Sunteți pe pagina 1din 254

Dr.

Ţupulan Marin-Claudiu
Dr. Angheluş Adrian
Dr. Ştefan Cristian-Eduard

COOPERAREA JUDICIARĂ
EUROPEANĂ ÎN MATERIE PENALĂ
~ CURS UNIVERSITAR PENTRU MASTERAT ~

Editura SITECH
Craiova, 2012
© 2012 Editura Sitech Craiova
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau parţială,
prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită
şi constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate
de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2012 Editura Sitech Craiova


All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be reproduced in
any form or by any means, including photocopying or utilised any information storage and retrieval
system without written permision from the copyright owner.

Editura SITECH din Craiova este acreditată de C. N. C. S. din cadrul Ministerului Educaţiei şi
Cercetării pentru editare de carte ştiinţifică.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


ŢUPULAN, CLAUDIU
Cooperarea judiciară europeană în materie penală /
Ţupulan Marin-Claudiu, Angheluş Adrian, Ştefan Cristian-
Eduard. - Craiova : Sitech, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-11-2720-7

I. Angheluş, Adrian
II. Ştefan, Cristian Eduard

343(498+100)

Editura SITECH Craiova, România


Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: sitech@rdslink. ro

ISBN 978-606-11-2720-7
CUPRINS

CAPITOLUL I ....................................................................................................... 5
SPECIFICITATEA COOPERĂRII JUDICIARE EUROPEANE ÎN
MATERIE PENALĂ ............................................................................................. 5
1.1. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară europeană în
materie penală .............................................................................................. 5
1.2. Cadrul juridic european privind cooperarea judiciară în materie
penală ........................................................................................................... 8
1.3. Legislaţia naţională în domeniul cooperării judiciare în materie
penală ......................................................................................................... 17
1.4. Analiza limitelor şi vulnerabilităţilor cooperării judiciare în materie
penală ......................................................................................................... 22
1.5. Concluzii privind cooperarea judiciară europeană în materie penală ........... 24

CAPITOLUL II.................................................................................................... 27
FORMELE COOPERĂRII JUDICIARE ÎN MATERIE PENALĂ ................ 27
2.1. Extrădarea ................................................................................................... 27
2.2. Transferul de proceduri în materie penală ................................................... 33
2.3. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare........... 37
2.4. Transferarea persoanelor condamnate ......................................................... 41

CAPITOLUL III .................................................................................................. 46


ASISTENŢA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ........................................ 46
3.1. Cadrul juridic european privind asistenţa judiciară în materie penală ......... 46
3.2. Comisiile rogatorii internaţionale ................................................................ 52
3.3. Formele specifice de asistenţă judiciară ...................................................... 57
3.3.1. Audierea prin videoconferinţă ..............................................................57
3.3.2. Livrările supravegheate........................................................................60
3.3.3. Echipele comune de anchetă ................................................................66
3.3.4. Anchetele sub acoperire .......................................................................74
3.3.5. Interceptarea telecomunicaţiilor ..........................................................80

CAPITOLUL IV .................................................................................................. 85
ASISTENŢA JUDICIARĂ ÎNTRE STATELE MEMBRE ALE
UNIUNII EUROPENE ........................................................................................ 85
4.1. Mandatul european de obţinere a probelor .................................................. 85
4.2. Executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a
bunurilor sau a probelor.............................................................................. 88
4.3. Aplicarea principiului recunoaşterii reciproce sancţiunilor pecuniare ......... 93
4.4. Aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de
confiscare ................................................................................................... 95

3
CAPITOLUL V .................................................................................................... 98
MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE .................................................... 98
5.1. Conceptul mandatului european de arestare ................................................ 98
5.2. Emiterea mandatului european de arestare ................................................ 107
5.2.1. Premisele emiterii mandatului european de arestare .........................107
5.2.2. Domeniul de aplicare a mandatului european de arestare .................119
5.2.3. Forma şi conţinutul mandatului european de arestare .......................122
5.3. Procedura de transmitere a mandatului european de arestare .................... 129
5.4. Urmărirea internaţională a persoanei solicitate .......................................... 133

CAPITOLUL VI ................................................................................................ 137


PROCEDURILE DE PREDARE ÎNTRE STATELE MEMBRE .................. 137
6.1. Consideraţii generale privind executarea mandatului european de
arestare ..................................................................................................... 137
6.2. Procedura punerii în executare a mandatului european de arestare............ 148
6.3. Predarea persoanei solicitate ..................................................................... 158
6.4. Efectele predării ........................................................................................ 161
6.5. Analiza limitelor şi vulnerabilităţilor instituţiei mandatului
european de arestare ................................................................................. 164
6.6. Studiu de caz privind mandatul european de arestare şi impactul
acestei instituţii juridice asupra României ................................................ 181
6.7. Concluzii referitoare la mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre ............................................. 189

CAPITOLUL VII ............................................................................................... 191


INSTITUŢII DE COOPERARE JUDICIARĂ ÎN MATERIE
PENALĂ ............................................................................................................. 191
7.1. Eurojust ..................................................................................................... 191
7.2. Reţeaua Judiciară Europeană ..................................................................... 204
7.3. Compatibilitatea cooperării poliţieneşti şi judiciare în Uniunea
Europeană................................................................................................. 209
7.4. Concluzii parţiale referitoare la instituţiile cu atribuţii în domeniul
cooperării ................................................................................................. 238

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................ 242

4
CAPITOLUL I
SPECIFICITATEA COOPERĂRII JUDICIARE EUROPEANE ÎN
MATERIE PENALĂ

1.1. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară europeană în


materie penală

Dreptul penal european este definit ca fiind un ansamblu de norme penale


comune diferitelor state europene, în preocuparea colectivă în vederea combaterii
criminalităţii, în special a criminalităţii transnaţionale organizate1.
Armonizarea dreptului penal în statele membre ale UE este un subiect care a
stârnit dezbateri aprinse între opozanţii 2 şi susţinătorii acestei idei. Datorită
complexităţii acestui domeniu şi a diferitelor definiţii şi interpretări date termenului
de „armonizare”, în dreptul penal aceasta nu poate să se refere la eliminarea
diferenţelor dintre sistemele juridice naţionale, ci ar trebui, în schimb, să se refere la
creşterea calităţii şi coerenţei dintre sistemele juridice3.
Principalul argument în favoarea armonizării legislative în acest domeniu al
dreptului penal a fost întotdeauna acela că infractorii pot profita de diferenţele
dintre diferitele sisteme penale pentru a putea scăpa de rigoarea legii, mai precis, se
referă în special la dificultăţile întâmpinate de autorităţi atunci când infractorii
plănuiesc infracţiuni într-o ţară şi le comit în altă ţară sau când le comit într-o ţară şi
apoi se refugiază în altă ţară4.
Punerea în aplicare a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, şi în
special a unei veritabile cooperări judiciare penale între statele membre ale UE,
constituie o activitate dificil de realizat. Crearea unui spaţiu în cadrul căruia
persoanele pot circula liber în statele membre reprezintă un obiectiv ce poate fi
realizat mult mai uşor decât instaurarea liberei circulaţii a deciziilor judiciare
penale. Voinţa afişată de a crea un spaţiu în cadrul căruia persoanele şi deciziile
judiciare să poată circula liber, în special prin intermediul aplicării principiului
recunoaşterii reciproce, nu este scutită de apariţia unor dificultăţi până la stadiul de
realizare a acestui obiectiv. Aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a condus
la regândirea şi modificarea anumitor concepte, precum noţiunea de spaţiu sau
suveranitate5.
În cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, statele membre trebuie
să colaboreze între ele, în scopul realizării unui obiectiv primordial: oferirea şi
1
Pradel, J. ; Corstens, G., Droit penal europeen, deuxieme edition, Daloz, Paris, 2002, pag. 3.
2
Opozanţii armonizării în dreptul penal aduc drept principal argument faptul că dreptul penal este
rezultatul unei culturi naţionale, cu rădăcini în valorile şi convingerile naţiunii. De aceea, orice
încercare de armonizare sau de unificare a codurilor penale ale mai multor state ar însemna aducerea
unui grav prejudiciu suveranităţii naţionale.
3
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_14696/Dosar-Spre-un-
drept-penal-european-unic.html.
4
http://www.clr.ro/eBuletin/1_2009/Buletin_1_2009.pdf.
5
Bot, Sophie, Le mandat d’arret europeen, Editions Larcier, Bruxelles, 2009, pag. 15.

5
garantarea cetăţenilor UE a unui nivel ridicat de protecţie. De asemenea, în măsura
în care cooperarea se desfăşoară în materie penală, un domeniu suveran al statelor,
acestea îşi văd suveranitatea pusă în pericol 6 . Dacă, în mod tradiţional,
suveranitatea se poate defini ca fiind caracterul suprem al unei puteri care nu poate
fi supus unei alte puteri, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, şi mai
ales în construcţia unui spaţiu penal european, suveranitatea internă a statelor
trebuie să cedeze în faţa îndeplinirii acestor obiective comunitare.
În pofida faptului că, principial, domeniul penal nu face obiectul unificării
legislative la nivel european, întrucât legea penală este considerată în continuare o
expresie a suveranităţii naţionale a fiecărui stat membru, apropierea legislaţiilor
penale naţionale face parte dintre cerinţele obiective ale unei riposte eficiente,
organizate şi unificate a statelor împotriva criminalităţii7.
Apropierea legislaţiilor penale este prevăzută de art.29, litera (d) din
Tratatul privind Uniunea Europeană, care urmăreşte „armonizarea, atât cât este
necesar, a normelor de drept penal ale statelor membre, în conformitate cu art.31,
litera (e)”. În consecinţă, există un temei juridic pentru lucrări de apropiere, atât a
codului penal, cât şi a procedurii penale8.
Deşi legislaţia comunitară nu poate să cuprindă incriminări de fapte, există
posibilitatea incriminării unor fapte de către statele membre, ca urmare a
directivelor comunitare. Astfel, unele reglementări comunitare au aplicabilitate
directă în dreptul statelor membre, fără să fie necesară adoptarea vreunei legi.
Aceasta se realizează fie prin stabilirea unor sancţiuni în legea internă pentru
încălcarea anumitor reglementări comunitare, fie prin asimilarea reglementărilor
comunitare unui text din legea penală naţională care prevede o sancţiune penală9.
Dacă dezvoltarea spaţiului penal european, care tinde astăzi să fie din ce în
ce mai integrat, este caracterizată de la debutul său de o anumită lentoare, explicată
prin sensibilitatea domeniului în cauză – dreptul penal, nu este mai puţin adevărat
că ideea creării unui astfel de spaţiu era deja prezentă la începutul anilor 1970,
dezvoltându-se odată cu construcţia spaţiului comunitar. De asemenea, Tratatul de
la Lisabona, semnat la data de 13 decembrie 2007, întăreşte spaţiul penal european,
prevederile sale fiind promiţătoare în direcţia cooperării judiciare în materie
penală10.
Considerate ca fiind „laboratorul” UE, Acordurile Schengen din 14 iunie
1985, completate de Convenţia privind punerea în aplicare a Acordurilor Schengen
(din 19 iunie 1990), au accentuat fără îndoială dezvoltarea cooperării în materie
penală, ajutând la eficientizarea acestei activităţi. Acordurile Schengen au
6
De Kerchove, G., La cooperation policiere et judiciaire. De la cooperation intergouvernementale
a la methode communautaire, in Une Constitution pour l’Europe. Reflexions sur les transformations
du droit de l’Union europeenne (O. De Schutter et P. Nihoul coord.), Bruxelles, Larcier, 2004, pp.
197-237.
7
Antoniu, George, Activitatea normativă penală a Uniunii Europene (I), Revista de Drept Penal
nr.1/2007, pag. 9.
8
http://www.clr.ro/eBuletin/1_2009/Buletin_1_2009.pdf.
9
Paraschiv, Gavril, Drept penal al Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 4.
10
Bot, Sophie, Le mandat d’arret europeen, Editions Larcier, Bruxelles, 2009, pag. 17.

6
demonstrat astfel că este posibilă stabilirea unei veritabile cooperări între statele
membre.
Pentru funcţionarea şi realizarea obiectivelor UE, cât şi pentru apărarea
valorilor comune, este necesară menţinerea unei ordini juridice în spaţiul format de
statele Uniunii. Această ordine este guvernată, în prezent, cu preponderenţă, de
reglementări penale ale statelor membre, cât şi de reglementări ale Uniunii, care
sunt în continuă ascensiune, atât din punct de vedere al volumului, cât şi al
importanţei în lupta cu infracţionalitatea11.
La data de 7 mai 2009, Parlamentul European a adresat Consiliului UE o
Recomandare privind crearea unui spaţiu UE al justiţiei penale, motivată de
următoarele premise existente în spaţiul UE:
 administrarea justiţiei se înscrie în sfera competenţelor naţionale ale statelor
membre.
 prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, se vor extinde
competenţele UE în domeniul cooperării judiciare în materie penală,
introducându-se procedura legislativă de codecizie în acest domeniu,
desfiinţând sistemul pilonilor.
 Programul de la Haga, la fel ca şi Programul de la Tampere, a declarat
prioritară crearea unui spaţiu european de justiţie şi a subliniat că, pentru
consolidarea justiţiei, este necesar să se stabilească relaţii de încredere
reciprocă, să se aplice un program de recunoaştere reciprocă, să fie create
standarde echivalente pentru drepturile procedurale în cadrul procedurii
penale, să se alinieze actele cu putere de lege pentru a nu permite
infractorilor să profite de diferenţele dintre sistemele juridice şi pentru a
garanta cetăţenilor posibilitatea de a beneficia de protecţie indiferent de
locul unde se află pe teritoriul UE, precum şi în vederea dezvoltării în
continuare a Eurojust.
 potrivit Raportului Comisiei din 2 iulie 2008 privind punerea în aplicare a
Programului de la Haga pe anul 2007, rezultatele obţinute în domeniul
cooperării judiciare în materie penală au fost mai degrabă modeste, cu
blocaje la nivel politic şi întârzieri care au avut ca rezultat diminuarea
numărului de instrumente adoptate, în timp ce alte domenii, precum
cooperarea în materie civilă, gestionarea frontierelor, migraţia legală şi
ilegală şi politicile de azil, au evoluat în mod satisfăcător.
 procedurile penale au numeroase implicaţii importante asupra libertăţilor
fundamentale ale victimelor infracţiunilor, dar şi ale suspecţilor şi
inculpaţilor.
 protecţia drepturilor, precum dreptul la un proces echitabil, prezumţia de
nevinovăţie, dreptul la apărare, drepturile victimelor infracţiunilor,
principiul ne bis in idem şi garanţiile procedurale minime în ceea ce priveşte
arestul preventiv, sunt de o importanţă primordială în procedurile penale.

11
Paraschiv, Gavril, Drept penal al Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 9.

7
 cooperarea judiciară cotidiană în materie penală este încă bazată pe
instrumente de asistenţă reciprocă precum Convenţia privind asistenţa
reciprocă în materie penală din anul 2000 şi Convenţia Consiliului Europei
privind asistenţa reciprocă în materie penală.
 în limitele stabilite de obiectivele şi principiile dreptului european,
principiul recunoaşterii reciproce implică faptul că, în momentul
transmiterii unei decizii de către autoritatea judiciară competentă dintr-un
stat membru, aceasta devine direct şi pe deplin aplicabilă pe teritoriul
Uniunii, iar autorităţile judiciare din statul membru pe al cărui teritoriu
decizia poate fi aplicabilă oferă asistenţă pentru punerea acesteia în aplicare
ca şi cum ar fi fost o decizie emisă de autoritatea competentă din acel stat
membru, cu excepţia cazului în care instrumentul în cadrul căreia este
aplicată limitează executarea acesteia.
 implementarea principiului recunoaşterii reciproce, considerat drept „piatra
de temelie” a cooperării judiciare de la Consiliul European de la Tampere
până în prezent, rămâne un obiectiv departe de a fi atins şi trebuie să fie
dublat de un set uniform de garanţii şi protecţii procedurale.
 pentru a atinge un nivel maxim de eficienţă, principiul recunoaşterii
reciproce depinde în mare măsură de crearea unei culturi judiciare europene
comune bazate pe încredere reciprocă, principii comune, cooperare şi un
anumit nivel de armonizare, de exemplu, în ceea ce priveşte definirea
anumitor infracţiuni şi a sancţiunilor, şi de protecţia concretă a drepturilor
fundamentale, îndeosebi în ceea ce priveşte drepturile procedurale,
standardele minime referitoare la condiţiile şi revizuirea politicilor de
detenţie, drepturile prizonierilor şi mecanismele accesibile de acordare a
despăgubirilor.

1.2. Cadrul juridic european privind cooperarea judiciară în materie


penală

În pofida aparenţelor, în prezent nu mai este posibilă contestarea superpoziţiei


normelor naţionale, regionale şi mondiale şi nici abundenţa instituţiilor şi instanţelor
naţionale şi internaţionale, având competenţe lărgite. Aceste realităţi noi determină
evoluţia dreptului către sisteme interactive şi complexe12.
Acest fenomen de transformare a ordinii juridice la nivel internaţional
constituie la ora actuală una dintre dinamicile proeminente care străbat dreptul, ca
obiect de cercetare ştiinţifică. Dreptul penal, prin definiţie unul din elementele
fundamentale ale suveranităţii statelor, este o miză comună şi un subiect de discuţie
între autorităţile statelor. La scară europeană, aceste discuţii au condus la
construirea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie13.

12
Delmas-Marty, M., Les Forces imaginantes du droit: Le relatif et l’universel, Paris, Le Seuil,
2004, p. 7.
13
Megie, Antoine, L’Européanisation du pouvoir judiciaire: genèse et enjeux, Centre européen
Sciences Po Paris, 2007.

8
După trecerea a aproape 20 de ani de la crearea spaţiului european, definirea
dreptului penal a evoluat, de la o activitate exclusiv teritorializată şi naţională, la o
apropiere între state. Totuşi, transformările care afectează domeniul penal se referă
în prezent mai ales la sectorul procedurilor penale.
Cu toate acestea, este dificil să vorbim de existenţa unui drept penal
european sau chiar de o ordine judiciară europeană. Punerea în practică a unor
structuri cum ar fi magistraţii de legătură, reţeaua judiciară europeană sau Unitatea
Eurojust, se înscrie înainte de toate într-o logică vizând facilitarea asistenţei
europene, şi nu răspunde neapărat voinţei creării unei ordini penale europene14.
În materia dreptului penal, Tratatul Uniunii Europene15 stipulează faptul că
trebuie să existe o cooperare, care să se desfăşoare rapid, că trebuie evitat conflictul
dintre jurisdicţii şi că este necesară adoptarea de măsuri pentru facilitarea extrădării
inculpaţilor. Cooperarea judiciară are ca scop recunoaşterea reciprocă a deciziilor
judiciare, armonizarea legislativă şi dezvoltarea unor mecanisme de cooperare
operaţională pentru realizarea unui spaţiu de justiţie16.
Cooperarea judiciară în materie penală face parte împreună cu politica de
cooperare poliţienească din cel de-al treilea pilon al UE – Justiţie şi Afaceri
Interne. La nivel comunitar, există câteva reglementări cadru privind cooperarea
judiciară în materie penală. Pentru a proteja dreptul suveran al statelor membre în
privinţa incriminării şi sancţionării infracţiunilor, Titlul VI al Tratatului UE –
Justiţie şi Afaceri Interne – nu prevede aceleaşi tipuri de acte normative, ca în cazul
pieţei interne unice, precum regulamentul sau directiva, ci acte specifice, fie
dreptului internaţional (convenţii), fie acte noi (decizii şi decizii-cadru), ce au
caracteristici specifice în dreptul intern al statelor membre UE. Aşa se face, că
legislaţia cadru la nivel comunitar în domeniul cooperării în materie penală, este
dată, în majoritatea cazurilor, de convenţii internaţionale17.
Scopul final al activităţii de cooperare judiciară între diferite state îl
constituie reducerea la limite acceptabile a criminalităţii şi sporirea siguranţei
propriilor cetăţeni. Principala problemă care se ridică în actualul proces de
accelerare a globalizării constă în coordonarea strategiilor şi politicilor naţionale cu
strategiile, politicile şi regulamentele statuate şi acceptate pe plan internaţional. În
14
Adoptat la 22 aprilie 1996 de Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne al UE, dispozitivul magistraţilor
de legătură priveşte, potrivit acţiunii comune, un cadru de schimb de magistraţi de legătură vizând
ameliorarea cooperării judiciare între statele membre ale UE. La 29 iunie 1998, Consiliul European
a adoptat la Birmingham o altă acţiune comună stipulând crearea unei Reţele judiciare europene, al
cărei obiectiv este de asemenea facilitarea schimbului de informaţii între statele membre în
domeniul judiciar. Creată în urma unei decizii politice luate cu ocazia Summit-ului de la Tampere
din 15-16 octombrie 1999, unitatea de cooperare Eurojust constituie prima unitate judiciară
europeană multilaterală, marcând o veritabilă evoluţie instituţională în raport cu sistemul
magistraţilor de legătură şi cu Reţeaua judiciară europeană.
15
Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, intrat în vigoare la l
noiembrie 1993 şi modificat de Tratatul de la Amsterdam.
16
Ionel, Tiberiu-Marius, Dimensiunea juridică a implementării Acquis-ului Schengen în domeniul
securizării frontierelor naţionale (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I.Cuza”, Bucureşti,
pag. 328.
17
Justiţie şi Afaceri Interne, Centrul de Resurse Juridice, Editura Dacris, 2004, pag. 26.

9
ultimii ani, cooperarea judiciară internaţională a cunoscut noi şi diversificate forme,
unele legiferate prin norme juridice interne, altele prevăzute în diferite tratate şi
convenţii internaţionale18.
Cadrul juridic european privind cooperarea judiciară în materie penală s-a
dezvoltat începând cu anul 1957. În acel an, asistenţa în materie penală a statelor s-
a concretizat în adoptarea unei Convenţii europene privind extrădarea, încheiată la
Paris, la 13 decembrie 195719.
Această Convenţie va fi urmată de adoptarea la Strasbourg, la 20 aprilie
1959, a Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală. Documentul
stabileşte modalitatea de realizare a asistenţei juridice în materie penală, organele
competente să primească cereri de asistenţă judiciară formulate în temeiul
Convenţiei, precum şi cheltuielile ocazionate de îndeplinirea cererilor de asistenţă.
Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală,
adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, stabileşte autorităţile competente să
primească şi să urmărească soluţionarea cererilor de transfer de proceduri în
materie penală, atât pentru cele formulate în faza de urmărire penală, cât şi pentru
cele formulate în faza de judecată.
La sfârşitul anilor 1970, odată cu emergenţa problemei luptei împotriva
terorismului, au fost elaborate noi acte normative pentru îmbunătăţirea cooperării
penale între Statele Membre. La acel moment asistăm la o multiplicare a proiectelor
de acte normative, care nu vor fi niciodată puse în aplicare datorită opoziţiei dintre
state. Însărcinat cu elaborarea unei convenţii prin care statele să se angajeze să
aresteze şi să extrădeze persoanele implicate în luarea de ostatici, a fost înfiinţat ad-
hoc primul Grup de Lucru de către Consiliul Europei. La propunerea Belgiei, la
data de 20 ianuarie 1977, a fost prezentată o Convenţie pentru reprimarea
terorismului. Totuşi, mai multe state au refuzat să ratifice acest act normativ, în
principal datorită eterogenităţii sistemelor judiciare20.
Acest blocaj a condus la adoptarea Acordului de la Dublin din 4 decembrie
1979; acesta prevedea aplicarea Convenţiei Consiliului Europei doar între statele
membre ale Comunităţii Europene, obligând toate ţările semnatare să urmărească şi
să extrădeze autorii de fapte de terorism.
Convenţia europeană privind transferul persoanelor condamnate, adoptată la
Strasbourg la 21 martie 1983 şi Protocolul adiţional la această Convenţie adoptat tot
la Strasbourg, la 18 decembrie 1987, reglementează transferul persoanelor
condamnate în străinătate.

18
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 5.
19
Convenţia europeană privind extrădarea şi Protocoalele sale adiţionale încheiate la Strasbourg, la
15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978, prevăd modul de realizare a extrădării de către un stat membru
a propriilor săi cetăţeni către un alt stat membru pe teritoriul căruia cetăţenii respectivi au săvârşit
fapte penale.
20
Megie, Antoine, L’Européanisation du pouvoir judiciaire: genèse et enjeux, Centre européen
Sciences Po Paris, 2007.

10
Problema cooperării judiciare în materie penală a fost relansată în mod
veritabil odată cu adoptarea Acordului Schengen, semnat la 14 iunie 1985 şi
completat de Convenţia de punere în aplicare a Acordului, din 19 iunie 1990. Chiar
dacă obiectivul cel mai important al acestor acorduri este suprimarea graduală a
controalelor la frontierele interne, în scopul facilitării liberei circulaţii a
persoanelor, el este însoţit de un dispozitiv ce prevede întărirea cooperării judiciare
în domeniul extrădării şi al transferului executării hotărârilor judecătoreşti penale21.
Cooperarea judiciară în materie penală îşi găseşte reglementarea în cadrul
Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen în Titlul III intitulat
„Poliţia şi securitatea”, în cuprinsul Capitolului 2 (asistenţa judiciară în materie
penală), al Capitolului 3 (aplicarea principiului non bis in idem), al Capitolului 4
(extrădarea), precum şi în Capitolul 5 (transferul executării hotărârilor
judecătoreşti penale).
Cooperarea judiciară în materie penală a devenit, odată cu intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht în noiembrie 1993, o problemă prioritară atât
pentru Statele Membre ale UE, cât şi pentru Consiliul European. Cooperarea între
Statele Membre în domeniul JAI este desfăşurată în cadrul celui de-al treilea pilon
al UE. Cooperarea în domeniul JAI apropie ministerele de justiţie şi de interne din
Statele Membre ale UE, precum şi serviciile acestora. Ea permite dialogul,
asistenţa, desfăşurarea de activităţi în comun, cooperarea între serviciile de poliţie,
vamale, serviciile de imigraţie şi de justiţie din Statele Membre.
Tratatul de la Amsterdam din 1997 reprezintă o etapă fundamentală în
evoluţia celui de-al treilea pilon al UE, la nivelul arhitecturii instituţionale şi
juridice. Pornind de la această bază juridică, doi ani mai târziu este iniţiat
Programul Tampere, prin instaurarea unei acţiuni comune. Această acţiune are ca
scop facilitarea şi accelerarea cooperării între statele membre la nivel procedural
(mai ales în domeniul extrădării). Ea vizează de asemenea adoptarea progresivă a
măsurilor instaurând reguli minime referitoare la elementele constitutive ale
infracţiunilor penale şi sancţiunile aplicabile22.
La 29 iunie 1998, Consiliul Europei adoptă la Birmingham o altă acţiune
comună, vizând crearea unei Reţele judiciare europene, al cărei obiectiv este
favorizarea schimbului de informaţii între statele membre în domeniul judiciar.
Punerea în practică a unei asemenea structuri se înscrie o dată în plus către o
apropiere bilaterală, facilitând contactele informale şi temporare.
Conform Concluziilor Consiliului European întrunit la Tampere, la 15-16
octombrie 1999, în special punctul 33, principiul recunoaşterii reciproce ar trebui
să devină piatra de temelie a cooperării judiciare în cadrul UE. La 29 noiembrie
2000, Consiliul UE, în conformitate cu Concluziile de la Tampere, a adoptat un

21
Fontanaud, D., Les accords de Schengen, Problèmes politiques et sociaux, Paris, La
Documentation française, n° 763-764, 15 mars 1996; Domenach, J., La sécurité intérieure en
Europe, Clefs, Montchrestien, 1998.
22
Megie, Antoine, L’Européanisation du pouvoir judiciaire: genèse et enjeux, Centre européen
Sciences Po Paris, 2007.

11
program de măsuri pentru punerea în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce
în materie penală.
Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie
1999, conţine, pe lângă aspecte de drept substanţial, şi norme procedurale care
privesc asistenţa judiciară internaţională în domeniul penal. Astfel că, statele au
obligaţia de a-şi acorda ajutor reciproc şi asistenţă în combaterea infracţiunilor de
corupţie.
La nivelul UE sunt o serie de convenţii care reglementează cooperarea
statelor în materie penală. Astfel, sunt în vigoare: Convenţia UE privind procedura
simplificată a extrădării între statele membre, adoptată la 10 decembrie 1995,
Convenţia UE privind extrădarea între statele membre, adoptată la 27 septembrie
1996, Convenţia UE referitoare la asistenţa judiciară în materie penală, adoptată la
29 mai 2000, Protocolul Convenţiei UE de asistenţă judiciară în materie penală din
16 octombrie 2001 şi Decizia-cadru a Consiliului UE din 13 iunie 2002, privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre. Toate
aceste acte normative constituie cadrul reglementărilor în materie de cooperare
judiciară penală la nivel european, instituind reguli comune tuturor statelor în
vederea realizării coeziunii politicilor de cooperare juridică23.
Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană,
a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a anumitor acte conexe,
semnat în 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003, acordă o
importanţă deosebită activităţii de cooperare judiciară în materie penală,
reglementând în cuprinsul art.31 faptul că „acţiunea comună în domeniul
cooperării judiciare în materie penală vizează, printre altele:
a) facilitarea şi accelerarea cooperării între ministerele competente şi
autorităţile judiciare competente sau echivalentele acestora din statele membre în
materie de procedură şi executare a deciziilor, inclusiv, dacă este cazul, prin
intermediul Eurojust;
b) facilitarea extrădării între statele membre;
c) asigurarea compatibilităţii normelor aplicabile în statele membre, în
măsura necesară îmbunătăţirii acestei cooperări;
d) prevenirea conflictelor de competenţe între statele membre;
e) adoptarea progresivă a măsurilor de instituire a unor norme minimale
referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile
în domeniul crimei organizate, al terorismului şi al traficului de droguri”.
Decizia-cadru nr.2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre a
reprezentat prima măsură concretă de punere în aplicare a principiului recunoaşterii
reciproce în domeniul dreptului penal 24 . Prin acest document comunitar, s-a
materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 şi

23
Justiţie şi Afaceri Interne, Centrul de Resurse Juridice, Editura Dacris, 2004, pag. 28.
24
După cum se arată în preambulul deciziei-cadru, mandatul de arestare european este prima măsură
concretă în domeniul dreptului penal, care implementează principiul recunoaşterii reciproce, pe care
Consiliul European o aprecia ca fiind „cheia de boltă” a cooperării judiciare.

12
16 octombrie 1999 ca, între statele membre ale UE, să se înlocuiască procedura
formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse
privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu
o procedură de predare simplificată, respectiv de a se accelera procedura formală de
extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecăţii. La
luarea deciziei instituirii unui mandat de arestare european, care să înlocuiască
procedura formală de extrădare prevăzută de documentele internaţionale referitoare
la extrădare, s-a avut în vedere, în primul rând, obiectivul propus, ca UE să devină
o zonă a libertăţii, securităţii şi justiţiei, care nu poate fi atins în mod optim în
sistemul actual de convenţii de extrădare, care instituie o procedură de extrădare
formală şi greoaie25.
Între măsurile menite a da viaţă principiului recunoaşterii reciproce
prevăzute în programul adoptat de Consiliu la 29 noiembrie 2000, se afla şi
adoptarea unui instrument privind indisponibilizarea probelor sau a bunurilor. Acest
instrument a fost adoptat ca Decizia-cadru nr.2003/577/JAI a Consiliului din 22
iulie 2003 privind executarea, în cadrul Uniunii Europene, a ordinelor de
indisponibilizare a bunurilor sau a probelor.
Obiectul de reglementare al acestei decizii-cadru îl constituie, potrivit art.1,
stabilirea normelor în temeiul cărora un stat membru recunoaşte şi execută pe
teritoriul său un ordin de indisponibilizare26 emis de o autoritate judiciară a unui alt
stat membru în cadrul unei proceduri penale. Actul comunitar abordează necesitatea
recunoaşterii reciproce imediate a ordinelor pentru a preveni distrugerea,
transformarea, mutarea, transferul sau eliminarea probelor. Cu toate acestea,
aceasta se referă numai la o parte a spectrului cooperării judiciare în materie penală
în ceea ce priveşte probele, iar transferul ulterior al probelor este lăsat la latitudinea
procedurilor de asistenţă reciprocă. Art.5 din decizia-cadru instituie principiul
recunoaşterii şi executării imediate a ordinului de indisponibilizare, fără nicio altă
formalitate. Autoritatea judiciară de executare ia fără întârziere măsurile necesare
executării imediate a ordinului, în acelaşi mod ca şi în cazul unui ordin de
indisponibilizare emis de o autoritate a statului de executare, cu excepţia cazului în
care invocă unul dintre motivele de nerecunoaştere sau de neexecutare permise de
art.7 sau unul dintre motivele de amânare prevăzute în art.8.
Un alt act normativ important în aplicarea principiului recunoaşterii
reciproce este Decizia-cadru a Consiliului 2005/214/JAI din 24 februarie 2005
privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare.
Conform art.1, lit.a din Decizia-Cadru, prin „pedeapsă pecuniară” se înţelege
obligaţia de a plăti:
 o sumă de bani pe baza unei condamnări pentru o faptă prevăzută în
hotărâre;

25
http://www.cdep.ro/proiecte/2004/300/70/7/em377.pdf.
26
Prin „ordin de indisponibilizare”, potrivit art.2, lit.c din decizia-cadru, se înţelege “orice măsură
luată de o autoritate judiciară competentă a statului emitent pentru a împiedica în mod provizoriu
orice operaţiune de distrugere, transformare, deplasare, transfer sau înstrăinare a unui bun care
poate face obiectul unei confiscări sau a unui element de probă”.

13
 despăgubirile acordate prin aceeaşi hotărâre victimelor, atunci când victima
nu se poate constitui parte civilă şi instanţa acţionează în exercitarea
competenţei sale penale;
 o sumă de bani reprezentând cheltuielile judiciare;
 o sumă de bani pentru un fond public sau pentru o organizaţie de protecţie a
victimelor, impusă prin aceeaşi hotărâre.
Obiectivul Deciziei-Cadru a Consiliului nr.2006/783/JAI din 6 octombrie
2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce ordinelor de confiscare
îl constituie stabilirea unor reguli potrivit cărora un stat membru trebuie să
recunoască şi să execute pe teritoriul său un ordin de confiscare27 emis de o instanţă
competentă în materie penală a unui alt stat membru. Prevederile privind
transmiterea şi executarea ordinului de confiscare sunt similare cu cele ale deciziei-
cadru privind ordinul de indisponibilizare a bunurilor sau probelor.
De asemenea, la nivel european s-a considerat necesar să se îmbunătăţească
mai mult cooperarea judiciară prin aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a
hotărârilor judecătoreşti, sub forma unui mandat european de obţinere a probelor, în
scopul obţinerii de obiecte, documente şi date în vederea utilizării acestora în cadrul
procedurilor în materie penală. Astfel, la data de 18 decembrie 2008, a fost adoptată
Decizia-Cadru nr.2008/978/JAI a Consiliului privind mandatul european de
obţinere a probelor, în scopul obţinerii de obiecte, documente şi date, în vederea
utilizării acestora în cadrul procedurilor în materie penală.
Cooperarea judiciară în materie penală este reglementată şi în Tratatul de
la Lisabona, în cadrul Capitolului 4 din Titlul V intitulat „Spaţiul de Libertate,
Securitate şi Justiţie”. Art.69A din Tratatul de la Lisabona prevede faptul că
„activitatea de cooperare judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se
întemeiază pe principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a
deciziilor judiciare şi include apropierea actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre”.
Pentru punerea în aplicare a acestui deziderat, Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă
măsurile privind:
a) instituirea unor norme şi proceduri care să asigure recunoaşterea, în
întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătoreşti şi decizii judiciare;
b) prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă între statele
membre;
c) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie;
d) facilitarea cooperării dintre autorităţile judiciare sau echivalente ale
statelor membre în materie de urmărire penală şi executare a deciziilor.
În măsura în care este necesar pentru a facilita recunoaşterea reciprocă a
hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor judiciare, precum şi cooperarea poliţienească
şi judiciară în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European
27
Potrivit art.2, lit.c din decizia-cadru, „ordin de confiscare” înseamnă o „pedeapsă sau măsură
definitivă aplicată de o instanţă judecătorească în urma unei proceduri referitoare la infracţiuni sau
fapte care a condus la o privare definitivă de bunuri”.

14
şi Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot stabili norme minime. Aceste norme minime iau în considerare
diferenţele existente între tradiţiile juridice şi sistemele de drept ale statelor
membre28. Acestea se referă la:
 admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;
 drepturile persoanelor în procedura penală;
 drepturile victimelor criminalităţii;
 alte elemente speciale ale procedurii penale pe care Consiliul le-a identificat
în prealabil printr-o decizie; pentru adoptarea acestei decizii, Consiliul
hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.
În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de
directivă ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiţie
penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura
legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul
European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului,
prin aceasta încetând suspendarea procedurii legislative ordinare29.
În cuprinsul art.69B din Tratatul de la Lisabona, se stipulează faptul că
Parlamentul European şi Consiliul pot stabili norme minime cu privire la definirea
infracţiunilor şi a sancţiunilor în domenii ale criminalităţii de o gravitate deosebită
de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni
ori din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună. Aceste
domenii ale criminalităţii sunt următoarele: terorismul, traficul de persoane şi
exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit
de arme, spălarea banilor, corupţia, contrafacerea mijloacelor de plată,
criminalitatea informatică şi criminalitatea organizată30.
În cazul în care apropierea actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre în materie penală se dovedeşte indispensabilă
pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într-un
domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare, prin directive31 se pot
stabili norme minime referitoare la definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în
domeniul în cauză32.
28
Adoptarea normelor minime nu împiedică statele membre să menţină sau să adopte un nivel mai
ridicat de protecţie a persoanelor.
29
În acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în care cel puţin nouă state membre doresc
instituirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de directivă respectiv, acestea
informează Parlamentul European, Consiliul şi Comisia în consecinţă. În acest caz, autorizarea de a
institui o formă de cooperare consolidată, prevăzută la art.10, alin.(2) din Tratatul privind Uniunea
Europeană şi la art.280D, alin.(1) din Tratatul de la Lisabona se consideră acordată şi se aplică
dispoziţiile privind formele de cooperare consolidată.
30
În funcţie de evoluţia criminalităţii, Consiliul poate adopta o decizie care să identifice alte
domenii ale criminalităţii care îndeplinesc criteriile prevăzute. Consiliul hotărăşte în unanimitate,
după aprobarea Parlamentului European.
31
Directivele se adoptă printr-o procedură legislativă ordinară sau specială identică cu cea utilizată
pentru adoptarea măsurilor de armonizare în cauză.
32
În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de directivă ar aduce atingere
aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiţie penală, acesta poate solicita sesizarea

15
Art.69C din Tratatul de la Lisabona conferă atribuţii Parlamentului
European şi Consiliului pentru stabilirea de măsuri în scopul încurajării şi sprijinirii
acţiunii statelor membre în domeniul prevenirii criminalităţii, excluzând orice
armonizare a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor
membre.
Art.69D face referire la Eurojust, organism care are misiunea de a susţine şi
consolida coordonarea şi cooperarea dintre autorităţile naţionale de cercetare şi
urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate care afectează două
sau mai multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze comune, prin
operaţiuni întreprinse de autorităţile statelor membre şi de Europol şi prin
informaţii furnizate de acestea. Structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi
atribuţiile Eurojust sunt stabilite prin regulamente adoptate de Parlamentul
European şi de Consiliu 33 . De asemenea, potrivit Tratatului de la Lisabona,
atribuţiile Eurojust pot include:
a) începerea de cercetări penale, precum şi propunerea de începere a
urmăririi penale efectuate de autorităţile naţionale competente, în special cele
referitoare la infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;
b) coordonarea cercetărilor şi a urmăririlor penale34 prevăzute la litera (a);
c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluţionarea conflictelor
de competenţă şi prin strânsa cooperare cu Reţeaua Judiciară Europeană.
Art.69E din Tratatul de la Lisabona prevede posibilitatea instituirii de către
Consiliul UE35 a unui Parchet European, pornind de la Eurojust, pentru combaterea
infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Parchetul
European are competenţa de a cerceta, de a urmări şi de a trimite în judecată, după
caz în colaborare cu Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii. De asemenea, Parchetul European exercită în faţa
instanţelor competente ale statelor membre acţiunea publică în legătură cu aceste
infracţiuni.

Consiliului European. În acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri, în
caz de consens, Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul
Consiliului, prin aceasta încetând suspendarea procedurii legislative ordinare.
33
Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, condiţiile de implicare a Parlamentului European şi a
parlamentelor naţionale la evaluarea activităţilor Eurojust.
34
În cadrul urmăririlor penale, actele oficiale de procedură judiciară sunt îndeplinite de autorităţile
naţionale competente.
35
Consiliul hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European. În cazul în care nu
există unanimitate, un grup compus din cel puţin nouă state membre poate solicita ca proiectul de
regulament să fie trimis spre examinare Consiliului European. În acest caz, procedura în cadrul
Consiliului se suspendă. După dezbateri, în cazul realizării unui consens, Consiliul European, în
termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare.

16
1.3. Legislaţia naţională în domeniul cooperării judiciare în materie
penală

În condiţiile în care criminalitatea transnaţională organizată a dobândit,


odată cu deschiderea frontierelor, o amploare din ce în ce mai mare, cooperarea
judiciară internaţională în materie penală constituie, alături de cooperarea
poliţienească, singurul mijloc eficient de a răspunde acestui fenomen.
În acest context, cooperarea judiciară internaţională în materie penală a
reprezentat o componentă importantă a capitolului 24 al negocierilor de aderare a
României la UE – Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI),
având în vedere obiectivul creării unui spaţiu comun de libertate, securitate şi de
justiţie.
Progresele înregistrate de România pe plan legislativ în acest domeniu au
fost apreciate atât în Raportul comprehensiv de monitorizare al Comisiei Europene
din 16 mai 2006, cât şi în Raportul din 26 septembrie 2006, constituind premise
importante pentru integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie
al UE.
Dispoziţiile instrumentelor adoptate la nivelul Consiliului Europei
reglementează la acest moment relaţiile de cooperare judiciară în materie penală
între România şi statele membre UE, şi implicit statele Schengen, parte la aceste
convenţii, precum şi relaţiile cu celelalte state europene nemembre UE şi non-
europene care au ratificat aceste instrumente36.
România a ratificat cele mai importante instrumente multilaterale în
domeniul asistenţei judiciare internaţionale în materie penală sau conţinând
dispoziţii în această materie, adoptate sub egida ONU şi a Consiliului Europei. De
asemenea, ţara noastră a încheiat, de-a lungul timpului, numeroase înţelegeri
bilaterale privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală.
Pentru a facilita aplicarea acestor instrumente internaţionale, şi, în special a
Convenţiei europene de extrădare (încheiată la Paris, la 13 decembrie 1957), cu
Protocoalele sale adiţionale (adoptate la Strasbourg, la 15 octombrie 1975 şi 17
martie 1978), a Convenţiei europene de asistenţă judiciară internaţională în materie
penală (adoptată la Strasbourg, la 20 aprilie 1959) şi a Primului său Protocol
adiţional (adoptat la Strasbourg, la 18 decembrie 1997), toate ratificate de România,
în anul 2001 au fost adoptate următoarele acte normative: Legea nr.296/2001
privind extrădarea, Legea nr.704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în
materie penală şi Legea nr.756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în
străinătate37.
Cele trei acte normative adoptate în anul 2001 au constituit, până la
adoptarea Legii nr.302/2004, un cadru juridic suficient pentru desfăşurarea
cooperării judiciare internaţionale în materie penală în baza instrumentelor
multilaterale susmenţionate.

36
http://www.schengen.mira.gov.ro/Documente/pas%20romana%202008.pdf.
37
http://www.cdep.ro/proiecte/2004/300/70/7/em377.pdf.

