuturi, ascunde continuturi, apar mecanisme de supraadaptare, insinueaza docilitate sau comportament de
“om fara mari pretentii” sau “dragut” si indreptand atentia catre ceea ce vrea el sa arate si distragerea ei de la
ceea ce nu vrea sa fie vazut.

Prin aceste modalitati persoana se apara de pericolul unei dureri disproportionat de mari produsa de catre
ceilalti ori de sine insusi. Traieste cu sentimentul ca el face asta, in realitate insa i se intampla si numai cu
un mare efort poate intrerupe acest proces. Celorlalti le transmite sentimentul ca ascunde ceva, ca incearca
sa treaca ceva sub tacere, ca de aceea ocoleste tema, si ca, in acest scop, urmareste sa creeze confuzie.

Aceasta diferenta intre a decide ceva si a i se impune ceva este diferenta intre orientarea voluntara a Eului
prin control si caracteristica unei tulburari a Eului in care acesta si-a dezvoltat tedinta involuntara de a devia
de la ceva tulburator caruia nu ii face fata (scopul fiind evitarea durerii), in acest ultim caz Eul traind un vid
caruia nu i-ar putea face fata. Ca urmare, apeleaza la distragerea atentiei celorlalti, la abaterea de la
constientizare, la ascunderea a ceea ce nu are voie sa fie sau nu are voie sa fie vazut.

2. Disocierea relatiilor

Atunci cand disocierea de constientizare nu mai reuseste sa faca tema invizibila si sa o reduca la nonexistenta,
continutul neacceptat este proiectat in exterior si scindeaza relatia cu alti oameni.

Astfel, de exemplu, persoana se entuziasmeaza de ceva sau de cineva, iar cu urmatoarea ocazie se schimba
180°, ii piere angajamentul, gaseste totul neinteresant si pleaca pentru a se elibera de el si a se ascunde in
spatele efectului creat. Relatiile par confuze, celalalt este „bagat in ceata”.

Doar ca acest comportament „schimbator” are efect si asupra sa, scindand si relatia cu sine, persoana traieste
schimbarea ca autentica insa resimte, mai mult sau mai putin, in functie de cat de departe de constientizare
este intreg procesul, cel putin o inadecvare, de care are un comportamnt de „fuga”, de incercare de
„indeparare” psihica permanenta sau cvasipermanenta care vine cu o traire aproape nevrotica dar si cu
momente in care pretinde ca „se simte bine”, in fapt pacalindu-se cu asta pentru a face fata intregului
mecanism si necunoscand un altul.

Acest fenomen este cel mai frecvent reprezentat la persoanele cu tulburare de personalitate borderline.

3. Disocierea de sine insusi

Cand formele anterioare de disociere nu au rezultatul scontat si cu toate acestea durerea ameninta sa se
apropie si sa invadeze psihicul, Eul traind iminenta prabusirii, se produce o scindare la nivel de sine, la
nivelul corpului sau a psihicului.

3.1.Scindarea integritatii corporalale (conversia)

Analiza existentiala considera conversia o forma speciala de disociere. Trairea dureroasa este evitata astfel
prin abaterea atentiei asupra coprului prin producerea simptomului prin intermediul caruia problema
psihica de nerezolvat devine, in fapt, intr-un fel vizibila, ramanand totodata (pentru ca este
incomprehensibila) ascunsa.

3.2. Scindarea integritatii psihice

Kernberg (1967; 1984) se refera la aceasta forma de disociere ca fiind o caracteristica a tulburarii de
personalitate borderline.

Scindarea integritatii psihice apare cand persoana nu mai reuseste sa tina durerea la o distanta convenabila
prin impingerea ei in corp, in relatii sau prin mecanismele cognitive de distragere a atentiei celorlalti.

Durerea ameninta cu prezenta ei si ar fi insuportabila pshic, fara limite si chinuitoare. Astfel, la nivel psihic se
dezvolta mecanisme de supravietuire legate de „cine sunt” – acesta fiind cel amenintat de durere, tot el este
cel modificat, psihicul nesuportand amenintarea transformarii iminiente si chinuitoare, realizeaza el aceasta
transformare prin desprindere a acelei parti si indepartare.

Insa aceasta se face cu un cost – pierderea accesului la dimensiunea cognitiva si emotionala a acelei parti si
cu ea o data a sensului de sine, persoana simtindu-se adesea instrainata, nesigura pe ceea ce este si cu un
sentiment de a nu fi el insusi. Aceasta duce mai departe la franarea dezvoltarii si a derularii sentimentelor, ce
conduce la randul ei la franarea dezvoltarii personalitatii si a maturizarii sale.

Odata instalata disocierea psihicului, sentimentele nu mai sunt accesibile iar dialogul cu ceilalti si cu sine nu
poate lupta impotriva acestei rigidizari a sentimentelor. Totusi, reminiscente ale sentimentelor ori
capaciattea de a dezvolta sentimente sunt semne de iesire din disociere insa reprezinta mecanisme impotriva
carora psihicul va lupta deoarece lupta impotriva constientizarii si integrarii partii desprinse, necunoscand si
neacceptand sensul curator al acestei integrari.

Insa daca persoana poate vorbi despre sentimentele sale (de ex. despre teama de a fi parasit), acest lucru ar
putea reprezenta o protectie impotriva disocierii. Intr-o masura similara pare si dialogul interior capabil sa
contribuie la paza integritatii psihice si la apararea ei in fata scindarii.

Alteori, accesul la aceste modalitati de unificare se face doar in stari modificate de constiinta la care
persoana apeleaza nefiind capabila sa suporte constientizarea dar nici neputand sa o impiedice, astfel,
ocazional, periodic va dezvolta mecanisme de „amortire” a psihicului dominator pentru a putea accesa
partea desprinsa si izolata si accesa emotionalul realizand astfel o unificare pe care, de altfel o rupe, o
anuleaza imediat dupa revenire. Substante cu efect sedativ si psihoactiv (alcool, droguri) realizeaza acest
efect temporar cu rol echilbrator pentru psihicul scindat dar cu efecte secundare periculoase prin ele insele,
pe de o parte (dependenta, efecte secundare asociate acestor comportamente de consum) dar si prin revenirea
la cenzurile anterioare specifice partii dominatoare a psihicului care actioneaza prin intarirea barierelor de
protectie impotriva partilor „amenintatoare”.
Surse bibliografice

 Anna Freud – Eul si mecanismele de aparare, EFG, 2002


 Jody Messler DaviesMary Gail Frawley - Terapia supravietuitoarelor adulte ale abuzurilor sexuale
din copilarie, Ed Trei, 2017,
 Leopold Bellak – T.A.T., T.A.C. si T.A.B. utilizarea clinica, Ed. Profex Bucuresti, 2008,
 Dr. Leopold Szondi - Testul Szondi, Manual practic,
 http://www.psiholog-brasov.com/disfunctii-ale-eului-si-ale-sinelui-disocierea-si-scindarea,
 https://eusuntalinarea.wordpress.com/2014/07/01/eul-si-personalitatea