17
Acquis-ul în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală
se află într-o continuă evoluţie, dată fiind necesitatea de „a ţine pasul” cu formele
noi ale criminalităţii transnaţionale.
Astfel, la nivelul Consiliului Europei a fost adoptat, la 8 noiembrie 2001, cel
de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară
internaţională în materie penală, care reglementează noi forme de asistenţă
judiciară, cum ar fi: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă etc.
De asemenea, prin acest protocol se reglementează situaţiile în care autorităţile
judiciare pot comunica direct.
Dispoziţiile celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de
asistenţă judiciară internaţională în materie penală sunt armonizate cu cele ale
Convenţiei UE privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, adoptată
la 29 mai 2000, care este, de asemenea, parte a acquis-ului obligatoriu în domeniul
JAI38.
De asemenea, în materia extrădării, Convenţiile din 1995 şi 1996 privind
procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene şi,
mai ales Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre
reprezintă evoluţii semnificative faţă de Convenţia Consiliului Europei din 1957.
Aceste noi reglementări au devenit obligatorii pentru România din momentul
aderării la UE.
Având în vedere aspectele menţionate anterior, s-a impus de urgenţă
modificarea şi completarea legislaţiei române în domeniul cooperării judiciare
internaţionale în materie penală, pentru a fi pe deplin armonizată cu acquis-ul
comunitar în domeniu39. Astfel, pentru reglementarea unitară a tuturor formelor de
cooperare sau asistenţă judiciară internaţională în materie penală, legiuitorul român
a adoptat Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală40.
În prezent, cadrul juridic intern care reglementează cooperarea judiciară cu
statele membre ale UE este reprezentat, cu precădere, de Legea nr.302/2004, cu
modificările şi completările ulterioare 41 , precum şi de Legea nr.85/2008 pentru

38
România se află printre primele 10 state care au ratificat cel de-al doilea Protocol adiţional la
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie
2001 (Legea nr. 368/2004). Cel de-al doilea Protocol a intrat în vigoare pentru România la 1 martie
2005.
39
Totodată, procesul de integrare europeană a României a impus revizuirea cadrului constituţional
privind extrădarea, pentru a permite extrădarea din România a cetăţenilor români, pe baza
convenţiilor internaţionale şi de reciprocitate, în condiţiile legii.
40
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.594 din 1 iulie 2004.
41
Evoluţia permanentă a acquis-ului comunitar în domeniul cooperării judiciare în materie penală,
precum şi constatarea, în aplicarea Legii nr.302/2004 de către judecători, procurori, poliţişti şi
reprezentanţii direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei, a existenţei unor reglementări
perfectibile, a impus modificarea şi completarea acestui act normativ prin Legea nr.224/2006 şi
Legea nr.222/2008.

18
aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.123/2007 privind unele măsuri
pentru consolidarea cooperării judiciare cu statele membre ale Uniunii Europene.
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală este structurată în 8 titluri, Titlul I – „Dispoziţii generale”, reglementând
domeniul de aplicare şi principiile care guvernează cooperarea judiciară
internaţională în materie penală.
Titlul II – „Extrădarea” este armonizat cu dispoziţiile Convenţiei din 1995
privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii
Europene din 10 martie 1995 şi ale Convenţiei de extrădare între statele membre ale
Uniunii Europene din 27 septembrie 1996.
Titlul III – „Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii
Europene în baza unui mandat european de arestare şi predare”, transpune
prevederile Deciziei-Cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre, intrând în vigoare de la data aderării României la UE, înlocuind în relaţia
cu statele membre, dispoziţiile legale privind extrădarea.
Titlul IV – „Transferul de proceduri în materie penală” reglementează
condiţiile în care acesta se poate efectua, completând cadrul juridic în materie
reprezentat de Legea nr.704/200142 şi legile de ratificare a Convenţiei europene de
asistenţă judiciară internaţională în materie penală şi a Convenţiei europene privind
transferul de proceduri în materie penală. În materia transferului de proceduri în
materie penală, Titlul IV din Legea nr.302/2004 a fost completat prin Legea
nr.224/200643 cu un nou capitol, Capitolul II1 care conţine dispoziţii pentru punerea
în aplicare a dispoziţiilor privind principiul „ne bis in idem” – art.54 din Convenţia
Schengen.
Titlul V – „Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor
judiciare” facilitează aplicarea Convenţiei europene privind valoarea internaţională
a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 197044. Dispoziţiile acestui titlu
reglementează procedurile de recunoaştere şi executare în România a hotărârilor
penale străine şi prin care se solicită recunoaşterea şi executarea în străinătate a
hotărârilor penale pronunţate de instanţele române. Aceste dispoziţii sunt în
concordanţă cu exigenţele UE privind recunoaşterea reciprocă a hotărârilor
penale45.
Titlul VI – „Transferarea persoanelor condamnate” se aplică în domeniul
transferării persoanelor condamnate, în conformitate cu normele cuprinse în

42
Legea nr.704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală a fost abrogată prin
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
43
Legea nr.224/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I,
nr.534 din 21 iunie 2006.
44
Convenţia a fost ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr.90/1999, aprobată prin
Legea nr.35/2000.
45
http://www.cdep.ro/proiecte/2004/300/70/7/em377.pdf.

19
tratatele internaţionale la care România este parte, iar în absenţa acestora, pe bază
de reciprocitate.
Titlul VII – „Asistenţa judiciară în materie penală” reglementează
principalele forme de asistenţă judiciară internaţională (comisiile rogatorii
internaţionale; audierile prin videoconferinţă; înfăţişarea în statul solicitant a
martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite; notificarea actelor de procedură
care se întocmesc ori se depun într-un proces penal; cazierul judiciar; alte forme de
asistenţă). Acest titlu este armonizat cu prevederile Convenţiei Uniunii Europene
privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală şi dispoziţiile celui de-al
doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară
internaţională în materie penală.
Totodată, în materia asistenţei judiciare în materie penală, au fost introduse
dispoziţii care transpun integral prevederile referitoare la asistenţa judiciară din
Convenţia Schengen. Astfel, Titlul VII – „Asistenţa judiciară în materie penală” a
fost completat, fiind introdus un nou capitol, Capitolul 2 „Dispoziţii privind
asistenţa judiciară aplicabile în relaţia cu Statele Membre UE”, fiind structurat pe
două secţiuni: Secţiunea 1, care cuprinde dispoziţii pentru punerea în aplicare a
Convenţiei Schengen (art.49, art.51, art.52 şi art.53) şi Secţiunea 2 prin care au fost
introduse dispoziţii în aplicarea Protocolului din 2001 adiţional la Convenţia
încheiată de Consiliu, în baza art.34 din Tratatul Uniunii Europene, la 29 mai 2000,
cu privire la asistenţa judiciară în materie penală între Statele Membre UE privind
informaţiile referitoare la conturile bancare, operaţiunile bancare, precum şi cele
obţinute ca urmare a monitorizării conturilor bancare46.
Titlul VIII din Legea nr.302/2004 conţine dispoziţii finale referitoare la
abrogarea unor acte normative.
Legea nr.58/2006 pentru ratificarea Acordului privind cooperarea între
România şi Eurojust, semnat la Bruxelles la 2 decembrie 2005, şi pentru
reglementarea unor măsuri referitoare la reprezentarea României la Eurojust, în
perioada ce precede aderării şi după data aderării la Uniunea Europeană47, asigură
cadrul adecvat cooperării cu Eurojust. De la data aderării, Acordul privind
cooperarea între România şi Eurojust şi-a încetat efectele, în relaţia dintre România
şi Eurojust fiind aplicabilă Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a
Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate
(2002/187/JAI).
Având în vedere evenimentele recente din unele state membre, care au
impus o reacţie fermă şi neîntârziată a autorităţilor române şi în domeniul
cooperării judiciare în materie penală, la data de 5 noiembrie 2007, a fost adoptată
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.123/2007 privind unele măsuri pentru
consolidarea cooperării judiciare cu statele membre ale Uniunii Europene48. Actul

46
http://www.schengen.mira.gov.ro/Documente/pas%20romana%202008.pdf
47
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.300 din 4 aprilie 2006.
48
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.751 din 6 noiembrie 2007.

20
normativ a fost ulterior aprobat cu modificări şi completări, prin Legea nr.85 din 8
aprilie 200849.
Titlul I al actului normativ creează cadrul juridic pentru trimiterea, pe baza
unor înţelegeri bilaterale sau acorduri multilaterale, a unor magistraţi de legătură în
statele membre ale Uniunii Europene sau, dacă este cazul, şi în state terţe, în
aplicarea Acţiunii comune din 22 aprilie 1996, adoptată de Consiliu în temeiul
art.K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind crearea unui cadru pentru
schimbul de magistraţi de legătură, în scopul îmbunătăţirii cooperării judiciare între
statele membre ale Uniunii Europene.
Prin Titlul II a fost creat cadrul juridic pentru facilitarea aplicării Deciziei
2002/187/JAI a Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul
consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate. Astfel, sunt
reglementate în detaliu drepturile şi obligaţiile membrului român al Eurojust,
procedura de cooperare între autorităţile române şi Eurojust, precum şi procedura
de desemnare a membrului român în Autoritatea Comună de Supraveghere a
Eurojust (Joint Supervisory Board).
Titlul III, intitulat „Punctele de contact ale României pentru reţelele
judiciare europene şi reţelele judiciare române”, reglementează procedura de
numire a punctelor de contact ale României pentru reţelele judiciare europene,
precum şi de constituire a reţelelor judiciare române.
La data de 24 octombrie 2008, a fost adoptată Legea nr.222/2008 pentru
modificarea şi completarea Legii nr.302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală50. Principalele noutăţi aduse de acest act normativ
sunt următoarele51:
 Asigură transpunerea unor noi decizii-cadru ale Consiliului bazate pe
principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor: Decizia-Cadru
nr.2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în
Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a
probelor, Decizia-Cadru nr.2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie
2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor
financiare şi Decizia-Cadru nr.2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind
aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare;
 Îmbunătăţeşte cadrul legislativ în materia mandatului european de
arestare 52 , ţinând seama de propunerile şi constatările practicienilor ca
urmare a primelor luni de aplicare a acestui instrument de cooperare
judiciară în materie penală;
 Elimină unele neconcordanţe legislative constatate în materia extrădării.

49
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.292 din 15 aprilie 2008.
50
Legea a fost publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.758 din 10 noiembrie 2008.
51
http://www.just.ro/Portals/0/CooperareJudiciara/JustInfo/DOC%20informare.PDF
52
Modificările aduse nu urmăresc să schimbe substanţa reglementării, cu atât mai mult cu cât
România a notificat deja Secretariatului General al Consiliului UE declaraţiile sale privind
modalitatea de transpunere a deciziei-cadru nr.584/JAI din 13 iunie 2002.

21
1.4. Analiza limitelor şi vulnerabilităţilor cooperării judiciare în
materie penală

Dezvoltarea unui spaţiu comun al justiţiei, al libertăţii şi al siguranţei a


devenit o dimensiune esenţială a construcţiei europene, care se bazează pe un
echilibru între libera circulaţie a persoanelor, creşterea siguranţei cetăţenilor
europeni şi respectul drepturilor fundamentale şi al libertăţilor individuale.
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie al UE intră într-o fază decisivă.
Începând din 1999, Consiliul UE a adoptat două planuri cincinale: Programul de la
Tampere (1999-2004) şi Programul de la Haga (2004-2009). După zece ani,
obiectivele stabilite la Tampere nu au fost atinse.
În opinia noastră, UE nu este încă un spaţiu comun de libertate, securitate şi
justiţie. Politicile din domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală
s-au bazat pe o logică interguvernamentală, pe un climat de vădită neîncredere şi pe
principiul unanimităţii, ceea ce a îngreunat substanţial adoptarea unei legislaţii
comune la nivel european.
Într-un spaţiu marcat de o mobilitate în creştere, prioritatea trebuie să o
constituie dezvoltarea şi promovarea unui spaţiu judiciar european pentru cetăţeni,
înlăturând obstacolele actuale în calea exercitării drepturilor acestora. Prin urmare,
hotărârile judecătoreşti trebuie să fie recunoscute şi executate de la un stat membru
la altul fără dificultăţi. Sistemele judiciare ale celor 27 de state membre ale UE ar
trebui să poată funcţiona împreună, într-un mod coerent şi eficient, respectând
tradiţiile juridice naţionale.
Dezvoltarea acţiunilor la nivel european, alături de o mai bună coordonare
cu acţiunile de la nivel regional şi naţional, sunt esenţiale pentru a se asigura
protecţia împotriva ameninţărilor transnaţionale. Terorismul şi criminalitatea
organizată, traficul de droguri, corupţia, traficul de fiinţe umane, facilitarea trecerii
ilegale a frontierei şi traficul de arme, printre altele, continuă să pună la încercare
securitatea internă a UE. Criminalitatea transfrontalieră la scară largă a devenit o
problemă urgentă care necesită un răspuns clar şi cuprinzător. Acţiunile UE vor
intensifica eforturile depuse de autorităţile competente ale statelor membre şi vor
îmbunătăţi rezultatele acţiunilor acestora.
În confruntarea cu criminalitatea transfrontalieră, suntem de părere că ar
trebui să se depună mai multe eforturi pentru a se eficientiza cooperarea judiciară.
Instrumentele adoptate trebuie să fie mai uşor de utilizat şi să se concentreze asupra
problemelor care apar în mod constant în cooperarea transfrontalieră, precum
chestiunile privind termenele şi condiţiile lingvistice sau principiul
proporţionalităţii. Pentru a îmbunătăţi cooperarea bazată pe recunoaştere reciprocă,
ar trebui soluţionate de asemenea unele chestiuni de principiu. De exemplu, ar
putea fi necesară o abordare orizontală cu privire la problemele recurente pe
parcursul negocierilor cu privire la instrumente. Apropierea, acolo unde este
necesar, a dreptului material şi procedural ar trebui să faciliteze recunoaşterea
reciprocă.

22
Victimelor criminalităţii sau martorilor aflaţi în pericol li se poate oferi o
protecţie specială, care ar trebui să fie aplicată la nivel de Uniune. De asemenea,
considerăm că ar trebui să se urmărească instituirea unui sistem cuprinzător pentru
obţinerea probelor în cazurile cu o dimensiune transfrontalieră, pe baza principiului
recunoaşterii reciproce. Instrumentele existente în acest domeniu constituie un
regim fragmentar. Este necesară o nouă abordare, pe baza principiului recunoaşterii
reciproce, dar de asemenea, trebuie să se ia în considerare flexibilitatea sistemului
tradiţional de asistenţă judiciară reciprocă. Acest nou model ar putea să aibă un
domeniu de aplicare mai larg şi ar trebui să includă cât mai multe tipuri de probe
posibil, ţinând seama de măsurile vizate.
În domeniul cooperării judiciare, este necesar ca statele membre şi Eurojust
să pună în aplicare integral Decizia 2009/426 a Consiliului din 16 decembrie 2008
privind consolidarea Eurojust, care, împreună cu Tratatul de la Lisabona, oferă
posibilitatea dezvoltării în continuare a Eurojust în următorii ani, inclusiv în ceea ce
priveşte iniţierea de anchete şi soluţionarea conflictelor de competenţă. Pe baza
unei evaluări a punerii în aplicare a acestui instrument, ar putea fi luate în
considerare noi posibilităţi în conformitate cu dispoziţiile relevante din tratat,
inclusiv conferirea unor competenţe suplimentare pentru membrul naţional
Eurojust, consolidarea competenţelor Colegiului Eurojust sau instituirea unui post
de procuror european.
Este esenţial ca autorităţile judiciare ale statelor membre să coopereze mai
îndeaproape, după cum este necesar ca Eurojust să îşi pună în valoare întregul
potenţial în cadrul legislaţiei aplicabile. La nivelul UE, operaţiunile şi anchetele în
materie penală care s-au desfăşurat cu succes trebuie să ne permită să conştientizăm
sinergiile potenţiale dintre serviciile de aplicare a legii şi cele de gestionare a
frontierelor şi autorităţile judiciare, în scopul prevenirii criminalităţii
transfrontaliere.
Decizia-cadru 2008/978/JAI a Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
mandatul european de obţinere a probelor în vederea obţinerii de obiecte,
documente şi date în vederea utilizării acestora în cadrul procedurilor în materie
penală a fost adoptată în aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în această
materie. Cu toate acestea, mandatul european de obţinere a probelor se aplică doar
probelor deja existente şi, prin urmare, acoperă un spectru limitat de cooperare
judiciară în materie penală cu privire la probe. Din cauza domeniului de aplicare
limitat, autorităţile competente sunt libere să utilizeze fie noul regim, fie
procedurile de asistenţă judiciară reciprocă, care rămân aplicabile, în orice caz,
probelor care nu se încadrează în domeniul de aplicare a mandatului european de
obţinere a probelor. De la adoptarea Deciziilor-cadru 2003/577/JAI şi
2008/978/JAI, a devenit evident faptul că actualul cadru de colectare a probelor este
prea fragmentat şi prea complicat.
În consecinţă, se impune o nouă abordare. Această nouă abordare se
bazează pe un instrument unic, numit ordinul european de anchetă (EIO – European
Investigation Order). Un ordin european de anchetă urmează să fie emis în scopul
desfăşurării uneia sau a mai multor măsuri de anchetă specifice în statul executant

23
în vederea strângerii probelor. Aceasta include obţinerea de probe care sunt deja în
posesia autorităţii executante. Un ordin european de anchetă are un domeniu de
aplicare orizontal şi, în consecinţă, se aplică tuturor măsurilor de anchetă. Totuşi,
unele măsuri necesită norme specifice care sunt mai eficient tratate în mod separat,
precum instituirea unei echipe comune de anchetă şi strângerea de probe în cadrul
unei astfel de echipe, precum şi unele forme specifice de interceptare a
comunicaţiilor, ca de exemplu interceptarea cu transmisia şi intercepţia imediată a
telecomunicaţiilor prin satelit. Instrumentele existente ar trebui să continue să se
aplice acestor tipuri de măsuri.
Ordinul european de anchetă ar trebui să se axeze pe măsura de anchetă care
trebuie utilizată. Autoritatea emitentă este cea mai în măsură să decidă ce măsură
trebuie utilizată, pe baza cunoaşterii detaliilor anchetei avute în vedere. Totuşi,
autoritatea executantă ar trebui să aibă posibilitatea de a utiliza un alt tip de măsură,
fie din cauza faptului că măsura solicitată nu există, fie pentru că nu este
disponibilă în temeiul legislaţiei naţionale sau din cauza faptului că celălalt tip de
măsură va obţine acelaşi rezultat precum măsura prevăzută de ordinul european de
anchetă prin mijloace mai puţin coercitive.
Ordinul european de anchetă prevede un regim unic pentru obţinerea
probelor. Totuşi, sunt necesare norme suplimentare pentru unele tipuri de măsuri de
anchetă care ar trebui incluse în ordinul european de anchetă, precum transferul
temporar de persoane aflate în custodie, audieri prin teleconferinţă sau
videoconferinţă, obţinerea de informaţii referitoare la conturile bancare sau la
tranzacţiile bancare sau livrări supravegheate. Măsurile de anchetă care implică
strângerea probelor în timp real în mod continuu şi într-o anumită perioadă de timp
sunt incluse în ordinul european de anchetă, dar ar trebui acordată flexibilitate
autorităţii executante pentru aceste măsuri, date fiind diferenţele existente în
legislaţiile naţionale ale statelor membre.

1.5. Concluzii privind cooperarea judiciară europeană în materie


penală

În prezent, în UE coexistă mai multe sisteme judiciare diferite. Dat fiind că


obiectivul Uniunii este acela ca cetăţenii săi să împărtăşească aceeaşi concepţie
despre justiţie, este necesară punerea în aplicare a unui sistem judiciar care să
faciliteze viaţa de zi cu zi a europenilor53.
Caracterul transnaţional al criminalităţii şi al terorismului impune crearea
unei politici penale comune în UE, deoarece definirea în mod diferit a anumitor
infracţiuni poate compromite activitatea de cooperare judiciară dintre state.
Obiectivul este crearea unui cadru european comun de luptă împotriva criminalităţii
şi terorismului pentru a putea garanta cetăţenilor un grad ridicat de protecţie şi
pentru a favoriza cooperarea internaţională în acest domeniu.

53
http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_10/index_ro.htm.

24
Dezvoltarea unei culturi judiciare europene participă cu siguranţă la
construirea unei Europe a justiţiei, trecând de la statutul de mijloc de aplicare a
dreptului comunitar la cel de obiectiv în sine sau de spaţiu judiciar european, după
adoptarea Tratatului de la Amsterdam54.
În pofida existenţei a numeroase instrumente juridice europene şi
internaţionale menite să înlesnească armonizarea diferenţelor dintre sistemele
naţionale de drept penal şi de procedură, s-au identificat totuşi, o serie de
discrepanţe ce au dus la dificultăţi în cooperare (diferenţe în legislaţia privind
livrările supravegheate, termenele pentru interceptări, protecţia martorilor şi a
familiilor lor). Mai mult, anumite instrumente juridice de cooperare judiciară nu au
fost încă unanim ratificate (de exemplu, Convenţia din anul 2000 privind asistenţa
judiciară în materie penală).
De asemenea, opinăm faptul că un rol important în întârzierea asistenţei
judiciare îl joacă şi aspectele practice (de exemplu bariera limbii în cazul
interceptărilor) şi lipsa unei atitudini proactive din partea unor state membre. Tot
astfel, putem menţiona şi calitatea slabă a cererilor de comisie rogatorie, ca factor
generator de întârziere.
Echipele comune de anchetă reprezintă un instrument de sprijinire şi de
facilitare a unei anchete privind criminalitatea transfrontalieră, precum şi de
consolidare a încrederii reciproce. Statele care au participat la echipe comune de
anchetă au manifestat adeseori o dorinţă mai mare de a recurge la acest instrument
sau la alte forme de cooperare transfrontalieră. Echipele comune de anchetă nu
reprezintă instrumentul adecvat pentru orice tip de anchetă transfrontalieră, dar
practicienii în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare ar trebui să fie conştienţi
de avantajele lor considerabile şi să fie în măsură să ia decizii în cunoştinţă de
cauză privind recurgerea la acestea.
Echipele comune de anchetă pot servi drept bază pentru o viitoare cooperare
a statelor membre ale UE, prin facilitarea încrederii şi a contactelor reciproce. În
cazul în care se are în vedere constituirea unei echipe comune de anchetă, este
necesar ca anchetatorii, procurorii şi/sau judecătorii din statele membre, împreună
cu delegaţii din partea Eurojust şi Europol 55 , să se întâlnească pentru a discuta
problema cât mai curând posibil înainte de a face propunerea oficială şi de a încheia
acordul. Având în vedere că unele ţări au introdus norme interne de punere în
aplicare care prevăd, de exemplu, notificarea ministerelor competente în etapa
pregătitoare, implicarea din timp a tuturor persoanelor competente este
fundamentală pentru a nu periclita sau întârzia întregul proces.
Fiecare echipă comună de anchetă trebuie să aibă unul sau mai mulţi
conducători ai echipei. Art.13 din Convenţia cu privire la asistenţa judiciară
reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene din 29 mai
2000 prevede mai multe posibilităţi, lăsând loc pentru interpretări la nivel naţional.
Astfel, nu se specifică dacă şeful echipei comune de anchetă trebuie să fie procuror,
54
http://europa.eu/scadplus/glossary/index_fr.
55
Este necesară implicarea cât mai curând posibil a Eurojust şi Europol pentru a discuta avantajele
posibile ale constituirii unei echipe comune de anchetă şi paşii concreţi pentru constituirea acesteia.

25
judecător sau un ofiţer de poliţie sau vamal de rang înalt. Având în vedere că echipa
comună de anchetă este considerată în unele state membre ca fiind o formă specială
de asistenţă judiciară reciprocă, suntem de părere că reprezentantul aparatului
judiciar să fie conducătorul în cazurile în care intervenţiile sunt dirijate de
judecători de instrucţie sau de procurori. În alte jurisdicţii şi în funcţie de cadrul
naţional, ar putea fi adecvat ca reprezentantul autorităţilor de aplicare a legii să
conducă echipa comună de anchetă.
Este necesară continuarea dezvoltării cooperării judiciare între statele
membre pentru a spori eficienţa cercetărilor şi a urmăririlor penale. Normele
comune între statele membre cu privire la transferul de proceduri sunt esenţiale
pentru a aborda criminalitatea transfrontalieră. Astfel de norme comune ajută la
prevenirea încălcării principiului non bis in idem şi sprijină activitatea Eurojust. În
plus, într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, ar trebui să existe un cadru
legal comun pentru transferul de proceduri între statele membre.
În prezent, nu există vreun cod penal ori de procedură penală la nivel
european şi nici la nivelul UE, însă se poate vorbi de un proces de armonizare a
legislaţiei penale în contextul necesităţii ca statele Europei să coopereze în
activitatea de combatere a crimei organizate care este în continuă expansiune, fără a
ţine cont de frontierele statelor56.
Concluzionând, domeniul cooperării judiciare în UE are ca scop
recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare, armonizarea legislativă şi
dezvoltarea unor mecanisme de cooperare operaţională pentru realizarea unui
spaţiu de justiţie.

56
Paraschiv, Gavril, Drept penal al Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 1.

26
CAPITOLUL II
FORMELE COOPERĂRII JUDICIARE ÎN MATERIE PENALĂ

2.1. Extrădarea

Extrădarea este un instrument juridic la fel de vechi ca şi legea. Din cele


mai vechi timpuri, au existat cazuri în care s-a urmărit prinderea persoanelor care,
după comiterea unor infracţiuni, s-au sustras tragerii la răspundere penală. În trecut,
fuga infractorilor nu era un lucru uşor de realizat. Mergând pe jos, îndeosebi
noaptea, o persoană nu putea ajunge foarte departe. De asemenea, având în vedere
că fotografiile, dactiloscopia sau tehnicile ADN nu apăruseră, iar comunicaţiile erau
limitate la distribuirea de mesaje prin poştă, găsirea unui infractor fugar nu era un
lucru facil pentru organele de aplicare a legii. Probabil că una din cele mai eficiente
metode de sustragere de la răspunderea penală era înrolarea fugarului în armată sau
în marină57.
Extrădarea reprezintă acea procedură prin care un stat suveran (statul
solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant), o persoană care se află pe
teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune
ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant.
Extrădarea apare ca un act bilateral ce intervine între două state: unul pe
teritoriul căruia se află infractorul refugiat şi căruia i se adresează cererea de
extrădare (statul solicitat) şi altul care este interesat în pedepsirea infractorului şi
care adresează în acest scop cererea de extrădare (statul solicitant). Prin finalitatea
sa, extrădarea este deci un act de asistenţă judiciară internaţională în materie penală,
prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul pentru a fi tras la
răspundere pentru infracţiunea săvârşită58.
Scopul extrădării este de a aduce persoana suspectată de a fi comis o
infracţiune cât mai curând în ţara unde a comis infracţiunea şi, acolo, de a o aduce
în faţa instanţei în a cărei circumscripţie s-a comis infracţiunea. Această cooperare
transnaţională necesită un fundament legal şi trebuie să decurgă conform regulilor
interstatale, prevăzute şi garantate pentru o astfel de situaţie. Extrădarea este, din
acest punct de vedere, un angajament convenit între guvernele statelor suverane de
a încredinţa o persoană în puterea statului solicitant, în scopul urmăririi penale
pentru anumite infracţiuni sau pentru executarea pedepsei privative de libertate ori
aplicarea de măsuri preventive59.
57
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 8.
58
Stănoiu, Rodica Mihaela, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1977, pag. 99.
59
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, Cooperarea judiciară în materie penală. Manual elaborat în
cadrul Proiectului de înfrăţire între România şi Austria PHARE RO 2005/IB/JH 03, intitulat
“Consolidarea cadrului instituţional şi legislativ în domeniul cooperării judiciare internaţionale”,
Centrul de Competenţă Juridică, Viena, 2007, pag. 9.

27
În doctrină 60 s-a arătat faptul că, din cele mai vechi timpuri, pe lângă
diferitele anunţuri publicitare, în literatura şi presa acelor vremuri se găseau şi
anunţuri oficiale, printre care şi aşa-numitele „Steckbriefe” (mandate de arestare),
destinate statelor vecine. Conţinutul lor era invariabil acelaşi: „Domnul X a comis o
anumită infracţiune şi a fugit; apoi urma o descriere a suspectului, care de multe
ori nu era foarte exactă. Apoi se prevedea că „dacă această persoană este găsită,
vă rog să o arestaţi şi să o predaţi la frontieră. Toate cheltuielile vor fi rambursate.
Ne oferim să întoarcem favorul dacă va fi necesar” (se observă prezenţa
reciprocităţii, unul din elementele specifice extrădării).
Hugo Grotius (1583-1645) este considerat fondatorul teoriei dreptului de
extrădare, el fiind cel care a prezentat în opera sa „De iure belli ac pacis”, teza că
toate statele sunt obligate să predea sau să urmărească o persoană care încalcă
legea. La început, pretenţia sa a rămas fără ecou. Instituţia extrădării a ajuns la o
transpunere generală abia după ce două principii fundamentale au găsit
recunoaştere universală pe continentul european – azilul politic şi ne-extrădarea
propriilor cetăţeni61.
Încă de la începutul secolului XIX, extrădarea, ca instrument juridic, s-a
dezvoltat în întreaga Europă prin intermediul tratatelor bilaterale. Ulterior, a apărut
tendinţa participării la tratate multilaterale.
Normele internaţionale de reglementare variau, de la decizii în privinţa
extrădării luate numai de către Guvern în urma propunerilor venite din partea
instanţelor, până la norme ce statuau o implicare mai mult sau mai puţin activă a
puterii judecătoreşti. Putem oferi drept exemplu sistemul olandez. Iniţial,
executivul, prin intermediul Guvernului, era singurul în măsură a lua o decizie în
privinţa acestor probleme. Ulterior anului 1875, Guvernul se consulta cu instanţele,
această consultare nefiind însă obligatorie. Actul privind Extrădarea din anul 1967 a
împărţit responsabilităţile, astfel încât, dacă instanţele judecătoreşti decideau că
extrădarea nu este admisibilă, guvernul nu putea acţiona contrar acestei decizii.
În anul 1951, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, împreună cu
Comunitatea Economică Europeană din anul 1957, au pus bazele dreptului
comunitar, îmbinând pieţele interne ale unor ţări europene într-una singură. Această
măsură avea să pună piatra de temelie pentru o “uniune cât mai strânsă între
popoarele Europei”.
După momentul neadoptării de către Parlamentul Francez a Tratatului
privind formarea Comunităţii de Apărare a Europei, în anul 1954, planurile privind
o Comunitate politică europeană au fost sistate. Problemele privind cooperarea
judiciară, inclusiv extrădarea, au fost analizate şi rezolvate prin intermediul
Consiliului Europei, ajungându-se astfel la Convenţia Europeană privind

60
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 8.
61
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 9.

28
Extrădarea din anul 1957 62 . Convenţia conţinea reglementări privind o obligaţie
generală de extrădare, faptele care dau loc la extrădare, urmăririle în curs pentru
aceleaşi fapte, cererea şi actele ajutătoare, regula specialităţii, reextrădarea către un
al treilea stat, arestarea provizorie, concursul de cereri, predarea amânată sau
condiţionată, remiterea de obiecte, tranzitul etc. Convenţia a întâmpinat o serie de
rezerve din partea părţilor participante. Printre altele, respectivul act permitea
statelor părţi să refuze extrădarea conaţionalilor sau a persoanelor acuzate de
infracţiuni politice. Aceste prevederi interpretabile au dus la un sistem complicat de
extrădare între statele participante.
Ulterior, statele semnatare au adoptat, în vederea întăririi protecţiei
comunităţii umane şi a persoanelor, Primul Protocol adiţional la Convenţia
Europeană de Extrădare63.
Al doilea Protocol Adiţional la Convenţia Europeană de Extrădare64 a fost
adoptat, în special, în scopul înlesnirii aplicării prevederilor Convenţiei în materie
de infracţiuni fiscale, dar şi pentru completarea, în anumite privinţe, a Convenţiei
europene privind extrădarea.
De reţinut şi faptul că, după intrarea în vigoare a Convenţiei europene de
extrădare, practica judiciară a statelor semnatare a impus adoptarea unor rezoluţii şi
recomandări ale organismelor Consiliului Europei menite să favorizeze o mai bună
aplicare a acesteia65.
Reluarea cooperării politice dintre statele membre ale Comunităţii Europene
din anul 1969 a coincis cu afirmarea Consiliului Europei66 ca un forum important,
dedicat dezvoltării dreptului comunitar 67 . Anii 1970 au adus o proliferare a
fenomenului terorismului în Europa, ducând la elaborarea în anul 1977 a
Convenţiei Consiliului Europei privind reprimarea terorismului. Această convenţie
urmărea să excludă infracţiunile politice drept excepţii de la acordarea extrădării, în
cazul infracţiunilor de terorism68.
În timpul unei întâlniri a Consiliului Europei din decembrie 1977,
preşedintele francez Valéry Giscard D’Estaing a relansat un plan de creare a unui
„spaţiu judiciar european” pe teritoriul statelor membre ale Comunităţii Europene,

62
Ponchet, D.; Gully-Hart, P., Extradition, the European Model in International Criminal Law,
Volume II: Procedure, M.C. Bassiouni (ed.), Transnational Publishers, New York, 1986, pp. 461-
503.
63
Adoptat la Strasbourg, la data de 15 octombrie 1975; a intrat în vigoare la 20 august 1979.
64
Adoptat la Strasbourg în 17 martie 1978; a intrat în vigoare la 5 iunie 1983.
65
A se vedea Rezoluţia nr.(75)12 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei; Recomandarea
nr.(80)7 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, adoptată la 27.06.1980; Recomandarea
nr.(80)9 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei; Recomandarea nr.(86)13 a Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei din 16.09.1986.
66
Compus din şefii de stat şi de guverne din statele membre. Tratatul din anul 1992 de la Maastricht
a recunoscut în mod oficial Consiliul Europei ca instituţie a UE.
67
Întâlnirile dintre miniştrii de justiţie şi de interne au devenit foarte dese, iar în anul 1976 s-a
înfiinţat un grup de lucru interguvernamental, denumit TREVI (Terrorisme, Radicalisme,
Extremisme, Violence International), adresat rezolvării problemelor legate de criminalitatea
transnaţională.
68
Corstens, G.; Pradel, J., European Criminal Law, Kluwer, The Hague, 2002, pag. 48.

29
aşa cum fusese deja realizat într-o anumită măsură la nivel economic69. Scopul a
fost elaborarea unei convenţii simplificate de extrădare, care să îmbunătăţească
procedurile privind asistenţa reciprocă în cazurile penale, să recunoască validitatea
internaţională a hotărârilor judecătoreşti în materie penală şi să asigure dezvoltarea
procedurii transferului persoanelor condamnate între statele membre.
În ciuda criticilor aduse, acest concept s-a dovedit a fi un stimulent pentru
cooperarea judiciară în cazurile penale între statele membre. La data de 4
decembrie 1979, Statele membre ale Comunităţii Europene au încheiat Acordul de
la Dublin, o extindere a Convenţiei Consiliului Europei privind reprimarea
terorismului. În august 1982, preşedintele francez François Mitterand a propus
crearea unui nou proiect al spaţiului de cooperare în domeniul extrădării, precum şi
o Curte Penală Europeană. Ulterior, s-a propus crearea unui tribunal de extrădare,
care să se ocupe de cazurile privind tentativa de omor, vătămarea corporală gravă,
sau infracţiuni pedepsibile cu un maxim special de cel puţin 5 ani închisoare.
Această propunere a înfruntat o serie de manifestări de dezaprobare, în cele din
urmă nefiind adoptată70.
De asemenea, a existat o divergenţă de opinii în cadrul statelor membre
referitoare la desfiinţarea controalelor la frontieră. Ţările Benelux-ului, împreună cu
Franţa şi Germania, au fost printre statele care au afirmat că noul concept al pieţii
interne implică ridicarea controalelor la frontieră. Anticipând acest eveniment,
aceste state au semnat un acord în Luxemburg, în oraşul Schengen, privind
desfiinţarea graduală a controalelor la frontierele comune 71 . Neconcordanţa de
opinii între statele europene a continuat totuşi. În consecinţă, Actul Unic European
a consfinţit în mod formal cooperarea politică europeană, inclusiv cooperarea în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne, însă nu a încorporat Acordul Schengen. Cu
toate acestea, la sfârşitul anilor ’80 a fost format un grup de lucru privind
cooperarea politică europeană.
Acordul Schengen a fost urmat în anul 1990 de Convenţia de Implementare
a Acordului Schengen. Cele mai importante prevederi privind extrădarea sunt
prevăzute la articolele 59-66. Datorită faptului că liderii europeni nu au reuşit nici
până atunci să se pună de acord cu privire la armonizarea dreptului penal, precum şi
a procedurii penale a statelor membre, Tratatul de la Maastricht a încadrat
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne în politicile europene din cel
de-al treilea pilon. Al treilea pilon a dobândit propriul său set de instrumente legale,
bazându-se pe un amestec redus din partea instituţiilor Comunităţii. Pentru
adoptarea politicii în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, Tratatul de la
Maastricht a introdus poziţii comune care au caracter declarativ, precum şi acţiuni
comune, care obligă statele membre la realizarea de eforturi pentru a le implementa

69
Referirea la spaţiul judiciar european s-a făcut cu ocazia unei întâlniri a Consiliului Europei, din
data de 2 decembrie 1975.
70
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 18.
71
Acordul a fost încheiat la data de 14 iunie 1985.

30
în propria legislaţie. Pe lângă aceste instrumente, Consiliul are dreptul de a elabora
convenţii care urmează a fi adoptate de statele membre.
Cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi
tratamentul delicvenţilor a aprobat tratatul tip extrădare. Adunarea Generală a ONU
a adoptat acest Tratat prin Rezoluţia nr.45/116 din 14 septembrie 1990, invitând
statele membre să colaboreze, în cadrul unor aranjamente bilaterale şi multilaterale,
în vederea întăririi măsurilor de prevenire a criminalităţii şi de întărire a procesului
de justiţie penală72.
Consiliul UE a privit problemele inerente legate de extrădare ca o
provocare, pe care la începutul anilor 1990 s-a hotărât să le rezolve. Începând din
1993, a fost planificat un program de lucru pentru examinarea atât a procedurilor
formale de extrădare, cât şi a condiţiilor de fond ale extrădării, în scopul de a le face
mai simple, rapide, facilitând astfel acordarea extrădării. Miniştrii de Justiţie
europeni au stabilit ca obiectiv prioritar dezvoltarea aranjamentelor de extrădare
dintre statele membre73.
La data de 10 martie 1995, a fost pusă în discuţie de către Consiliu şi
semnată de toate statele membre, Convenţia privind procedurile simplificate de
extrădare între statele membre ale Uniunii Europene. Prin semnarea acestei
Convenţii, statele membre au urmărit74:
 să faciliteze aplicarea între statele membre ale UE a Convenţiei europene
privind extrădarea din 13.12.1957, prin simplificarea şi îmbunătăţirea
procedurii de extrădare;
 să amelioreze cooperarea judiciară în materie penală între statele membre în
ceea ce priveşte atât exercitarea urmăririlor, cât şi executarea
condamnărilor;
 să simplifice procedura de extrădare într-o măsură compatibilă cu principiile
fundamentale ale dreptului lor intern, inclusiv cu principiile Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
 să reducă la minimum timpul necesar extrădării şi orice perioadă de detenţie
în vederea extrădării.
În 27 septembrie 1996, Consiliul a hotărât adoptarea Convenţiei de
extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, ca o dezvoltare a Convenţiei
Schengen din 19 iunie 1990 (încorporată în 1999 în cadrul juridic al UE şi la care
au fost asociate Norvegia şi Islanda). Totuşi, aria de aplicare a acestei Convenţii a
rămas restrânsă.
Apariţia Sistemului de Informaţii Schengen şi a convenţiilor privind
extrădarea din 1995 şi 1996 au simplificat multe din aspectele procedurale greoaie
ale Convenţiei europene privind extrădarea din 1957, dar a lăsat neschimbat

72
Boroi, Alexandru, Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 59.
73
Vermeulen, G.; VanderBeken, T., Extradition in the European Union: State of the Art and
Perspectives, 4 European Journal of Crime, Criminal Law and Criminal Justice (1996), pag. 207.
74
A se vedea Preambulul Convenţiei elaborate în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind
Uniunea Europeană, privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii
Europene din 10.03.1995.

31
mecanismul de bază al extrădării, care este unul de natură politică şi
interguvernamentală.
Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999 a dat naştere unei noi
abordări „europene” privind extrădarea, bazată pe două idei fundamentale:
construirea unei zone de libertate, securitate şi justiţie în cadrul UE şi recunoaşterea
reciprocă a deciziilor penale emise de către organele judiciare ale statelor membre.
Deşi conceptul de recunoaştere reciprocă nu era nicidecum necunoscut în sistemul
justiţiei penale sau în practică, el era limitat la hotărâri definitive, în cele mai multe
cazuri o condiţie esenţială pentru aducerea lor la îndeplinire şi executarea lor
efectivă. Cu toate acestea, termenul a primit un nou înţeles în contextul UE, în
principal extinzându-l asupra tuturor deciziilor care erau luate pe parcursul
procesului penal, nu doar cel al stabilirii unei pedepse penale. Conform
documentului adoptat cu ocazia Consiliului de la Tampere, recunoaşterea reciprocă
a deciziilor şi hotărârilor penale şi armonizarea necesară a legislaţiilor naţionale ar
facilita cooperarea între autorităţi, precum şi o mai bună protejare a drepturilor
omului.
În opinia unor autori75, concluziile de la Tampere conţin o serie de prevederi
cel puţin ciudate: pe de o parte, Consiliul European solicită statelor membre să
accelereze ratificarea Convenţiilor din 1995 şi 1996, iar pe de altă parte, se
consideră că procedurile formale de extrădare ar trebui desfiinţate în cadrul statelor
membre.
În România, instituţia extrădării este reglementată în art.19 din Constituţie,
în art.9 din Codul Penal şi în Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, în cuprinsul Titlului II al acestei legi, intitulat
„Extrădarea”. Legea nr.302/2004 conţine reglementări moderne, armonizate cu
dispoziţiile Convenţiei privind procedurile simplificate de extrădare între statele
membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995 şi ale Convenţiei de extrădare
între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996.
Legiuitorul constituant român de la 1991, în contextul experienţei nefaste a
perioadei comuniste, a dorit să afirme principiul potrivit căruia extrădarea se
hotărăşte de justiţie, pentru a evita eventuale abuzuri ale Guvernului şi politizarea
deciziei privind extrădarea.
Totodată, procesul de integrare europeană a României a impus revizuirea
cadrului constituţional privind extrădarea, pentru a permite extrădarea din România
a cetăţenilor români, pe baza convenţiilor internaţionale şi de reciprocitate, în
condiţiile legii.
Titlul II din Legea nr.302/2004, intitulat „Extrădarea”, conţine următoarele
reglementări:
 Stabileşte condiţiile în care pot fi extrădaţi din România cetăţenii români.
 Reglementează procedura simplificată de extrădare.

75
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 29.

32
 Reglementează în detaliu procedura extrădării din România, eliminând
lacunele legislaţiei în vigoare, asigurând respectarea drepturilor procesuale
ale persoanei extrădabile.
 Prevede expres că arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune de
judecător.
 Prevede expres că arestarea provizorie în vederea extrădării se prelungeşte
la fiecare 30 de zile.
 Limitează la 6 luni durata maximă a arestării provizorii în vederea
extrădării.
 Simplifică procedura solicitării extrădării de către România.
 Diminuează rolul Ministerului Justiţiei, cererile de extrădare fiind formulate
de curţile de apel, autorităţii centrale revenindu-i doar atribuţia de control al
regularităţii internaţionale şi de transmitere a cererii.
Modificările şi completările aduse Titlului II din Legea nr.302/2004, prin
Legea nr.224/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, au avut în vedere în primul
rând o delimitare mai clară a atribuţiilor Ministerului Justiţiei în materie, în
calitatea sa de autoritate centrală desemnată prin tratatele internaţionale la care
România este parte, de cele ale autorităţilor judiciare, în special ale instanţelor de
judecată.
S-au avut în vedere, în acest sens, deopotrivă necesitatea respectării literei şi
spiritului normei constituţionale care statuează că „expulzarea sau extrădarea se
hotărăşte de justiţie” (art.19, alin. final din Constituţie), cât şi elemente de drept
comparat şi de ordin istoric, care conferă în materia extrădării, în toate statele, un
rol activ puterii executive.

2.2. Transferul de proceduri în materie penală

Ca urmare a Recomandării Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 29


ianuarie 1965 privitoare la reglementarea conflictelor de competenţă în materie
represivă, Comitetul Miniştrilor a examinat, prin delegaţii săi, propunerile cuprinse
în această recomandare şi a hotărât să le comunice Comitetului european pentru
probleme criminale, care să fie însărcinat cu elaborarea unui proiect de Convenţie
europeană asupra conflictelor de competenţă în materie represivă. După un număr
de opt reuniuni ale subcomitetului de experţi creat de Comitetul european pentru
probleme criminale, textul proiectului de convenţie a fost aprobat de către acesta, iar
în septembrie 1971 de către Comitetul Miniştrilor. La 15 mai 1972, Convenţia
europeană privind transferul de proceduri în materie penală76 a fost deschisă spre
semnare statelor membre ale Consiliului Europei77.
Necesitatea elaborării unei convenţii în această materie s-a impus ca urmare a
constatării problemelor complexe ridicate de sentinţele străine şi de executarea lor,
76
Ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr.77/1999, aprobată prin Legea nr.34/2000.
77
Hurdubaie, Ioan, Cooperarea judiciară europeană. Cadrul convenţional penal, vol.I, Editura
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003, pag. 185-188.

33
astfel că o soluţie satisfăcătoare nu putea ignora fazele procedurii penale care
preced pronunţarea sentinţei şi executarea acesteia. Astfel, s-a dorit să se extindă
cooperarea europeană şi la problemele deosebit de complexe ale determinării
competenţei între mai multe state, în materie de urmărire penală şi să se organizeze
transmiterea procedurilor represive de la un stat la altul înainte ca sentinţa să fie
pronunţată78.
Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală
reprezintă un instrument european în baza căruia statele membre, în temeiul
încrederii reciproce, organizează urmărirea infracţiunilor la nivel internaţional, cu
scopul pedepsirii tuturor celor care au săvârşit infracţiuni şi pentru evitarea
riscurilor care pot apărea ca rezultat al unor conflicte de competenţă79.
În vederea aplicării prevederilor Convenţiei, orice stat contractant va avea
competenţa de a efectua urmărirea, conform propriilor legi penale, a oricărei
infracţiuni căreia i se aplică legea penală a unui alt stat contractant.
Orice stat contractant competent, în temeiul propriilor legi, de a urmări o
infracţiune poate, în vederea aplicării Convenţiei, să renunţe la angajarea procedurii
de urmărire în justiţie sau să o abandoneze pentru o persoană suspectă care este sau
va fi urmărită pentru aceeaşi infracţiune de către un alt stat contractant. Orice
decizie de renunţare la procedură este provizorie atâta timp cât n-a intervenit o
hotărâre definitivă în celălalt stat contractant.
Convenţia cuprinde dispoziţii privind cererea de urmărire, procedura de
transfer, efectele cererii de urmărire în statul solicitant, efectele cererii de urmărire
în statul solicitat, măsurile provizorii în statul solicitat, pluralitatea de proceduri
penale etc.
În cazul în care o persoană este suspectată de a fi comis o infracţiune
conform legii unui stat contractant, acel stat poate solicita unui alt stat contractant
să înceapă urmărirea.
Urmărirea nu poate fi exercitată în statul solicitat decât atunci când fapta în
legătură cu care s-a solicitat începerea urmăririi ar fi infracţiune în cazul comiterii
pe teritoriul acestui stat şi când autorul ar fi pasibil de o condamnare şi în baza
legilor acestui stat.
Dacă infracţiunea a fost comisă de o persoană învestită cu o funcţie publică
în statul solicitant sau cu privire la o persoană învestită cu o funcţie publică la o
instituţie ori la un bun care are caracter public în acest stat, aceasta va fi considerată
în statul solicitat ca şi cum ar fi fost comisă de o persoană învestită cu o funcţie în
acest stat sau cu privire la o persoană, instituţie ori bun corespunzând, în acest din
urmă stat, aceluia ce face obiectul infracţiunii80.

78
Ionel, Tiberiu-Marius, Dimensiunea juridică a implementării Acquis-ului Schengen în domeniul
securizării frontierelor naţionale (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I.Cuza”, Bucureşti,
pag. 359.
79
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 335.
80
Art.7 parag.2 din Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată
la Strasbourg la 15 mai 1972.

34
Potrivit Convenţiei europene privind transferul de proceduri în materie
penală, un stat contractant poate solicita altui stat contractant să înceapă urmărirea
în următoarele cazuri81:
 dacă acuzatul are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;
 dacă acuzatul este cetăţean al statului solicitat sau dacă acest stat este statul
său de origine;
 dacă acuzatul execută sau urmează să execute o pedeapsă privativă de
libertate în statul solicitat;
 când acuzatul face obiectul, în statul solicitat, a unei urmăriri judiciare
pentru aceeaşi infracţiune sau pentru alte infracţiuni;
 dacă se consideră că transferul urmăririi este justificat prin interesul de a
descoperi adevărul şi, mai ales, dacă elementele de probă cele mai
importante se găsesc în statul solicitat;
 dacă se consideră că executarea unei eventuale condamnări în statul solicitat
este susceptibilă să amelioreze posibilităţile de reintegrare socială a
condamnatului;
 dacă se consideră că prezenţa condamnatului la audieri nu poate fi asigurată
în statul solicitat;
 dacă statul solicitant consideră că nu este în măsură să execute o eventuală
condamnare, chiar atunci când are calea extrădării, şi că statul solicitat este
în măsură să o facă.
În cazul în care acuzatul a fost condamnat efectiv într-un stat contractant,
acest stat nu poate solicita transferul urmăririi pentru unul sau mai multe dintre
cazurile menţionate anterior decât atunci când nu poate executa condamnarea
respectivă, chiar având calea extrădării, şi atunci când celălalt stat contractant nu
acceptă principiul executării unei hotărâri date în străinătate sau refuză executarea
unei astfel de hotărâri.
Cererile de urmărire sunt întocmite în scris şi se trimit Ministerului Justiţiei
din statul solicitat sau direct de către autorităţile implicate din statul solicitant, către
autorităţile competente din statul solicitat. În cazuri urgente, cererile şi
comunicările necesare vor putea fi trimise prin OIPC-Interpol.
Spre deosebire de Legea nr.704/2001 privind asistenţa judiciară
internaţională în materie penală82 care reglementa „cererea de urmărire” în spiritul
Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg
la 20.04.1959, actuala reglementare a transferului de proceduri în materie penală
vine în aplicarea Convenţiei europene privind transferul de proceduri în materie
penală. Astfel, este reglementată atât solicitarea transferului procedurii de către
autorităţile române, cât şi preluarea acesteia de către România.
În ceea ce priveşte transmiterea actelor procedurale între autorităţile
judiciare române şi cele ale statelor membre ale UE, prin Legea nr.224/2006 au fost

81
Art.8 din Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la
Strasbourg la 15 mai 1972.
82
Abrogată prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

35
introduse dispoziţii noi menite să transpună dispoziţiile Convenţiei din 19 iunie
1990 de punere în aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind
eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, precum şi cele ale
Protocolului adiţional la Convenţia de asistenţă reciprocă între statele membre în
materie penală, semnat la Luxembourg, la data de 16 octombrie 2001.
Totodată, prin intermediul Legii nr.224/2006, au fost modificate şi condiţiile
în care se poate solicita transferul de proceduri, în scopul de a elimina unele
inexactităţi ale formei iniţiale a legii, care puteau conduce la utilizarea acestei
forme de cooperare internaţională în detrimentul solicitării extrădării. Or, transferul
de proceduri trebuie privit doar ca un remediu la imposibilitatea solicitării sau
acordării extrădării, consacrat prin adagiul aut dedere aut judicare, şi nu ca o
metodă pentru a frauda extrădarea83.
Transferul de proceduri în materie penală constă în efectuarea unor
proceduri penale sau continuarea unor proceduri iniţiate de autorităţile judiciare
române competente pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii române
şi transferarea acesteia unui stat străin.
Potrivit art.110 din Legea nr.302/2004, astfel cum a fost modificat prin
Legea nr.224/2006, transferul procedurii penale poate fi solicitat numai dacă sunt
întrunite două condiţii cumulative:
 statul solicitat are competenţa de jurisdicţie în cauză şi
 extrădarea nu poate fi solicitată ori, în cazul în care s-a solicitat extrădarea,
cererea a fost respinsă.
Ca urmare a modificării art.111 din Legea nr.302/2004, transferul procedurii
penale se solicită de organul de urmărire penală competent, dacă procedura se
referă la activitatea de urmărire penală, sau de către instanţa pe rolul căreia se află
cauza în primă instanţă, dacă procedura se referă la activitatea de judecată.
În toate cazurile însă, cererea de transfer al procedurii penale este formulată
în baza încheierii prin care instanţa competentă dispune motivat transferul. În acest
sens, la cererea Ministerului Public ori din oficiu, după caz, instanţa competentă să
soluţioneze cauza în primă instanţă sau instanţa pe rolul căreia se află cauza, după
caz, verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune
transferul procedurii penale84.
În mod corespunzător, au fost modificate şi căile de transmitere a cererii:
potrivit art.112 din Legea nr.302/2004, cererile se transmit de Ministerul Justiţiei în
faza de judecată şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
faza de urmărire penală.

83
Informarea Ministerului Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional şi Tratate nr.57773 din 22 iunie
2006 adresată tuturor instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
84
Ibidem.

36
2.3. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor
judiciare

O altă formă de cooperare judiciară internaţională în materie penală este


recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare.
Importanţa acestei forme de cooperare judiciară internaţională în materie
penală a fost subliniată de-a lungul timpului şi în doctrina de specialitate 85 ,
afirmându-se că înfăptuirea justiţiei penale în mod complet şi eficace nu ar fi
posibilă dacă efectele hotărârilor penale s-ar mărgini numai la teritoriul statului
unde au fost pronunţate.
Într-o altă opinie86, s-a arătat că activitatea de realizare a unei justiţii penale
complete şi eficiente desfăşurate în fiecare stat ar putea deseori rămâne
infructuoasă, dacă efectele hotărârilor penale s-ar opri la graniţele statului unde au
fost pronunţate ori actele judiciare care ar putea servi la rezolvarea unor cauze
penale ar fi lipsite de valoare în afara teritoriului ţării în care au fost efectuate.
În cadrul celei de-a 7-a sesiuni plenare a Comitetului european pentru
probleme criminale, care a avut loc la 15-16.11.1961, s-a recomandat crearea unui
subcomitet însărcinat să examineze „valoarea internaţională a sentinţelor represive
din punct de vedere al recidivei”87.
Concluziile lucrărilor subcomitetului au fost supuse, ulterior, analizei unui
Comitet de experţi care a examinat în mai multe rânduri această problemă şi a
supus aprobării Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, în şedinţa sa din
luna martie 1970, forma finală a proiectului Convenţiei europene privind valoarea
internaţională a hotărârilor represive.
Cu ocazia celei de-a VI-a Conferinţe a miniştrilor de justiţie ai statelor
membre ale Consiliului Europei, Convenţia a fost deschisă spre semnare la data de
28 mai 1970, la Haga.
Constatând faptul că efectele criminalităţii se manifestă din ce în ce mai mult
în afara frontierelor unui singur stat, Comitetul de experţi a consacrat în textul
Convenţiei câteva principii de bază, şi anume88:
 recunoaşterea sentinţelor represive străine - ca regulă generală;
 dubla incriminare a faptelor în cele două state trebuie considerată in
concreto;
 prescripţia sancţiunii nu trebuie să fie împlinită, după dreptul celor două
state;
85
Donnedieu de Vabres, Henry F., Les principes modernes du droit penal international, Paris:
Recueil Sirey, 1928, pag. 303.
86
Dongoroz, V.; Kahane, S.; Antoniu, G.; Bulai, C.; Iliescu, N.; Stănoiu, R., Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală român, vol. II, Partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1976,
pag. 410.
87
A se vedea Raportul explicativ referitor la Convenţia europeană asupra valorii internaţionale a
sentinţelor represive - Consiliul Europei, Strasbourg, 1970, pag. 5.
88
Ionel, Tiberiu-Marius, Dimensiunea juridică a implementării Acquis-ului Schengen în domeniul
securizării frontierelor naţionale (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I.Cuza”, Bucureşti,
pag. 362.

37
 prescripţia acţiunii în statul solicitant nu trebuie să fie luată în considerare
de statul solicitat;
 amnistia împiedică, în anumite condiţii, recunoaşterea sentinţelor pronunţate
în străinătate;
 procedura utilizată în statul solicitant trebuie să fie conformă cu dispoziţiile
Convenţiei Europene a Dreptului Omului.
Experţii au decis ca anumite probleme, chiar dacă sunt legate de
recunoaşterea sentinţelor represive străine, să nu-şi găsească soluţionarea în cadrul
acestei Convenţii, cum ar fi de exemplu89:
 executarea acelei părţi dintr-o sentinţă represivă care presupune o decizie în
materie de daune interese, dat fiind că această problemă ţine de latura civilă
a competenţei autorităţilor jurisdicţionale;
 executarea acelei părţi dintr-o sentinţă represivă care se pronunţă asupra
cheltuielilor de judecată, considerându-se că această problemă se pretează
mai bine la reglementări prin acorduri bilaterale;
 restituirea obiectelor furate de la victime;
 armonizarea legislaţiilor penale privitoare la prescripţie, atât în ceea ce
priveşte natura acesteia, cât şi faptul de a şti dacă ea face parte din dreptul
material sau din dreptul procesual;
 executarea sancţiunilor complementare sau accesorii aplicate de o autoritate
administrativă, acestea neaparţinând „sentinţelor represive”;
 dreptul unei persoane private de a introduce o procedură de „exequatur”
pentru a face executorie o decizie conţinând o decădere din drepturi a altei
persoane, dat fiind că un asemenea drept90 nu este admis în cea mai mare
parte a sistemelor juridice ale statelor membre ale Consiliului Europei;
 executarea sancţiunilor morale, marea lor diversitate făcând dificilă o
reglementare uniformă.
În concluzie, concepţia fundamentală care stă la baza Convenţiei este
asimilarea unei sentinţe străine cu o sentinţă care emană de la tribunalele altui stat
contractant. Această concepţie este, aşadar, aplicată în trei cazuri diferite, şi
anume 91 : executarea sentinţei; efectul non bis in idem; luarea în considerare a
sentinţelor străine.
România a ratificat Convenţia europeană privind valoarea internaţională a
hotărârilor represive, adoptată la Haga la data de 28 mai 1970, prin Ordonanţa
Guvernului nr.90/1999, aprobată prin Legea nr.35/2000.
Actul normativ intern care reglementează procedura recunoaşterii şi
executării hotărârilor penale şi care facilitează, astfel, aplicarea Convenţiei, este
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
modificată şi completată prin Legea nr.224/2006.

89
Ibidem, pag. 363.
90
Un astfel de drept este recunoscut numai în legislaţia italiană.
91
Hurdubaie, Ioan, op.cit., pag. 159.

38
Concret, Legea nr.224/2006 aduce o serie de modificări de substanţă, care
vizează atât procedura, cât şi condiţiile de recunoaştere a hotărârilor. Modificările
aduse Titlului V – „Recunoaşterea hotărârilor” au în vedere în primul rând
eliminarea neajunsurilor cauzate de abrogarea, prin dispoziţiile art.188, lit.d) din
Legea nr.302/2004, a dispoziţiilor art.519-522 din Codul de procedură penală,
coroborată cu faptul că Titlul V al Legii nr.302/2004 nu acoperea decât ipoteza în
care recunoaşterea hotărârii penale era solicitată de către statul de condamnare, nu
şi pe cea în care condamnatul însuşi era interesat în recunoaşterea hotărârii străine,
în vederea contopirii pedepselor92.
Prin art.116 din Legea nr.302/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea
nr.224/2006, se stabilesc noi condiţii pentru recunoaşterea unei hotărâri penale
străine sau a unui act judiciar străin. Astfel, recunoaşterea pe teritoriul României a
unei hotărâri penale străine sau unui act judiciar străin poate avea loc dacă93:
a) România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la
care este parte;
b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art.6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea
nr.30/1994;
c) nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune
militară care nu este o infracţiune de drept comun;
d) respectă ordinea publică a statului român;
e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România,
potrivit legii penale române;
f) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi
persoane în România;
g) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi
persoane într-un alt stat care a fost recunoscută în România.
În Titlul V al Legii nr.302/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea
nr.224/2006, se reglementează distinct procedura recunoaşterii la cererea unui stat
străin (art.117), procedura recunoaşterii pe cale principală (art.118 – în acest caz,
competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află
condamnatul) şi, respectiv, procedura de recunoaştere pe cale incidentală, în cadrul
unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire sau de către instanţa
de judecată în faţa căreia cauza este pendinte (art.119).
Totodată, potrivit art.120 din Legea nr.302/2004, înainte de luarea unei
decizii privind recunoaşterea unei hotărâri penale străine, instanţa competentă
poate, la cererea statului străin, transmisă prin Ministerul Justiţiei, sau din oficiu, să
dispună arestarea preventivă a persoanei care face obiectul hotărârii a cărei

92
Informarea Ministerului Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional şi Tratate nr.57773 din 22 iunie
2006 adresată tuturor instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
93
Ibidem.

39
recunoaştere se solicită sau o altă măsură preventivă pentru a evita fuga acesteia de
pe teritoriul României.
Pe de altă parte, instanţele române pot solicita recunoaşterea şi executarea
de către un stat străin a unei hotărâri judecătoreşti în unul din următoarele cazuri:
a) condamnatul este cetăţean al statului solicitat sau al unui stat terţ ori este
apatrid şi are domiciliul pe teritoriul acelui stat, iar potrivit legii statului solicitat,
extrădarea condamnatului în România în vederea executării pedepsei nu este
admisibilă sau statul străin refuză să acorde extrădarea;
b) condamnatul este cetăţean român cu domiciliul pe teritoriul statului
solicitat sau are şi cetăţenia statului solicitat, iar statul străin refuză să acorde
extrădarea acestuia.
Formularea unei cereri de recunoaştere şi executare este, de asemenea,
admisibilă atunci când condamnatul se află în executarea unei pedepse în statul
solicitat pentru o altă faptă decât cea care a determinat condamnarea în România.
Pe lângă Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor
represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, care are o importanţă limitată din cauza
aplicării sale marginale (doar 8 state membre), înainte de adoptarea Deciziei-Cadru
nr.2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a
condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces
penal94, nu au existat aproape deloc reglementări internaţionale privind luarea în
considerare a condamnărilor în alte state95.
Aşa cum se arată în preambulul deciziei-cadru, „Uniunea Europeană şi-a
stabilit obiectivul de a menţine şi dezvolta un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie. Acest obiectiv impune posibilitatea ca informaţiile privind condamnările
pronunţate în statele membre să fie luate în considerare în afara statului membru
de condamnare, atât pentru a preveni săvârşirea unor noi infracţiuni, cât şi în
cadrul unui nou proces penal”.
La 29 noiembrie 2000, Consiliul, în conformitate cu concluziile Consiliului
European de la Tampere, a adoptat programul de măsuri menite a pune în aplicare
principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor în materie penală, care prevede
adoptarea unuia sau mai multor instrumente care să stabilească principiul conform
căruia o instanţă judecătorească dintr-un stat membru trebuie să aibă capacitatea de
a lua în considerare hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele
judecătoreşti în alte state membre în scopul evaluării cazierului infractorului şi
determinării eventualelor recidive ale acestuia, precum şi în scopul stabilirii tipului
de sentinţă aplicabil, precum şi a condiţiilor de executare a acesteia.
Scopul Deciziei-Cadru nr.2008/675/JAI îl constituie acela de a stabili
obligaţia minimă care revine statelor membre de a lua în considerare condamnările

94
Publicată în “Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr.L220 din 15 august 2008.
95
Hester, Judith; Klackl, Michael; Mucha, Gabriele; Reich, Roman; Schneider, Birgit; Tiegs,
Harald; Tolstiuk, Michael; Zainea, Mariana, Recunoaşterea reciprocă în domeniul cooperării
judiciare în materie penală: instrumente juridice şi implementarea lor: manual, Proiect Twinning
Light între România şi Austria RO2007/IB/JH- 09 “Continuarea asistenţei în domeniul cooperării
judiciare în materie civilă, comercială şi penală”, Editura Euro Standard, Bucureşti, 2010, pag. 241.

40
pronunţate în alte state membre. Astfel, decizia-cadru nu împiedică statele membre
să ia în considerare, în conformitate cu dreptul intern şi ori de câte ori au la
dispoziţie informaţii, de exemplu, hotărâri definitive ale autorităţilor administrative
împotriva cărora se poate face apel înaintea instanţelor penale care stabilesc
săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte penale sau a unei fapte sancţionabile în
conformitate cu dreptul intern în virtutea faptului că reprezintă o încălcare a
normelor de drept.
Unele state membre consideră condamnările pronunţate în alte state membre
ca producând efecte juridice, în timp ce altele iau în considerare doar condamnările
pronunţate de propriile instanţe. Efectele unei condamnări pronunţate într-un alt stat
membru ar trebui să fie echivalente cu efectele unei hotărâri pronunţate la nivel
naţional în faza care precede procesul penal, în timpul procesului şi la momentul
executării sentinţei.
Scopul Deciziei-Cadru nr.2008/675/JAI îl constituie acela de a stabili condiţiile
în care sunt luate în considerare condamnările anterioare pronunţate împotriva unei
persoane pentru fapte diferite săvârşite în alte state membre, în cursul unui proces penal
desfăşurat într-un stat membru împotriva respectivei persoane.
În conformitate cu art.3, alin.(1) din decizia-cadru, „fiecare stat membru se
asigură că, în cadrul unui proces penal desfăşurat împotriva unei persoane,
condamnările anterioare pronunţate împotriva aceleiaşi persoane pentru fapte
diferite săvârşite în alte state membre, în legătură cu care s-au obţinut informaţii
pe baza instrumentelor aplicabile disponibile cu privire la asistenţa juridică
reciprocă sau la schimburile de informaţii extrase din cazierele judiciare, sunt
luate în considerare în măsura în care condamnările anterioare la nivel naţional
sunt luate în considerare şi că acestor condamnări le sunt conferite efecte
echivalente cu cele conferite condamnărilor anterioare la nivel naţional, în
conformitate cu legislaţia naţională”.
Decizia-Cadru nr.2008/675/JAI înlocuieşte art.56 din Convenţia europeană de
la Haga din 28 mai 1970 privind valoarea internaţională a hotărârilor represive în
raporturile dintre statele membre care sunt părţi la respectiva convenţie, fără a aduce
atingere aplicării articolului respectiv în raporturile dintre statele membre şi terţe ţări96.

2.4. Transferarea persoanelor condamnate

Aşa cum s-a menţionat în doctrină97, având în vedere realitatea că în unele


ţări din Europa, numeroşi condamnaţi, cetăţeni străini, se află în executarea unor
96
Art.56 din Convenţie stipula că „orice stat contractant ia măsurile legislative pe care le consideră
potrivite pentru a permite instanţelor sale ca, la pronunţarea unei hotărâri, să ia în considerare
orice hotărâre represivă europeană, pronunţată în contradictoriu anterior pentru o altă infracţiune,
în scopul de a se adăuga acestei hotărâri, în totalitate sau în parte, efectele pe care legea sa le
prevede pentru hotărârile pronunţate pe teritoriul său. El determină condiţiile în care această
hotărâre este luată în considerare”.
97
Pradel, J.; Corstens, G., Droit penal europeen, Editions Dalloz, Paris, 1999, p. 90, citat de Boroi,
Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2008, pag. 379.

41
pedepse în penitenciare naţionale, s-a subliniat că aceasta ar prezenta un dublu
inconvenient, şi anume: în primul rând pentru condamnaţii însăşi, a căror
reintegrare socială, într-un cadru care nu este al lor, ar fi dificil de realizat; în al
doilea rând, pentru administraţiile penitenciarelor, care sunt nevoite să gireze
simultan clientelele unor medii culturale şi lingvistice diferite. S-a mai arătat că, în
acest context, ar putea rezulta nu numai dificultăţi materiale, ci şi o anumită
inegalitate de tratament juridic, în detrimentul deţinuţilor străini, care beneficiază
mai greu, în raport cu deţinuţii autohtoni, de măsuri de individualizare a executării
pedepsei, cum sunt semilibertatea sau permisiunea de a ieşi în afara închisorii,
deoarece există riscul de a fugi şi implicit de a se sustrage de la executarea
pedepsei.
Transferarea persoanelor condamnate este o formă de cooperare judiciară
internaţională ce are la bază în primul rând raţiuni umanitare şi ca obiectiv
facilitarea reintegrării sociale a condamnaţilor, care este mult mai uşor de realizat în
ţara de origine.
La cea de-a 11-a Conferinţă desfăşurată la Haga, între 21-22 iunie 1978,
miniştrii europeni de justiţie au discutat problemele ridicate de deţinerea cetăţenilor
străini, inclusiv problema transferării acestora în ţara lor de origine pentru a executa
acolo condamnarea. Ca urmare a celor discutate, a fost adoptată Rezoluţia nr.1 prin
care s-a cerut Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei să însărcineze
Comitetul european pentru probleme criminale „cu examinarea posibilităţii de a
elabora un acord tip care să prevadă o procedură simplă de transferare a deţinuţilor,
pe care statele membre ar putea-o utiliza în relaţiile lor reciproce ori în relaţiile cu
statele nemembre. La rândul său, Comitetul european pentru probleme criminale a
propus crearea unui comitet de experţi, autorizat să elaboreze o convenţie
multilaterală, care să nu fie în conflict cu dispoziţiile europene existente98.
La nivel european, sub egida Consiliului Europei au fost adoptate, în
materia transferării persoanelor condamnate, următoarele instrumente juridice:
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la
Strasbourg la 21 martie 198399 şi Protocolul său adiţional100, adoptat la Strasbourg
la 18 decembrie 1997101.

98
Ionel, Tiberiu-Marius, Dimensiunea juridică a implementării Acquis-ului Schengen în domeniul
securizării frontierelor naţionale (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I.Cuza”, Bucureşti,
pag. 363-364.
99
Ratificată de România prin Legea nr.76/1996, publicată în „Monitorul oficial al României” nr.154
din 19 iulie 1996.
100
La data de 18 decembrie 1997, a fost deschis spre semnare Protocolul adiţional la Convenţia
asupra transferului persoanelor condamnate prin care se aduc prevederilor acesteia o serie de
modificări în ceea ce priveşte persoanele evadate din statul de condamnare şi persoanele condamnate
care fac obiectul unei măsuri de expulzare sau de reconducere la frontieră.
101
Ratificat de România prin Ordonanţa Guvernului nr.92/1999, publicată în „Monitorul oficial al
României” nr.425 din 31 august 1999, aprobată prin Legea nr.511/2001, publicată în „Monitorul
oficial al României” nr.643 din 15 octombrie 2001.

42
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate se
deosebeşte de Convenţia europeană asupra valorii internaţionale a sentinţelor
represive din 28 mai 1970, prin patru elemente102:
 pentru a facilita un transfer rapid al deţinuţilor străini, ea prevede o
procedură simplificată prin care, în aplicarea ei practică, este susceptibilă de
a fi mai puţin greoaie decât cea prevăzută de Convenţia europeană asupra
valorii internaţionale a sentinţelor represive;
 transferul poate fi cerut atât de către statul de condamnare, cât şi de către
statul de executare, ceea ce permite acestuia din urmă să solicite repatrierea
propriilor săi cetăţeni;
 transferul este supus consimţământului condamnatului;
 Convenţia se limitează să ofere cadrul procedural pentru transferări; ea nu
implică nicio obligaţie pentru statele contractante de a da dreptul la o cerere
de transfer; din această cauză nu este necesar să se indice motivele de refuz,
nici să se ceară statului solicitat să motiveze refuzul său de a autoriza un
transfer cerut.
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate cuprinde
dispoziţii privind condiţiile transferării, obligaţia de a furniza informaţii, cereri şi
răspunsuri, înscrisurile ajutătoare, consecinţele transferării pentru statul de
condamnare103, consecinţele transferării pentru statul de executare104, continuarea
executării, schimbarea condamnării 105 , graţierea, amnistia, comutarea, revizuirea
hotărârii, încetarea executării, informaţii privind executarea106, tranzitul107 etc.

102
Hurdubaie, Ioan, op.cit., pag. 253-255.
103
Preluarea în sarcină a condamnatului de către autorităţile statului de executare are drept efect
suspendarea executării condamnării în statul de condamnare. Statul de condamnare nu mai poate executa
condamnarea atunci când statul de executare consideră executarea condamnării ca fiind terminată.
104
Autorităţile competente ale statului de executare sunt datorate: a) fie să continue executarea
condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judiciare sau administrative; b) fie să schimbe
condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat, dată într-o procedură judiciară sau administrativă,
înlocuind astfel sancţiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancţiune prevăzută de legislaţia
statului de executare pentru aceeaşi infracţiune. Statul de executare trebuie, dacă cererea i-a fost
făcută, să indice statului de condamnare, înainte de transferarea persoanei condamnate, care anume
dintre aceste proceduri o va urma. Executarea condamnării este guvernată de legea statului de
executare şi acest stat este singurul competent pentru a lua toate hotărârile corespunzătoare.
105
În cazul schimbării condamnării, se aplică procedura prevăzută de legislaţia statului de executare.
Din momentul schimbării, autoritatea competentă: a) va fi legată de constatarea faptelor în măsura în
care acestea figurează în mod explicit sau implicit în hotărârea pronunţată în statul de condamnare;
b) nu va putea schimba o sancţiune privativă de libertate printr-o sancţiune pecuniară; c) va deduce
integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de către condamnat; d) nu va
agrava situaţia penală a condamnatului şi nu va fi ţinută de limita inferioară a sancţiunii eventual
prevăzute de legislaţia statului de condamnare pentru infracţiunea sau infracţiunile săvârşite.
106
Statul de executare va furniza informaţii statului de condamnare în ce priveşte executarea
condamnării: a) atunci când consideră încheiată executarea condamnării; b) în cazul în care
condamnatul evadează înainte ca executarea condamnării să fi luat sfârşit; sau c) dacă statul de
condamnare îi solicită un raport special.
107
O parte trebuie, în conformitate cu propria sa legislaţie, să consimtă la o cerere de tranzit a unui
condamnat pe teritoriul său, dacă cererea a fost formulată de către o altă parte care ea însăşi s-a înţeles cu

43
Reglementările juridice în materie de transfer al persoanelor condamnate,
cuprinse în Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, au
fost transpuse în legislaţia internă prin adoptarea Legii nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin
Legea nr.224/2006. Reglementările în domeniul transferării persoanelor
condamnate, cuprinse în Legea nr.302/2004, se aplică în conformitate cu normele
cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, iar în absenţa
acestora, pe bază de reciprocitate, precum şi, în completare, situaţiilor
nereglementate prin aceste tratate.
Potrivit dispoziţiilor art.2 din Convenţia europeană asupra transferării
persoanelor condamnate, în activitatea de transferare a persoanelor condamnate,
părţile contractante trebuie să respecte următoarele principii generale:
 părţile se angajează să-şi acorde reciproc, cooperarea cea mai largă posibil
în materia transferării persoanelor condamnate.
 persoana condamnată pe teritoriul unei părţi poate să fie transferată pe
teritoriul altei părţi, pentru a executa aici condamnarea care i-a fost aplicată.
În acest scop, ea îşi poate exprima, fie pe lângă statul de condamnare, fie pe
lângă statul de executare, dorinţa de a fi transferată.
 transferarea poate fi cerută fie de către statul de condamnare, fie de către
statul de executare.
Potrivit dispoziţiilor legale108, o persoană condamnată definitiv pe teritoriul
României poate fi transferată, în vederea executării pedepsei, pe teritoriul statului al
cărui resortisant este, dispoziţii care, în temeiul reciprocităţii convenţionale, se vor
aplica în mod corespunzător şi în cazul în care un cetăţean român a fost condamnat
în alt stat. Astfel, persoana condamnată se poate adresa statului de condamnare ori
statului de executare, pentru a fi transferată în vederea executării pedepsei.
Transferarea în vederea executării pedepsei poate fi cerută, fie de către
statul de condamnare, fie de către statul de executare numai dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
 condamnatul este resortisant al statului de executare;
 hotărârea este definitivă;
 la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel
puţin 6 luni din durata pedepsei; în cazuri excepţionale, în baza acordului
între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de
pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;
 transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu
vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state
consideră necesar, de către reprezentantul persoanei; consimţământul nu se
cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui
resortisant este;

o altă parte sau cu un stat terţ asupra transferării unui condamnat spre sau dinspre teritoriul său. O parte
poate refuza să acorde tranzitul atunci când condamnatul este unul dintre resortisanţii săi sau dacă
infracţiunea care a dat loc la condamnare nu constituie infracţiune conform legislaţiei sale.
108
Art.128 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

44
 faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii
statului de executare;
 statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord
asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
Cererea de transferare trebuie formulată în scris şi se adresează de către
autorităţile competente a statului solicitant autorităţii competente a statului solicitat;
autoritatea competentă în cazul statului român este Ministerul Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti, iar în cazul statului străin, este de asemenea autoritatea
centrală.
Dacă statul român are calitate de stat solicitat, acesta va informa, în scris, în
cel mai scurt termen statul străin solicitant, asupra hotărârii sale privind acceptarea
sau refuzul transferării solicitate.
La 29 noiembrie 2000, Consiliul, în conformitate cu concluziile de la
Tampere, a adoptat un program de măsuri pentru punerea în aplicare a principiului
recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, în care a
solicitat o evaluare a necesităţii instituirii unor mecanisme moderne de recunoaştere
reciprocă a sentinţelor definitive care implică privarea de libertate şi aplicarea
extinsă a principiului transferării persoanelor condamnate, astfel încât să includă
persoanele rezidente într-un stat membru.
De asemenea, Programul de la Haga privind consolidarea libertăţii,
securităţii şi justiţiei în Uniunea Europeană cere statelor membre să finalizeze
programul de măsuri, în special în domeniul executării pedepselor privative de
libertate definitive.
Toate statele membre au ratificat Convenţia Consiliului Europei din 21
martie 1983 privind transferarea persoanelor condamnate. În temeiul convenţiei în
cauză, persoanele condamnate pot fi transferate, în scopul executării restului
pedepsei, doar statului de cetăţenie al acestora şi doar cu consimţământul acestor
persoane şi al statelor implicate. Protocolul adiţional la Convenţia respectivă, din
18 decembrie 1997, care permite transferarea fără consimţământul persoanei, sub
rezerva anumitor condiţii, nu a fost ratificat de către toate statele membre. Niciunul
dintre aceste instrumente nu impune o obligaţie de principiu privind preluarea
persoanelor condamnate în scopul executării pedepsei sau ordinului.
La iniţiativa Republicii Austria, a Republicii Finlanda şi a Regatului
Suediei, la data de 27 noiembrie 2008 a fost adoptată Decizia-Cadru 2008/909/JAI
a Consiliului privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative
de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană109. Scopul acestei decizii-
cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să
recunoască o hotărâre judecătorească şi să execute pedeapsa, în vederea facilitării
reabilitării sociale a persoanei condamnate.

109
Publicată în “Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr.L327 din 5 decembrie 2008.

45
CAPITOLUL III
ASISTENŢA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ

3.1. Cadrul juridic european privind asistenţa judiciară în materie


penală

În cea de-a doua jumătate a secolului trecut, creşterea criminalităţii


transfrontaliere a determinat implicit o anumită intensificare a eforturilor statelor
lumii pentru realizarea unei asistenţe judiciare cât mai eficiente, cu efecte pozitive
în planul reducerii criminalităţii110.
Asistenţa judiciară în materie penală reprezintă un principiu bine stabilit al
cooperării judiciare internaţionale. Asistenţa judiciară este utilizată atunci când un
stat este incapabil să desfăşoare singur o anchetă sau o procedură, statul respectiv
având nevoie să apeleze la un alt stat, de exemplu pentru audierea de martori sau
supravegherea unor persoane în afara teritoriului statului solicitant111.
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală ocupă poate locul cel
mai important în cadrul formelor de asistenţă pe care şi le acordă statele suverane în
virtutea asigurării unui climat favorabil reducerii fenomenului infracţional112.
Asistenţa judiciară în materie penală poate fi înţeleasă în sens larg, dar şi
într-un sens mai restrâns: asistenţa judiciară în sens larg include extrădarea, iar
asistenţa judiciară în sens restrâns se referă la transferul procedurilor, transferul
persoanelor condamnate, precum şi la recunoaşterea şi executarea hotărârilor.
Asistenţa judiciară în sens restrâns (asistenţa judiciară „mică” sau „accesorie”) se
referă la sprijinul furnizat de autorităţile judiciare ale unui stat celor ale unui alt stat
pentru realizarea anchetelor, comunicarea de citaţii sau de alte acte de procedură,
sau, pur şi simplu, pentru furnizarea de informaţii113.
Într-o altă opinie 114 , prin asistenţă judiciară penală, în sens restrâns, se
înţelege asistenţa pe care organele judiciare dintr-un stat o acordă în cursul
procesului penal organelor judiciare din statul în care are loc activitatea judiciară şi
care constă în efectuarea, predarea sau comunicarea de acte procedurale necesare
soluţionării acelei cauze.

110
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 394.
111
http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/criminal/assistance/fsj_criminal_assistance_fr.htm.
112
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Ianuarie/Nedelcu%20Constantin%20%20Particulari
tati%20metodologice%20privind%20investigarea%20criminalistica%20a%20infractiunii%20de%2
0spalarea%20%20banilor/Nedelcu_Costel_Rezumat_Teza_doctorat.pdf
113
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, Cooperarea judiciară în materie penală. Manual elaborat în
cadrul Proiectului de înfrăţire între România şi Austria PHARE RO 2005/IB/JH 03, intitulat
“Consolidarea cadrului instituţional şi legislativ în domeniul cooperării judiciare internaţionale”,
Centrul de Competenţă Juridică, Viena, 2007, pag. 37.
114
Volonciu, Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea specială. Vol. II, Editura Paideia,
Bucureşti, pag. 484.

46
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală se solicită de către
autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile
judiciare din statul solicitat, în baza tratatelor internaţionale sau, în lipsa acestora,
pe bază de reciprocitate. Cele mai importante convenţii multilaterale în această
materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
În ceea ce priveşte asistenţa judiciară în materie penală a statelor care intră
în componenţa UE, au fost adoptate mai multe acte comunitare prin care se
stabilesc modalităţi concrete de colaborare între statele membre în ce priveşte
cercetarea şi judecarea celor care săvârşesc infracţiuni115.
Cea mai cunoscută Convenţie multilaterală şi, prin natura lucrurilor, cel mai
frecvent utilizată de România, este Convenţia europeană de asistenţă judiciară în
materie penală116, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959. „Bătrâna” Convenţie a
Consiliului Europei este aplicată de România în relaţia cu celelalte 45 de state
membre ale Consiliului Europei, dar şi cu state nemembre care au ratificat-o. Ea
este completată de Protocolul adiţional din 17 martie 1978 şi de al doilea Protocol
adiţional, din 8 noiembrie 2001117.
Potrivit prevederilor Convenţiei, „Părţile Contractante se angajează să-şi
acorde reciproc, potrivit dispoziţiilor prezentei Convenţii, asistenţa judiciară cea
mai amplă cu putinţă în orice procedură privitoare la infracţiuni a căror
reprimare este, în momentul solicitării asistenţei, de competenţa autorităţilor
judiciare ale Părţii solicitante”.
Convenţia cuprinde reglementări privind domeniul de aplicare, comisiile
rogatorii, comunicarea actelor de procedură şi a hotărârilor judiciare – înfăţişarea
martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite, cazierul judiciar etc.
Potrivit prevederilor art.2 din Legea nr.236/1998 pentru ratificarea
Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală, cu ocazia depunerii
instrumentului de ratificare, România a formulat următoarele declaraţii:
„1. În baza art.5 paragraful 1:
Comisiile rogatorii referitoare la percheziţii sau la sechestrul de obiecte vor
fi supuse următoarelor condiţii:
a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie să fie susceptibilă de a da
loc la extrădare, potrivit legii române;
b) îndeplinirea comisiei rogatorii să fie compatibilă cu legea română.
2. În baza art.7 paragraful 3:

115
Paraschiv, Gavril, Drept penal al Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 85.
116
Convenţia a fost ratificată de către România prin Legea nr.236/1998 pentru ratificarea Convenţiei
europene de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, şi a
Protocolului adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la
Strasbourg la 17 martie 1978, publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr.492 din 21
decembrie 1998.
117
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală. Ministerul Justiţiei-Direcţia Drept
Internaţional şi Tratate, pag. 3.

47
Citaţia pentru înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se află pe
teritoriul României, va fi transmisă autorităţii române competente cel mai târziu cu
40 de zile înainte de data fixată pentru înfăţişare.
3. În baza art.15 paragraful 6:
a) Cererile de asistenţă judiciară din faza de cercetare şi urmărire penală
vor fi adresate Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a României.
b) Cererile de asistenţă judiciară din faza de judecată vor fi adresate
Ministerului Justiţiei.
c) Cererile de asistenţă judiciară la care se referă art.15 paragraful 3 vor fi
adresate Ministerului de Interne.
d) În caz de urgenţă, cererile de comisii rogatorii pot fi adresate direct
instanţelor judecătoreşti sau parchetelor de pe lângă acestea, o copie de pe acestea
fiind transmisă Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie, după caz."
4. În baza art.16 paragraful 2:
Cererile de asistenţă judiciară şi documentele anexe, adresate autorităţilor
judiciare române în baza prezentei convenţii, vor fi însoţite de o traducere în una
dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei."
5. În baza art.24:
În sensul prezentei convenţii, prin autorităţi judiciare române se înţelege:
instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă acestea, Ministerul Justiţiei şi
Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, iar pentru cererile de asistenţă
judiciară la care se referă art.15 paragraful 3, Ministerul de Interne”.
Convenţia cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între
statele membre ale Uniunii Europene din 29 mai 2000 118 reprezintă principalul
instrument juridic în domeniu între statele membre ale UE. Această convenţie a fost
adoptată de Consiliul UE în vederea facilitării Convenţiei Consiliului Europei de
asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, pe
care o completează.
Dispoziţiile acestui instrument comunitar au drept obiectiv asigurarea unei
asistenţe judiciare cât se poate de rapidă, eficientă şi completă între statele UE
pentru a lupta cât mai eficient împotriva criminalităţii. Această nouă convenţie nu
constituie un instrument independent de obligaţiile internaţionale anterioare ale
statelor membre. Convenţia din 29 mai 2000 completează între statele membre ale
UE Convenţia de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959, adoptată
sub egida Consiliului Europei, ea însăşi completată de Convenţia de aplicare a
Acordului Schengen din 19 iunie 1990119.

118
Convenţia cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale
Uniunii Europene, adoptată de către Consiliu în temeiul art.34 din Tratatul privind Uniunea
Europeană a fost semnată la Bruxelles la 29 mai 2000 şi a intrat în vigoare la 23 august 2005.
119
Radu, Florin-Răzvan; Zainea, Mariana, Îndrumar pentru aplicarea de către judecători şi
procurori a principalelor instrumente juridice comunitare privind cooperarea judiciară în materie
penală (ediţia a II-a). Convenţia de asistenţă judiciară reciprocă în materie penală dintre Statele

48
Convenţia conţine reglementări în următoarele domenii: relaţia cu alte
convenţii de asistenţă judiciară, prevederi referitoare la acquis-ul Schengen,
procedurile de acordare a asistenţei judiciare, formalităţile şi procedurile în
executarea cererilor de asistenţă judiciară 120 , expedierea şi remiterea actelor
procedurale, transmiterea cererilor de asistenţă judiciară121 , schimbul spontan de
informaţii, remiterea de bunuri şi obiecte, transferul temporar de persoane deţinute
în scopul urmăririi, audierea prin videoconferinţă, audierea martorilor şi a experţilor
prin teleconferinţă, livrări supravegheate, echipe comune de anchetă, anchete sub
acoperire, răspunderea penală a funcţionarilor superiori, răspunderea civilă a
funcţionarilor superiori, interceptarea telecomunicaţiilor, stabilirea unor acorduri
bilaterale, protecţia datelor personale.
Având în vedere aderarea României la UE, la data de 8 noiembrie 2007 a
fost adoptată Decizia Consiliului 2007/763/CE privind aderarea Bulgariei şi a
României la Convenţia cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală
între statele membre ale Uniunii Europene122. Potrivit prevederilor art.1 din actul
comunitar, începând cu data de 1 decembrie 2007, România va aplica prevederile
Convenţiei din 29 mai 2000 cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie
penală între statele membre ale Uniunii Europene.
Convenţia este transpusă integral în Titlul VII al Legii nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificat şi
completat prin Legea nr.224/2006. Ceea ce este important este că, în cele mai multe
dintre situaţii, Convenţia permite contactul direct între autorităţile judiciare
solicitante şi solicitate123.
Convenţia a fost completată de Protocolul la Convenţia cu privire la
asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii

Membre ale Uniunii Europene din 29 mai 2000 şi Protocolul adiţional din 2001, Ministerul Justiţiei-
Direcţia Drept Internaţional şi Tratate, noiembrie 2007
120
Art.4 al Convenţiei din 29 mai 2000 subliniază interesul autorităţii judiciare solicitante de a
indica în cererea sa termenul în care ea doreşte să obţină înapoierea actelor efectuate în îndeplinirea
cererii, cu justificarea motivelor care impun fixarea unui asemenea termen. Autoritatea judiciară
solicitată trebuie să respecte pe cât posibil acest termen şi, imediat ce consideră că se va afla în
imposibilitatea de a-l respecta, ea trebuie să informeze asupra acestui lucru autoritatea solicitantă
precizându-i termenul în care va fi în măsură să satisfacă cererea. Autoritatea judiciară solicitantă
informează, în acest din urmă caz, autoritatea solicitată dacă, ţinând cont de aceste elemente, ea îşi
menţine cererea sau o retrage. Convenţia trimite aşadar la deschiderea unui dialog direct între
autoritatea judiciară solicitantă şi cea solicitată, destinat să favorizeze cooperarea. Aceasta va fi
facilitată de recurgerea la Reţeaua Judiciară Europeană şi la Eurojust. Pentru detalii, a se vedea
Radu, Florin-Răzvan; Zainea, Mariana, op.cit.
121
Convenţia impune ca principiu transmiterea directă a cererilor de asistenţă de la o autoritate
judiciară la o altă autoritate judiciară.
122
Decizia Consiliului 2007/763/CE privind aderarea Bulgariei şi a României la Convenţia cu
privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene,
adoptată de către Consiliu în temeiul art.34 din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicată în
“Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L307 din 24 noiembrie 2007.
123
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală. Ministerul Justiţiei-Direcţia Drept
Internaţional şi Tratate, pag. 4.

49
Europene, adoptat de către Consiliu la 16 octombrie 2001 în temeiul art.34 din
Tratatul privind Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare la 5 octombrie 2005.
Protocolul cuprinde reglementări în următoarele domenii: cererea de
informaţii asupra conturilor bancare ori asupra tranzacţiilor bancare sau în legătură
cu tranzacţiile bancare 124 ; confidenţialitatea datelor obţinute; obligaţia de
informare; cererile suplimentare de asistenţă judiciară 125 ; secretul bancar;
infracţiunile fiscale; infracţiunile politice; transmiterea la Consiliu a deciziilor de
respingere şi sesizare a Eurojust; posibilele rezerve la Protocol şi aplicarea
teritorială a acestuia.
În cadrul activităţii Comitetului de experţi al Consiliului Europei asupra
funcţionării convenţiilor europene în domeniul penal (PC-OC) au fost relevate
anumite dificultăţi cu care statele părţi s-au confruntat în aplicarea Convenţiei
europene de asistenţă judiciară în materie penală şi a Protocolului său adiţional,
ratificate de România prin Legea nr.236/1998, precum şi existenţa anumitor situaţii
nereglementate de aceste instrumente internaţionale.
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală126 a fost adoptat, la 19 septembrie 2001, în cadrul celei
de-a 765-a Reuniuni a Comitetului Delegaţiilor Miniştrilor şi a fost deschis spre
semnare, la 8 noiembrie 2001, la Strasbourg, cu ocazia celei de-a 109-a Sesiuni a
Comitetului de Miniştri, dată la care a fost semnat şi de România127.
Protocolul are ca scop întărirea capacităţii statelor membre ale Consiliului
Europei şi a statelor partenere, de a reacţiona eficient la criminalitate. Acest scop
este atins prin actualizarea dispoziţiilor care guvernează asistenţa judiciară în
materie penală, prin diversificarea situaţiilor în care asistenţa poate fi solicitată,
facilitarea cooperării judiciare internaţionale, căreia i se conferă un plus de
celeritate şi supleţe.
De asemenea, cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de
asistenţă judiciară în materie penală are în vedere evoluţia politică şi socială din
Europa şi mutaţiile tehnologice intervenite în lumea întreagă.
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală este structurat în trei capitole.

124
Obiectul esenţial al Protocolului este de a înscrie în textul convenţiei angajamentul statelor părţi
de a face schimb de informaţiile cele mai complete şi cele mai ample cu putinţă în materie bancară.
Cererile pot privi identificarea conturilor bancare deschise în numele unei persoane fizice sau
juridice, descrierea tranzacţiilor bancare realizate în timpul unei anumite perioade, dar şi urmărirea
tranzacţiilor bancare un anumit timp.
125
Protocolul prevede o obligaţie generală de a informa precum şi cerinţe mai flexibile pentru
întrebările suplimentare. De asemenea, acesta prevede că nu poate fi refuzată o cerere de asistenţă în
materie bancară prin referire la secretul bancar sau la caracterul politic al infracţiunii vizate.
126
Legea nr.368/2004 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană
de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001, publicată în
“Monitorul oficial al României”, partea I, nr.913 din 7 octombrie 2004.
127
Cel de-al doilea Protocol adiţional, copie aproape fidelă a Convenţiei UE din 29 mai 2000, a
intrat în vigoare pentru România la 1 martie 2005 şi, ca şi Primul Protocol adiţional, se aplică în
relaţia cu acele state parte la Convenţia „mamă” care l-au ratificat.

50
Primul capitol cuprinde prevederi referitoare la modificarea Convenţiei
europene de asistenţă judiciară în materie penală, îndeosebi sub aspectul creşterii
celerităţii soluţionării cererilor de asistenţă judiciară. Art.4 al Protocolului modifică
art.15 din Convenţie, în sensul că sistematizează şi modifică procedura de
transmitere a cererilor de asistenţă, în funcţie de situaţiile ivite. Astfel, pentru marea
majoritate a situaţiilor s-a inclus posibilitatea transmiterii directe a cererilor de
asistenţă între organele judiciare, cu posibilitatea impunerii, prin declaraţii, a unor
condiţii. De asemenea, s-a reglementat posibilitatea transmiterii cererilor şi a
actelor judiciare prin intermediul mijloacelor electronice de comunicaţie128.
Cel de-al doilea capitol al Protocolului cuprinde forme moderne de asistenţă
judiciară în materie penală, precum audierea prin videoconferinţă şi conferinţa
telefonică, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră,
livrările supravegheate, anchetele sub acoperire, echipele comune de anchetă. De
asemenea, Protocolul cuprinde dispoziţii referitoare la protecţia martorilor şi a
datelor cu caracter personal.
Capitolul al treilea cuprinde prevederi finale referitoare la semnarea şi
intrarea în vigoare a Protocolului, aplicarea teritorială, formularea de rezerve şi
denunţarea.
Dispoziţiile Protocolului adiţional sunt compatibile cu normele din dreptul
intern român, astfel cum sunt prevăzute în Codul de procedură penală, Legea
nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate şi Legea
nr.682/2002 privind protecţia martorilor.
Prevederile celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană în
materie penală sunt armonizate cu cele ale Convenţiei Uniunii Europene privind
asistenţa judiciară internaţională în materie penală, adoptată la 28 mai 2000, care
este partea acquis-ului comunitar în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne129.
Trebuie precizat faptul că ratificarea de către România a acestui instrument
juridic deosebit de util în materia cooperării internaţionale a reprezentat un demers
extrem de important în procesul de aderare la UE.
Potrivit prevederilor art.2 din Legea nr.368/2004 pentru ratificarea celui de-
al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie
penală, cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, România a formulat
următoarele declaraţii:
„1. În baza art.15, paragraful 9 din Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală, astfel cum a fost modificat prin art.4 al celui de-al
doilea Protocol adiţional: Cererile de asistenţă judiciară internaţională şi actele
judiciare pot fi transmise prin intermediul mijloacelor electronice de comunicaţie
sau prin orice alt mijloc de telecomunicaţie, cu condiţia ca statul solicitant să
transmită, în paralel, originalul cererii şi/sau actelor.
2. În baza art.24 din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie
penală, astfel cum a fost modificat prin art.6 al celui de-al doilea Protocol

128
http://www.cdep.ro/proiecte/2004/400/50/1/em451.pdf
129
http://m.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5719&idm=15

51
adiţional: Autorităţile judiciare române sunt instanţele judecătoreşti şi parchetele
de pe lângă acestea, iar autorităţile centrale sunt Ministerul Justiţiei, pentru
cererile de asistenţă judiciară din faza de judecată, respectiv Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru cererile de asistenţă judiciară din fazele
de cercetare şi urmărire penală.
Pentru cererile de asistenţă judiciară la care se referă art.15, paragraful 3
din convenţie, autoritatea centrală este Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În baza art.13, paragraful 7 din cel de-al doilea Protocol adiţional: Pentru
realizarea acordului prevăzut de paragraful 1 al art.13, va fi cerut consimţământul
prevăzut de paragraful 3 al art.13.
În baza art.17 paragraful 4 din cel de-al doilea Protocol adiţional: Se
desemnează ca agenţi competenţi pentru aplicarea paragrafelor 1 şi 2 ale art.17
lucrătorii de poliţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Autoritatea
centrală competentă pentru primirea cererilor de asistenţă prevăzute la art.17
paragrafele 1 şi 2 este Ministerul Justiţiei.
În baza art.18 paragraful 4 din cel de-al doilea Protocol adiţional:
Autoritatea competentă pentru aplicarea art.18 este Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Livrările supravegheate care fac obiectul unei cereri
de asistenţă judiciară internaţională adresate României trebuie autorizate de
procurorul competent, potrivit legii române.
În baza art.19 paragraful 4 din cel de-al doilea Protocol adiţional:
Autoritatea competentă pentru aplicarea art.19 este Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Efectuarea de acte de cercetare penală sub acoperire,
pe baza unei cereri de asistenţă judiciară internaţională adresate României,
trebuie autorizată de procurorul competent, potrivit legii române”.

3.2. Comisiile rogatorii internaţionale

Comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de


asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-
un stat o acordă unei autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în
numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal.
Cooperarea pe cale de comisii rogatorii reprezintă o altă formă de cooperare
internaţională cu caracter procesual, care se realizează la cererea unui stat interesat.
Aşa cum s-a menţionat în doctrină130, „descoperirea infracţiunilor şi identificarea
autorilor nu constituie decât prima etapă în activitatea de asistenţă juridică
internaţională. Adesea, în faza urmăririi penale, ca şi în aceea a judecăţii,
examinarea probelor poate face de asemenea necesară o colaborare
internaţională”.
Comisiile rogatorii internaţionale în materie penală sunt acte care tind să
înfăptuiască printr-o autoritate judiciară competentă (solicitată), aparţinând unui

130
Stănoiu, R.M., Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Editura Academiei, Bucureşti,
1975, pag. 88.

52
stat (solicitat) unul sau mai multe acte de instrucţie pe contul unei autorităţi
judiciare competente (solicitante) privind un alt stat (solicitat) în vederea
soluţionării unui proces penal131.
Din ce în ce mai mult, comisiile rogatorii tind să preia o dimensiune nouă
care ar exprima necesitatea autorităţilor judiciare de a-şi acorda asistenţă în vederea
luptei contra criminalităţii transfrontaliere132.
Comisiile rogatorii sunt reglementate în cadrul Convenţiei europene de
asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, unde
se prevede că „partea solicitată va urmări îndeplinirea, în formele prevăzute de
legislaţia sa, a comisiilor rogatorii referitoare la o cauză penală, care îi vor fi
adresate de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante şi care au ca obiect
îndeplinirea actelor de urmărire sau comunicarea mijloacelor materiale de probă,
a dosarelor sau a documentelor”.
Dacă partea solicitantă doreşte ca martorii sau experţii să depună sub
jurământ, ea va cere aceasta în mod expres, iar partea solicitată îi va da curs, dacă
legea din ţara sa nu se opune.
Partea solicitată va putea să transmită numai copii sau fotocopii certificate
pentru conformitate de pe dosarele sau documentele cerute. Totuşi, dacă partea
solicitantă cere în mod expres comunicarea originalelor, se va da curs, în măsura
posibilului, acestei cereri.
Dacă partea solicitantă o cere în mod expres, partea solicitată o va informa
despre data şi locul îndeplinirii comisiei rogatorii. Autorităţile şi persoanele în
cauză vor putea să asiste la îndeplinirea cererii, dacă partea solicitată consimte la
aceasta.
Potrivit prevederilor Legii nr.302/2004, obiectul unei cereri de comisie
rogatorie îl constituie, în principal, următoarele activităţi judiciare133:
 localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea inculpatului,
audierea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum
şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi
confiscarea specială; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea; expertizele,
constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală; transmiterea de
informaţii necesare într-un anumit proces, interceptările şi înregistrările
audio şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor
specializate şi alte asemenea acte de procedură;
 transmiterea mijloacelor materiale de probă;
 comunicarea de documente sau dosare.
Cu privire la îndeplinirea comisiilor rogatorii ce au ca obiect percheziţiile,
ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul134, Convenţia europeană de asistenţă

131
Pradel, Jean; Corstens, Geert, Droit pénal européen, Paris, Dalloz, 1999, pag. 176.
132
Moraru, Victor; Strulea, Maria; Vidaicu, Mihaela, Drept penal european, Iaşi, 2010, pag. 36.
133
Art.161, alin.(1) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, modificată şi completată prin Legea nr.224/2006.
134
Art.172 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
modificată şi completată prin Legea nr.224/2006: „Bunurile provenite din săvârşirea infracţiunii

53
judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, oferă
posibilitatea fiecărei părţi contractante ca printr-o declaraţie adresată secretarului
general al Consiliului Europei, să-şi rezerve dreptul de a supune îndeplinirea
acestora uneia sau mai multora dintre următoarele condiţii135:
 infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie sancţionabilă
potrivit legii părţii solicitante şi a părţii solicitate;
 infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a
da loc la extrădare în ţara solicitată;
 îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea părţii
solicitate.
Având această posibilitate, România a optat, prin Legea nr.236/1998 pentru
ratificarea Convenţiei europene de asistenţă judiciară, adoptată la Strasbourg la 20
aprilie 1959 în materie penală, pentru ultimele două condiţii, care au fost ulterior
transpuse şi în Legea nr.302/2004.
Statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor sau a
documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o
procedură penală în curs. Obiectele şi originalele dosarelor şi ale documentelor,
comunicate în îndeplinirea unei comisii rogatorii, vor fi restituite cât mai curând
posibil statului român de către statul solicitant, în afară de cazul în care statul
român renunţă la ele.
Comisiile rogatorii internaţionale sunt frecvent utilizate de organele
judiciare din ţara noastră ca modalitate de asistenţă judiciară în materie penală în
cazul instrumentării infracţiunilor de trafic ilicit de droguri. În acest sens,
exemplificăm prin prezentarea unui caz soluţionat de procurorii DIICOT în anul
2007, pe parcursul căruia s-au adresat cereri de comisii rogatorii de către
autorităţile judiciare din ţara noastră instituţiilor similare din Belgia, Turcia, Grecia
şi Olanda 136 . Astfel, în cursul anului 2007, inculpatul Bierhuizen Adrianus a
constituit, împreună cu învinuiţii Van Der Zon Nicolaas Petrus, Broere Nicolaas şi
alţii, un grup infracţional organizat în scopul transportării cantităţii de 1.172
kilograme de cannabis (marijuana), drog de risc, din Africa de Sud către Olanda, cu
tranzitarea României. Din materialul probator a rezultat că sarcina avută de
inculpatul Bierhuizen Adrianus în cadrul grupului infracţional organizat a constat în
asigurarea intrării cantităţii de droguri respective pe teritoriul României, disimulată
sub aparenţa unui import legal de bunuri, inclusiv în ceea ce priveşte asigurarea
documentelor prevăzute de lege în acest scop, activitatea fiind desfăşurată prin
intermediul unei societăţi cu sediul în Municipiul Galaţi, în cadrul căreia inculpatul
avea calitatea de asociat unic. Ulterior, în aceeaşi modalitate şi în înţelegere cu
membrii reţelei internaţionale de traficanţi de droguri, inculpatul urma să expedieze
cantitatea de droguri în Olanda. Conform datelor deţinute, drogurile proveneau din

care face obiectul cererii de comisie rogatorie vor fi confiscate potrivit prevederilor legislaţiei în
vigoare”.
135
Art.5 din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la
20 aprilie 1959.
136
http://www.mpublic.ro/presa/2008/c_23_01_2008.htm

54
America de Sud şi trebuiau să fie aduse în Portul Constanţa, pe o rută ocolitoare cu
un vas de marfă, cu punct de plecare din Africa de Sud. Pe parcursul investigaţiilor
efectuate au rezultat date conform cărora containerul urma să fie expediat din
Africa de Sud spre România, pe o rută ocolitoare, cu escală în Portul Antwerpen
(Belgia), unde, de altfel, containerul a fost descărcat la data de 7 noiembrie 2007. În
consecinţă, DIICOT a trimis autorităţilor judiciare competente din Belgia cererea
de comisie rogatorie internaţională prin care s-a solicitat efectuarea unei livrări
supravegheate pe cale maritimă, către România, a containerului menţionat. Din
considerente de securitate a transportului maritim, o parte din cantitatea iniţială de
droguri a fost descărcată în portul belgian. În continuare, containerul a fost resigilat
şi lăsat să-şi continue drumul către România, via Istanbul, conform itinerariului
stabilit de membrii reţelei internaţionale de traficanţi de droguri. În acest scop,
procurorii DIICOT au adresat cereri de comisie rogatorie internaţională şi
autorităţilor judiciare competente din Turcia şi Grecia (ţară ale cărei ape teritoriale
nu au mai fost tranzitate de nava ce transporta containerul cu droguri). În aceste
împrejurări s-a constatat că, la data de 28 noiembrie 2007, a sosit în Portul
Constanţa Sud, nava maritimă la bordul căreia se afla containerul în care erau cele
16 lăzi din lemn şi cele 10 pacheţele cu cannabis livrate supravegheat către
România, în condiţiile arătate, de către autorităţile competente din Belgia şi Turcia.
Ca urmare a cererii de comisie rogatorie internaţională formulată de Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autorităţile judiciare competente olandeze
au procedat, la data de 29 noiembrie 2007, la reţinerea învinuiţilor Van Der Zon
Nicolaas Petrus şi Broere Nicolaas pentru săvârşirea faptelor de trafic ilicit de
droguri de risc, trafic internaţional ilicit de droguri de risc, constituire a unui grup
infracţional organizat în scopul săvârşirii infracţiunilor de trafic ilicit de droguri de
risc şi trafic internaţional ilicit de droguri de risc, infracţiuni aflate în concurs. Din
probele administrate în cauză, a rezultat că inculpatul Bierhuizen Adrianus urma să
fie recompensat de către ceilalţi membri ai reţelei de narcotraficanţi cu suma de
200.000 euro (din care a primit efectiv 79.000 euro) pentru a se ocupa de
introducerea drogurilor pe teritoriul ţării noastre şi de expedierea lor spre Olanda.
Anchetatorii au stabilit, de asemenea, că inculpatul Bierhuizen Adrianus a făcut
parte în mod activ din grupul infracţional organizat coordonat de către învinuitul
Van Der Zon Nicolaas Petrus, acesta fiind la rândul său coordonat de către alţi
traficanţi de droguri neidentificaţi din Africa de Sud, dar a căror existenţă şi
participare a rezultat din actele dosarului de urmărire penală, grupul infracţional
organizat având ca scop săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc şi trafic
internaţional de droguri de risc. Menţionăm faptul că acest caz a reprezentat, din
punctul de vedere al cooperării internaţionale, modalităţilor de investigare utilizate
şi a cantităţii de droguri ridicate în vederea confiscării, cea mai complexă acţiune
soluţionată în cursul anului 2007 de către autorităţile judiciare româneşti.
Într-un alt caz137, DIICOT a fost sesizată de către autorităţile judiciare din
Republica Federală Germania cu o cerere de comisie rogatorie, fiindu-i solicitată

137
http://www.mpublic.ro/presa/2008/c_17_04_2008.htm

55
efectuarea unor acte procedurale ce urmau a fi folosite într-un dosar penal
instrumentat de Parchetul Essen în legătură cu o reţea de narcotraficanţi care au
transportat 60 de butelii cu metilamină, în greutate de 4.260 kilograme, din
România în Germania. Conform datelor furnizate de autorităţile germane,
cetăţeanul german U.G. a coordonat o reţea de narcotraficanţi din care fac parte şi
alţi trei conaţionali, reţea care a avut ca scop exportul de metilamină (substanţă
folosită la prepararea drogurilor sintetice – MDMA) din România, în vederea
folosirii în cadrul unor laboratoare de specialitate din Republica Federală
Germania. În plus, în România, cetăţeanul german U.G. a desfăşurat şi activităţi
complexe pentru procurarea de pseudoefedrină, substanţă destinată producerii
ilegale de narcotice. În acest sens, s-a solicitat autorităţilor române efectuarea, în
conformitate cu dispoziţiile legale în materie, a următoarelor măsuri:
 identificarea şi localizarea cetăţeanului german U.G.;
 percheziţionarea locuinţei cetăţeanului german U.G. de la adresa din
Bucureşti, a sediului unei firme pe care o controla în România, precum şi a
autovehiculelor utilizate de către persoana în cauză;
 asigurarea, confiscarea şi predarea către autorităţile germane competente a
dovezilor rezultate din punerea în aplicare a autorizaţiilor de percheziţie
emise de instanţă;
 audierea cetăţeanului german U.G. cu privire la învinuirile care i se aduc în
cauza instrumentată de autorităţile germane;
 audierea în calitate de martor a unei angajate la una din firmele cetăţeanului
german U.G.;
 executarea mandatului european de arestare emis pe numele cetăţeanului
german U.G. pentru săvârşirea infracţiunilor referitoare la traficul cu
precursori.
Potrivit comisiei rogatorii internaţionale, la data de 01.04.2008, anchetatorii
români au desfăşurat percheziţii domiciliare la adresele menţionate în cerere,
ridicându-se obiecte şi înscrisuri care au fost predate unui ofiţer de poliţie desemnat
de autorităţile germane, în vederea utilizării în soluţionarea dosarului Parchetului
Essen. În aceeaşi zi, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa penală în baza
căreia s-a emis un mandat de arestare pe numele cetăţeanului german U.G., pentru
săvârşirea unor infracţiuni privind traficul de precursori.
De asemenea, comisiile rogatorii internaţionale sunt frecvent utilizate de
organele judiciare din România ca modalitate de asistenţă judiciară în materie
penală în cazul instrumentării infracţiunilor de trafic de persoane.
În cursul anului 2007 au fost adresate României, ca stat solicitat şi au fost
înregistrate la DIICOT un număr de 59 cereri de comisie rogatorie, fiind soluţionate
un număr de 40, restul de 19 cereri fiind în curs de soluţionare. Pentru aceeaşi
perioadă138, România a adresat autorităţilor judiciare din alte ţări, ca stat solicitant,
un număr de 83 cereri de comisie rogatorie în domeniul traficului de persoane, până
în prezent fiind soluţionate 25.

138
Sursa DIICOT.

56
Exemplificând 139 , într-unul din cazuri, procurorii DIICOT – Biroul
Teritorial Galaţi au fost solicitaţi de autorităţile franceze în vederea efectuării unei
comisii rogatorii într-o cauză în care se efectuau cercetări cu privire la săvârşirea
infracţiunii de trafic de persoane de către mai mulţi cetăţeni români. Comisia
rogatorie a constat în percheziţii domiciliare, indisponibilizarea bunurilor
susceptibile a fi fost dobândite cu bani proveniţi din practicarea prostituţiei, precum
şi audierea învinuiţilor. Astfel, la data de 19 septembrie 2007, în baza autorizaţiilor
emise de Tribunalul Brăila au avut loc nouă percheziţii domiciliare, efectuate de
procurorii DIICOT cu sprijinul lucrătorilor de poliţie din cadrul Brigăzii de
Combatere a Criminalităţii Organizate Galaţi, Inspectoratului Judeţean de Poliţie
Brăila şi ai Departamentului Poliţiei de Intervenţie Rapidă. Cu ocazia percheziţiilor
au fost depistaţi la domiciliu învinuiţii I.D., G.G.D. şi C.S., care ulterior au fost
audiaţi de către procuror şi prezentaţi magistraţilor Curţii de Apel Galaţi cu
propunere de arestare preventivă, pe baza mandatelor europene de arestare emise în
aceeaşi zi de către autorităţile franceze. Propunerea de arestare a fost însuşită de
judecători, dispunându-se arestarea celor trei învinuiţi care au consimţit la predarea
lor către autorităţile franceze. Trebuie să precizăm faptul că acţiunea din România a
fost declanşată concomitent cu cea a autorităţilor franceze, care au emis mandate
europene de arestare pentru cinci învinuiţi şi au procedat la arestarea în Franţa, la
Bordeaux, a numitelor G.G., D.L. şi K.L., cu privire la care anchetatorii francezi
deţineau probe concludente că practicau prostituţia, la stradă, în beneficiul celor
cinci învinuiţi. Ceilalţi doi învinuiţi, respectiv K.C. şi I.C., au fost daţi în consemn
la frontieră, în vederea depistării lor140.

3.3. Formele specifice de asistenţă judiciară

3.3.1. Audierea prin videoconferinţă


Audierea prin videoconferinţă constituie o formă de asistenţă judiciară
introdusă prin Convenţia cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală
între statele membre ale Uniunii Europene din 29 mai 2000.
Potrivit prevederilor Convenţiei, dacă o persoană se află pe teritoriul unui
Stat Membru şi dacă trebuie să fie audiată în calitate de martor sau de expert de
autorităţile judiciare ale unui alt Stat Membru, acesta din urmă, în cazul în care nu
este recomandabil sau posibil ca acea persoană care urmează să fie audiată să se
prezinte personal pe teritoriul său, poate solicita ca audierea să aibă loc prin
videoconferinţă.
Statul Membru solicitat va fi de acord ca audierea să aibă loc prin
videoconferinţă cu condiţia ca folosirea videoconferinţei să nu contravină
principiilor fundamentale ale dreptului său şi cu condiţia ca el să dispună de
mijloacele tehnice astfel încât audierea să poată avea loc. Dacă Statul membru
solicitat nu are acces la mijloacele tehnice pentru organizarea unei videoconferinţe,

139
http://www.mpublic.ro/presa/2007/c_21_09_2007.htm
140
http://www.mpublic.ro/presa/2007/c_21_09_2007.htm

57
acest mijloc îi poate fi pus la dispoziţie de Statul Membru solicitant prin acord
reciproc.
Cererile de audiere prin videoconferinţă vor conţine, în afară de informaţiile
menţionate la art.14 din Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie
penală şi la art.37 din Tratatul Benelux, motivul pentru care nu este recomandabil
sau nu este posibil ca martorul sau expertul să participe personal, numele autorităţii
judiciare şi numele persoanelor care vor efectua audierea.
Aşa cum s-a menţionat în doctrină 141 , procedura de audiere prin
videoconferinţă impune respectarea următoarelor reguli:
 Autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat va cita persoana în cauză
(care urmează să fie audiată) să compară în conformitate cu formele stabilite
de dreptul său.
 Autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat va fi prezentă pe parcursul
audierii, şi dacă este necesar, va fi asistată de un interpret.
 Autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat va răspunde atât de
identificarea persoanei care urmează să fie audiată, cât şi de respectarea
principiilor fundamentale de drept ale Statului Membru solicitat.
 Dacă autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat consideră că în cursul
audierii sunt încălcate principiile fundamentale de drept ale Statului
Membru solicitat, va lua imediat măsurile necesare pentru a asigura că
audierea continuă să se realizeze cu respectarea acestor principii.
 Măsurile pentru protecţia persoanei care urmează să fie audiată vor fi
convenite, dacă este necesar, între autorităţile competente ale Statului
Membru solicitant şi ale Statului Membru solicitat.
 Audierea va avea loc direct, fiind ţinută de sau sub îndrumarea autorităţii
judiciare a Statului Membru solicitant în conformitate cu propriile sale legi.
 La cererea Statului Membru solicitant sau a persoanei care urmează să fie
audiată, Statul Membru solicitat va lua măsuri ca persoana care va fi audiată
să fie asistată de un interpret, dacă este necesar.
 Persoana care urmează sa fie audiată poate recurge la dreptul său de a nu
depune mărturie, drept la care poate recurge în conformitate fie cu legile din
Statul Membru solicitat, fie cu acelea din Statul Membru solicitant.
 La încheierea audierii, autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat va
întocmi un proces-verbal142 în care se menţionează data şi locul audierii,
identitatea persoanei audiate, identităţile şi funcţiile tuturor celorlalte
persoane din Statul Membru solicitat care au luat parte la audiere, orice
declaraţii sub prestare de jurământ luate şi condiţiile tehnice în care audierea
a avut loc.
Fiecare Stat Membru va lua măsurile necesare pentru a asigura că, în cazul
în care martorii sau experţii sunt audiaţi pe teritoriul său în conformitate cu

141
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 438.
142
Documentul va fi înaintat de autoritatea competentă a Statului Membru solicitat autorităţii
competente a Statului Membru solicitant.

58
procedura menţionată şi refuză să depună mărturie dacă are obligaţia de a depune
mărturie sau de a nu depune mărturie în conformitate cu adevărul, dreptul său
naţional se aplică în acelaşi mod ca şi cum audierea ar avea loc în cadrul unei
proceduri naţionale.
Statele Membre pot, la discreţia lor, aplica de asemenea prevederile art.10
din Convenţie, acolo unde este cazul şi cu acordul autorităţilor lor judiciare
competente, la audierile care au loc prin videoconferinţă, şi care implică un
inculpat143. În acest caz, decizia de a organiza videoconferinţă, şi modul în care
videoconferinţa va avea loc vor fi în funcţie de acordul dintre Statele Membre în
cauză, în conformitate cu legile lor naţionale şi cu instrumentele internaţionale
relevante, inclusiv cu Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi
Libertăţilor Fundamentale.
Convenţia din 29 mai 2000 reglementează şi posibilitatea audierii
martorilor şi a experţilor prin teleconferinţă. Astfel, potrivit dispoziţiilor actului
comunitar, dacă o persoană se află pe teritoriul unui Stat Membru şi trebuie să fie
audiată în calitate de martor sau de expert de către autorităţile judiciare ale unui alt
Stat Membru, acesta din urmă, în cazul în care legile sale naţionale prevăd aceasta,
poate solicita asistenţa primului Stat Membru pentru a permite ca audierea să aibă
loc prin teleconferinţă.
Audierile pot avea loc prin teleconferinţă numai dacă martorul sau expertul
este de acord ca audierea să aibă loc folosind această metodă. Statul Membru
solicitat va fi de acord ca audierea sa fie efectuată prin teleconferinţă dacă aceasta
nu contravine principiilor sale de drept.
Cererea pentru teleconferinţă va cuprinde, în afară de informaţiile
menţionate la art.14 din Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie
penală şi la art.37 din Tratatul Benelux, numele autorităţii judiciare şi numele
persoanelor care vor ţine audierea şi o menţiune că martorul sau expertul este de
acord să ia parte la audierea prin teleconferinţă.
Procedurile practice în ceea ce priveşte audierea sunt hotărâte de comun
acord de către părţile respective. La convenirea acestor măsuri, Statul Membru
solicitat se angajează:
 să trimită o notificare martorului sau expertului în cauză în legătură cu data
şi locul audierii;
 să asigure identificarea martorului sau a expertului;
 să verifice dacă martorul sau expertul este de acord ca audierea să aibă loc
prin videoconferinţă.
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală, deschis spre semnare, la 8 noiembrie 2001, la
Strasbourg, reglementează printre formele moderne de asistenţă judiciară în materie
penală, audierea prin videoconferinţă şi conferinţa telefonică.
Constatăm, aşadar, că această formă de asistenţă judiciară este prevăzută
atât de Convenţia cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între

143
Audierile vor avea loc numai cu consimţământul inculpatului.

59
statele membre ale Uniunii Europene din 29 mai 2000, precum şi de cel de-al doilea
Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală,
putând fi aplicată, deci, atât în spaţiul UE, cât şi la nivelul statelor ce fac parte din
Consiliul Europei144.
Audierea prin videoconferinţă, concepută ca o alternativă la cererea
obişnuită de comisie rogatorie internaţională, reprezintă o noutate în legislaţia
românească, în sensul că a fost reglementată pentru prima dată prin Legea
nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Conform reglementărilor legale145, în cazul în care o persoană care se află
pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către
autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau imposibil pentru acea
persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita
ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă.
Statul român poate accepta o astfel de solicitare dacă:
 cererea nu contravine principiilor sale fundamentale de drept;
 statul român dispune de mijloacele tehnice necesare care să permită
efectuarea audierii prin videoconferinţă.
De menţionat că, în cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să se
precizeze motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau
expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea autorităţii judiciare
şi numele persoanelor care vor proceda la audiere.
Autorităţile judiciare române competente în cazul acestei forme de
cooperare sunt următoarele:
 în cursul urmăririi penale, competenţa revine Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie;
 în cursul judecăţii, competenţa aparţine curţilor de apel.

3.3.2. Livrările supravegheate


Livrarea supravegheată constituie o altă formă specifică de asistenţă
judiciară în materie penală, recunoscută şi de legea română146.
Metoda livrării supravegheate presupune cooperarea mai multor state în
vederea descoperirii sau arestării persoanelor implicate în transportul ilegal de
droguri 147 , arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale
radioactive sau sume de bani, care îşi desfăşoară activitatea infracţională sau o parte
din această activitate pe teritoriul statelor respective.
144
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 443.
145
Art.165 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
modificată şi completată prin Legea nr.224/2006.
146
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 445.
147
Schimbarea concepţiei în materia luptei împotriva drogurilor a urmat deviza „să încetăm să ne
concentrăm atenţia asupra kilogramelor de droguri confiscate”, locul acestui criteriu cantitativ fiind
luat de obiectivul identificării şi tragerii la răspundere penală a tuturor membrilor grupărilor
infracţionale, implicaţi în traficul de droguri.

60
În fapt, livrările supravegheate sunt de neconceput ca fiind operaţiuni
naţionale, ele având întotdeauna un caracter transfrontalier.
Tehnica livrărilor supravegheate este considerată o invenţie a sistemului
judiciar american, existând date conform cărora era folosită încă din anul 1931,
ulterior fiind utilizată şi reglementată şi de către alte state148.
Doctrina franceză149 foloseşte două noţiuni pentru a defini această activitate:
„livrările supravegheate”, pentru a desemna simpla supraveghere a transporturilor
de mărfuri interzise de către autorităţile poliţieneşti şi „livrările controlate”, atunci
când agenţii autorităţii joacă un rol mai activ în aceste operaţiuni, putând fi folosiţi
în acest caz şi investigatorii sub acoperire.
Livrarea controlată semnifică transportul, sub supravegherea şi controlul
autorităţilor competente, al stupefiantelor şi produselor psihotrope, al banilor sau
oricăror mărfuri de contrabandă, în scopul stabilirii autorilor delictelor, obţinerii
probelor şi confiscării mărfurilor de contrabandă sau a fondurilor susceptibile că
provin din contrabandă150.
Formularea „livrare supravegheată” trebuie interpretată în conformitate cu
legislaţia şi practica naţională. De exemplu, legislaţia austriacă privind extrădarea şi
asistenţa reciprocă dintre statele membre ale UE („Bundesgesetz über die justizielle
Zusammenarbeit in Strafsachen mit den Mitgliedstaaten der Europäischen Union”,
care a intrat în vigoare în data de 1 mai 2004) defineşte livrarea supravegheată ca
fiind transportul de bunuri a căror circulaţie este supusă unui regim special sau al
unor bunuri interzise pe, sau de pe, teritoriul austriac, în absenţa unei îndatoriri a
parchetului de a lua măsuri, în conformitate cu art.34.2 din Codul de Procedură
Penală151.
În Belgia, livrările supravegheate sunt denumite „transporturi însoţite” sau
„confiscări amânate”, fiind reglementate printr-un ordin al ministrului din anul
1990 cu privire la tehnicile de poliţie speciale. Autorizarea acestei măsuri de către
organele abilitate se face doar în cazurile grave de crimă organizată (principiul
proporţionalităţii) şi atunci când celelalte tehnici de investigare nu au permis
obţinerea dovezilor necesare (principiul subsidiarităţii).
În Grecia, livrarea supravegheată este reglementată prin Hotărârea
nr.2145/1993, fiind denumită „transportul monitorizat de droguri”.
Codul de Procedură Penală din Spania defineşte „circulaţia controlată” sau
„livrarea supravegheată” ca fiind tehnica de a permite unui transport suspect sau
ilegal de droguri, substanţe psihotrope sau alte substanţe interzise, echipament,
materiale sau substanţe înlocuite, împreună cu bunurile şi câştigurile provenite din

148
Nadelmann, E.A., Cops Across Borders, University Park, The Pennsylvania State University
Press, 1993, pag. 236.
149
Totodată, unii agenţii ai vămii franceze disting livrările supravegheate pasive de cele active, care
necesită o operaţie de infiltrare.
150
http://www.btb.termiumplus.gc.ca/tpv2alpha/alphaeng.html?lang=eng&i=1&index=alt&srchtxt=
LIVRAISON%20CONTROLEE
151
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 61.

61
activităţile ilegale, să circule pe teritoriul Spaniei, să intre sau să părăsească
teritoriul acesteia nestingherit de către autorităţi şi de agenţii sub acoperire, cu
scopul de a descoperi şi identifica persoanele implicate în comiterea infracţiunii în
legătură cu droguri, substanţe, echipamente, materiale, bunuri sau câştiguri, sau cu
scopul de a asista autorităţile din alte ţări în investigaţiile lor152.
În Polonia, definiţia legală a livrării supravegheate este prevăzută în Legea
Poliţiei, constând în supravegherea sub acoperire a mutării, depozitării sau
înmânării de obiecte cu scopul de a obţine probe privind infracţiunea comisă, de a
identifica făptuitorii, sau de a confisca obiectele provenite din activităţi
infracţionale.
Livrările supravegheate sunt autorizate într-un mare număr de ţări, dar nu în
toate statele. Sunt ţări în care153:
 legislaţia autorizează, în mod expres, recurgerea la livrările supravegheate;
 legislaţia interzice, în mod expres, recurgerea la livrările supravegheate;
 nu există în legislaţie referiri la asemenea activităţi, însă tehnica livrărilor
supravegheate este utilizată.
Livrările controlate sunt reglementate în cadrul art.73 din Convenţia
Schengen. Astfel, în conformitate cu constituţiile şi cu dreptul lor intern, Părţile
Contractante se angajează să ia măsuri pentru a permite efectuarea unor livrări
supravegheate în traficul ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope. Decizia de
a recurge la livrări supravegheate se ia, pentru fiecare caz în parte, pe baza unei
autorizări prealabile a fiecărei Părţi Contractante interesate. Fiecare Parte
Contractantă păstrează conducerea şi controlul operaţiilor de pe teritoriul său şi este
abilitată să intervină.
Art.73 din Convenţia Schengen, care limita livrările supravegheate în cazul
infracţiunilor legate de traficul de stupefiante, a fost abrogat şi înlocuit de art.12 al
Convenţiei din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală
între statele membre ale Uniunii Europene, care impune statelor părţi să prevadă în
dreptul lor intern posibilitatea de a proceda la livrări supravegheate pentru orice
infracţiune care dă loc la extrădare154.
Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie
penală între statele membre ale Uniunii Europene prevede posibilitatea realizării
unor asemenea activităţi la solicitarea unui stat membru. Astfel, potrivit art.12 din
Convenţie, “fiecare Stat Membru se angajează să asigure ca, la cererea unui alt
Stat Membru, livrări supravegheate să fie permise pe teritoriul său în cadrul
investigaţiilor penale în legătură cu delictele extrădabile”.
Decizia de a efectua livrări supravegheate va fi luată în fiecare caz
individual de autorităţile competente ale Statului Membru solicitat, cu respectarea
legilor naţionale ale acelui Stat Membru. Livrările supravegheate vor avea loc în

152
Marin, Iulian-Marcel, Cooperarea internaţională privind combaterea traficului ilicit de droguri
(teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2009, pag.221.
153
Blanda, Petru; Ţical, George, Legislaţie antidrog internaţională, Editura Pildner&Pildner,
Târgovişte, 2003, pag. 84.
154
Planul de acţiune Schengen 2008, pag. 61.

62
conformitate cu procedurile Statului Membru solicitat. Dreptul de a acţiona şi de a
conduce şi controla operaţiunile va aparţine autorităţilor competente ale acelui Stat
Membru.
Livrările supravegheate sunt reglementate şi în cuprinsul celui de-al doilea
Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală,
unde se prevede că fiecare parte se obligă ca, la cererea unei alte părţi, să autorizeze
livrările supravegheate pe teritoriul său, în cadrul anchetelor penale referitoare la
infracţiuni care pot da loc la extrădare. Decizia de a recurge la livrările
supravegheate este luată în fiecare caz de către autorităţile competente ale părţii
solicitate, cu respectarea dreptului naţional al acestei părţi.
Livrările supravegheate se desfăşoară potrivit procedurilor prevăzute de
partea solicitată, iar dreptul de a acţiona, de a conduce şi de a controla operaţiunea
aparţine autorităţilor competente ale părţii solicitate155.
Convenţia de cooperare poliţienească pentru Europa de Sud-Est, adoptată la
Viena la 5 mai 2006, prevede faptul că, în baza unei cereri scrise a unei Părţi
Contractante, o altă Parte Contractantă poate permite, în cazul cercetării unor
infracţiuni care dau loc la extrădare, dacă se impune, livrarea supravegheată pe
teritoriul său, în special a transportului de droguri sau precursori, precum şi bunuri
care provin din săvârşirea unei infracţiuni sau sunt destinate comiterii unei
infracţiuni, atunci când Partea Contractantă solicitantă motivează că fără aceste
măsuri, identificarea făptuitorilor sau a canalelor de distribuţie ar fi îngreunată sau
imposibilă. În cazul în care conţinutul livrării supravegheate prezintă un anumit risc
pentru persoanele implicate în livrare sau prezintă pericol public, Partea
Contractantă solicitată are dreptul de a solicita îndeplinirea anumitor condiţii
anterior aprobării cererii sau de a refuza cererea156.
Legislaţia română în vigoare permite folosirea, de către autorităţile judiciare
competente, a unor instrumente precum livrările supravegheate. În legislaţia
internă, se regăsesc referiri exprese la livrările supravegheate în cadrul Legii
nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Legii
nr.143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri, Legii nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate,
precum şi în Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române.
În cuprinsul Legii nr.302/2004, la art.167, se dispune faptul că autorităţile
judiciare române competente vor autoriza, la cerere, în condiţiile legii române,
livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri penale privind infracţiuni care pot da
loc la extrădare. Livrările supravegheate se derulează pe teritoriul României potrivit
prevederilor legii române.
Din practica judiciară a reieşit faptul că organele abilitate din ţara noastră
participă la realizarea următoarelor activităţi de livrare supravegheată externă:

155
Art.18, alin.(3) din Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală.
156
Art.15, pct.1 din Convenţia de cooperare poliţienească pentru Europa de Sud-Est, adoptată la
Viena la 5 mai 2006.

63
 livrări iniţiate pe teritoriul României, cu finalizare pe teritoriul altui stat;
 livrări iniţiate pe teritoriul altui stat, cu finalizare pe teritoriul României;
 livrări iniţiate pe teritoriul unui stat, cu tranzitarea României şi cu
finalizarea pe teritoriul altui stat157.
În practică, livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către organele de
cercetare ale poliţiei judiciare, în principal, în cazul infracţiunilor de trafic ilicit de
droguri, în care sunt implicate grupări infracţionale cu ramificaţii internaţionale.
Legea nr.143/2000 reglementează instituţia livrării supravegheate, stipulând
faptul că PICCJ poate autoriza, la solicitarea instituţiilor sau organelor legal
abilitate, efectuarea de livrări supravegheate, cu sau fără substituirea totală a
drogurilor sau precursorilor.
Potrivit dispoziţiilor legale158 , „livrarea supravegheată constituie metoda
folosită de instituţiile sau organele legal abilitate, cu autorizarea şi sub controlul
procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulaţiei pe teritoriul ţării de
droguri ori precursori, suspecţi de a fi expediaţi ilegal, sau de substanţe care au
înlocuit drogurile ori precursorii, în scopul descoperirii activităţilor infracţionale
şi al identificării persoanelor implicate în aceste activităţi”.
Instituţiile abilitate conform legii să participe la efectuarea livrărilor
supravegheate sunt Poliţia Română159, Poliţia de Frontieră Română şi autoritatea
vamală160.

157
În baza competenţelor conferite de legile speciale în materie, ofiţeri din cadrul Direcţiei Antidrog
cu autorizarea procurorului au participat la o operaţiune de cooperare poliţienească internaţională,
codificată ,,Plastenka”, ce a avut drept scop efectuarea unei livrări supravegheate de anhidridă
acetică pe ruta Slovenia-Ungaria-România-Bulgaria-Turcia. În cadrul operaţiunii, ce a constituit o
premieră în domeniul precursorilor de droguri, autorităţile române au asigurat efectuarea livrării
supravegheate pe teritoriul României, aceasta desfăşurându-se fară incidente şi nefiind identificate
legături infracţionale pe teritoriul ţării noastre. Transportul a fost efectuat cu un autocamion TIR
înmatriculat în Slovenia, care a intrat în România la data de 01.04.2007, orele 03.00 prin Punctul de
frontieră Nădlac şi a ieşit la data de 02.04.2007, orele 02.30 prin Punctul de frontieră Giurgiu.
Livrarea supravegheată s-a derulat pe teritoriul României, pe o distanţă de 650 de kilometri, ce
constituie cel mai lung segment al întregii operaţiuni. De remarcat este traseul urmat de suspect pe
teritoriul României, respectiv Nădlac-Arad-Deva-Sibiu-Râmnicu Vâlcea-Drăgăşani-Caracal-Roşiorii
de Vede-Alexandria-Giurgiu, ceea ce a făcut ca această livrare supravegheată să fie una dintre cele
mai dificile, având în vedere şi cantitatea de anhidridă acetică, aproximativ 12 tone. Trebuie
menţionat faptul că anhidrida acetică este indispensabilă în procesul de fabricare a heroinei, iar 12
tone de precursori sunt necesare pentru obţinerea a aproximativ 6 tone de heroină, a cărei valoare de
piaţă este de aproximativ 180 milioane euro. Avându-se în vedere cantitatea de precursori traficată,
cea mai mare din ultimii cinci ani, această operaţiune a reprezentat un real succes al instituţiilor de
aplicare a legii din ţările implicate şi a fost posibilă datorită unei cooperări la nivel internaţional ce
poate constitui un exemplu în materia combaterii traficului internaţional de droguri şi precursori.
Acţiunea a fost finalizată pe teritoriul Turciei prin capturarea anhidridei acetice, arestarea şoferului
şi a trei dintre organizatorii transportului.
158
Art.1, lit.j din Legea nr.143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri, modificată şi completată prin Legea nr.522/2004.
159
Art.32 din Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române: „Pentru
combaterea infracţiunilor săvârşite în condiţiile crimei organizate ori în interesul urmăririi penale
poliţia poate utiliza metoda livrării supravegheate”.

64
Pentru obţinerea autorizaţiei, organele abilitate trebuie să comunice PICCJ o
solicitare motivată de efectuare a unei livrări supravegheate, conţinând date şi
informaţii referitoare la161:
 mijlocul de transport folosit şi modul de disimulare a drogurilor sau
precursorilor;
 modalitatea de substituire a drogurilor sau precursorilor, dacă este cazul;
 legislaţia în domeniu din România sau din ţara solicitantă;
 utilizarea aparaturii tehnice de supraveghere a transportului ilicit (GPS,
emiţător etc.);
 canalele de comunicare între forţele participante la acţiune;
 identitatea suspecţilor implicaţi în transportul de droguri, ce face obiectul
livrării supravegheate;
 numele ofiţerilor de poliţie care participă la acţiune şi dacă aceştia sunt
autorizaţi să poarte armament;
 agenţii acoperiţi români sau străini care eventual sunt infiltraţi în caz, în
situaţia în care legea permite;
 ofiţerii de contact din ţările vecine care vor preda ori prelua obiectivul în
cazul tranzitării României;
 situaţiile în care livrarea supravegheată se poate finaliza pe teritoriul
României;
 orice alte date şi informaţii ce prezintă interes operativ.
Pe baza documentelor înaintate, în situaţia în care este de acord, procurorul
desemnat să analizeze cererea întocmeşte documentul prin care solicită efectuarea
livrării supravegheate162 şi îl înaintează autorităţilor competente străine, în vederea
obţinerii aprobării. În toate situaţiile, procurorul va delega organele de poliţie
judiciară competente care desfăşoară livrarea supravegheată şi va informa
Autoritatea Naţională a Vămilor în vederea acordării sprijinului de specialitate
necesar.
O livrare supravegheată poate dura săptămâni întregi de la detectarea iniţială
a drogurilor şi până la momentul arestării persoanelor implicate. Întrucât drogurile
trebuie plasate sub supraveghere permanentă, livrarea supravegheată cere mult
personal. În acest sens, organele poliţiei judiciare trebuie să aibă suficiente efective,
ca şi mijloace materiale pe toată durata operaţiunii163.

160
Art.14, alin.2 din Legea nr.86/2006 privind Codul Vamal al României: „Autoritatea vamală
poate participa, în condiţiile legii, la realizarea livrărilor supravegheate”.
161
Ţical, George-Marius, Metodologia investigării infracţiunilor conexe crimei organizate, Editura
Centrului-Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2008, pag. 188.
162
Livrarea supravegheată este autorizată de către procuror prin ordonanţă motivată, care trebuie să
cuprindă: indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;
detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării supravegheate şi, după caz, la bunurile care
urmează a fi sustrase ori substituite, precum şi la bunurile care urmează a le înlocui pe acestea;
timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea
efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute; datele de identificare a persoanelor autorizate să
supravegheze livrarea.
163
Blanda, Petru; Ţical, George, op.cit., pag. 88.

65
Livrarea supravegheată se consideră realizată în momentul în care
substanţele ajung la destinatar, iar obiectivele propuse sub aspect tactico-informativ
şi judiciar-operativ au fost atinse.

3.3.3. Echipele comune de anchetă


În situaţia în care un stat cercetează infracţiuni cu o dimensiune
transfrontalieră, ancheta poate beneficia de participarea personalului organelor de
aplicare a legii dintr-un alt stat, în care există legături cu infracţiunile respective.
Echipele comune de anchetă reprezintă o formă specifică de asistenţă
judiciară reciprocă între statele membre ale UE.
Consiliul European reunit la Tampere la 15 şi 16 octombrie 1999 a cerut să
fie constituite fără întârziere echipele comune de anchetă prevăzute în Tratatul
Uniunii Europene, într-o primă fază, pentru a lupta împotriva traficului de droguri
şi a traficului de persoane, precum şi împotriva terorismului.
Aceste echipe de anchetă nu au vocaţia de a se transforma în structuri
binaţionale permanente. Ele vor fi create, de la caz la caz, în situaţii concrete,
obiectivul fiind strângerea informaţiilor şi a mijloacelor de probă. Echipele comune
de anchetă marchează un progres considerabil în raport cu asistenţa judiciară
clasică folosită timp îndelungat între ţări, deoarece nu este vorba doar de un sprijin
solicitat punctual prin intermediul unei comisii rogatorii internaţionale pentru a
obţine o informaţie în străinătate, ci reprezintă un veritabil instrument de cooperare
între autorităţile judiciare ale ţărilor care stabilesc de comun acord obiectivele ce
urmează a fi atinse într-un dosar penal164.
Oferind o foarte mare supleţe în utilizare, acest nou instrument va permite
autorităţilor judiciare şi serviciilor specializate să schimbe informaţii operaţionale
fără existenţa unui formalism particular, să desfăşoare investigaţii comune pe tot
parcursul anchetei şi să coordoneze desfăşurarea anchetei penale în cele două
ţări165.
Avantajele utilizării unei echipe comune de anchetă sunt următoarele166:
 Capacitatea de a împărtăşi informaţii direct între membrii echipei comune
de anchetă, fără să fie nevoie de solicitări oficiale;
 Capacitatea de a solicita măsuri de cercetare direct între membrii, fără să
mai fie nevoie de comisii rogatorii. Aceasta se aplică şi solicitărilor de
măsuri coercitive;

164
Ştefan, Cristian-Eduard, Echipele comune de anchetă, instrument eficient de luptă împotriva
criminalităţii organizate şi a terorismului, în Revista Dreptul nr.2/2009, pag. 211.
165
Conceptul echipei comune de anchetă s-a născut din convingerea că metodele existente de
cooperare internaţională în domeniul poliţienesc şi judiciar nu erau, în sine, suficiente pentru a face
faţă cazurilor grave de criminalitate organizată transfrontalieră. S-a considerat că o echipă formată
din anchetatori şi autorităţi judiciare din două sau mai multe state, acţionând împreună şi pe baza
unei autorităţi juridice şi a unei securităţi juridice clare cu privire la drepturile, îndatoririle şi
obligaţiile participanţilor, ar îmbunătăţi combaterea criminalităţii organizate.
166
Joint Investigation Teams Manual, Europol and Eurojust, June 2009.

66
 Posibilitatea pentru membrii echipei de a fi prezenţi în cadrul percheziţiilor
la domiciliu, interogatoriilor etc. în toate jurisdicţiile acoperite, ajutând la
depăşirea barierelor lingvistice din cadrul interogatoriilor;
 Capacitatea de a coordona eforturile spontane şi de a avea schimburi
informale de cunoştinţe specializate;
 Capacitatea consolidării încrederii reciproce între specialiştii din diferitele
jurisdicţii care lucrează împreună şi care decid strategiile de anchetă şi de
urmărire penală;
 Capacitatea Europol şi Eurojust de a se implica prin oferirea de sprijin şi
asistenţă directă;
 Capacitatea de a asigura finanţarea potenţial disponibilă.
Constituirea echipelor comune de anchetă a fost reglementată pentru prima
oară în art.30 din Tratatul Uniunii Europene şi în art.13 din Convenţia cu privire
la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene din 29 mai 2000.
Potrivit dispoziţiilor art.13 din Convenţia din 29 mai 2000, cu acordul
mutual, autorităţile competente ale două sau ale mai multor State Membre pot
înfiinţa o echipă comună de anchetă pentru un anumit scop 167 , care poate fi
autorizată, cu acordul reciproc, să efectueze investigaţii penale într-unul sau în mai
multe State Membre care organizează echipa.
Echipa comună de anchetă poate fi înfiinţată în special în cazurile în care:
a) investigaţiile unui Stat Membru în delictele penale necesită investigaţii
dificile şi solicitante, având legături cu alte State Membre;
b) un număr de State Membre desfăşoară investigaţii în delicte penale în
care circumstanţele cazului necesită o acţiune coordonată, concertată a Statelor
Membre implicate.
De regulă, echipele comune de anchetă se vor limita la formele mai grave de
criminalitate, iar legislaţia naţională sau instrucţiunile operaţionale ar trebui
verificate pentru a se determina dacă există un prag al gravităţii sau alte criterii care
trebuie îndeplinite. Totuşi, echipele comune de anchetă pot fi utile şi în cazuri mai
puţin importante. Acest lucru se datorează faptului că echipele comune de anchetă
pot facilita cooperarea într-un caz dat şi pot, de asemenea, pregăti terenul pentru
viitoare echipe comune de anchetă prin consolidarea încrederii reciproce şi prin
acumularea de experienţă în cooperarea transfrontalieră168.
Există numeroase situaţii practice în care echipele comune de anchetă ar
putea constitui instrumentul potrivit, dar ca exemplu, pot fi menţionate cel puţin
două forme de criminalitate169:
 anchetele privind traficul de droguri, în care se ştie de la început că statul de
reşedinţă al traficantului este diferit de cel de destinaţie finală a drogurilor;

167
Structura echipei va fi stabilită în acord.
168
Joint Investigation Teams Manual, Europol and Eurojust, June 2009.
169
Rijken, Conny; Vermeulen, Gert, Joint Investigation Teams in the European Union, T.M.C.
Asser Press, 1st Edition, 2006

67
 cazurile de terorism în care locul atacului plănuit este diferit de locurile în
care au fost adunate primele date operative.
Cererea pentru înfiinţarea unei echipe comune de anchetă poate fi făcută de
oricare din Statele Membre în cauză, iar aceasta va fi înfiinţată într-unul din Statele
Membre în care se scontează că investigaţiile vor avea loc.
Echipele comune de anchetă vor funcţiona pe teritoriul Statelor Membre
care le înfiinţează în următoarele condiţii generale:
a) şeful echipei va fi un reprezentant al autorităţii competente care ia parte
la investigaţiile penale din Statul Membru în care echipa funcţionează. Şeful
echipei va acţiona în limitele competenţei sale conform legilor naţionale;
b) echipa va efectua operaţiunile în conformitate cu legile din Statul
Membru în care funcţionează. Membrii echipei îşi vor îndeplini sarcinile sub
conducerea şefului echipei, luând în considerare condiţiile stabilite de propriile lor
autorităţi în acordul pentru înfiinţarea echipei170;
c) Statul Membru în care echipa funcţionează va lua măsurile organizatorice
necesare în acest scop.
Potrivit dispoziţiilor Convenţiei, membrii echipei mixte de investigaţii din
Statele Membre în afara Statului Membru în care funcţionează echipa, sunt
consideraţi a fi „detaşaţi” în cadrul echipei.
Membrii detaşaţi în echipele comune de anchetă vor fi îndrituiţi să fie
prezenţi atunci când sunt luate măsuri de investigaţii în Statul Membru de operare.
Totuşi, din motive speciale, în conformitate cu legile din Statul Membru în care
echipa funcţionează, şeful echipei poate decide altfel. Membrilor detaşaţi în echipa
comună de anchetă, în conformitate cu legile din Statul Membru în care echipa
funcţionează, li se poate încredinţa de către şeful echipei sarcina luării anumitor
măsuri de investigaţii, cu aprobarea autorităţilor competente din Statul Membru de
operare şi a Statului Membru de detaşare.
Dacă echipa comună de anchetă are nevoie ca anumite măsuri de
investigaţii să fie luate într-unul din Statele Membre fondatoare ale echipei,
membrii trimişi ca detaşaţi în echipă de către acel Stat Membru pot solicita
propriilor lor autorităţi competente să ia acele măsuri. Acele măsuri vor fi
considerate în acel Stat Membru în condiţiile care se aplică dacă au fost solicitate în
cadrul unei investigaţii naţionale.
În cazul în care echipa comună de anchetă are nevoie de asistenţă de la un
Stat Membru în afara acelora care au înfiinţat echipa, sau de la un terţ Stat, cererea
de asistenţă poate fi făcută de autorităţile competente ale Statului de operaţiuni
către autorităţile competente ale celuilalt Stat implicat, în conformitate cu
instrumentele sau cu măsurile necesare.
Un membru al unei echipe comune de anchetă poate, în conformitate cu
legile sale naţionale şi în limitele competenţei sale, să pună la dispoziţia echipei

170
Acest aspect trebuie analizat în profunzime în momentul redactării acordului privind echipa
comună de anchetă, astfel încât membrii, în special cei detaşaţi dintr-un alt stat membru, să cunoască
structura sau structurile de conducere constituite.

68
informaţiile de care dispune în Statul Membru care l-a detaşat în scopul
investigaţiilor penale efectuate de echipă.
Informaţiile obţinute legal de un membru sau de un membru detaşat în timp
ce face parte dintr-o echipă comună de anchetă care nu sunt în alt mod disponibile
autorităţilor competente ale Statelor Membre în cauză, pot fi utilizate în
următoarele scopuri:
a) în scopurile în care echipa a fost înfiinţată;
b) în funcţie de consimţământul prealabil al Statului Membru în care
informaţiile au devenit disponibile, în vederea depistării, investigării şi urmăririi
delictelor penale. Acest consimţământ poate fi refuzat numai în cazurile în care
utilizarea acestora ar periclita investigaţiile penale din Statul Membru în chestiune
sau în legătură cu care acel Stat Membru ar putea refuza asistenţa judiciară;
c) pentru prevenirea unui pericol iminent şi grav pentru siguranţa publică şi
cu respectarea dispoziţiilor pct. b), dacă ulterior este demarată o investigaţie penală;
d) pentru alte scopuri, în măsura în care se convine aceasta între Statele
membre care au înfiinţat echipa.
Dispoziţiile Convenţiei din 29 mai 2000 referitoare la echipele comune de
anchetă nu sunt obligatorii pentru toate statele membre ale UE, deoarece
documentul juridic internaţional nu a fost încă ratificat de toate statele membre171.
Având în vedere aceste considerente, în faţa ameninţărilor teroriste care constituie
în prezent un risc major pentru societăţile democratice, datorită creşterii puterii
organizaţiilor criminale transnaţionale, specializate mai ales în traficul de droguri,
ale căror activităţi de spălare a banilor se întind în sectoarele esenţiale ale
economiei, Consiliul UE a adoptat, la data de 13 iunie 2002, Decizia-Cadru
nr.2002/465/JAI privind echipele comune de anchetă 172 . În cuprinsul actului
comunitar se prevede faptul că acesta îşi va înceta efectele în momentul intrării în
vigoare a Convenţiei din 29 mai 2000 pentru toate statele membre ale UE.
Decizia-Cadru a fost pusă în aplicare de statele membre în moduri diferite.
În timp ce unele ţări au adoptat legi speciale privind echipele comune de anchetă
sau au inserat dispoziţii privind echipele comune de anchetă în codurile lor de
procedură penală respective, altele au menţionat doar aplicabilitatea directă a
Convenţiei din 29 mai 2000 în dreptul intern173.
În preambulul său, Decizia-Cadru privind echipele comune de anchetă
prevede faptul că statele membre care înfiinţează o echipă de anchetă trebuie să-i
definească obiectivul, componenţa şi durata mandatului. Totodată, este necesar ca
statele membre care înfiinţează o echipă să aibă posibilitatea să decidă, în măsura în
care este posibil şi în conformitate cu dreptul aplicabil, ca, la activităţile echipei să
participe persoane care nu reprezintă autorităţile competente ale statelor membre, în
special reprezentanţi, de exemplu, ai Unităţii Europene de Cooperare Judiciară-

171
Din cauza procesului lent de ratificare a Convenţiei din 29 mai 2000, statele membre au convenit
asupra adoptării unei decizii-cadru privind echipele comune de anchetă, în anul 2002, în scopul unei
puneri în aplicare mai rapide a acestui instrument de cooperare.
172
Publicată în “Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene” nr. L162 din 20 iunie 2002.
173
Joint Investigation Teams Manual, Europol and Eurojust, June 2009.

69
Eurojust, ai Oficiului European de Poliţie-Europol 174 , ai Oficiului European de
Luptă Antifraudă (OLAF) sau reprezentanţi ai autorităţilor unor state terţe şi, mai
ales, reprezentanţi ai serviciilor de aplicare a legii din Statele Unite. În astfel de
cazuri, acordul privind constituirea echipei trebui să specifice aspectele legate de
răspunderea care le revine acestor reprezentanţi.
Potrivit art.1 al Deciziei-Cadru susmenţionate, „prin acord, autorităţile
competente din două sau mai multe state membre pot înfiinţa echipe comune de
anchetă pentru un scop precis, pe o perioadă determinată, care poate fi prelungită
prin acordul părţilor, în vederea efectuării unei anchete penale în unul sau mai
multe dintre statele membre care au înfiinţat echipa”.
Cadrul juridic pentru constituirea şi operarea unei echipe comune de anchetă
permite o gamă largă de puteri discreţionare şi, în consecinţă, acordul are o
importanţă crucială pentru toate părţile. Pe de o parte, este preferabil să se convină
de la început asupra modalităţilor detaliate pentru a se evita necesitatea unor
discuţii îndelungate în timpul operării echipei comune de anchetă. Pe de altă parte,
acţiunile de cercetare şi de colectare a probelor trebuie adeseori să înceapă rapid,
pentru a se evita discuţiile îndelungate privind acordul175.
Acordul privind echipa comună de anchetă poate fi dezvăluit în anumite
circumstanţe în cadrul procedurilor judiciare ulterioare; prin urmare, trebuie
acordată atenţie:
 definirii obiectivului echipei comune de anchetă, pentru a se evita
dezvăluirea altor posibili suspecţi care fac încă obiectul unor alte anchete;
 identităţii membrilor echipei, aceasta putând fi anexată sau trimisă separat,
renunţându-se eventual la necesitatea de a dezvălui identităţile, de exemplu
în cazul ofiţerilor sub acoperire, al specialiştilor etc.
În completarea Legii nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate 176 , Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală reglementează constituirea echipelor comune de
anchetă şi procedura de funcţionare a acestora. Textul transpune în dreptul intern
Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind echipele
comune de anchetă, ce reprezintă un instrument important de luptă împotriva crimei
organizate, precum şi dispoziţiile pertinente ale Convenţiei cu privire la asistenţa
judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene din
29 mai 2000 şi ale celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de
asistenţă judiciară în materie penală din 8 noiembrie 2001.

174
Eurojust şi Europol, potrivit competenţelor, joacă un rol important în dezvoltarea echipelor
comune de anchetă.
175
Joint Investigation Teams Manual, Europol and Eurojust, June 2009.
176
Art.26 din Legea nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate: “La
solicitarea autorităţilor române sau ale altor state, pe teritoriul României se pot desfăşura anchete
comune, în vederea prevenirii şi combaterii infracţiunilor transnaţionale săvârşite de grupuri
infracţionale organizate. Anchetele comune se desfăşoară în baza tratatelor bilaterale sau
multilaterale încheiate de autorităţile competente. Reprezentanţii autorităţilor competente române
pot participa la anchete comune desfăşurate pe teritorii ale altor state, cu respectarea legislaţiilor
acestora”.

70
Odată cu punerea în practică a echipelor comune de anchetă, dar şi cu
adoptarea legii de transpunere a mandatului european de arestare, ţara noastră a
întregit dispozitivul normativ comunitar în domeniul cooperării judiciare
internaţionale în materie penală.
În aplicarea normelor europene, legea română prevede că în vederea
facilitării soluţionării unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe
comune de anchetă, cu un obiectiv precis şi cu o durată limitată care poate fi
prelungită prin acordul statelor implicate.
Componenţa echipei de anchetă este decisă de comun acord şi poate fi
creată, în special, când177:
 în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor
anchete dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură,
care privesc ambele state;
 mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi
concertată în statele în cauză.
În ceea ce priveşte cererea de formare a unei echipe comune de anchetă,
aceasta poate fi formulată de orice stat implicat şi trebuie să cuprindă propuneri
referitoare la componenţa echipei178.
Activitatea desfăşurată de echipa comună de anchetă, pe teritoriul statului
român, este supusă următoarelor reguli generale:
 conducătorul echipei trebuie să fie un reprezentant al autorităţii judiciare
române competente (procuror), acesta acţionând în limitele competenţelor
proprii, în conformitate cu dreptul intern;
 acţiunile echipei se desfăşoară conform legii române; membrii echipei şi
membrii detaşaţi ai echipei îşi execută sarcinile sub responsabilitatea
conducătorului echipei, luând în considerare condiţiile fixate de propriile lor
autorităţi în acordul privind constituirea echipei.
Decizia-Cadru privind echipele comune de anchetă mai prevede şi o a treia
regulă şi anume că statul membru pe teritoriul căruia acţionează echipa trebuie să
creeze condiţiile organizatorice necesare pentru a permite funcţionarea acesteia.
În art.2 din Decizia-Cadru privind echipele comune de anchetă este
reglementată răspunderea penală privind funcţionarii unui stat membru, aceştia
fiind asimilaţi agenţilor statului membru în care are loc intervenţia, în privinţa
infracţiunilor săvârşite împotriva lor sau de către ei.
Răspunderea civilă privind funcţionarii este statuată în cuprinsul art.3 din
aceeaşi Decizie, conform căruia, atunci când funcţionarii unui stat membru se află
în misiune pe teritoriul unui alt stat membru, primul stat membru este răspunzător
pentru prejudiciile pe care le cauzează în timpul desfăşurării misiunii, în

177
Art.169, alin.(2) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, modificată şi completată prin Legea nr.224/2006.
178
Art.169, alin.(5) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, modificată şi completată prin Legea nr.224/2006: „Componenţii echipei comune desemnaţi
de autorităţile române au calitatea de membri, în timp ce cei desemnaţi de un stat străin au calitatea
de membri detaşaţi”.

71
conformitate cu dreptul statului membru pe teritoriul căruia operează. Statul
membru pe teritoriul căruia sunt cauzate prejudiciile îşi asumă repararea acestor
prejudicii, în condiţiile aplicabile prejudiciilor cauzate de proprii săi agenţi. Statul
membru ai cărui funcţionari au cauzat prejudicii oricărei persoane pe teritoriul unui
alt stat membru rambursează integral acestuia din urmă sumele pe care le-a achitat
victimelor sau succesorilor acestora.
Conform unui raport al Comisiei Europene din 2005, doar trei state membre
(Danemarca, Letonia şi Finlanda) adoptaseră legislaţia de transpunere a Deciziei-
Cadru privind echipele comune de anchetă la termenul fixat. Unele state membre
transpuseseră Decizia-Cadru în legislaţiile naţionale, cu mai mult sau mai puţin
acelaşi conţinut ca şi Decizia-Cadru (Spania179, Portugalia), în timp ce altele şi-au
modificat prevederile existente sau au adoptat legislaţie unde au prevăzut reguli noi
(Danemarca, Franţa, Letonia, Ungaria, Austria, Finlanda 180 , Suedia). Un stat
membru (Marea Britanie) a afirmat că doar anumite prevederi trebuiau puse în
aplicare, în timp ce altele fuseseră transpuse prin intermediul unei Circulare.
Deoarece Circulara nu are forţă juridică de obligativitate, s-a considerat că
prevederile relevante nu respectau Decizia-Cadru. Trei state membre (Germania181,

179
Spania are o importantă experienţă de colaborare cu Republica Franceză în materia terorismului.
În prezent funcţionează în acest domeniu trei echipe comune de anchetă (terorism ETA), iar statele
sunt în curs de a crea o altă echipă în domeniul terorismului islamic. Mai există şi alte două echipe
comune de anchetă cu Franţa în materia traficului de droguri. Spania întreţine preocupări referitoare
la nevoia de identificare totală (prenume, nume de familie, adresă etc.) a membrilor echipelor
comune de anchetă în documentele referitoare la rezultatele operaţiunii respectivei echipe comune
de anchetă. Aceste documente trebuie să fie introduse în cursul procedurii penale spaniole şi trebuie
să se afle la dispoziţia oricărei părţi interesate solicitante, inclusiv a avocatului apărării în cazul
membrilor ETA. A se vedea Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-
Răzvan; Rainer, Eckart; Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 68.
180
În Finlanda, problemele referitoare la o operaţiune a echipei comune de anchetă au fost
reprezentate de diferitele interese ale ţărilor, de exemplu ierarhizarea diferitelor ramuri ale anchetei,
din punctul de vedere al importanţei şi urgenţei, ceea ce a cauzat conflicte între statele participante.
Au mai apărut şi probleme care au fost cauzate de discrepanţele dintre legislaţii. Schimbul de
informaţii cu o ţară, autoritate sau ofiţer care nu ţine de echipa comună de anchetă ar putea deveni o
problemă. Un astfel de schimb de informaţii trebuie să fie desfăşurat în baza utilizării de solicitări de
asistenţă judiciară. Într-un astfel de schimb de informaţii pot să fie scăpate din vedere informaţii
importante. În plus, există probleme cu schimbul de informaţii şi la nivel naţional, de exemplu, între
Poliţie şi Vamă sau între Biroul Naţional de Investigaţii şi poliţia locală. Ofiţerii străini au efectuat
audieri în alte state membre ale echipelor comune de anchetă. Finlanda a propus de mai multe ori
constituirea unei echipe comune de anchetă, însă solicitările au fost respinse din raţiunile următoare:
e mult prea scump, dosarul era mult prea important pentru a testa un astfel de instrument nou, au
existat probleme lingvistice, cealaltă parte a preferat tipul tradiţional de cooperare şi ancheta mixtă
într-un grup ne-oficializat. În plus, nu s-a dorit în general acest lucru, din raţiuni neidentificate. În
general, Finlanda încurajează constituirea echipelor comune de anchetă. În februarie 2006, a fost
numit un comitet finlandezo-estonian pentru a studia posibilitatea de creştere a cooperării în cadrul
echipelor comune de anchetă. Pentru detalii, Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă,
Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart; Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 68.
181
Germania are până în prezent puţină experienţă cu echipele comune de anchetă. Cu toate acestea,
se va acorda din ce în ce mai multă atenţie utilizării echipelor comune de anchetă, în special în etapa
de anchete sub acoperire referitoare la grupurile de infractori şi crima organizată. De exemplu, în

72
Lituania şi Malta) au adoptat perspectiva conform căreia nu era necesară o legislaţie
specifică pentru punerea în practică a Deciziei-Cadru. Într-un stat membru (Olanda)
legislaţia existentă permite constituirea echipelor comune de anchetă „cu condiţia
ca acest lucru să fie prevăzut într-un tratat sau Convenţie”182.
În perioada 17-18 iulie 2008, cu ocazia seminarului intitulat „Eurojust,
echipele comune de anchetă şi recunoaşterea procedurilor”, care a avut loc la
Toulouse (Franţa), actorii europeni implicaţi în cooperarea judiciară internaţională
în materie penală au dat un nou impuls echipelor comune de anchetă. S-a remarcat
importanţa Eurojust-ului, ca unitate europeană de coordonare a anchetelor, mai ales
în domeniul punerii în practică a echipelor comune de anchetă, acest organism
acordând sprijin logistic (financiar, mijloace materiale) sau juridic (participarea la
activităţile echipelor de anchetă, prevenirea conflictelor de competenţă). Cu ocazia
discuţiilor, a fost propus un ansamblu de măsuri de bune practici, materializate în
următoarele concluzii183:
 utilitatea şi conţinutul modelelor acordului 184 , fiind abordată problema
adoptării unui model european185;
 selectarea anchetelor: practica judiciară a arătat faptul că echipele comune
de anchetă au dat rezultate în domeniul traficului de droguri şi terorismului,
dar sfera lor de aplicare ar putea fi extinsă şi la alte forme ale criminalităţii
organizate transfrontaliere;

contextul unei proceduri de urmărire penală iniţiată de Parchetul din Hamburg, în cursul căreia au
trebuit desfăşurate cercetări anevoioase şi costisitoare, coordonate cu alte State UE, Eurojust a
sugerat constituirea unei echipe comune de anchetă sub conducerea Parchetului din Hamburg.
Negocierile relevante cu celelalte state membre ale UE şi Eurojust au fost constructive şi au produs
repede un consens. Proiectul de Acord pentru echipe comune de anchetă a fost aprobat de părţile
contractate; urmau să aibă loc şi alte progrese. Până în prezent au fost constituite două echipe
comune de anchetă în Brandenburg, cu implicare poloneză, chiar anterior intrării în vigoare a
normelor naţionale de punere în practică a Deciziei Cadru; echipele operează în baza unui tratat
bilateral dintre Germania şi Polonia privind cooperarea în regiunile de frontieră. În niciuna dintre
situaţii nu au efectuat membrii echipei comune de anchetă cercetări în statul străin.
182
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 65.
183
Ştefan, Cristian-Eduard, op.cit., pag. 215.
184
Întrucât fiecare echipă comună de anchetă este distinctă, modelul de acord privind echipa comună
de anchetă ar putea să nu corespundă tuturor circumstanţelor; cu toate acestea, modelul reprezintă un
ghid util pentru chestiunile care ar trebui să fie incluse în orice acord.
185
Având în vedere că modelul de acord privind echipele comune de anchetă trebuie să fie
cuprinzător şi flexibil, astfel încât să garanteze că autorităţile competente îl pot adapta în funcţie de
circumstanţele specifice fiecărui caz, la nivel european s-a considerat necesar să se înlocuiască
modelul de acord conform recomandării Consiliului din 2003 cu un model actualizat. Astfel, la data
de 26 februarie 2010, a fost adoptată Rezoluţia Consiliului 2010/C70/01 privind un model de acord
privind constituirea unei echipe comune de anchetă (JIT). Modelul de acord propus cuprinde
informaţii privind părţile la acord, obiectivul JIT, abordarea printr-un plan de acţiune operaţional,
perioada care face obiectul acordului, statul membru (statele membre) în care va interveni JIT,
conducătorul (conducătorii) JIT, membrii JIT, participanţii în cadrul unei echipe comune de anchetă
etc.

73
 necesitatea stabilirii obiectivelor anchetei sau a urmăririi penale într-un
stadiu precoce al investigaţiei.
Desfăşurarea de anchete comune, în cazuri concrete, prin contacte directe,
cu autorităţile competente din statele de destinaţie, constituie una din activităţile ce
se desfăşoară de autorităţile române cu atribuţii în domeniu, în vederea realizării
obiectivelor strategice şi specifice menţionate în cuprinsul Strategiei Naţionale
împotriva Traficului de Persoane.
În perioada 2007-2008, Serviciul de Combatere a Traficului de Persoane de
la nivelul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate a soluţionat două
cazuri de trafic internaţional de persoane, unul pe relaţia România-Belgia în cadrul
unei anchete comune cu Poliţia Federală din Bruxelles, precum şi un altul, în
strânsă cooperare cu Centrul Naţional de Expertiză pentru Combaterea Traficului
de Fiinţe Umane din Zwolle (Olanda), pe relaţia România-Olanda-Germania-
Belgia. În aceeaşi perioadă de timp, Direcţia de Combatere a Criminalităţii
Organizate, brigăzile şi serviciile corespondente din teritoriu au efectuat cercetări şi
investigaţii comune cu autorităţile poliţieneşti străine (Olanda, Belgia, Elveţia,
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Franţa, Spania, Cehia, Ungaria,
Germania) într-un număr de 16 cazuri şi 34 de anchete comune186.

3.3.4. Anchetele sub acoperire


În domeniul metodelor poliţieneşti, asistăm la o evoluţie comparabilă cu cea
care s-a produs cu noile instituţii poliţieneşti europene. De la începutul anilor 1980,
poliţiştii Europei Occidentale caută să-şi întărească activitatea de colaborare în
domeniul anchetelor secrete, prin utilizarea supravegherilor şi observării
poliţieneşti, a livrărilor controlate, utilizarea agenţilor infiltraţi şi a agenţilor secreţi.
De-a lungul timpului, obstacolele întâmpinate au fost la ordinea zilei. De exemplu,
poliţiştii germani din cadrul unor echipe de supraveghere au fost arestaţi în Olanda
şi, întrucât s-au produs accidente de circulaţie datorită efectuării activităţilor de
observare poliţienească care nu fuseseră autorizate anterior, s-au produs pagube
despre care nu se cunoştea cine este responsabil cu despăgubirea lor. Mai mult, în
lupta împotriva traficului de droguri, criteriul unei operaţiuni reuşite era confiscarea
celei mai mari cantităţi de droguri ilegale, fiecare stat încercând să-şi atribuie
ulterior succesul operaţiunii187.
În prezent, concepţia şi practica anchetelor secrete s-au modificat,
constatându-se o profesionalizare şi internaţionalizare a activităţilor.
În domeniul utilizării agenţilor secreţi, colaborarea la nivelul poliţiilor nu a
fost pusă în aplicare decât în mod izolat în cadrul UE. Grupul de lucru cu caracter
poliţienesc fondat în anul 1989, ”International Working Group on Undercover
Policing” a îndeplinit un rol important: nu numai că a fost însărcinat cu

186
Raport de evaluare privind stadiul îndeplinirii obiectivelor Planului naţional de acţiune 2006-
2007 pentru implementarea Strategiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane 2006-2010,
Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane, Bucureşti, 2008, pag. 69.
187
Busch, Heiner, Le piege legaliste. La cooperation policiere apres Tampere, Cultures&Conflicts,
nr.45/2002, p. 125-132.

74
armonizarea metodelor, însă a creat şi o reţea cuprinzând serviciile responsabile cu
anchetele secrete în cadrul poliţiilor centrale naţionale. După un timp, această reţea
s-a ocupat cu schimbul de agenţi secreţi, organizat în funcţie de identitatea de
acoperire folosită în fiecare caz, logistica aflată la dispoziţia serviciului de poliţie
respectiv etc.188
Aşa cum s-a menţionat în doctrină189, infiltrarea reprezintă penetrarea de
către un poliţist, eventual sub acoperirea unei identităţi fictive, a mediilor
infracţionale în scopul obţinerii sau strângerii de informaţii şi probe privind
activităţile şi modurile de operare ale grupărilor infracţionale, pentru prevenirea şi
combaterea acţiunilor ilicite.
Într-o altă opinie190, infiltrarea constituie fapta funcţionarului de poliţie de a
întreţine, sub o identitate fictivă, relaţii durabile cu una sau mai multe persoane
despre care există indicii serioase că săvârşesc infracţiuni în cadrul unei organizaţii
criminale.
Anchetele sub acoperire reprezintă activităţile ofiţerilor de poliţie (agenţi
sub acoperire), care ar trebui să beneficieze de pregătire specială, să intervină secret
sau sub o identitate falsă pe teritoriul mai multor state, pentru a infiltra o reţea
infracţională cu scopul de a obţine informaţii sau de a ajuta la identificarea şi
reţinerea membrilor reţelei191.
Această tehnică necesită, de asemenea, în general, aplicarea altor tehnici
poliţieneşti moderne, respectiv livrarea supravegheată, supravegherea tehnică etc.
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală reglementează şi procedura de realizare a anchetelor sub acoperire având la
bază, în special, prevederile Convenţiei Uniunii Europene din 29 mai 2000 privind
asistenţa judiciară în materie penală, precum şi prevederile celui de-al doilea
Protocol adiţional al acesteia, adoptat la 8 noiembrie 2001. Conform acestor
prevederi, statul român poate conveni cu un stat străin să îşi acorde asistenţă
reciprocă pentru desfăşurarea unor anchete de către agenţi sub acoperire.
Autorităţile române competente vor decide, de la caz la caz, potrivit legii române.
În condiţiile legii române, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili
modalităţile concrete de desfăşurare a anchetei şi statutul juridic al agenţilor.
Prin contrast cu livrările supravegheate, anchetele sub acoperire nu se
limitează la infracţiunile pentru care se poate solicita extrădarea; cu toate acestea, în
practică se vor limita la cele mai grave infracţiuni. În lumina aplicării principiilor

188
Ibidem.
189
Gropp, W., Undercovering policy and accountability from an international perspective,
European Institue of Public Administration, Maastricht, 13-23 April 1996; P.J.P. Tak, G.A. Van
Eikema Hommes, E.R. Manunza, C.F. Mulder, A bird’s eye view of special investigation methods,
Dutch Ministry of justice, Directorate for policy, Sector research analysis, 1995, pag. 15-36;
Nadelmann, E., Cops accross the Borders, The Pensylvania State University Press, Pensylvania,
1993.
190
Franchimont, Michel ; Jacobs, Ann ; Masset, Adrien, Manuel de procedure penale, Editions
Larcier, Bruxelles, 2006, pag. 331.
191
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 69.

75
legalităţii, subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anchetele sub acoperire ar trebui să fie
o excepţie.
Legea nr.368/2004 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol adiţional la
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg
la 8 noiembrie 2001, stabileşte la art.2, alin.(6) că „autoritatea competentă pentru
aplicarea acestei forme de asistenţă judiciară este Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie” şi că „efectuarea de acte de cercetare penală sub acoperire, pe
baza unei cereri de asistenţă judiciară internaţională adresate României, trebuie
autorizată de procurorul competent, potrivit legii române”.
Investigatorul sub acoperire este folosit cu succes în activitatea poliţiei
judiciare din România. O componentă esenţială a activităţii lucrătorilor operativi
din cadrul poliţiei judiciare este constituită de culegerea de informaţii din mediile
infracţionale, sub o identitate conspirată, sub acoperire. Structura închisă a
organizaţiilor criminale, modurile lor sofisticate de operare, neîncrederea
membrilor faţă de alte persoane şi caracterul transnaţional al crimei organizate
impun, din ce în ce mai mult, derularea operaţiunilor sub acoperire şi folosirea
investigatorilor sub acoperire, a informatorilor ori colaboratorilor acestora.
Experienţa luptei împotriva criminalităţii organizate a dovedit că utilizarea
investigatorilor sub acoperire constituie o componentă importantă a acţiunilor de
urmărire penală proactive din cazurile instrumentate în zilele noastre. Aceste
metode sunt cu deosebire utile în cauzele penale, unde există puţine probe şi nu
sunt identificate persoane dispuse să depună mărturie192.
Potrivit dispoziţiilor art.2241 C.pr.pen., „în cazul în care există indicii
temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei
infracţiuni contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal şi în legi speciale,
precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de
persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori,
sau a unei infracţiuni prevăzute în Legea nr.78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările
ulterioare, ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei
făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea
strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de
care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sub o altă
identitate decât cea reală”.
De asemenea, în cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că
se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele atribuite prin Legea nr.508/2004
în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi Terorism (DIICOT), care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi
identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi investigatori sub acoperire sau
colaboratori şi informatori ai poliţiei judiciare, în condiţiile Codului de procedură
penală şi ale altor legi speciale.

192
Butoi, Tudorel, Investigatorul acoperit (posibilităţi şi limite), articol publicat în Revista “Lumea
Detectivilor” nr.15/2005, pag. 35.

76
Potrivit art.17, alin.(2) din Legea nr.508/2004, investigatorii sub acoperire
sunt ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară special desemnaţi în acest scop şi, cu
autorizarea motivată a procurorilor DIICOT, pot efectua investigaţii în cazul
infracţiunilor prevăzute de lege. Actele încheiate de investigatorii sub acoperire şi
colaboratorii acestora constituie mijloace de probă.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei
judiciare şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată, aceştia desfăşurând
investigaţii numai cu autorizarea motivată 193 a procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală.
Trebuie să facem precizarea că, deşi fac parte din cadrul poliţiei judiciare,
investigatorii sub acoperire nu au calitatea de organ de cercetare penală, ci aceea
de martor. Acest lucru reiese din interpretarea art.861, alin.(7) C.pr.pen., care
prevede că „pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi
investigatorii sub acoperire”.
Legea nr.143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, în cuprinsul art.1, lit.k, defineşte investigatorii acoperiţi ca fiind
,,poliţişti special desemnaţi să efectueze, cu autorizarea procurorului, activităţi
specifice în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea
făptuitorilor şi acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită
pentru o perioadă determinată”.
Anterior introducerii într-o cauză a unui investigator sub acoperire, trebuie
avute în vedere următoarele aspecte194:
 Care este scopul introducerii investigatorului şi dacă obiectivul operaţiunii
poate fi atins prin alte mijloace?
 Investigatorul sub acoperire dispune de aptitudini şi cunoştinţe suficiente
pentru a îndeplini misiunea – conştientizarea riscurilor generate de
infiltrarea în organizaţie, pregătirea capcanelor şi rolul de agent provocator?
 Care este „povestea” investigatorului sub acoperire şi în ce fază a
infracţiunii va reuşi cel mai bine infiltrarea?
 Ce metodă se va folosi pentru înregistrarea dovezilor şi cum vor fi
manevrate şi puse în siguranţă dovezile?
Cererea întocmită de către organul specializat de poliţie în scopul autorizării
de către procuror 195 a folosirii investigatorului sub acoperire se face în scris şi

193
Potrivit art.2242 C.pr.pen., „autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de
cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate. Fiecare prelungire nu
poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi
persoană, nu poate depăşi un an”.
194
Dezvoltarea unui modul de instructaj anti-trafic pentru judecători şi procurori. Manual
provizoriu de instructaj, Centrul Internaţional pentru Dezvoltarea Politicilor de Migraţie (ICMPD),
2004, pag. 134-135.
195
Pentru anumite activităţi, este posibil să fie necesară şi autorizarea judecătorului. De exemplu,
investigatorul sub acoperire autorizat în cauză de procuror poate efectua anumite activităţi care
presupun accesul într-un sistem informatic sau copierea datelor informatice descoperite într-un
computer în urma accesului, dacă această măsură a fost autorizată, la rândul ei, de judecător. Tot
astfel, în cazul investigării unei infracţiuni de pornografie infantilă prin internet, investigatorul sub

77
trebuie să cuprindă o expunere de motive a necesităţii folosirii acestei metode şi
mai ales a faptului că tehnica specială de cercetare este singura modalitate eficientă
de a obţine informaţiile necesare probării activităţii infracţionale şi a participanţilor
la comiterea ei. De asemenea, cererea conţine şi planul investigaţiei, cu descrierea
operaţiunii ce urmează a se efectua, a modalităţilor de conspirare, durata
operaţiunii, date despre persoanele implicate în operaţiune, infracţiunile care fac
obiectul cercetării sau orice date sau elemente necesare formării convingerii
procurorului că această activitate este necesară şi utilă în cauza aflată spre
cercetare196.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează introducerea într-o cauză
penală a unui investigator sub acoperire trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
 indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care
măsura introducerii investigatorului sub acoperire este necesară;
 activităţile pe care este autorizat să le desfăşoare investigatorul sub
acoperire;
 indicarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o
infracţiune;
 identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare
activităţile pe parcursul procesului penal;
 numele lucrătorului din structura specializată, desemnat ca persoană de
legătură a investigatorului sub acoperire;
 perioada de timp pentru care este autorizat investigatorul sub acoperire.
În literatura de specialitate 197 s-a scos în evidenţă faptul că există două
modalităţi principale de plasare a investigatorului sub acoperire:
 folosirea unui investigator sub acoperire însărcinat cu infiltrarea în cadrul
organizaţiei criminale;
 folosirea unui investigator sub acoperire „de tatonare” 198 , însărcinat cu
stabilirea gradului de accesibilitate a anumitor categorii de probe.
Investigatorul sub acoperire trebuie să acţioneze în scopul descoperirii
faptelor, identificării autorilor şi obţinerii datelor necesare începerii urmăririi penale
ori a mijloacelor de probă. Astfel, legea nu stabileşte concret activităţile pe care
acesta le poate desfăşura, ci numai scopul în care trebuie să acţioneze.

acoperire poate fi autorizat să intre în contact cu persoanele suspectate de comiterea infracţiunii,


precum şi să acceseze, prin mijloace specializate, de la distanţă, computerele făptuitorilor în scopul
obţinerii de date şi informaţii. Pentru detalii, a se vedea Udroiu, Mihail; Slăvoiu, Radu; Predescu,
Ovidiu, Tehnici speciale de investigare în justiţia penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, pag.
165.
196
Marin, Iulian-Marcel, op.cit., pag. 231.
197
Dezvoltarea unui modul de instructaj anti-trafic pentru judecători şi procurori. Manual
provizoriu de instructaj, Centrul Internaţional pentru Dezvoltarea Politicilor de Migraţie (ICMPD),
2004, pag. 134.
198
Folosirea investigatorilor “de tatonare” poate fi foarte valoroasă în cazurile de trafic de persoane.
Ei pot strânge probele în două feluri: jucând rolul unor potenţiali recruţi, pentru a stabili existenţa
infracţiunii de trafic sau jucând rolul unor potenţiali clienţi, pentru a stabili existenţa serviciilor de
prostituţie.

78
Investigatorului sub acoperire îi revine sarcina de a culege date şi informaţii pentru
a realiza scopul pentru care s-a emis autorizarea.
Datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite
numai în cauza penală în care a fost introdus şi în legătură cu persoanele la care se
referă autorizaţia emisă de procuror. Aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi
în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile.
Referitor la valorificarea activităţii investigatorului sub acoperire, Codul de
Procedură Penală nu precizează actul procedural în care se materializează şi
valorifică activitatea investigatorilor acoperiţi. Doar art.22, alin.(2) din Legea
nr.143/2000 prevede că ,,actele încheiate de poliţiştii care acţionează ca
investigatori acoperiţi pot constitui mijloace de probă”. Potrivit reglementării
actuale, actele premergătoare efectuate se constată printr-un proces verbal, care
poate constitui mijloc de probă.
Conform prevederilor legale199, ,,poliţiştii din formaţiunile de specialitate
care lucrează ca investigatori acoperiţi, precum şi colaboratorii 200 acestora pot
procura droguri, substanţe chimice esenţiale şi precursori, cu autorizarea
prealabilă a procurorului în vederea descoperirii activităţilor infracţionale şi a
identificării persoanelor implicate în astfel de activităţi”.
După obţinerea autorizaţiei, investigatorul sau colaboratorul sub acoperire
poate să procure cantitatea de droguri sau substanţe chimice menţionată în
autorizaţie. Astfel, persoana care acţionează ca investigator sub acoperire şi are
autorizaţie de procurare a drogurilor, nu va fi pedepsită pentru că le-a procurat,
fiind apărată de sancţiunea penală.
În cazuri urgente şi temeinic justificate, se poate solicita autorizarea şi a
altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se
pronunţe de îndată. Sub aspect tactico-judiciar, soluţia ideală este ca poliţistul
infiltrat să se abţină de la comiterea oricărui act care ar putea constitui o infracţiune,
iar atunci când este constrâns la a săvârşi o astfel de acţiune ilicită, să comunice
poliţistului de legătură situaţia, pentru a se întrerupe întreaga activitate a grupului
infracţional ţintă201.
Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită în
timpul ori după terminarea acţiunii acestora. Procurorul competent să autorizeze
folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata
identitate, cu respectarea secretului profesional.
Legea nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate
precizează necesitatea existenţei unor măsuri de protecţie specifică pentru poliţistul
sub acoperire care, în cursul misiunii sau chiar după îndeplinirea acestei misiuni,

199
Art.22, alin.(1) din Legea nr.143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, modificată şi completată prin Legea nr.522/2004.
200
În literatura juridică, colaboratorul a fost definit ca fiind persoana care furnizează informaţii
investigatorului sub acoperire sau care îl ajută pe acesta să se infiltreze în reţeaua infracţională, în
scopul descoperirii activităţilor infracţionale şi a identificării persoanelor implicate în astfel de
activităţi.
201
Marin, Iulian-Marcel, op.cit., pag. 234.

79
poate fi victima unor violenţe sau ameninţări asupra persoanei sale sau a membrilor
de familie din partea persoanelor afectate de investigaţii. Faţă de aceştia se pot
dispune măsuri specifice de protecţie a martorilor202.
Conform unei opinii exprimate în doctrină 203 , la care achiesăm şi noi,
mijloacele de probă obţinute de investigatorii sub acoperire, în cazul în care nu sunt
audiaţi în instanţă, nu pot fi reţinute de către instanţă exclusiv sau într-o măsură
determinantă pentru a fundamenta o hotărâre de condamnare, fiind necesară
coroborarea acestora cu alte mijloace de probă din care să rezulte direct sau indirect
comiterea infracţiunii.

3.3.5. Interceptarea telecomunicaţiilor


Înregistrarea pe bandă magnetică a convorbirilor, precum şi înregistrările de
imagini sunt apreciate în lucrările de specialitate204 ca fiind mijloace de investigaţie
folosite de poliţia judiciară în vederea descoperirii infracţiunilor, a identificării
infractorilor şi a stabilirii adevărului în procesul penal.
Ca orice alt mijloc de probă, interceptările şi înregistrările audio sau video
au drept scop aflarea adevărului în cauză, ele având menirea de a dovedi
împrejurările care au precedat, însoţit sau succedat săvârşirea infracţiunii,
participanţii la comiterea acesteia, gradul de participaţie, bunurile care au făcut
obiectul activităţii infracţionale, mijloacele folosite pentru punerea în aplicare a
rezoluţiei infracţionale etc.205
În cazul infracţiunilor din domeniul criminalităţii organizate, solicitările
privind autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor comunicaţiilor sunt relativ
frecvente, întrucât înregistrările audio sau cele video asigură dovezi greu de
combătut, furnizând informaţii importante pentru identificarea tuturor persoanelor
implicate în activităţile infracţionale206.
Interceptarea telecomunicaţiilor reprezintă o formă de asistenţă judiciară
reciprocă în materie penală între statele membre ale UE, reglementată atât de
către Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie
penală între statele membre ale Uniunii Europene, cât şi de legislaţia internă.
Potrivit prevederilor art.18 din Convenţie, în scopul unei investigaţii
penale, o autoritate competentă din Statul Membru solicitant poate, în conformitate

202
Ţical, George-Marius; Bărăscu, Adrian-Augustin, Managementul protecţiei martorilor, Editura
Etna, Bucureşti, 2007, pag. 134.
203
Udroiu, Mihail; Slăvoiu, Radu; Predescu, Ovidiu, Tehnici speciale de investigare în justiţia
penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, pag. 198.
204
Mateuţ, Gheorghiţă, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio sau video în
probaţiunea penală, articol publicat în Revista “Dreptul” nr.8/1997, pag. 70.
205
Bercheşan, Vasile, Cercetarea penală (Criminalistică-teorie şi practică). Îndrumar complet de
cercetare penală, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura şi Tipografia ICAR, Bucureşti, 2002,
pag. 182.
206
Mateuţ, Gheorghiţă; Petrescu, Violeta Elena; Ştefăroi, Nicoleta; Onu, Nicoleta Elena; Dublea,
Aurel; Luca, Sofia; Iovu, Daniela; Tărniceriu, Radu Dimitrie; Gafta, Georgeta-Lăcrămioara; Luca,
Cătălin; Prună, Raluca Alexandra, Traficul de fiinţe umane. Infractor. Victimă. Infracţiune,
Asociaţia Alternative Sociale Iaşi, 2005, pag. 95.

80
cu cerinţele legilor naţionale, să facă o cerere către autoritatea competentă din
Statul Membru solicitat pentru:
a) interceptarea şi transmiterea imediată către Statul Membru solicitant a
telecomunicaţiilor;
b) interceptarea, înregistrarea şi transmiterea ulterioară către Statul Membru
solicitant a înregistrării telecomunicaţiilor.
Cererile de interceptare a telecomunicaţiilor pot fi făcute în legătură cu
utilizarea mijloacelor de telecomunicaţii de către subiectul intercepţiei, dacă acest
subiect este prezent în:
a) Statul Membru solicitant şi Statul Membru solicitant are nevoie de
asistenţa tehnică a Statului Membru solicitat pentru interceptarea comunicaţiilor
sale;
b) Statul Membru solicitant şi comunicaţiile sale pot fi interceptate în acel
Stat Membru;
c) un terţ Stat Membru care a fost informat conform art.20(2)(a) din
Convenţie şi Statul Membru solicitant au nevoie de asistenţa tehnică a Statului
Membru solicitat în vederea interceptării comunicaţiilor sale.
Cererile de interceptare a telecomunicaţiilor vor include următoarele:
precizarea autorităţii care face cererea; confirmarea că a fost emis un ordin sau un
mandat legal de interceptare în legătură cu o investigaţie penală; precizarea acţiunii
penale investigată; durata de interceptare solicitată şi dacă este posibil, furnizarea
de date tehnice suficiente, în special numărul respectiv de conectare la reţea, pentru
a asigura că acea cerere poate fi îndeplinită.
Convenţia cuprinde şi reglementări privind interceptarea telecomunicaţiilor
pe teritoriul naţional prin intermediul furnizorilor de servicii207.
Astfel, Statele Membre vor lua măsuri pentru ca sistemele serviciilor de
telecomunicaţii exploatate printr-un soft de legătură pe teritoriile lor, care pentru
interceptarea legală a comunicaţiilor unui subiect prezent într-un alt Stat Membru
nu sunt direct accesibile pe teritoriul acestuia din urmă, pot fi făcute direct
accesibile în vederea interceptării legale de către acel Stat Membru prin intermediul
unui furnizor de servicii desemnat prezent pe teritoriul său.
207
Indiferent de locul unde se află subiectul interceptării, interceptarea telecomunicaţiilor, efectuată
printr-un sistem de satelit, necesită doar o singură operaţiune, prin intermediul unei instalaţii tehnice
denumite „gateway” („portal”). Acest portal permite stabilirea legăturii prin satelit, ceea ce permite
utilizarea echipamentului de telecomunicaţii în zone geografice foarte mari. Pentru a intercepta
telecomunicaţiile direct, statul trebuie să aibă un portal. Dacă nu are, atunci poate solicita asistenţa
statului pe teritoriul căruia se localizează portalul pentru fiecare interceptare pe care doreşte să o
desfăşoare sau operatorul instalează „accesul de la distanţă” la portal. Această dotare îi permite unei
ţări să dea un ordin de interceptare de la distanţă, prin intermediul unui portal localizat în afara
teritoriului propriu. Acesta poate fi dat firmei sau firmelor („furnizorii de servicii”) care pun la
dispoziţie serviciul de telecomunicaţii prin satelit pe fiecare teritoriu naţional, cu condiţia să
desfăşoare ordinele de interceptare care sunt solicitate conform legii de către autorităţile competente.
Tehnic este posibil să se limiteze utilizarea echipamentului de acces de la distanţă la
telecomunicaţiile făcute de pe sau primite pe teritoriul statului membru care îl foloseşte. Pentru mai
multe detalii, a se vedea Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-
Răzvan; Rainer, Eckart; Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 79.

81
În cazul menţionat anterior, autorităţile competente ale unui Stat Membru
vor fi îndrituite, în scopul unei investigaţii penale şi în conformitate cu dreptul
naţional aplicabil şi cu condiţia ca subiectul interceptării să fie prezent în acel Stat
Membru, să desfăşoare interceptarea prin intermediul unui furnizor de servicii
desemnat prezent pe teritoriul său fără implicarea Statului Membru pe teritoriul
căruia softul de legătură este situat.
Documentul internaţional cuprinde, în cadrul art.20, şi reglementări privind
interceptarea telecomunicaţiilor fără asistenţă tehnică din partea unui alt Stat
Membru.
Astfel, dacă în scopul unei investigaţii penale, interceptarea
telecomunicaţiilor este autorizată de autoritatea competentă a unui Stat Membru şi
adresa de telecomunicaţie a subiectului precizat în ordinul de interceptare este
utilizată pe teritoriul unui alt Stat Membru din care nu este nevoie de nicio asistenţă
tehnică pentru efectuarea interceptării, Statul Membru de interceptare va informa
Statul Membru notificat în legătură cu interceptarea:
a) înainte de interceptare în cazurile în care ştie atunci când dispune
interceptarea că subiectul se află pe teritoriul Statului Membru notificat;
b) în alte cazuri, imediat după ce află că subiectul interceptării se află pe
teritoriul Statului Membru notificat.
Informaţiile care urmează să fie notificate de către Statul Membru de
interceptare vor include: precizarea autorităţii care dispune interceptarea;
confirmarea că ordinul de interceptare legală este emis în legătură cu o investigaţie
penală; informaţiile în scopul identificării subiectului interceptării; precizarea faptei
penale aflate în investigare şi durata scontată a interceptării.
Dispoziţiile Titlului III din Convenţia din 29 mai 2000 au fost transpuse în
dreptul intern prin dispoziţiile art.171 din Legea nr.302/2004.
Articolul menţionat prevede că, în vederea soluţionării unei cauze penale,
autorităţile judiciare ale statului solicitant sau autorităţile competente astfel
desemnate de către statul solicitant, pot adresa autorităţilor române o cerere de
asistenţă judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicaţiilor şi transmiterea
lor imediată către statul solicitant sau interceptarea înregistrării şi a transmiterii
ulterioare a înregistrării telecomunicaţiilor către statul solicitant, în cazul în care
persoana urmărită:
 se află pe teritoriul statului român, dacă statul străin are nevoie de asistenţă
tehnică pentru a putea intercepta comunicaţiile de la ţintă;
 se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicaţiile dinspre
ţintă pot fi interceptate în statul român208;
 se află pe teritoriul unui stat terţ care a fost informat şi dacă statul solicitant
are nevoie de asistenţă tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la
ţintă.

208
Dacă cererea se formulează în această situaţie, ea va trebui să conţină şi o descriere a faptelor.
Autorităţile judiciare române pot solicita orice alte informaţii suplimentare care sunt necesare pentru
a le permite să aprecieze dacă măsura solicitată ar fi luată şi într-o cauză naţională similară.

82
Interceptările şi înregistrările convorbirilor sau comunicărilor se autorizează
în principal de instanţa de judecată şi în mod excepţional de procuror. Art.911,
alin.(1) C.pr.pen. stabileşte condiţiile în care se poate autoriza efectuarea de
interceptări şi înregistrări pe bandă magnetică:
 dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
 infracţiunile să fie dintre cele enumerate la art.911, alin.(2) C.pr.pen.:
infracţiuni contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi alte legi
speciale, infracţiuni de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de
persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monedă sau alte
valori, infracţiunile prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, alte infracţiuni grave care
nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte
mijloace, cât şi infracţiunile care se săvârşesc prin mijloace de comunicare
telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii.
 interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului, adică atunci
când stabilirea situaţiei de fapt ori identificarea sau localizarea participanţilor
nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată;
 să existe autorizarea instanţei de judecată (a preşedintelui instanţei căreia i-
ar reveni competenţa să judece cauza în fond) la cererea procurorului.
Comunicaţiile pot fi înregistrate în două moduri: cu ştirea uneia dintre
persoanele care comunică, controlând mijlocul de comunicaţie folosit de către
aceasta, sau fără ştirea vreuneia dintre persoanele implicate, prin intermediul
activităţii de interceptare. Atunci când comunicaţiile telefonice sunt interceptate şi
înregistrate fără ştirea persoanelor care comunică, aceste operaţiuni sunt efectuate
prin intermediul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor, administrat de
Serviciul Român de Informaţii209.
Interceptările şi înregistrările autorizate de instanţă se pun în aplicare de
procuror, iar în lipsa mijloacelor tehnice corespunzătoare210, acesta poate dispune
ca operaţiunile să fie efectuate de organul de cercetare penală. Activitatea practică
de realizare din punct de vedere tehnic a interceptărilor şi înregistrărilor necesită un
sprijin logistic din partea unor specialişti din cadrul instituţiilor cu atribuţii în
domeniul culegerii de informaţii. Aceşti specialişti sunt obligaţi să păstreze secretul

209
Petre, Adrian, Interceptările şi înregistrările audio şi audio-video, mijloace de probă în procesul
penal, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 37.
210
Sub aspect tehnic, pentru realizarea interceptării comunicărilor este utilizată o gamă deosebit de
variată de sisteme, echipamente şi dispozitive, fiecare particularizat în raport de tipul de comunicare
interceptat. Spre exemplu, în cazul convorbirilor telefonice, sunt cunoscute metodele interceptării
prin derivare, prin releu, prin inducţie, prin scanare, prin sisteme radio. Pentru interceptarea
convorbirilor purtate nemijlocit se folosesc diferite tipuri de microfoane cu fir, microemiţătoare
disimulate ori sistemele direcţionale optice. Totalitatea aparaturii necesare desfăşurării operaţiunii
este cunoscută sub denumirea specifică de tehnică operativă. Pentru detalii în acest sens, a se vedea
Udroiu, Mihail; Slăvoiu, Radu; Predescu, Ovidiu, Tehnici speciale de investigare în justiţia penală,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, pag. 25; Diaconescu, O., Interceptarea, între informare şi
dezinformare, Editura Globus, Bucureşti, 1999, pag. 32.

83
operaţiunilor efectuate, iar încălcarea acestei obligaţii poate intra sub incidenţa
dispoziţiilor art.196 C.pen.
Potrivit dispoziţiilor art.914 C.pr.pen., condiţiile şi modalităţile de efectuare
a interceptărilor şi înregistrărilor prevăzute în art.911-913 din lege, se aplică, în mod
corespunzător şi în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau
urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere.
În doctrină 211 s-a afirmat faptul că realizarea înregistrărilor în mediul
ambiental presupune trei operaţiuni majore: instalarea mijloacelor tehnice de
interceptare şi înregistrare (montarea, aşezarea, fixarea), întreţinerea (menţinerea în
funcţiune prin schimbarea sau încărcarea surselor de alimentare, prin înlocuirea
mediilor de stocare a informaţiei sau prin repararea componentelor defecte) şi
recuperarea sau ridicarea acestora.
Având în vedere gradul de miniaturizare atins în construcţia unor astfel de
componente, mascarea acestora este posibilă într-o serie largă de componente,
mergând de la disimularea în îmbrăcăminte, elemente de mobilier, articole electrice
sau electronice, obiecte de uz personal până la plasarea acestora în elementele de
construcţii existente în spaţiile de interes. Practic, singurele limite în acest domeniu
sunt cele fixate de imaginaţia şi experienţa ofiţerilor de poliţie judiciară,
tehnicienilor şi specialiştilor212.
Iniţial inovat ca aplicaţie militară, localizarea sau urmărirea prin GPS
(Global Positioning System) înregistrează şi transmite permanent activitatea unui
vehicul sau a oricărui alt purtător 24 de ore din 24, indiferent dacă acesta
staţionează sau se deplasează, putându-se afla coordonatele geografice, viteza,
direcţia şi alte informaţii despre locul unde se găseşte dispozitivul montat pe
respectivul vehicul. Modul de raportare poate fi prin mesaje SMS sau GPRS prin
internet. Dacă dispozitivul nu poate stabili locaţia (fiind într-o zonă închisă), atunci
acesta trimite ultima poziţie determinată213.
Folosirea tehnicii operative, cum ar fi aparate de localizare, interceptare sau
filmare şi alte moduri de interceptare a comunicării poate aduce dovezi foarte
importante. Cu toate acestea, metodele de interceptare a convorbirilor sau
comunicărilor nu trebuie privite ca panaceu universal pentru toate problemele
investigaţiilor. Trebuie reţinut faptul că liderii reţelelor de crimă organizată sunt
conştienţi de capacitatea organelor de aplicare a legii de a le intercepta
comunicările şi de a le monitoriza conversaţiile. Este foarte probabil ca respectivii
infractori să evite să se incrimineze prin purtarea unor conversaţii telefonice,
întâlnindu-se cu ceilalţi membri ai organizaţiilor criminale în locurile publice. Prin
urmare, investigatorii trebuie să fie conştienţi de faptul că posibilitatea de a
intercepta convorbirile nu aduce întotdeauna rezultate214.

211
Petre, Adrian, op.cit., pag. 44.
212
Ibidem, pag. 44-46.
213
http://www.mqm.ro/gps_trk.html
214
Dezvoltarea unui modul de instructaj anti-trafic pentru judecători şi procurori. Manual
provizoriu de instructaj, Centrul Internaţional pentru Dezvoltarea Politicilor de Migraţie (ICMPD),
2004, pag. 132.

84
CAPITOLUL IV
ASISTENŢA JUDICIARĂ ÎNTRE STATELE MEMBRE ALE UNIUNII
EUROPENE

4.1. Mandatul european de obţinere a probelor

Confruntată cu criminalitatea transfrontalieră, administrarea justiţiei nu


trebuie să fie obstrucţionată de diferenţele între sistemele judiciare ale statelor
membre şi de lipsa de recunoaştere reciprocă a hotărârilor judecătoreşti. În această
privinţă, este deosebit de important să se încurajeze cooperarea eficientă privind
obţinerea de probe în materie penală.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, mai multe texte au
stabilit în mod clar necesitatea de a facilita strângerea de probe într-un context
transfrontalier şi de a promova admisibilitatea acestora în faţa instanţelor.
Concluziile de la Tampere215 identifică recunoaşterea reciprocă drept piatra
de temelie a cooperării judiciare şi evidenţiază că o recunoaştere reciprocă
consolidată a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti, precum şi apropierea
legislativă necesară, ar facilita cooperarea între autorităţi şi protecţia judiciară a
drepturilor individuale. De asemenea, acestea subliniază că principiul recunoaşterii
reciproce ar trebui să se aplice hotărârilor anterioare fazei de judecată, în special
celor care ar permite autorităţilor competente să acţioneze rapid pentru a obţine
probe şi a pune sub sechestru bunuri uşor de transferat, şi că probele strânse în mod
legal de autorităţile unui stat membru ar trebui să fie admisibile în faţa instanţelor
din alte state membre, luând în considerare standardele care se aplică în statele
respective.
Programul de măsuri în vederea punerii în aplicare a principiului
recunoaşterii reciproce216 prevede că, în ceea ce priveşte ordinele în scopul obţinerii
de probe, obiectivul este de a se asigura admisibilitatea probelor, prevenirea
dispariţiei acestora şi facilitarea executării ordinelor de percheziţie sau de punere
sub sechestru, astfel încât, într-o cauză penală, probele să poată fi asigurate rapid.
Programul de la Haga217 prevede că dezvoltarea în continuare a cooperării
judiciare în materie penală este esenţială pentru a se oferi continuitatea
corespunzătoare anchetelor efectuate de autorităţile de aplicare a legii ale statelor
membre şi ale Europol. De asemenea, acesta precizează că ar trebui finalizat
programul amplu de măsuri de punere în aplicare a principiului recunoaşterii
reciproce a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, care se referă la hotărâri
judecătoreşti pronunţate în toate etapele procedurilor în materie penală, ca, de
exemplu, strângerea şi admisibilitatea probelor, şi că, în acest context, ar trebui să

215
Consiliul European din 15-16 octombrie 1999, concluziile Preşedinţiei - SN 200/1/99 REV 1.
216
Programul de măsuri în vederea punerii în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce (JO C
12, 15.1.2001, p.10).
217
Programul de la Haga: consolidarea libertăţii, securităţii şi justiţiei în Uniunea Europeană (JO C
53, 3.3.2005, p.1).

85
se acorde o mai mare atenţie propunerilor suplimentare. Planul de acţiune de punere
în aplicare a Programului de la Haga 218 prevede, de asemenea, o propunere de
stabilire a unor standarde minime privind obţinerea de probe, în vederea asigurării
admisibilităţii acestora.
În UE, normele existente privind obţinerea de probe în materie penală sunt
de două tipuri. Pe de o parte, există instrumente bazate pe principiul asistenţei
reciproce. Printre acestea se numără, în special, Convenţia europeană de asistenţă
reciprocă în materie penală, completată de Acordul Schengen, precum şi Convenţia
privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală şi protocolul la aceasta. Pe de
altă parte, există instrumente bazate pe principiul recunoaşterii reciproce, care
includ, în special, Decizia-cadru privind mandatul european de obţinere a
probelor219. Instrumentele de asistenţă reciprocă şi protocoalele la acestea se referă
la asistenţa reciprocă în general, dar conţin şi norme privind forme specifice de
asistenţă reciprocă, cum ar fi interceptarea telecomunicaţiilor sau utilizarea
videoconferinţelor. De regulă, cererile de asistenţă reciprocă sunt transmise direct
de la autoritatea emitentă către cea executantă. Cu excepţia cazului în care
autoritatea executantă invocă un motiv temeinic de refuz, cererea este executată cât
mai curând posibil şi, dacă este posibil, în termenele indicate de autoritatea
emitentă. Pentru a se asigura admisibilitatea probelor obţinute, autorităţile statului
solicitat se conformează formalităţilor şi procedurilor indicate de autorităţile
statului solicitant, cu condiţia ca acestea să nu contravină principiilor fundamentale
de drept din statul solicitat.
Decizia-cadru privind mandatul european de obţinere a probelor aplică
principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti în scopul obţinerii de
probe în vederea utilizării acestora în cadrul procedurilor în materie penală. Un
mandat european de obţinere a probelor poate fi emis pentru a obţine probe care
există deja şi care sunt direct disponibile sub formă de obiecte, documente sau date.
Acesta se emite prin utilizarea unui formular-tip, tradus în limba oficială a statului
executant. Autorităţile statului emitent trebuie să constate că, într-un caz similar,
probele ar putea fi obţinute, de asemenea, în temeiul dreptului intern şi că probele
căutate sunt necesare şi proporţionale pentru procedura în cauză. Mandatul este
recunoscut şi executat într-un termen fix, cu excepţia cazului în care există un
motiv temeinic de refuz. Executarea unui mandat european de obţinere a probelor

218
Planul de acţiune al Consiliului şi al Comisiei de punere în aplicare a Programului de la Haga
privind consolidarea libertăţii, securităţii şi justiţiei în Uniunea Europeană (JO C 198, 12.8.2005, p.
1).
219
Decizia-cadru a Consiliului din 18 decembrie 2008 privind mandatul european de obţinere a
probelor în scopul obţinerii de obiecte, documente şi date în vederea utilizării acestora în cadrul
procedurilor în materie penală (JO L 350, 30.12.2008, p.72). Un alt instrument în acest domeniu,
bazat pe principiul recunoaşterii reciproce, este Decizia-cadru a Consiliului din 22 iulie 2003 privind
executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de îngheţare a bunurilor sau a probelor (JO L 196,
2.8.2003, p. 45). Cu toate acestea, domeniul de aplicare al acestui instrument se limitează la
îngheţarea probelor care se află în alt stat membru. Transferul ulterior al probelor între statele
membre implicate ar fi reglementat de instrumentele de asistenţă reciprocă sau de Decizia-cadru
privind mandatul european de obţinere a probelor.

86
nu este supusă verificării dublei incriminări, dacă nu este necesar să se efectueze o
percheziţie sau să se pună sechestru sau dacă infracţiunea se sancţionează cu o
pedeapsă privativă de libertate de cel puţin trei ani şi se regăseşte în lista de
infracţiuni din directiva-cadru. Pentru a se asigura admisibilitatea probelor obţinute,
autorităţile statului executant au obligaţia de a respecta formalităţile şi procedurile
indicate de autorităţile statului emitent, cu condiţia ca acestea să nu contravină
principiilor fundamentale de drept din statul executant.
După cum s-a menţionat anterior, normele existente privind obţinerea de
probe în materie penală în UE constau în mai multe instrumente coexistente, bazate
pe principii fundamentale diferite, şi anume cel al asistenţei reciproce şi cel al
recunoaşterii reciproce. Acest fapt îngreunează aplicarea normelor şi poate cauza
confuzie în rândul practicienilor. De asemenea, poate duce la situaţii în care
practicienii nu utilizează instrumentul cel mai adecvat probelor căutate. În cele din
urmă, aceşti factori pot împiedica, în consecinţă, o cooperare transfrontalieră
eficace. În plus, instrumentele bazate pe asistenţă reciprocă pot fi apreciate drept
lente şi ineficiente, luând în considerare faptul că acestea nu impun utilizarea de
formulare-tip în momentul emiterii unei cereri de obţinere a unor probe care se află
în alt stat membru sau termene fixe pentru executarea cererii. De asemenea,
instrumentele bazate pe recunoaştere reciprocă pot fi considerate drept
nesatisfăcătoare, întrucât reglementează numai anumite tipuri de probe şi prevăd
numeroase motive de refuz de executare a ordinului.
Astfel cum s-a subliniat în comunicarea „Un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie în serviciul cetăţenilor”, cea mai eficientă soluţie în cazul dificultăţilor
menţionate anterior pare a fi înlocuirea regimului juridic existent privind obţinerea
de probe în materie penală cu un instrument unic, care se bazează pe principiul
recunoaşterii reciproce şi reglementează toate tipurile de probe. În comparaţie cu
domeniul de aplicare al Deciziei-cadru privind mandatul european de obţinere a
probelor, acest instrument nou ar reglementa şi probele care – deşi sunt direct
disponibile – nu există încă, cum ar fi declaraţii din partea suspecţilor sau a
martorilor sau informaţii obţinute în timp real, ca, de exemplu, interceptarea
comunicaţiilor sau monitorizarea conturilor bancare. De asemenea, acesta ar
reglementa şi probele care – deşi există deja – nu sunt direct disponibile fără
anchetare sau examinare ulterioară, cum ar fi analize ale unor obiecte, documente
sau date existente, sau prelevarea de material biologic, ca, de exemplu, eşantioane
de ADN sau amprente digitale.
De asemenea, este necesar să se analizeze dacă acest instrument ar trebui să
conţină norme specifice anumitor tipuri de probe. Acesta este cazul actualelor
instrumente de asistenţă reciprocă, care, în afara dispoziţiilor generale aplicabile
tuturor tipurilor de probe, conţin norme detaliate privind cererile de forme specifice
de asistenţă reciprocă, cum ar fi interceptarea telecomunicaţiilor sau audierea prin
videoconferinţă.
În plus, este necesar să se analizeze dacă ar fi oportun să se aplice tuturor
tipurilor de probe caracteristicile tipice ale instrumentelor de recunoaştere reciprocă
(ca, de exemplu, utilizarea ordinelor, în locul cererilor de asistenţă, formulare-tip

87
pentru emiterea ordinului, termene fixe pentru executarea ordinului şi contact direct
între autorităţile competente). De exemplu, este posibil să nu fie oportună
introducerea unor formulare-tip pentru audierea martorilor sau a unor termene fixe
pentru constituirea unei echipe comune de anchetă. În plus, motivele de refuz
prevăzute de instrumentele de recunoaştere reciprocă pot să nu mai fie necesare în
cazul probelor care pot fi obţinute fără utilizarea de măsuri coercitive.

4.2. Executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare


a bunurilor sau a probelor

Strângerea probelor şi admisibilitatea acestora reprezintă chestiuni


importante în stadiile ante-procesuale şi procesuale: probele permit identificarea
persoanei care a comis infracţiunea, sau pot, dimpotrivă, confirma contrariul, şi
anume nevinovăţia acesteia.
Între măsurile menite a da viaţă principiului recunoaşterii reciproce 220
prevăzute în programul adoptat de Consiliu la 29 noiembrie 2000, în conformitate
cu concluziile de la Tampere din octombrie 1999, se afla şi adoptarea unui
instrument privind indisponibilizarea probelor sau a bunurilor221.
Acest instrument a fost adoptat ca Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului
din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de
indisponibilizare a bunurilor sau a probelor222.
Obiectul de reglementare al acestei decizii-cadru îl constituie, potrivit art.1,
stabilirea normelor în temeiul cărora un stat membru recunoaşte şi execută pe
teritoriul său un ordin de îngheţare emis de o autoritate judiciară a unui alt stat
membru în cadrul unei proceduri penale.
Decizia-cadru nu aduce atingere drepturilor fundamentale şi principiilor
juridice fundamentale consfinţite în art.6 al Tratatului privind Uniunea Europeană.
Prin „ordin de indisponibilizare”, potrivit art.2 din decizia-cadru, se înţelege
orice măsură luată de o autoritate judiciară competentă a statului emitent pentru a
împiedica în mod provizoriu orice operaţie de distrugere, transformare, deplasare,
transfer sau înstrăinare a unui bun care poate face obiectul unei confiscări sau a
unui element de probă. În sensul deciziei-cadru (art.2, lit.d), „bun” înseamnă orice
bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobiliar sau imobiliar
precum şi actele juridice sau documentele care dovedesc un titlu sau un drept
asupra acestui bun, despre care autoritatea judiciară competentă a statului emitent
consideră că:
220
Cooperarea între statele membre, întemeiată pe principiul recunoaşterii reciproce şi al executării
imediate a deciziilor judiciare, se bazează pe certitudinea că deciziile care trebuie recunoscute şi
executate se iau întotdeauna cu respectarea principiilor legalităţii, subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
221
Consiliul European întrunit la Tampere în 15 şi 16 octombrie 1999 a aprobat principiul
recunoaşterii reciproce, care ar trebui să devină piatra de temelie a cooperării judiciare atât în
materie civilă, cât şi penală în cadrul Uniunii. Acest principiu ar trebui să se aplice şi hotărârilor
anterioare fazei de judecată, în special celor care ar permite autorităţilor judiciare competente să
acţioneze rapid pentru a obţine elemente de probă şi a sechestra bunuri uşor de transferat.
222
Publicată în “Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr.L196 din 2 august 2003.

88
 constituie produsul unei infracţiuni menţionate în art.3 sau corespunde în
totalitate sau în parte valorii acestui produs sau
 constituie instrumentul sau obiectul unei asemenea infracţiuni.
În conformitate cu dispoziţiile art.3, decizia-cadru se aplică ordinelor de
indisponibilizare emise în vederea obţinerii probelor sau confiscării ulterioare a
bunului.
Art.5 din decizia-cadru instituie principiul recunoaşterii şi executării
imediate a ordinului de indisponibilizare, fără nicio altă formalitate. Autoritatea
judiciară de executare ia fără întârziere măsurile necesare executării imediate a
ordinului, în acelaşi mod ca şi în cazul unui ordin de indisponibilizare emis de o
autoritate a statului de executare, cu excepţia cazului în care invocă unul dintre
motivele de nerecunoaştere sau de neexecutare permise de art.7 sau unul dintre
motivele de amânare prevăzute în art.8.
Autoritatea judiciară emitentă poate solicita respectarea anumitor formalităţi
care să garanteze că probele obţinute sunt valabile, cu condiţia ca aceste formalităţi
şi proceduri să nu contravină principiilor fundamentale de drept ale statului de
executare.
Un raport privind executarea ordinului de indisponibilizare este transmis
autorităţii competente a statului emitent fără întârziere, prin orice mijloc care
permite o înregistrare scrisă.
Decizia-cadru permite luarea oricărei măsuri coercitive suplimentare care
devine necesară ca urmare a ordinului de indisponibilizare în conformitate cu
regulile de procedură aplicabile în statul de executare.
Decizia cu privire la executarea unui ordin de indisponibilizare trebuie luată
şi comunicată în cel mai scurt timp, dacă este cazul chiar în 24 de ore de la primirea
ordinului în cauză.
Indisponibilizarea bunului trebuie, ca regulă, menţinută în statul de
executare până în momentul în care acesta a rezolvat definitiv cererea menţionată în
art.10, alin.(1), lit.(a) sau (b). Cu toate acestea, statul de executare poate, după
consultarea statului emitent, şi în conformitate cu legislaţia şi cu practicile
naţionale, să pună condiţii corespunzătoare ţinând seama de împrejurările speţei
pentru a limita durata indisponibilizării bunului. Dacă intenţionează să ridice
măsura, statul de executare informează statul emitent şi îi oferă posibilitatea de a
formula observaţii.
Pe de altă parte, autorităţile judiciare ale statului emitent trebuie să
informeze fără întârziere autorităţile statului executant asupra ridicării ordinului de
indisponibilizare, iar statul membru de executare are în acest caz obligaţia de a
aplica ridicarea ordinului în cel mai scurt timp posibil.
Art.7 din decizia-cadru reglementează patru motive de nerecunoaştere sau
de neexecutare. Astfel, ordinul de indisponibilizare poate să nu fie recunoscut şi
executat dacă223:

223
http://www.cdep.ro/proiecte/2008/000/60/0/em60.pdf

89
a) certificatul prevăzut în art.9 nu este emis, este incomplet sau nu
corespunde în mod clar ordinului de indisponibilizare;
b) dreptul statului executant prevede o imunitate sau un privilegiu care face
imposibilă executarea ordinului de indisponibilizare;
c) din informaţiile furnizate în certificat reiese imediat că rezolvarea unei
cereri de asistenţă judiciară reciprocă în conformitate cu art.10 pentru infracţiunea
care face obiectul urmăririi în justiţie ar contraveni principiului ne bis in idem;
d) într-unul dintre cazurile menţionate în art.3, alin.(4), fapta care stă la baza
ordinului de indisponibilizare nu constituie o infracţiune în conformitate cu dreptul
statului executant; cu toate acestea, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de
schimb, executarea ordinului de indisponibilizare nu poate fi refuzată din motivul
că legislaţia statului executant nu impune acelaşi tip de taxe sau impozite sau nu
conţine acelaşi tip de reglementare în materie de taxe sau impozite, de vamă sau de
schimb, ca legislaţia statului emitent.
În cazul menţionat în care certificatul nu este emis, este incomplet sau nu
corespunde în mod clar ordinului de indisponibilizare, autoritatea judiciară poate să
stabilească un termen pentru emiterea sau completarea sau corectarea certificatului,
să accepte un document echivalent sau dacă se consideră suficient de edificată, să
nu mai apeleze în această privinţă la autoritatea judiciară emitentă.
Orice decizie de a refuza recunoaşterea sau executarea este luată şi
notificată în cel mai scurt timp posibil autorităţilor judiciare competente ale statului
emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.
De asemenea, în cazul în care, în practică, executarea ordinului de
indisponibilizare este imposibilă deoarece bunul sau probele au dispărut, au fost
distruse, nu pot fi găsite la locul indicat în certificat sau pentru că locul în care se
găsesc bunurile sau probele nu a fost indicat într-un mod destul de clar chiar şi după
consultarea statului emitent, autorităţile judiciare competente ale statului emitent
sunt informate imediat în această privinţă.
În afara motivelor de refuz, există şi trei motive în care executarea ordinului
de indisponibilizare poate fi amânată:
a) în cazul în care executarea acestuia riscă să dăuneze unei anchete penale
în curs, până în momentul în care aceasta consideră de cuviinţă;
b) în cazul în care bunurile sau probele în cauză au făcut deja obiectul unui
ordin de indisponibilizare în cadrul unei proceduri penale şi până în momentul în
care această măsură este ridicată;
c) în cazul în care, atunci când este vorba despre un ordin de
indisponibilizare a unui bun în cadrul unei proceduri penale în vederea confiscării
sale ulterioare, acest bun face deja obiectul unei hotărâri pronunţate în cadrul altei
proceduri în statul executant şi până în momentul ridicării acestei hotărâri. Cu toate
acestea, acest caz de amânare nu se aplică decât dacă o astfel de hotărâre are
prioritate faţă de ordinele de indisponibilizare naţionale ulterioare în cadrul unei
proceduri penale, în conformitate cu dreptul intern.
Certificatul, al cărui formular este inclus în anexa deciziei-cadru, este
reglementat de art.9 din actul comunitar. Acesta trebuie completat de autoritatea

90
judiciară emitentă, care certifică şi exactitatea conţinutului acestuia, şi tradus în
limba sau într-una din limbile oficiale ale statului de executare, sau dacă statul
membru de executare în cauză acceptă, în una sau mai multe limbi oficiale ale
instituţiilor Comunităţilor Europene.
În ceea ce priveşte regimul ulterior al bunului indisponibilizat, art.10 din
decizia-cadru reglementează trei ipoteze224:
a) ordinul este însoţit de o cerere de transfer al probelor către statul emitent;
b) ordinul este însoţit de o cerere de confiscare prin care se solicită fie
executarea mandatului de confiscare eliberat în statul emitent, fie confiscarea în
statul executant şi executarea ulterioară a unui eventual mandat;
c) ordinul conţine, în certificat, o instrucţiune privind menţinerea bunului în
statul executant în aşteptarea unei cereri menţionate la lit.(a) sau (b). Statul emitent
indică în certificat data la care (după părerea sa) cererea respectivă va fi transmisă.
În primele două situaţii, cererile sunt transmise de statul emitent şi tratate de
statul executant în conformitate cu normele aplicabile asistenţei judiciare în materie
penală şi cu normele aplicabile cooperării internaţionale în materie de confiscare.
Prin derogare de la normele în materie de asistenţă judiciară, statul de executare nu
poate însă refuza cererile menţionate la alin.(1), lit.(a), invocând absenţa dublei
incriminări, dacă aceste cereri vizează infracţiunile menţionate în art.3, alin.(2) şi
dacă aceste infracţiuni se pedepsesc în statul emitent cu o pedeapsă privativă de
libertate de cel puţin trei ani.
Art.11 instituie obligaţia pentru statele membre de a lua toate măsurile
necesare pentru a garanta că orice măsură de indisponibilizare executată în
conformitate cu art.5 poate face obiectul unei căi de atac fără efect suspensiv pentru
orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă: acţiunea este înaintată
unei instanţe judecătoreşti din statul emitent sau din statul executant în conformitate
cu dreptul intern al fiecăruia dintre aceste state.
Temeiurile de fond care stau la baza emiterii ordinului de indisponibilizare
nu pot fi contestate decât printr-o acţiune deschisă înaintea unei instanţe
judecătoreşti a statului emitent.
Dacă acţiunea este deschisă în statul executant, autoritatea judiciară a
statului emitent este informată în această privinţă, precum şi asupra temeiurilor
invocate pentru a putea folosi elementele pe care le consideră necesare. Ea este
informată asupra rezultatelor acestei acţiuni.
Statele emitente şi executoare iau măsurile necesare pentru a facilita
exercitarea dreptului de a deschide o acţiune în justiţie menţionat în art.11, alin.(1),
în special furnizând toate informaţiile necesare persoanelor interesate. Statul
emitent se asigură că orice termen de exercitare a dreptului de a deschide o acţiune
în justiţie se aplică astfel încât să garanteze persoanelor interesate posibilitatea de a
recurge la o cale de atac efectivă.
În cazul în care, în condiţiile prevăzute de dreptul său intern, statul
executant îşi asumă responsabilitatea prejudiciului cauzat uneia dintre persoanele

224
http://www.cdep.ro/proiecte/2008/000/60/0/em60.pdf

91
prevăzute la art.11 din decizia-cadru datorită executării unui ordin de
indisponibilizare care i-a fost transmis în conformitate cu art.4, statul emitent
rambursează statului executant sumele pe care acesta le-a vărsat celui interesat cu
titlu de despăgubiri în baza respectivei răspunderi, cu excepţia cazului în care
prejudiciul, sau o parte a prejudiciului, se datorează în exclusivitate
comportamentului statului executant. Aceasta nu aduce nicio atingere dreptului
intern al statelor membre în privinţa cererilor de despăgubire formulate de persoane
fizice sau juridice.
Decizia-cadru nr.2003/577/JAI a fost transpusă în dreptul intern prin
adoptarea Legii nr.222/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr.302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Prin legea susmenţionată au fost desemnate ca autorităţi judiciare emitente
parchetele, în faza de urmărire penală, şi instanţele judecătoreşti, în faza de
judecată. În cazul ordinelor de indisponibilizare emise de autorităţile române,
traducerea certificatului standard prevăzut în Anexa 2 la lege va fi realizată în limba
solicitată de statul membru de executare.
Ca autorităţi judiciare de executare au fost desemnate parchetele de pe lângă
tribunale, în faza de urmărire penală, şi tribunalele, în faza de judecată, în a căror
circumscripţie teritorială se află bunul pentru care a fost emis ordinul de
indisponibilizare. În cazul în care ordinul de indisponibilizare se referă la mai multe
bunuri aflate în circumscripţia teritorială a două sau mai multe autorităţi judiciare,
competenţa revine, în funcţie de faza procesuală, Parchetului de pe lângă Tribunalul
Bucureşti sau Tribunalului Bucureşti.
În situaţia în care autorităţile judiciare române vor primi spre executare,
ordine de indisponibilizare emise de autorităţile altor State Membre ale UE, potrivit
declaraţiei României la art.9 din Decizia-cadru nr.2003/577/JAI, acestea trebuie
traduse în limba română. În consecinţă, în această materie, singura limbă acceptată
de România este limba română225.
Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind
executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a
probelor este aplicabilă doar în relaţia cu acele state care au transpus-o în legislaţia
internă. Până în prezent, 24 de state membre au aplicat deja în dreptul naţional
decizia-cadru. Conform ultimului raport publicat, privind implementarea deciziei-
cadru, Comisia Europeană reţine faptul că în dreptul naţional al unor ţări se găsesc
anumite omisiuni şi interpretări greşite, iar unele dintre legile interne nu au făcut
niciun fel de referire la decizia-cadru. Ca urmare, implementarea deciziei-cadru nu
este considerată satisfăcătoare de către Comisie. Obiectivul deciziei-cadru şi
definiţiile au fost în general implementate corespunzător de către statele membre. În
mod similar, un număr mare de state membre au implementat lista de infracţiuni
care nu fac obiectul verificării dublei incriminări226.

225
Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11 noiembrie 2008 adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
226
Hester, Judith; Klackl, Michael; Mucha, Gabriele; Reich, Roman; Schneider, Birgit; Tiegs,
Harald; Tolstiuk, Michael; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 158.

92
4.3. Aplicarea principiului recunoaşterii reciproce sancţiunilor pecuniare

Aplicarea libertăţii de mişcare permite cetăţenilor să călătorească în întreaga


Europă, iar societăţilor europene să desfăşoare activităţi comerciale cu un minim de
dificultăţi. Această libertate a creat noi provocări în ceea ce priveşte aplicarea
sancţiunilor împotriva celor care nu sunt rezidenţi ai statelor în care s-a comis
infracţiunea. Până acum, efectul a fost că un număr mare de infracţiuni
transfrontaliere sancţionate cu sancţiuni financiare rămâneau nepedepsite datorită
naturii lor transnaţionale. Sistemele anterioare de executare fie nu funcţionau, fie
erau lente şi ineficiente227.
Principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti nu numai că
implică recunoaşterea reciprocă a măsurilor juridice temporare, cum ar fi
indisponibilizarea şi ridicarea spre confiscare, dar şi recunoaşterea reciprocă a
hotărârilor definitive care impun sancţiuni penale, cum ar fi cele financiare,
ordinele de ridicare spre confiscare a produselor infracţionale şi hotărârile care
impun sentinţe sau măsuri privative de libertate.
Consiliul European de la Tampere a afirmat că principiul recunoaşterii
reciproce ar trebui să se aplice sancţiunilor financiare impuse de autorităţile
judiciare sau administrative în scopul de a facilita punerea în aplicare a acestor
pedepse într-un alt stat membru. Programul de măsuri publicat în ianuarie 2001 a
acordat prioritate unui instrument care aplică principiul recunoaşterii reciproce
sancţiunilor financiare228.
Decizia-cadru a Consiliului 2005/214/JAI din 24 februarie 2005 privind
aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare 229 este
rezultatul unei iniţiative a Marii Britanii, a Republicii Franceze şi a Regatului
Suediei, care lărgeşte aria recunoaşterii reciproce la sancţiunile financiare impuse
de autorităţile judiciare şi administrative ale unui alt stat membru.
Potrivit art.1, lit.a) din decizia-cadru, prin „hotărâre” în sensul acesteia se
înţelege o hotărâre definitivă prin care se aplică o pedeapsă pecuniară, constând
într-o amendă de plătit de către o persoană fizică sau juridică, dacă hotărârea a fost
luată de: a) o instanţă judecătorească a statului membru emitent, pentru o
infracţiune prevăzută de legea acestui stat; b) o autoritate a statului membru
emitent, alta decât o instanţă judecătorească a statului membru emitent, pentru o
infracţiune prevăzută de legea acestui stat, cu condiţia ca persoana vizată să aibă
dreptul de a ataca hotărârea în faţa unei instanţe judecătoreşti competentă în materie
penală; c) o autoritate a statului membru emitent, alta decât o instanţă
judecătorească a statului membru emitent, pentru o încălcare a legii naţionale a
statului membru emitent, cu condiţia ca persoana vizată să aibă dreptul de a ataca
hotărârea în faţa unei instanţe judecătoreşti competentă în materie penală; d) o

227
Ibidem, pag. 29.
228
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 116.
229
Publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L76 din 22 martie 2005.

93
instanţă judecătorească competentă în cauze penale, atunci când hotărârea a fost
luată pentru faptele prevăzute la lit.c).
Conform art.1, lit.a), prin „pedeapsă pecuniară” se înţelege obligaţia de a
plăti:
 o sumă de bani pe baza unei condamnări pentru o faptă prevăzută în
hotărâre;
 despăguburile acordate prin aceeaşi hotărâre victimelor, atunci când victima
nu se poate constitui parte civilă şi instanţa acţionează în exercitarea
competenţei sale în materie penală;
 o sumă de bani reprezentând cheltuielile judiciare;
 o sumă de bani pentru un fond public sau pentru o organizaţie de protecţie a
victimelor, impusă prin aceeaşi hotărâre.
Pedeapsa pecuniară nu include dispoziţiile de confiscare a instrumentelor
sau produselor infracţiunilor şi dispoziţiile de natură civilă şi care derivă din
cererile de despăgubiri care se pot executa în baza Regulamentului CE nr.44/2001
privind competenţa şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială.
Hotărârea, însoţită de un certificat al cărui formular este prevăzut în anexa
deciziei-cadru, se transmite direct de autoritatea competentă a statului emitent
autorităţii competente a statului de executare. Pentru transmitere se poate solicita şi
sprijinul punctelor de contact ale Reţelei Judiciare Europene.
Hotărârea trebuie executată fără nicio altă formalitate de recunoaştere, iar
executarea este guvernată de legea statului de executare în acelaşi fel ca executarea
pedepselor similare aplicate în acest stat. O pedeapsă pecuniară trebuie executată
chiar dacă legea statului de executare nu recunoaşte principiul răspunderii penale a
persoanei juridice.
Dacă executarea în bani nu este posibilă, în tot sau în parte, şi dacă statul
emitent acceptă, prin certificat, se poate aplica o pedeapsă alternativă, incluzând
privarea de libertate.
Autoritatea competentă a statului de executare trebuie să informeze
neîntârziat autoritatea competentă a statului emitent prin orice mijloc care lasă o
înregistrare scrisă despre transmiterea hotărârii către autoritatea competentă, despre
o decizie de nerecunoaştere şi executare potrivit art.7 sau 20 alin.(3) din Decizia-
cadru nr.2005/214/JAI, împreună cu motivele, despre neexecutarea totală sau
parţială pentru motivele menţionate în art.8, art.9 alin.(1) şi (2) şi art.11, alin.(1) din
Decizia-cadru nr.2005/214/JAI, despre executarea hotărârii de îndată ce executarea
este completă sau despre aplicarea unei sancţiuni alternative, potrivit art.10 din
Decizia-cadru nr.2005/214/JAI.
Statele nu trebuie să îşi solicite unul altuia restituirea cheltuielilor rezultate
din aplicarea deciziei-cadru.
Decizia-cadru nr.2005/214/JAI a fost transpusă în dreptul intern prin
adoptarea Legii nr.222/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr.302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

94
În această materie au fost desemnate ca autorităţi emitente, instanţele
judecătoreşti. Acestea pot fi oricare dintre judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel
care, în urma soluţionării unei cauze, au aplicat o sancţiune financiară în înţelesul
deciziei-cadru230.
În cazul sancţiunilor pecuniare aplicate de autorităţile române, traducerea
certificatului standard prevăzut în Anexa 3 la lege va fi realizată în limba solicitată
de Statul Membru de executare.
Ca autorităţi de executare au fost desemnate, de asemenea, instanţele
judecătoreşti. Acestea pot fi oricare dintre judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel
care, în funcţie de obiectul cauzei, ar avea competenţa materială pentru soluţionarea
acesteia. Autoritatea centrală în domeniu este Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept
Internaţional şi Tratate231.

4.4. Aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare

În statele membre ale UE există şi coexistă proceduri juridice diferite în


vederea confiscării produselor infracţiunii. Agenţiile naţionale responsabile pentru
depistarea activelor reprezintă o condiţie preliminară pentru o confiscare de succes,
dar şi pentru cooperare internaţională232.
Obiectivul Deciziei-Cadru a Consiliului nr.2006/783/JAI din 6 octombrie
2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce ordinelor de confiscare îl
constituie stabilirea unor reguli potrivit cărora un stat membru trebuie să
recunoască şi să execute pe teritoriul său un ordin de confiscare emis de o instanţă
competentă în materie penală a unui alt stat membru.
Decizia-cadru susmenţionată este corelată cu Decizia-Cadru a Consiliului
nr.2005/212/JAI din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a
instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea. Scopul acestei decizii-
cadru este de a garanta că toate statele membre au reguli efective de guvernare
privind confiscarea bunurilor ce reies dintr-o infracţiune, inter alia în legătură cu
obligaţia de a dovedi legalitatea sursei activelor deţinute de o persoană condamnată
pentru o infracţiune ce are legătură cu crima organizată233.
Conform concluziilor reuniunii Consiliului European din 15 şi 16 octombrie
1999 de la Tampere, se determină garantarea luării paşilor reali pentru a urmări,
indisponibiliza, sechestra şi confisca bunurile ce au legătură cu infracţiunea.
Nimeni nu trebuie să obţină un avantaj prin comiterea unei infracţiuni. Indiferent de
cine a comis o infracţiune şi a obţinut un beneficiu economic pentru comiterea unei
infracţiuni, acesta trebuie condamnat la plata sumei de bani echivalente cu profitul
câştigat ilegal. Obiectele folosite pentru a comite o infracţiune trebuie să fie

230
Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11 noiembrie 2008 adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
231
Ibidem.
232
Hester, Judith; Klackl, Michael; Mucha, Gabriele; Reich, Roman; Schneider, Birgit; Tiegs,
Harald; Tolstiuk, Michael; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 91.
233
http://www.cdep.ro/proiecte/2008/000/60/0/em60.pdf

95
confiscate. Bunurile de pe urma unei infracţiuni trebuie returnate victimelor dacă
este posibil234.
Potrivit art.2, lit.c) din Decizia-Cadru nr.2006/783/JAI, „ordin de
confiscare” înseamnă o pedeapsă sau măsură definitivă aplicată de o instanţă
judecătorească în urma unei proceduri referitoare la infracţiuni sau fapte care a
condus la o privare definitivă de bunuri.
„Bun”, în sensul acestei decizii-cadru, înseamnă orice bun, corporal sau
incorporal, mobil sau imobil, şi documente juridice şi instrumente care probează
titlu sau interese în asemenea bunuri care, potrivit hotărârii instanţei, constituie:
 Produsul unei infracţiuni sau echivalentul fie a valorii integrale sau a unei
părţi a unui asemenea produs;
 Instrumentul unei asemenea infracţiuni;
 Bun care poate fi confiscat ca urmare a aplicării în statul emitent a uneia din
puterile extinse de confiscare prevăzute de art.3, alin.(1) şi (2) din Decizia-
Cadru a Consiliului nr.2005/212/JAI din 24 februarie 2005 privind
confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu
infracţiunea;
 Bun care poate fi confiscat potrivit oricărei alte dispoziţii legale din statul
emitent.
Prevederile privind transmiterea şi executarea ordinului de confiscare sunt
similare cu cele ale deciziei-cadru privind executarea în Uniunea Europeană a
ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor.
O particularitate a Deciziei-Cadru nr.2006/783/JAI este că, în conformitate
cu art.5 paragraful 2, ordinul de confiscare poate fi transmis simultan mai multor
state de executare, atunci când235:
 Autoritatea emitentă are motive rezonabile să creadă că diferite elemente ale
bunului (proprietăţii) se află în state de executare diferite;
 Confiscarea implică acţiunea în mai mult de un stat de executare;
 Autoritatea emitentă are motive rezonabile să creadă că un element al
bunului se află în mai multe state de executare.
De asemenea, potrivit art.5, alin.(3), poate fi transmis simultan mai multor
state de executare un ordin de confiscare având ca obiect o sumă de bani, în cazul
în care, cu titlu de exemplu, bunul nu a fost indisponibilizat în baza deciziei-cadru a
Consiliului 2004/577/JAI sau valoarea bunului care poate fi confiscat în statul
emitent şi oricare stat de executare nu este suficientă pentru executarea întregii
sume de bani acoperită de ordinul de confiscare.
Decizia-cadru nr.2006/783/JAI a fost transpusă în dreptul intern prin
adoptarea Legii nr.222/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr.302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Autorităţi judiciare emitente au fost desemnate numai instanţele
judecătoreşti, din definiţia dată de către decizia-cadru ordinului de confiscare
234
Hester, Judith; Klackl, Michael; Mucha, Gabriele; Reich, Roman; Schneider, Birgit; Tiegs,
Harald; Tolstiuk, Michael; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 93.
235
http://www.cdep.ro/proiecte/2008/000/60/0/em60.pdf

96
rezultând că acesta trebuie să aparţină exclusiv unei instanţe judecătoreşti. Aceste
instanţe pot fi oricare dintre judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel care, în urma
soluţionării unei cauze penale, au hotărât, printre altele, şi luarea măsurii
confiscării. De asemenea, prin instanţe judecătoreşti se înţelege şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. În cazul ordinelor de confiscare emise de autorităţile române,
traducerea certificatului standard prevăzut în Anexa 4 la lege va fi realizată în limba
solicitată de Statul Membru de executare236.
Decizia-cadru nr.2006/783/JAI este aplicabilă doar în relaţia cu acele state
care au transpus-o în legislaţia internă. Până în prezent, doar câteva ţări au
implementat Decizia-cadru nr.2006/783/JAI. Problemele practicienilor constau în
accesarea formularelor acestei decizii-cadru. Pe pagina de web a Reţelei Judiciare
Europene nu se poate obţine un formular care să se completeze şi să se folosească
drept cerere pentru alte ţări. Următoarea problemă a practicienilor constă în
informaţiile lipsă pe care ţările le-au implementat în decizia-cadru. Pe pagina de
primire oficială nu se poate accesa informaţia necesară237.

236
Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11 noiembrie 2008 adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
237
Hester, Judith; Klackl, Michael; Mucha, Gabriele; Reich, Roman; Schneider, Birgit; Tiegs,
Harald; Tolstiuk, Michael; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 114.

97
CAPITOLUL V
MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE

5.1. Conceptul mandatului european de arestare

În ultimii 15 ani, în cadrul UE au fost adoptate o serie de convenţii în


domeniul extrădării, însă din cauza numeroaselor posibilităţi de rezervă şi
diferitelor declaraţii, aplicarea acestora a devenit din ce în ce mai dificilă pe fondul
cererilor din ce în ce mai numeroase. Iniţiativele UE aveau ca obiectiv principal
simplificarea şi accelerarea procedurilor, contribuind la o aplicare unitară. Din
cauza numeroaselor reglementări speciale de până atunci între două sau mai multe
state, era greu chiar şi pentru specialiştii în domeniu să încadreze exact un caz de
extrădare şi să cerceteze fundamentele legale. În acest context, sunt de înţeles
eforturile Comisiei Europene de a elabora un instrument de extrădare unitar şi mai
puţin complicat, pentru un spaţiu comun al libertăţii, siguranţei şi dreptului238.
Înainte ca statele membre să se pună de acord în privinţa mandatului
european de arestare, prin adoptarea deciziei-cadru din 13 iunie 2002, şi chiar
înainte de propunerea oficială făcută de Comisia Europeană privind această măsură,
a apărut un aspect interesant în domeniul extrădării în relaţia dintre Spania şi Italia.
La data de 20 iulie 2000, miniştrii de justiţie din cadrul ambelor state au semnat la
Madrid, Declaraţia Comună privind crearea unei zone comune de libertate,
securitate şi justiţie între cele două state, pentru a garanta prin intermediul asistenţei
reciproce, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului. Guvernele celor două
state au decis să creeze o zonă comună unde hotărârile definitive penale şi celelalte
decizii restrictive de libertate emise de instanţele din cele două state să fie valide în
totalitate, recunoscute şi să beneficieze de forţă juridică pe teritoriul ambelor state.
În consecinţă, statele au semnat un tratat privind investigarea şi soluţionarea
infracţiunilor grave, fără aplicarea procedurii de extrădare, în cadrul unei zone
comune de justiţie. Aşa cum se arăta şi în preambulul actului, tratatul reprezintă un
prim pas decisiv, în direcţia eliminării procedurilor de extrădare pentru infracţiuni
grave legate de terorism, crimă organizată, trafic de droguri, trafic de persoane,
trafic de minori şi de arme239.

238
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 12.
239
Trebuie menţionat faptul că mecanismul juridic impus prin acest tratat diferă în privinţa mai
multor aspecte faţă de procedura prevăzută prin decizia-cadru din 13 iunie 2002. În primul rând,
spre deosebire de mandatul european de arestare, gama de infracţiuni la care se referă sistemul italo-
spaniol cuprinde numai 6 infracţiuni, şi anume: terorismul, crima organizată, traficul de droguri,
traficul de arme, traficul de persoane şi exploatarea sexuală a minorilor. Mai mult decât atât,
pedeapsa pentru aceste infracţiuni trebuie să fie închisoarea de cel puţin 4 ani. În al doilea rând,
tratatul nu foloseşte termenul de „mandat de arestare”, documentul făcând referire la „condamnări
penale definitive şi hotărâri ale instanţei pentru privări de libertate care sunt luate pe parcursul
procesului penal”. În al treilea rând, „predarea”, aşa cum este reglementată prin acest tratat, este
bazată pe proceduri tradiţionale, unde rolul principal îl au autorităţile centrale, care potrivit

98
Plasând extrădarea în contextul recunoaşterii reciproce, atât Comisia
Europeană, cât şi Consiliul s-au aşteptat ca implementarea acestui principiu să
însemne că fiecare autoritate judiciară naţională va recunoaşte ipso facto cererile
adresate pentru predarea unei persoane, emise de către autorităţile judiciare ale unui
stat membru, cu îndeplinirea unui număr redus de formalităţi. Totuşi, pentru a se
putea ajunge la rezultatul dorit, întreaga procedură a extrădării trebuia restructurată.
În mod tradiţional, decizia privind predarea unui infractor era luată de către
autorităţi administrative, de obicei cele care îndeplineau puterea executivă în stat.
Prin urmare, o astfel de decizie ar rămâne în afara domeniului noului concept de
recunoaştere reciprocă. Singura cale de a adopta aceste noi măsuri se putea realiza
doar prin trecerea întregului proces privind extrădarea în sfera judiciarului, şi nu a
executivului. Deşi instanţele erau totuşi implicate în procedura extrădării (forma
implicării şi dimensiunile ei deosebindu-se de la un stat la altul), rolul lor era
limitat, în general, la elaborarea unei opinii – care nu era nicidecum obligatorie
pentru executiv – privind admisibilitatea extrădării din punct de vedere juridic240.
După atacurile din anul 2001 de la New York şi Washington, proiectele
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare dintre statele
membre au devenit prioritare pentru liderii UE. Comisia şi-a exprimat acordul
privind propunerea de a crea o decizie-cadru privind mandatul european de arestare
şi procedurile de predare între statele membre, la data de 19 septembrie 2001. La
data de 21 septembrie 2001, Consiliul Extraordinar European a pus în vederea
Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne să elaboreze un acord privind decizia-
cadru, cel mai târziu până în data de 6-7 decembrie 2001241. La întrunirile avute
anterior datei menţionate, Consiliul de Justiţie şi Afaceri Interne nu a reuşit să
ajungă la un acord privind decizia în legătură cu mandatul de arestare, datorită
faptului că Italia se opunea compromisului la care ajunseseră toate celelalte 14 state
membre.

documentului sunt reprezentate de Ministerul Justiţiei din fiecare stat. În al patrulea rând, un alt
aspect tradiţional al mecanismului de predare îl constituie faptul că actul emis de către instanţă face
parte din documentaţia necesară procedurii, în timp ce conform deciziei-cadru din 2002, principalul
document necesar extrădării este însuşi „mandatul european de arestare”, nefiind necesar niciun alt
act. În al cincilea rând, termenul limită pentru comunicarea de către statul solicitat a deciziei finale
privind predarea este de 90 de zile, pe când în decizia-cadru se prevede un termen de 60 de zile, iar
în procedura excepţională, un termen de 30 de zile. În al şaselea rând, tratatul nu conţine prevederi
legate de refuz, ci doar două prevederi de revocare opţională, şi anume: a) când cererea şi
documentele ataşate nu respectă cerinţele Tratatului, şi b) când sistemul juridic al statului solicitat
acordă imunitate persoanei a cărei predare este solicitată. Mai mult, spre deosebire de decizia-cadru
din 2002, tratatul nu prevede niciun fel de „predare simplificată”. Este de reţinut şi faptul că acest
tratat încearcă să stabilească o diferenţă clară la nivel terminologic între „predare”, conform
dispoziţiilor tratatului şi „extrădare”, conform instrumentelor internaţionale.
240
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 32.
241

http://www.europa.eu.int/comm/justice_home/news/terrorism/documents/concl_council_21sep_en.p
df

99
La data de 29 noiembrie 2001, Parlamentul European a adus 44 de
amendamente la propunerea Comisiei, solicitând reluarea consultărilor privind
prevederile documentului. În aceeaşi zi, Parlamentul European ceruse Consiliului
să apeleze la o cooperare mai strânsă (de exemplu, un mecanism care să permită, în
anumite condiţii, ca un număr limitat de state membre să adopte măsurile în cazul
în care nu toate statele membre doreau să ia parte la respectiva decizie), în cazul în
care unanimitatea nu poate fi atinsă sau poate fi atinsă doar cu slăbirea substanţială
a propunerii. Cu toate acestea, Italia a devenit cooperantă destul de repede, iar
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) a putut concluziona la data de
12 decembrie 2001 că a fost încheiat un acord provizoriu, deşi era de aşteptat ca
Italia să vină cu o serie de propuneri la adoptarea deciziei finale242. După ce a fost
consultat încă o dată, Parlamentul European a aprobat proiectul Consiliului fără a
mai aduce vreun amendament, la data de 6 februarie 2002. În aceste condiţii,
Consiliul Europei a adoptat în cele din urmă decizia-cadru la data de 13 iunie
2002243.
Mandatul european de arestare este un subiect de stringentă actualitate, aflat
în atenţia preocupărilor legiuitorului european, al statelor membre ale UE şi al
autorităţilor naţionale (Ministerul Justiţiei, instanţe de judecată, parchete, structuri
poliţieneşti) implicate în acest domeniu244.
Cooperarea interguvernamentală în materie penală a cunoscut, în aceşti
ultimi ani, o turnură majoră datorită punerii în aplicare a mandatului european de
arestare, prin intermediul Deciziei-Cadru a Consiliului UE nr.2002/584/JAI din 13

242
Parlamentul European a fost implicat în procesul de rectificare a versiunii finale a deciziei-cadru
privind mandatul european de arestare în două moduri. În primul rând, parlamentarii europeni au
adresat întrebări scrise Comisiei Europene privind probleme precum baza legală a acestui nou
mecanism, posibilitatea implicării Europol-ului şi imunităţile. Mult mai importantă a fost cealaltă
cale de implicare, care a luat forma consultărilor. Nu doar Parlamentul European a adus numeroase
amendamente cu privire la propunerea Comisiei, ci şi Comitetul privind Drepturile şi Libertăţile
Cetăţeanului, Justiţie şi Afaceri Interne au ridicat o serie de obiecţiuni cu privire la prevederile
incluse în proiectul deciziei-cadru. Amendamentele propuse au avut în vedere protecţia drepturilor
omului, precum şi a libertăţilor fundamentale în cadrul acestui nou mecanism. De exemplu, au fost
propuse amendamente referitoare la judecata in absentia, notificarea persoanei solicitate,
interpreţi/translatori, asistenţă juridică, precum şi aplicarea măsurilor coercitive. De asemenea, cele
două instituţii au propus ca motive de refuz al executării mandatului european de arestare, pe de o
parte, minoritatea făptuitorilor, iar pe de altă parte, un aspect controversat şi, prin urmare, neacceptat
de către Consiliu, a fost acela că autoritatea judiciară de executare va putea refuza să execute un
mandat european de arestare dacă persoana solicitată ridică o obiecţie conform căreia, potrivit
regulilor statului membru solicitant, dreptul său de a fi asistat de un apărător şi/sau de un interpret
precum şi dreptul la apărare a fost neglijat pe parcursul derulării procedurilor, iar statul membru
solicitant nu a furnizat informaţii complete sau dovezile necesare aflării adevărului. În cele din
urmă, aceste două instituţii au propus ca executarea unui mandat european de arestare să fie supusă
unei condiţii conform căreia statul membru solicitant se obligă să nu extrădeze ulterior persoana
către un stat terţ, unde cel în cauză riscă o condamnare la pedeapsa cu moartea.
243
European Parliament Legislative Resolution A5-0003/2002 on the Draft Council Framework
Decision on the European Arrest Warrant and the Surrender Procedures between the Member States,
6 february 2002, 2002 OJ C 284E, 193-194.
244
Bot, Sophie, Le mandat d’arret europeen, Editions Larcier, Bruxelles, 2009, pag. 8.

100
iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între
statele membre245.
Termenul de „mandat european de arestare” este rezultatul acordului
statelor membre de a institui o procedură mai facilă de cooperare judiciară în
materie penală, prin eliminarea unor bariere, unele ţinând de suveranitatea
naţională, altele de ceea ce era denumită etapa administrativă a procedurilor de
extrădare, dar şi pentru a depăşi handicapul elaborării unui drept penal european şi
respectiv de procedură penală europeană, fiind prima concretizare, în domeniul
dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European l-
a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare246.
Într-o altă opinie 247 , crearea conceptului de mandat european de arestare
prin decizia-cadru a reprezentat soluţia preconizată pentru o cooperare mult mai
rapidă şi eficientă, fiind conceput ca instrument juridic apt să înlocuiască
mecanismele anterioare de extrădare, fiind implementate de către legiuitorul român
în cuprinsul Legii nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală248.
Mandatul european de arestare nu se suprapune pe mandatul de arestare
preventivă din dreptul intern, întrucât, pe de o parte, mandatul european de arestare
este o decizie judiciară care are întotdeauna la bază un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei emis în condiţiile legii pe plan intern, iar, pe
de altă parte, mandatul european de arestare se emite numai atunci când un mandat
de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire în
ţară, deoarece persoana în cauză se sustrage, aflându-se pe teritoriul unui alt stat
membru al UE249.
În acelaşi sens, în doctrina străină250 s-a arătat faptul că mandatul european
de arestare se distinge clar de aşa-zisul „mandat de arestare internaţional”, care nu
este în realitate decât un mandat strict naţional, cu efecte coercitive limitate la
teritoriul naţional. De fapt, fără a aduce atingere eforturilor făcute de peste un secol
pentru dezvoltarea cooperării penale, arestarea unei persoane rămâne un privilegiu
rezervat autorităţii statului în care se găseşte persoana căutată, iar executarea unui
mandat de arestare emis într-un alt stat presupune punerea în aplicare a unei
proceduri de extrădare. Totuşi, un aspect pozitiv îl reprezintă faptul că mandatul de
arestare internaţional permite difuzarea informaţiilor referitoare la identitatea

245
Publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L190 din 18 iulie 2002.
246
http://www.blogulspecialistului.ro/a/Important/Resurse-juridice/2441/Termenul-de-mandat-
european-de-arestare-.html
247
http://www.avocatura.com/modules.php?name=News&file=article&sid=1492
248
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.594 din 1 iulie 2004, cu modificările şi
completările ulterioare.
249
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/patrus_ro.pdf
250
Cartier, Marie-Elisabeth, Quelques reflexions sur un nouvel instrument: le mandat d’arret
europeen, dans Apprendre a douter. Questions de droit, Questions sur le droit, Etudes offertes a
Claude Lombois, Publications de la Faculte de Droit et des Sciences economiques de l’Universite de
Limoges, 2004, pag. 649.

101
persoanei căutate, prevenirea sustragerii acesteia de la răspunderea penală şi
favorizarea arestării în vederea unei proceduri de extrădare.
Un aspect interesant este acela că trei discipline distincte din domeniul
dreptului (Protecţia Juridică a Drepturilor Omului, Drept Penal Internaţional şi
Drept Comunitar) au o viziune diferită asupra evenimentelor ce au dus la elaborarea
Deciziei-Cadru privind mandatul european de arestare. Astfel, specialiştii din
domeniul dreptului penal internaţional pun serios la îndoială rezultatele eforturilor
depuse de Consiliul Europei, invocând prevederile Convenţiei europene privind
extrădarea din 1957, care, în ciuda criticilor aduse, este operaţională de 48 de ani251.
Doctrinarii din domeniul drepturilor omului fac referire la realizările Convenţiei
Europene privind Drepturile Omului, care a pus bazele standardelor minime la care
trebuie aderat pe durata unei anchete şi a unui proces, căutând moduri în care aceste
standarde vor putea fi păstrate în contextul noii proceduri. În lucrările de drept
comunitar, se arată că mandatul european de arestare constituie încă o măsură
premergătoare creării unei singure pieţe, bazată pe libertatea de mişcare a
persoanelor (din păcate, fără a exclude infractorii). De asemenea, este adus ca
argument şi faptul că programele comunitare tradiţionale au efect asupra dreptului
penal şi dreptului procesual penal din cadrul statelor membre, mergând până la
ideea că ar trebui să existe o instituţie a Procurorului European, a Codului de
Procedură Penală European şi Tribunale Penale Europene. Astfel, în raport cu
modul de analiză a instituţiei, natura juridică a mandatului european de arestare este
diferită.
Adesea, mandatul european de arestare este prezentat ca un nou instrument
legal sau ca o detaşare de trecutul în care politica a jucat un rol important, acordând
legislaţiei extrădării în general o conotaţie negativă. Nu se poate nega faptul că
Decizia-Cadru a fost elaborată într-un context special care a accelerat dezvoltarea
în domeniul legislaţiei extrădării, dar în ciuda acestui aspect, trebuie recunoscut că
sistemul de predare bazat pe mandatul european de arestare este un rezultat al
evoluţiei sistemului juridic în general252.
Doctrina franceză 253 a definit mandatul european de arestare ca fiind „o
decizie judiciară penală cu caracter şi efecte transfrontaliere, motivată de două
logici, cea a cooperării şi cea a integrării, în măsura în care ea trebuie să ţină cont
de două imperative, spaţiul integrat de libertate, securitate şi justiţie în care se
exercită cetăţenia europeană, pe de o parte, şi caracteristicile statelor membre,
precum suveranitatea, teritoriul sau naţionalitatea, pe de altă parte”.

251
Convenţia europeană privind extrădarea din anul 1957 a intrat în vigoare la data de 18 aprilie
1960.
252
A se vedea Jund, P., Les origins du mandat d’arret europeen, in ERA-Forum 4/2003, pag. 25;
Plachta, M., European Arrest Warrant: revolution in extradition?, in European Journal of Crime,
Criminal Law and Justice, vol.11 (2003), pag. 178; Weyembergh, Anne, L’avenir des mecanismes
de cooperation judiciaire penale entre les Etats members de l’Union Europeenne, in Vers un espace
judiciaire penal europeen, G. de Kerchove, A. Weyembergh, Editions de l’Universite de Bruxelles,
2000.
253
Bot, Sophie, Le mandat d’arret europeen, Editions Larcier, Bruxelles, 2009, pag. 9.

102
Prin instituirea mandatului european de arestare, între statele membre ale
UE a fost efectiv înlocuită Convenţia europeană de extrădare (aceasta din urmă
rămânând aplicabilă doar între un stat membru al UE şi celelalte state ale Europei
care nu sunt membre ale UE), mecanismul mandatului european de arestare
referindu-se la „un transfer forţat al unei persoane dintr-un stat membru în altul,
substituindu-se extrădării şi extinzându-se în toate materiile, prin recunoaşterea
mutuală a deciziilor în justiţie, decizii care trebuie executate automat pe întreg
teritoriul UE” 254.
Statele membre ale UE au ajuns la soluţia adoptării conceptului mandatului
european de arestare, întrucât în fiecare stat au existat cazuri celebre care au creat
probleme, având un ecou puternic în rândul opiniei publice. În Franţa, de exemplu,
a avut loc un caz al unui cetăţean francez de origine arabă care a comis mai multe
infracţiuni de viol în tren, după care s-a refugiat în Portugalia. Existau probe
împotriva lui, se prelevase ADN-ul şi, deşi Franţa a cerut extrădarea lui, Portugalia
a refuzat acest lucru deoarece în dreptul portughez nu este prevăzută pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, pedeapsa maximă fiind închisoarea de 30 de ani, în timp ce în
dreptul francez este prevăzută această pedeapsă pentru infracţiunile cele mai grave.
Prin acest refuz s-a ajuns la situaţia în care francezii nu mai ştiau ce înseamnă
această Europă, pentru că nu-şi puteau imagina că în cadrul UE, compus din state
democratice care au încredere unele în altele, o ţară poate refuza extrădarea către o
altă ţară din UE. Acest caz a determinat luarea unor decizii la nivel politic şi s-a
reflectat în crearea instituţiei mandatului european de arestare255.
Decizia-Cadru a Consiliului UE nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale
UE oferă un cadru general comun de acţiune tuturor statelor membre şi introduce o
serie de dispoziţii cu caracter de noutate în raport cu dreptul de extrădare,
reprezentând un pas uriaş făcut de ţările membre în construirea spaţiului penal
european.
De asemenea, mandatul european de arestare contribuie la extinderea
domeniului de aplicare a deciziilor judiciare penale în cadrul UE. Este vorba de o
evoluţie majoră în cadrul cooperării în materie penală, întrucât, până la momentul
operaţionalizării mandatului european de arestare, în conformitate cu principiul
teritorialităţii legii penale, hotărârile represive sau de condamnare nu-şi
produceau efectele decât pe teritoriul în care erau pronunţate256.
Obiectivul Deciziei-Cadru este reorganizarea dreptului de extrădare
(predare) în interiorul UE, în virtutea principiilor recunoaşterii reciproce a
254
Stroe, Geo, Mandatul de arestare european. Dreptul românesc în condiţiile post-aderării la
Uniunea Europeană, vol.V, Institutul de Cercetări Juridice, Editura Dacoromână TEMPUS
DACOROMANIA COMTERRA, Bucureşti, 2007, pag. 283.
255
Brădiceanu, Simona, Mandatul de arestare european, articol publicat în Pro Lege nr.3/2005,
pag.171.
256
Weyembergh, Anne, La reconnaissance mutuelle des decisions judiciaires en matiere penale
entre les Etats membres de l’Union europeenne: mise en perspective, in La reconnaissance mutuelle
des decisions judiciaires penales dans l’Union europeenne Editions de l’Universite de Bruxelles,
2001, pag. 25.

103
hotărârilor judecătoreşti şi a încrederii reciproce între statele membre. Domeniul de
drept „Extrădare”, care se află la intersecţia dintre dreptul internaţional, dreptul
european şi dreptul internaţional penal, se bucură de o importanţă deosebită în ceea
ce priveşte armonizarea prevederilor de drept penal ale UE, deoarece poate
reprezenta o simplificare a cooperării judiciare între statele membre şi promovarea
principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti, precum şi o întărire a
încrederii reciproce în prevederile de drept penal ale altor state membre, o
alternativă viabilă la armonizarea dreptului penal, armonizare care este mai lentă257.
Decizia-Cadru a Consiliului UE nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale
UE nu constituie, potrivit art.34, paragraful 2, lit. b) din Tratatul UE, drept aplicabil
direct, ci necesită transpunerea în dreptul naţional258.
Decizia-Cadru a fost transpusă integral în legislaţia română în Titlul III al
Legii nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. În
ceea ce o priveşte, România nu a făcut nici o declaraţie privind infracţiunile comise
înainte de intrarea în vigoare a Deciziei-Cadru, acceptând mandatul european de
arestare fără a ţine cont de data comiterii infracţiunii259. Totuşi, în conformitate cu
prevederile legii române, numai mandatul european de arestare emis după 1
ianuarie 2007 este acceptat, aceasta fiind data când Decizia-Cadru a intrat în
vigoare în România.
Art.1, alin.(1) din Decizia-Cadru defineşte mandatul european de arestare ca
fiind o decizie judiciară emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi a predării
de către un alt Stat Membru a unei persoanei căutate, pentru efectuarea urmăririi
penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă
privative de libertate.
Art.77 din Legea nr.302/2004260 transpune în dreptul intern dispoziţiile art.1
din Decizia-Cadru nr.2002/584/JAI, definind mandatul european de arestare ca
fiind decizia judiciară prin care autoritatea judiciară competentă a unui stat

257
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 12.
258
Deşi decizia-cadru impunea ca termen limită pentru aplicarea mandatului european de arestare
data de 1 ianuarie 2004, doar 8 din cele 15 state membre la acea dată au respectat termenul impus
(Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Irlanda, Portugalia, Suedia şi Marea Britanie).
259
În conformitate cu prevederile art.32, alin.(1) din Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene
nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002, orice stat membru poate face, în momentul adoptării Deciziei-
Cadru, o declaraţie referitoare la faptul că, în calitate de stat membru de executare, va aplica
instrumentul mandatului european de arestare doar la faptele comise după o anumită dată precizată,
care nu poate fi posterioară datei de 7 august 2002. Următoarele State Membre au făcut o asemenea
declaraţie: Austria (fapte comise după 7 august 2002), Republica Cehă (fapte comise de resortisanţi
sau după 1 noiembrie 2004), Franţa (fapte comise după 1 noiembrie 1993), Italia (fapte comise după
7 august 2002).
260
Definiţia legală a mandatului european de arestare a suferit o modificare esenţială. Dacă prin
Legea nr.302/2004 era definit ca o hotărâre judecătorească emisă de instanţa competentă, în actuala
reglementare, ca urmare a modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr.224/2006 (publicată în
“Monitorul oficial al României”, partea I, nr.534 din 21 iunie 2006), mandatul european de arestare
este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă.

104
membru al UE solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru, a unei
persoane în vederea efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Din perspectiva tehnicii legislative, pe calea interpretării gramaticale a
conţinutului normei legale, rezultă că prin folosirea de către legiuitor a conjuncţiei
„şi”, mandatul european de arestare este condiţionat de îndeplinirea cumulativă a
celor două condiţii, respectiv, atât de arestarea, cât şi de predarea persoanei
solicitate261.
Punctul 2 al art.77 prevede că mandatul european de arestare se execută în
baza principiului recunoaşterii şi a încrederii reciproce, în conformitate cu
dispoziţiile Deciziei-Cadru nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002.
Art.1, alin.(2) al Deciziei-Cadru prevede faptul că statele membre vor
executa orice mandat european de arestare. Prin urmare, prin executarea unui
mandat de arestare, se înţelege atât arestarea, cât şi predarea. „Predarea” se referă la
transferul fizic al unei persoane dintr-un loc în altul, în contextul deciziei-cadru,
dintr-un stat membru în altul.
Alineatul 13 al preambulului Deciziei-cadru accentuează faptul că nicio
persoană nu trebuie să fie supusă îndepărtării, extrădării sau expulzării într-un stat
unde există un risc serios de a fi supusă la pedeapsa cu moartea, tortură sau alte
tratamente inumane sau degradante 262 . În mod evident, aceste prevederi impun
anumite obstacole împotriva oricărei forme de strămutare fizică forţată a unei
persoane, de pe teritoriul unui anumit stat către teritoriul altuia. În mod surprinzător
însă, nu este folosit termenul de „predare”, ci termenii de „extrădare” şi
„expulzare”263.
Decizia-Cadru transpune o filozofie de integrare într-un spaţiu judiciar
comun şi implică o nouă schemă de cooperare, fondată pe încrederea mutuală între
Statele Membre. Motivele de refuz în cadrul cooperării au fost reduse. Decizia-
Cadru înlătură controlul dublei incriminări, ca şi motivul de neexecutare şi de refuz
al predării, pentru o listă de 32 de categorii de infracţiuni, aşa cum sunt definite de
statul emitent al mandatului. Dacă infracţiunea este incriminată cu o pedeapsă de 3
ani sau dacă nu figurează în listă, regula dublei incriminări va fi aplicabilă
întotdeauna.
Printre elementele de noutate menţionate în Decizia-Cadru, care practic
aduc o serie de îmbunătăţiri convenţiilor anterioare privind extrădarea, menţionăm
următoarele264:

261
Morar, Ioana-Cristina; Zainea, Mariana, Cooperarea judiciară în materie penală: culegere de
practică judiciară, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 331.
262
Textul Deciziei-Cadru introduce termenii de „îndepărtare”, „expulzare” sau „extrădare”, fără însă
a-i defini. Nu există însă intenţia de a exclude „predarea” din această listă, omiterea cuvântului fiind
o lacună a actului comunitar. Riscurile sunt enumerate restrictiv, iar cei abilitaţi să verifice
reciprocitatea nu sunt menţionaţi.
263
Lagodny, Otto, Extradition without a granting procedure: the concept of surrender, in
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 41.
264
Boroi, Alexandru ; Rusu, Ion, op.cit., pag. 301.

105
 Instituirea mandatului european de arestare, obligativitatea statelor
membre (cu anumite excepţii) de a proceda la executarea acestuia.
 Lărgirea sferei de aplicare referitoare la infracţiuni.
 Simplificarea procedurilor de predare.
 Scurtarea termenelor de predare.
 Simplificarea etapei administrative.
 Posibilitatea colaborării directe între instituţiile de aplicare a legii
implicate.
În literatura străină au fost abordate criteriile în raport de care distingem
instituţia mandatului european de arestare de cea a extrădării. Astfel, un criteriu
important este cel procedural, conform deciziei-cadru, conceptul de „predare” fiind
realizat doar de către autorităţi judiciare, excluzându-se implicarea politicului ca
autoritate decizională. Alineatul 9 al preambulului deciziei-cadru prevede faptul că
rolul autorităţilor centrale în executarea mandatului european de arestare trebuie să
fie limitat la asistenţa practică şi administrativă. Aceste dispoziţii întăresc ideea că
autorităţile centrale nu au dreptul de a decide în mod substanţial asupra cazului. De
asemenea, art.7 evidenţiază faptul că autoritatea centrală îndeplineşte doar un rol de
asistenţă organizaţională, şi nu unul de decizie. Această idee este de asemenea
punctată de art.3 din decizia-cadru, care stabileşte situaţiile în care se permite
neexecutarea unui mandat european de arestare, numai o autoritate judiciară fiind în
măsură să decidă265.
Alţi autori266 au arătat faptul că, faţă de regimul extrădării, prin mandatul
european de arestare s-a produs mai întâi, o schimbare de natură semantică a
termenilor utilizaţi – stat emitent şi stat de executare. Există între cele două
instituţii, de asemenea, şi o diferenţă de substanţă, întrucât extrădarea avea la bază
luarea unei decizii politice, în timp ce mandatul european de arestare este o decizie
judiciară. Pe lângă aceste aspecte, motivele de refuz privind executarea unui
mandat european de arestare sunt limitate; mai ales, nu se mai pot invoca cetăţenia
persoanei căutate sau raţiunile de ordin politic, ca motive de refuz al executării. De
asemenea, o listă de 32 de categorii de infracţiuni sunt reglementate în cuprinsul
deciziei-cadru, punând capăt astfel delicatei probleme a dublei incriminări a faptei.
Depolitizarea mandatului european de arestare relevă două aspecte:
abandonul confirmat al excepţiei pentru infracţiunea politică şi punerea în practică
a unei proceduri în mod exclusiv judiciară267.
Pe lângă depolitizarea procedurii de predare, mandatul european de arestare
conţine şi alte inovaţii importante. Dacă până în prezent, statele membre nu-şi
puteau extrăda proprii cetăţeni, procedura mandatului european de arestare elimină
această interdicţie în scopul îmbunătăţirii cooperării: orice persoană care a comis o

265
Din punctul de vedere al specialiştilor, există mai multe schimbări în favoarea apărării drepturilor
şi libertăţilor persoanei în cadrul deciziei-cadru, faţă de convenţiile şi instrumentele juridice
anterioare, aplicabile în domeniul extrădării.
266
Bot, Sophie, Le mandat d’arret europeen, Editions Larcier, Bruxelles, 2009, pag. 8.
267
Gay, Corinne, The European Arrest Warrant and its application by the Member States, Fondation
Robert Schuman, European Issues no.16, January 2006.

106
infracţiune, indiferent de naţionalitatea sa şi de teritoriul ţării în care se află, nu va
putea să se sustragă tragerii sale la răspundere penală.
Prin reglementarea mandatului european de arestare, procedura extrădării s-
a simplificat şi accelerat, întreaga fază politică şi administrativă fiind înlocuită de o
procedură exclusiv judiciară, implicând contactul direct dintre autorităţile
judecătoreşti competente. De la o procedură implicând două părţi, între state
suverane, s-a ajuns la una implicând trei, în care are drept de opinie şi persoana în
cauză268.
La o analiză mai atentă, mandatul european de arestare şi procedura de
executare a acestuia nu se evidenţiază ca extrădare, ci ca o măsură de sancţionare în
baza principiului recunoaşterii reciproce.
În raport cu extrădarea, procedura mandatului european de arestare
simplifică şi mai mult modalitatea de urmărire internaţională a unor persoane care
au săvârşit fapte penale şi obligă la celeritate, astfel că, pentru a se da eficienţă
cooperării judiciare între statele membre ale UE şi a se asigura o ripostă rapidă
infracţionalităţii transfrontaliere, instanţele de judecată trebuie să manifeste
prudenţă în a refuza executarea mandatului european de arestare269.
Există totuşi o asemănare esenţială între cele două concepte, extrădare şi
mandat european de arestare, respectiv ambele necesită transferul fizic al unei
persoane dintr-un stat în altul, în scopul derulării unor proceduri penale.
Se impune făcută şi precizarea că unii autori270 au arătat că mandatul de
arestare european este adesea privit doar ca un instrument folosit pentru o urmărire
eficientă a unei persoane, existând temeri că ar putea avea ca efect nerespectarea
drepturilor fundamentale ale suspecţilor şi condamnaţilor pentru comiterea de fapte
penale.

5.2. Emiterea mandatului european de arestare

5.2.1. Premisele emiterii mandatului european de arestare


Dacă între statele membre ale UE extrădarea a fost înlocuită de mandatul
european de arestare, regulile referitoare la extrădare îşi găsesc însă aplicarea, în
continuare, în relaţiile dintre România şi statele care nu fac parte din UE, putându-
se emite, în condiţiile art.661 din Legea nr.302/2004, un mandat de urmărire
internaţională în vederea extrădării. În situaţia în care nu se cunoaşte statul pe
teritoriul căruia se află persoana căutată, se aplică deopotrivă dispoziţiile referitoare
la urmărirea internaţională în vederea extrădării şi cele privind mandatul european
de arestare.

268
Tudor, Georgiana; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice şi
practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 19.
269
Morar, Ioana-Cristina; Zainea, Mariana, Cooperarea judiciară în materie penală: culegere de
practică judiciară, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008,, pag. 353.
270
Morgan, Caroline, The european arrest warrant and defendants’ rights: an overview, in Rob
Blekxtoon, Wouter van Ballegooij, op.cit., pag. 195.

107
Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare nu obligă niciun stat
membru emitent să verifice proporţionalitatea măsurii arestării persoanei solicitate.
Ţinând cont de consecinţele grave aduse prin executarea mandatului european de
arestare şi de restricţiile impuse libertăţii fizice şi circulaţiei persoanei căutate,
înainte de a lua decizia emiterii unui mandat, autorităţile competente ar trebui să
ţină cont, în limita posibilităţilor, de criteriul proporţionalităţii, evaluând utilitatea
mandatului european de arestare în cazul respectiv. Astfel, este recomandabil a nu
se opta pentru mandatul european de arestare atunci când măsura coercitivă
adecvată şi aplicabilă în cazul respectiv nu este detenţia preventivă. Pentru a emite
un mandat european de arestare, trebuie să se procedeze, în fiecare caz concret, la o
evaluare, ţinând cont de ansamblul a diferite elemente, cum ar fi gravitatea
infracţiunii comise, şi în special faptul că această măsură implică privarea de
libertate a persoanei271.
Procedura emiterii mandatului european de arestare de către autorităţile
române este reglementată în cuprinsul art.81 din Legea nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin
Legea nr.222/2008272.
Astfel, principalele condiţii ce se cer a fi îndeplinite pentru emiterea unui
mandat european de arestare sunt următoarele:
a) să fi fost emis anterior un mandat de arestare preventivă sau de
executare a pedepsei închisorii de către o instanţă de judecată din România.
Activitatea procesuală şi procedurală de punere în executare a privării de
libertate, ca măsură preventivă sau punitivă a învinuitului, inculpatului sau
condamnatului aflat pe teritoriul României este reglementată prin norme de drept
pozitiv ce aparţin atât procedurii penale, cât şi unor legi speciale.
Emiterea mandatului de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau a
judecăţii va avea loc în condiţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, acest
mandat neavând nicio legătură în momentul emiterii cu mandatul european de
arestare273.
Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, prin
care organul judiciar competent dispune deţinerea învinuitului sau inculpatului pe
durata şi în condiţiile prevăzute de lege, în locuri special destinate, în interesul
urmăririi penale sau al judecăţii274.
Această măsură preventivă a existat din cele mai vechi timpuri ca o
necesitate pentru împiedicarea sustragerii de la procesul penal a făptuitorului,

271
http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/polju/EN/EJN758.pdf
272
Legea nr.222/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr.302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I,
nr.758 din 10 noiembrie 2008, a îmbunătăţit cadrul legislativ în materia mandatului european de
arestare, ţinând seama de propunerile şi constatările practicienilor ca urmare a primelor luni de
aplicare a acestui instrument de cooperare judiciară în materie penală.
273
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, op.cit., pag. 307.
274
Neagu, Ion; Paraschiv, Carmen-Silvia; Lazăr, Mugur; Damaschin, Mircea, Drept procesual
penal. Partea Generală, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, pag. 191.

108
asigurarea dovezilor, a ordinii sociale şi juridice, fiind întâlnită la egipteni, evrei,
greci, romani, în vechiul drept din apusul Europei şi în cel românesc275.
Reţinerea sau arestarea unei persoane nu se poate face decât în condiţiile
legii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului fiind ocrotite prin Constituţie.
Organele de cercetare ale poliţiei pot dispune reţinerea unei persoane pe o durată de
cel mult 24 de ore, fiind obligate să încunoştinţeze de îndată, pe procuror, cu privire
la luarea măsurii reţinerii276.
Legislaţia internă prevede o dispoziţie generală privind conţinutul actului
prin care se ia măsura preventivă. Astfel, indiferent de măsură şi indiferent de
organul care o dispune, actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate:
fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării; textul de lege în care aceasta se
încadrează; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită; temeiurile
concrete care au determinat luarea măsurii preventive.
Potrivit dispoziţiilor procedurale, măsura arestării preventive poate fi luată
numai de judecător, prin emiterea mandatului de arestare preventivă a
învinuitului277 sau inculpatului278. Astfel, instanţa de judecată, constatând că există
probe sau indicii temeinice conform cărora învinuitul (inculpatul) a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală şi există în mod corespunzător vreunul din cazurile
prevăzute în art.148 C.pr.pen., poate dispune măsura arestării învinuitului
(inculpatului). Mandatul de arestare preventivă cuprinde următoarele menţiuni:
instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului; data şi locul emiterii;
numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare; datele
privitoare la persoana inculpatului şi codul numeric personal; temeiurile concrete
care determină arestarea; arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi
denumirea infracţiunii – încadrarea juridică; ordinul de a fi arestat inculpatul;
indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat; semnătura judecătorului.
Pedepsei privative de libertate i s-au relevat o seamă de aspecte dificile, de
care trebuie să se ţină seama atât în procesul de aplicare, dar şi în cel de executare.
Astfel, pedeapsa închisorii este, prin natura ei, o pedeapsă severă. Ea constă într-o
izolare de familie, de societate, îndepărtare de mediul normal de viaţă al omului,
izolare care este trăită de condamnat ca o constrângere apăsătoare. Închisoarea
înseamnă o despărţire şi o slăbire a familiei şi, prin aceasta o slăbire a unui
important suport moral de viaţă al omului. Închisoarea mai înseamnă o rupere de
profesiune şi de locul normal de muncă. După liberare, mulţi foşti condamnaţi se

275
Tanoviceanu, Ioan, Tratat de drept şi procedură penală, vol.IV, Bucureşti, 1926, pag. 691.
276
Reţinerea este o măsură privativă de libertate de scurtă durată, dar foarte utilă în stadiul iniţial al
pornirii procesului penal, ceea ce justifică folosirea ei numai în faza urmăririi penale şi deci, numai
faţă de învinuit. Raţiunea reglementării acestei măsuri preventive a fost determinată de necesitatea
izolării imediate a persoanei care a comis o infracţiune în vederea împiedicării dispariţiei acesteia şi
asigurării bunei desfăşurări a procesului penal. A se vedea pentru identitate de opinie şi Păvăleanu,
Vasile, Drept procesual penal. Partea Generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 399.
277
Învinuitul este persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală cât timp nu a fost pusă în
mişcare acţiunea penală împotriva sa.
278
Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală.

109
încadrează greu în familie, în muncă, în cercul de prieteni, în viaţa socială, acesta
fiind catalogat drept un fost puşcăriaş279.
Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin
emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare a pedepsei închisorii se
emite de judecătorul delegat al instanţei de executare în ziua rămânerii definitive a
hotărârii la instanţa de fond, se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea
instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului,
numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o,
pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive
care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist,
ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului delegat, precum şi
ştampila instanţei de executare.
În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea
mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă,
judecătorul delegat emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să
părăsească ţara. Ordinul se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea
instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului,
pedeapsa pronunţată împotriva acestuia, numărul şi data hotărârii de condamnare,
denumirea instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de executare a
pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării,
semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.
b) a doua condiţie necesară în vederea emiterii mandatului european de
arestare, este aceea ca persoana împotriva căreia s-a emis un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei închisorii să se sustragă de la executarea
mandatului, acesta neputând fi dus la îndeplinire.
Urmărirea, localizarea şi prinderea cu operativitate a persoanelor care se
sustrag urmăririi penale, judecăţii sau punerii în executare a hotărârilor
judecătoreşti creează premisele necesare rezolvării în timp scurt a cauzelor în care
sunt implicate, împiedicându-le să comită noi infracţiuni sau alte fapte antisociale.
În multe situaţii, deşi în prima fază a procesului penal se impune arestarea
preventivă a învinuiţilor sau inculpaţilor, judecătorii nu dispun această măsură
pentru diferite considerente (pericolul social al faptei, al făptuitorului, prejudiciul,
numărul infracţiunilor săvârşite etc.).
Pe măsură ce organele de urmărire penală extind cercetările şi cu privire la
alte fapte sau administrează noi probe în legătură cu activitatea infracţională a
învinuiţilor sau inculpaţilor, judecătorii emit mandate de arestare pe numele lor,
însă aceştia nu mai sunt de găsit, sustrăgându-se urmăririi penale sau judecăţii. În
astfel de situaţii, organele de urmărire penală trebuie să ia din timp măsuri de
supraveghere şi cunoaştere a persoanelor din această categorie, pentru a putea pune
în executare cu operativitate hotărârea judecătorească (mandatul, sentinţa penală
etc.)280.
279
Oancea, Ion, Drept execuţional penal, Editura All Educational SA, Bucureşti, 1998, pag. 47.
280
Drăghici, Constantin; Ştefan, Cristian-Eduard, Procedura dării în urmărire a persoanelor, articol
publicat în Revista Română de Criminalistică nr.2/2007, pag. 26.

110
În conformitate cu prevederile legale 281 , Poliţia Română desfăşoară
activităţi de depistare a persoanelor care se sustrag urmăririi penale, executării
pedepselor sau altor hotărâri judecătoreşti, precum şi a persoanelor dispărute.
Pornind de la această prevedere, ce constituie una din principalele atribuţii ale
instituţiei, rezultă că organelor de poliţie le revine competenţa aducerii la
îndeplinire a mandatelor de arestare preventivă sau de executare a pedepsei, precum
şi a unor hotărâri judecătoreşti. În îndeplinirea acestor activităţi, poliţiştii sunt
obligaţi să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi
legile ţării282.
În privinţa executării mandatului de arestare, legea prevede două
reglementări distincte, după cum măsura arestării a fost dispusă în prezenţa
învinuitului (inculpatului) sau în lipsa acestuia.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul a fost prezent şi mandatul de
arestare a fost emis după ascultarea acestuia, judecătorul care a emis mandatul
înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar altul îl trimite
organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu arestatul.
În cazul în care învinuitul (inculpatul) nu a fost prezent (el fiind dispărut, fie
se află în străinătate, sau se sustrage de la urmărire sau judecată), mandatul se
înmânează în dublu exemplar organului de poliţie pentru executare. Organul de
poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un
exemplar al mandatului şi o conduce la judecătorul care a emis mandatul.
Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia
de către procuror şi judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în
străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată.
În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliţie
poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia,

281
Art.26, alin.1, pct.13 din Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române,
publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.305 din 9 mai 2002.
282
Potrivit Recomandării Rec(2001)10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre privind Codul
european de etică al poliţiei, poliţia trebuie, în măsura în care este posibil conform legii naţionale, să
informeze rapid orice persoană privată de libertatea sa asupra motivelor acestei privaţiuni şi asupra
acuzaţiilor ce i se aduc şi totodată, să o informeze fără întârziere despre procedura aplicabilă în cazul
său. Persoanele private de libertate de către poliţie trebuie să aibă dreptul ca mandatul lor de reţinere
să fie notificat unei terţe persoane, aleasă de ele, să beneficieze de un avocat şi să poată fi examinată
de un medic, în măsura în care este posibil şi în conformitate cu opţiunea lor. Aceste dispoziţii se
bazează pe cele trei drepturi ale persoanelor private de libertate de către poliţie, stabilite de
Comitetul european pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante: “Comitetul acordă o importanţă deosebită celor trei drepturi ale persoanelor reţinute:
dreptul ca o terţă persoană, la alegerea lor, să vadă mandatul de arestare (membru de familie,
prieten, consulat), dreptul de a beneficia de un avocat şi dreptul de a solicita să fie examinat de un
medic ales de el (în plus faţă de orice examen medical efectuat de un medic solicitat de autorităţile
de poliţie). Aceste drepturi sunt, conform opiniei Comitetului, trei garanţii fundamentale împotriva
relelor tratamente ce pot fi aplicate deţinuţilor, chiar de la începutul privării de libertate, oricare ar
fi modalitatea în care aceasta este descrisă de sistemul juridic în cauză (arestări)” (al doilea raport
general al Comitetului, 1992).

111
precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al
acesteia.
Înainte de a trece efectiv la executarea mandatului, pentru a se preîntâmpina
anumite surprize neplăcute 283 , referitor la locul unde poate fi găsită persoana
urmărită, trebuie să se stabilească următoarele aspecte:
 natura imobilului şi poziţionarea acestuia în teren;
 împrejurimile locului, în care sens trebuie să se cunoască vecinii, raporturile
persoanei în cauză cu aceştia, parcurile, străzile, podurile existente;
 topografia locuinţei (intrările şi ieşirile) şi care sunt posibilităţile de fugă ale
persoanei284;
 dacă persoana locuieşte la adresa respectivă, ce alte persoane mai locuiesc
în imobil;
 cum este cunoscută persoana, dacă este violentă sau recalcitrantă;
 dacă persoana ştie sau nu că împotriva sa a fost emis un mandat;
 dacă intenţionează să părăsească domiciliul sau teritoriul ţării;
 dacă deţine autoturism, armament, explozivi sau substanţe toxice.
De asemenea, trebuie să se stabilească timpul când persoana care urmează a
fi reţinută sau arestată poate fi găsită, pentru a se evita deplasările inutile şi
totodată, prevenirea acesteia.
Datele necesare în vederea efectuării reţinerilor şi arestărilor se pot obţine
prin investigaţii, studierea amplasării în teren a obiectivului, analizarea schiţei
apartamentului sau imobilului în care locuieşte, verificarea la locul de muncă etc285.
Aceste date şi informaţii sunt necesare pentru a stabili cel mai eficient mod
de intervenţie, forţele ce vor fi folosite în vederea punerii în executare în bune
condiţii a mandatului şi pentru evitarea unor situaţii ce ar putea periclita integritatea
fizică atât a poliţiştilor, cât şi a persoanei respective286.

283
Ripostă violentă, fugă, împotrivire, baricadare în locuinţă, sinucidere etc.
284
Exemplificând, în cursul lunii februarie 2004, lucrătorii de poliţie au desfăşurat activităţi
specifice pe raza judeţului Iaşi, în vederea identificării, localizării şi prinderii urmăritului general
C.C. Acesta se sustrăgea executării unor pedepse de 12 şi 8 ani închisoare pentru comiterea
infracţiunilor de tâlhărie, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, furt calificat, respectiv mai
multe furturi din locuinţe pe raza comunei Belceşti şi a oraşului Hârlău din judeţul Iaşi. La formarea
dispozitivului de prindere, numitul C.C. a ieşit din scara blocului, încercând să dispară. Lucrătorii de
poliţie au trecut la somarea lui şi văzând că refuză să se oprească, au folosit armamentul din dotare,
trăgând două focuri în plan vertical. Cu toate acestea, urmăritul a încercat să dispară în triajul CFR
Iaşi, dar continuându-se urmărirea s-a reuşit reţinerea acestuia.
285
Aioniţoaie, Constantin; Sandu, Ion-Eugen (coordonatori) şi colectiv, Tratat de tactică
criminalistică (ediţia a II-a revăzută şi completată), Editura Carpaţi, Craiova, 1992, pag. 80.
286
Exemplificând, în cursul lunii iunie 2003, lucrătorii de poliţie au localizat pe urmărita general
M.N., în vârstă de 37 de ani, din Bucureşti, care se sustrăgea arestării preventive pentru infracţiunile
de înşelăciune şi uz de fals, făcând obiectul urmăririi generale din anul 2001. Aceasta, în cursul
anului 1998, în calitate de avocat, prin folosirea de înscrisuri false, a promovat o acţiune civilă de
retrocedare a unui imobil în numele unor persoane decedate, prejudiciind domeniul public al
statului. În baza datelor existente, poliţiştii au organizat o acţiune pe raza sectorului 6, unde urmărita
locuia fără forme legale împreună cu alţi membri ai familiei. Pe parcursul acestei activităţi, membrii
familiei urmăritei au opus rezistenţă prin blocarea porţii de acces în curtea imobilului, agresarea

112
Pătrunderea în locuinţă trebuie făcută cu deosebită precauţie, modul de
acţiune fiind stabilit în raport cu datele obţinute cu ocazia pregătirii reţinerii sau
arestării. Pătrunderea forţată în locuinţă sau în locurile în care se ascunde persoana
ce urmează a fi reţinută sau arestată se va face numai în măsura în care nu există
altă posibilitate, în care scop organele chemate să pună în executare măsura trebuie
să fie pregătite, să posede instrumentele necesare pentru forţarea încuietorilor sau să
apeleze la un meseriaş, acestea făcându-se în prezenţa martorilor asistenţi.
Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfăşurată de
organele de poliţie, este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul
parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie se află sediul
instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare preventivă.
Atunci când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de competenţa
PICCJ, supravegherea activităţii de urmărire este efectuată de procurori anume
desemnaţi din cadrul structurii competente care efectuează sau a efectuat urmărirea
penală în cauză.
Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare a pedepsei
închisorii, se trimit două exemplare, după caz, organului de poliţie, când
condamnatul este liber, comandantului locului de deţinere, când condamnatul este
arestat sau comandantului unităţii militare unde condamnatul face serviciul militar.
Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, se
trimite de îndată câte un exemplar organului competent să elibereze paşaportul şi
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.
În cazul persoanelor împotriva cărora instanţele judecătoreşti au emis un
mandat de executare a pedepsei închisorii în baza unei hotărâri judecătoreşti de
condamnare rămasă definitivă, organele de poliţie procedează în conformitate cu
prevederile art.422 C.pr.pen. privind executarea mandatului, odată cu actul
procedural fiind predat la locul de deţinere cel mai apropiat şi originalul procesului-
verbal de depistare.
În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei
hotărâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul
sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane
juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Punerea în aplicare a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de
interzicere a părăsirii ţării emis odată cu mandatul atunci când condamnatul se află
în stare de libertate, se face în ziua primirii acestora, de către organul de poliţie
competent, respectiv Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră287.
Atunci când persoana arestată ridică obiecţii referitoare la executarea
mandatului, numai în ceea ce priveşte identitatea, cel care execută măsura este
obligat să o conducă în faţa instanţei locului în care a fost găsită. Până la

verbală şi fizică a membrilor echipei şi împiedicarea punerii în mişcare a autoturismului în care se


aflau poliţiştii împreună cu urmărita.
287
Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză celui condamnat
eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea acestuia şi iau măsuri pentru darea
condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.

113
clarificarea situaţiei, dacă nu există pericol de dispariţie, judecătorul poate să
dispună punerea în libertate a persoanei faţă de care s-a emis mandatul. Prin această
reglementare, s-a urmărit să se creeze o garanţie în plus cu privire la ocrotirea
libertăţii persoanei, fiindcă în situaţia în care localitatea în care a fost găsit cel cu
privire la care se ia măsura arestării se află la o distanţă mare faţă de sediul
organului judiciar ce a dispus măsura, rezolvarea obiecţiilor privind identitatea ar
necesita mult timp. Or, în cazul în care persoana găsită nu este cea care urmează a fi
arestată, în mod practic, prin transportarea acesteia la sediul organului care a dispus
măsura arestării, ar fi privată în mod nelegal de libertate288.
Dacă organul însărcinat cu executarea mandatului nu a găsit persoana cu
privire la care s-a luat măsura arestării, încheie un proces verbal prin care constată
negăsirea acesteia, faptul că aceasta se sustrage şi înştiinţează organul judiciar care
a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în urmărire şi în
consemn la punctele de trecere a frontierei.
Urmărirea la nivel naţional se realizează prin derularea de activităţi
informativ-operative, de cercetare penală şi criminalistice pe întreg teritoriul ţării
atunci când, în urma verificărilor preliminare, persoana nu a fost găsită ori sunt
indicii că intenţionează să se sustragă de la răspunderea penală sau aplicarea altor
măsuri legale.
Darea în urmărire se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei
Române. Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor
competente să elibereze paşaportul, care au obligaţia să refuze eliberarea
paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu paşaportul pe durata măsurii,
precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn.
Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către
structurile competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, care vor
desfăşura, la nivel naţional, activităţi de identificare, căutare, localizare şi prindere
a persoanei urmărite.
Instituţiile publice sunt obligate să sprijine, în condiţiile legii şi conform
competenţelor legale, organele de poliţie care efectuează urmărirea unei persoane
date în urmărire.
Pentru ca activitatea de urmărire să dea rezultatele scontate, va fi necesar să
fie minuţios planificată, cuprinzând toate versiunile de urmărire, problemele ce
trebuie rezolvate în cadrul fiecărei versiuni, metodele ce se vor aplica etc.289
Înainte de a porni acţiunea propriu-zisă de urmărire a unei persoane, se vor
obţine o serie de informaţii, pentru a stabili dacă persoana nu se găseşte într-un
anumit loc fără intenţii de a se ascunde. Se vor lua informaţii la domiciliul acesteia,
de la rude şi prieteni, de la locul de muncă, pentru a se stabili dacă nu este plecat în
altă localitate, se vor lua informaţii de la spitale, centre militare, unităţi ale poliţiei

288
Păvăleanu, Vasile, Drept procesual penal. Partea Generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, pag. 416.
289
Din practica judiciară au reieşit unele aspecte privind superficialitatea manifestată în activitatea
de căutare, verificare şi investigare, anterior dării în urmărire a persoanei, unele activităţi având un
caracter rutinar sau nefiind suficient aprofundate.

114
etc. Se cunosc cazuri când infractori căutaţi de organele de urmărire penală erau, în
acelaşi timp, reţinuţi şi cercetaţi de alte unităţi ale procuraturii sau poliţiei290.
Dacă primele măsuri de investigare nu au dat niciun rezultat, se trece la
urmărirea propriu-zisă, prin planificarea tuturor versiunilor posibile. În acest scop
se va căuta să se cunoască personalitatea urmăritului, ţinând seama de pregătirea lui
generală şi profesională, de preferinţe, de relaţiile sale etc.
Prin modificarea Codului de Procedură Penală, Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr.60/2006291 a reglementat activităţile ce pot fi efectuate, în condiţiile
prevăzute de lege, de organele judiciare în cadrul procesului de urmărire la nivel
naţional, în vederea căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire:
 interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin
telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, precum şi alte
înregistrări;
 reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor;
 percheziţia;

 ridicarea de obiecte şi înscrisuri;


 punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate
acestora.
Prin introducerea acestor activităţi ce pot fi efectuate cu autorizările
prevăzute de lege, organele de urmărire penală au asigurat suportul juridic şi practic
al acţiunilor ce le vor întreprinde pe parcursul urmăririi, în vederea căutării,
localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire.
c) o altă condiţie necesară pentru emiterea mandatului european de arestare,
este ca persoana urmărită să se ascundă pe teritoriul unui stat membru al UE.
Mandatul de arestare preventivă sau cel de executare a pedepsei închisorii,
prin care judecătorul sau judecătorul delegat ordonă şi împuterniceşte organele de
poliţie şi Administraţia Penitenciarelor să caute pe teritoriul naţional şi să
încarcereze persoana menţionată, devine inoperant în cazul în care aceasta a părăsit
România.
Pentru declanşarea procedurii de emitere a mandatului european de arestare,
trebuie avut în vedere un aspect esenţial, şi anume ca persoana urmărită să nu se
mai afle pe teritoriul României, epuizându-se în prealabil procedura dării în
urmărire în condiţiile reglementate de Codul de procedură penală.
Scopul mandatului european de arestare este de a asigura aducerea cât mai
curând în ţară a persoanei suspectate de a fi comis o infracţiune sau care a fost
condamnată definitiv în România. Ca urmare, mandatul emis în acest context
constituie actul procedural prin care este continuată executarea hotărârilor
pronunţate de instanţele judecătoreşti şi în afara teritoriului naţional de către alţi
subiecţi oficiali.

290
Suciu, Camil, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 564-565.
291
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.764 din 7 septembrie 2006.

115
Dacă în urma desfăşurării activităţii de urmărire pe teritoriul ţării, persoana
în cauză nu a fost arestată şi din datele existente rezultă că aceasta s-a ascuns pe
teritoriul unui stat membru al UE, unitatea de poliţie însărcinată cu executarea
mandatului sesizează parchetul de pe lângă instanţa competentă, pentru a solicita
emiterea simultană a mandatului de urmărire internaţională şi a mandatului
european de arestare 292.
Aşa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, precum şi în practica
judiciară293, atunci când o persoană se sustrage de la urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei, părăsind ţara, este recomandabil să se procedeze simultan la
emiterea unui mandat european de arestare, precum şi a mandatului de urmărire
internaţională în vederea extrădării, pentru că nu există nicio dispoziţie legală care
să prevadă că cele două proceduri judiciare internaţionale s-ar exclude reciproc294.
Atât mandatul european de arestare (pentru situaţia în care persoana în
cauză ar putea fi depistată într-un stat membru UE), cât şi mandatul de urmărire
internaţională în vederea extrădării (pentru situaţia în care persoana în cauză ar
putea fi depistată într-un stat din afara UE) vor fi transmise Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române,
în vederea difuzării prin canalele specifice.
d) pedeapsa prevăzută de lege să fie de cel puţin un an, dacă arestarea şi
predarea persoanei se solicită în vederea exercitării urmăririi penale sau a
judecăţii.
e) pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate aplicată să fie
de cel puţin 4 luni, dacă arestarea şi predarea persoanei se solicită în vederea
executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă privativă de libertate.
Unii autori 295 au precizat faptul că noţiunea de “măsură de siguranţă
privativă de libertate” în sensul Legii nr.302/2004, cu implicaţii directe asupra
condiţiilor de emitere a mandatului european de arestare, este distinctă de cea din
Codul penal român, ea reprezentând, potrivit art.2, lit. l) din lege, orice măsură
privativă sau restrictivă de libertate care a fost dispusă pentru completarea sau
înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală. Se încadrează aici, prin urmare, nu
numai măsura de siguranţă a internării medicale (prevăzută de art.114 Cod Penal),

292
Boroi, Alexandru ; Rusu, Ion, op.cit., pag. 308.
293
Încheierea penală nr.2/C/MEA din 2 februarie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca, camera de
consiliu, citată de Morar, Ioana-Cristina ; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 261.
294
Modificarea adusă prin Legea nr.222/2008 art.661 din Legea nr.302/2004 a pus capăt practicii
unor instanţe de judecată care, considerând localizarea prealabilă a persoanei urmărite într-unul din
statele membre ale UE drept o condiţie pentru emiterea mandatului european de arestare, cereau
Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională (CCPI) informaţii în acest sens. Or, CCPI nu
este în măsură să confirme sau să infirme posibila locaţie în străinătate a persoanelor urmărite,
anterior punerii în urmărire internaţională. Desigur că se poate solicita unui Birou Central Naţional
Interpol o verificare, însă această măsură apare ca lipsită de eficienţă, din moment ce statul
respectiv, primind mesajul de urmărire internaţională, oricum procedează la verificările necesare
pentru a confirma prezenţa persoanei în cauză.
295
Tudor, Georgiana; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice şi
practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 18.

116
dar şi măsurile educative privative de libertate care se pot lua faţă de infractorii
minori, şi anume: măsura internării într-un centru de reeducare şi internarea într-un
institut medical-educativ.
f) să nu fi intervenit, potrivit legii române, prescripţia răspunderii penale
sau a executării pedepsei ori amnistia sau graţierea.
Cu privire la această condiţie, în doctrină 296 s-a apreciat că excede
procedurii de emitere a mandatului european de arestare, astfel cum este
reglementată de Legea nr.302/2004, constatarea, pe cale incidentală, a intervenirii
prescripţiei răspunderii penale sau a executării pedepsei ori a amnistiei sau a
graţierii. Prin urmare, pentru ca judecătorul competent să dea o încheiere prin care
să respingă emiterea mandatului european de arestare, pentru motivele enumerate
anterior, trebuie să existe o ordonanţă sau rezoluţie a procurorului sau o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă care să constate că a intervenit prescripţia,
amnistia sau graţierea.
Realitatea socială învederează şi situaţii în care răspunderea penală nu poate
fi stabilită cu promptitudine, deoarece fapta nu este descoperită ori făptuitorul
reuşeşte să se sustragă de la răspunderea penală, astfel că de la comiterea
infracţiunii se poate scurge un timp ce poate fi uneori îndelungat. Astfel, prescripţia
răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict, născut
prin comiterea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen
prevăzut de lege297.
Spre deosebire de prescripţia răspunderii penale, prescripţia executării
pedepsei înlătură numai executarea pedepsei. Deşi produce efecte mai restrânse,
prescripţia executării pedepsei are aceeaşi raţiune ca şi prescripţia răspunderii
penale, anume aceea că, prin trecerea unui interval mare de timp de la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, fără ca pedeapsa să fie executată, eficienţa
pedepsei se diminuează până la totala anihilare298.
Exemplificăm un caz de respingere a sesizării pentru emiterea mandatului
european de arestare. Astfel, la data de 10 ianuarie 2007, s-a înregistrat sesizarea
din oficiu a Biroului Executări Penale din cadrul Judecătoriei Vaslui privind
emiterea mandatului european de arestare împotriva numitului R.L., ca urmare a
adresei din 10 ianuarie 2007 a Ministerului Administraţiei şi Internelor – Centrul de
Cooperare Poliţienească Internaţională – Biroul Naţional Interpol, motivat de faptul
că la data de 8 ianuarie 2007 acesta a fost arestat provizoriu de către autorităţile
judiciare spaniole, în vederea predării sale către România. În motivarea cererii s-a
arătat că la data de 8 ianuarie 2007, numitul R.L. a fost arestat provizoriu de către
autorităţile judiciare spaniole în vederea predării către România, împotriva sa fiind
emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.2305/1998 din 1 noiembrie
1999 al Judecătoriei Vaslui, fiind condamnat la 2 ani închisoare pentru săvârşirea

296
Ibidem, pag. 29.
297
Mitrache, Constantin; Mitrache, Cristian, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură
şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 2002, pag. 317.
298
Boroi, Alexandru; Nistoreanu, Gheorghe, Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a, revizuită
conform Noului Cod Penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 351.

117
infracţiunii de vătămare corporală. Deoarece numitul R.L. s-a sustras de la
executarea pedepsei, a fost dat în urmărire generală şi internaţională. Prin sentinţa
penală nr.3310 din 12 decembrie 2006, Judecătoria Vaslui a constatat că a
intervenit prescripţia executării pedepsei de 2 ani închisoare, dispunând anularea
formelor de executare, respectiv mandatul nr.2305/1998 din 1 noiembrie 1999 emis
de Judecătoria Vaslui. S-a constatat că, potrivit dispoziţiilor art.126, alin.(1), lit.b
Cod Penal, termenul de prescripţie de 7 ani s-a împlinit la data de 26 octombrie
2006. În cazul de faţă, emiterea mandatului european de arestare era necesară în
vederea arestării şi predării numitului R.L. în scopul executării pedepsei de 2 ani
închisoare, dar, în condiţiile în care prescripţia executării pedepsei reprezintă o
cauză care înlătură executarea pedepsei, emiterea unui asemenea mandat nu se mai
justifică. Pe cale de consecinţă, instanţa a respins sesizarea privind emiterea unui
mandat european de arestare referitor la numitul R.L.299
Amnistia este actul de clemenţă al Parlamentului României, prin care, din
considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea penală pentru infracţiuni
comise anterior adoptării legii de amnistie. În doctrină300 s-a apreciat că amnistia
este o cauză care înlătură consecinţa săvârşirii unei infracţiuni – aplicarea şi
executarea pedepsei.
Graţierea se prezintă ca un act de clemenţă sau de renunţare din partea
statului la dreptul său de a impune executarea pedepsei. Condamnatul este iertat de
executarea pedepsei – fie în total, fie în parte – sau pedeapsa i se comută într-una
mai uşoară301.
Potrivit dispoziţiilor legale, mandatul european de arestare poate fi emis în
următoarele situaţii:
 La sesizarea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală a persoanei solicitate, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea
efectuării urmăririi penale.
 La sesizarea instanţei care a dispus asupra luării măsurii arestării preventive
a inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de siguranţă, după caz,
ori a organului la care se află spre executare mandatul, dacă arestarea şi
predarea se solicită în vederea judecăţii ori executării pedepsei închisorii sau
a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
În literatura de specialitate302 s-a arătat faptul că se disting trei modalităţi de
sesizare, în funcţie de faza procesului penal în care ne aflăm:
 În faza de urmărire penală, în cazul în care faţă de persoana solicitată s-a
emis un mandat de arestare preventivă în cauză sau s-a luat, provizoriu,

299
Judecătoria Vaslui, încheierea penală din 10 ianuarie 2007, citată de Morar, Ioana-Cristina;
Zainea, Mariana, Cooperarea judiciară în materie penală: culegere de practică judiciară, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008,, pag. 285.
300
Mitrache, Constantin; Mitrache, Cristian, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură
şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 2002, pag. 314.
301
Boroi, Alexandru; Nistoreanu, Gheorghe, op.cit., pag. 347.
302
Tudor, Georgiana; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice şi
practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 31.

118
măsura de siguranţă a internării medicale, emiterea mandatului european de
arestare se efectuează la sesizarea procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală.
 În faza de judecată, în cazul în care faţă de persoana solicitată s-a emis un
mandat de arestare preventivă în cauză sau s-a luat, provizoriu, măsura de
siguranţă a internării medicale, emiterea mandatului european de arestare se
efectuează la sesizarea instanţei care a dispus asupra luării măsurii arestării
preventive a inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de
siguranţă sau a organului la care se află spre executare mandatul, după caz.
 În faza de executare, în cazul în care faţă de persoana solicitată s-a emis un
mandat de executare a pedepsei închisorii sau s-a confirmat măsura de
siguranţă a internării medicale, emiterea mandatului european de arestare se
efectuează la sesizarea organului la care se află spre executare mandatul sau
a instanţei care a hotărât cu privire la măsura de siguranţă, după caz.

5.2.2. Domeniul de aplicare a mandatului european de arestare


Mandatul european de arestare poate fi emis în cazul faptelor care sunt
incriminate şi sancţionate în statul emitent al mandatului cu închisoarea sau cu o măsură
de siguranţă privativă de libertate pe o perioadă de minimum 3 ani, predarea persoanei
acordându-se chiar dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări a faptei.
Infracţiunile care pot conduce la emiterea mandatului european de arestare
şi la predarea persoanei solicitate sunt următoarele: participarea la un grup criminal
organizat, terorismul, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi
pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope, traficul ilicit
de arme, muniţii şi substanţe explozive, corupţia, frauda, incluzând cea împotriva
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, spălarea produselor infracţiunii,
falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro, faptele legate de
criminalitatea informatică, infracţiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit
de specii animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de
dispariţie, facilitarea intrării şi şederii ilegale, omorul şi vătămarea corporală gravă,
traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane, lipsirea de libertate în mod ilegal, răpirea
şi luarea de ostatici, rasismul şi xenofobia, furtul organizat sau armat, traficul ilicit
de bunuri culturale, inclusiv antichităţile şi operele de artă, înşelăciunea, racketul şi
extorcarea de fonduri, contrafacerea şi pirateria produselor, falsificarea de acte
oficiale şi uzul de fals, falsificarea de mijloace de plată, traficul ilicit de substanţe
hormonale şi alţi factori de creştere, traficul ilicit de materiale nucleare sau
radioactive, traficul de vehicule furate, violul, incendierea cu intenţie, crimele aflate
în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale, sechestrarea ilegală de nave şi aeronave,
sabotajul.
Aşa cum s-a arătat în doctrină303, legea foloseşte termenul de „fapte”, deşi
după modul în care sunt formulate, se constată că unele dintre acestea sunt categorii
mari de fapte de natură penală prevăzute în legislaţia noastră.

303
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, op.cit., pag. 313.

119
Această listă de infracţiuni o preia pe aceea prevăzută la art.2, alin.(2) din
Decizia-cadru nr.2002/584/JAI şi cuprinde, în parte, categorii de infracţiuni pentru
care au fost adoptate recent instrumente juridice armonizate. Deşi unele din
infracţiunile enumerate anterior îşi găsesc relativ uşor corespondent în dreptul
naţional, lista nu trebuie privită ca inventar al faptelor incriminate la nivel naţional,
ci trebuie stabilit, în funcţie de elementele constitutive ale fiecăreia, la ce categorie
din enumerarea menţionată se încadrează, cu rigurozitate, având în vedere că
selectarea uneia dintre categorii pune instanţa de executare în imposibilitatea de a
mai verifica dubla incriminare a faptelor ce fac obiectul mandatului304.
În ceea ce priveşte alegerea celor 32 de categorii de infracţiuni enumerate la
art.2, alin.(2) din Decizia-cadru nr.2002/584/JAI, Consiliul a putut aprecia, conform
principiului recunoaşterii reciproce şi având în vedere nivelul ridicat de încredere şi
de solidaritate între statele membre, că, fie datorită naturii lor, fie datorită pedepsei
maxime de cel puţin 3 ani prevăzute, categoriile de infracţiuni respective fac parte
dintre cele pentru care gravitatea atingerii aduse ordinii şi siguranţei publice,
justifică eliminarea verificării dublei incriminări305.
În acelaşi timp, va trebui să se acorde o atenţie deosebită alegerii încadrării
juridice a faptelor, deoarece instanţa care va executa mandatul european de arestare
nu va trebui să verifice îndeplinirea condiţiei dublei incriminări a faptelor pentru
infracţiunile care intră pe lista celor 32 de categorii de fapte penale prevăzute de
art.2, alin.(2), al deciziei-cadru, transpusă în art.85 din legea internă. Această listă
se bazează în parte pe categorii de infracţiuni pentru care textele de armonizare au
fost adoptate în cadrul UE, sau sunt în curs să fie adoptate. Cea mai mare parte din
aceste categorii corespund unor infracţiuni uşor de identificat în dreptul intern şi nu
necesită aşadar o evoluţie deosebită. Această listă nu trebuie deci să fie interpretată
ca făcând referinţă la infracţiuni precise, ci la categorii de infracţiuni ce ţin de
natura descrisă de listă306.
În doctrina străină307 s-a susţinut faptul că este evident caracterul eterogen al
listei de infracţiuni cuprinse în Decizia-Cadru, în care figurează infracţiuni care
sunt precis identificate şi definite în dreptul intern al statelor membre, precum şi
categorii criminologice susceptibile de a îngloba mai multe norme de incriminare.
Aceste infracţiuni nu sunt totuşi încadrate din punct de vedere penal, fiind vorba de
categorii de infracţiuni ale căror elemente constitutive sunt proprii fiecărui stat
membru al UE.
Descrierea categoriilor de infracţiuni este extrem de vagă, iar în unele cazuri
nu se află în legătură cu descrierea tradiţională a unor astfel de infracţiuni (corupţia,
304
Tudor, Georgiana; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice şi
practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 71.
305
Ibidem, pag.76.
306
Informarea Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate nr.71267 din 1 august
2006.
307
Manacorda, Stefano, Le mandat d’arret europeen et l’harmonisation substantielle: le
rapprochement des incriminations, in L’integration penale indirecte. Interactions entre droit penal et
cooperation judiciaire au seind de l’Union Europeenne, Societe de legislation comparee, vol.10,
Paris, P.U.F., 2005, pag. 56.

120
racketul, sabotajul, piratarea produselor). Unele categorii de infracţiuni au fost
standardizate printr-o Decizie-Cadru (de exemplu, Decizia-Cadru a Consiliului
2002/475/JAI din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului), altele vor fi în
viitor.
Referitor la categoriile de infracţiuni care dau loc la predarea persoanei în
temeiul mandatului european de arestare, trebuie precizat faptul că există unele
variaţii în legislaţia penală a Statelor Membre, din cauza diferenţelor de ordin
istoric sau cultural. Iată unele exemple – avortul şi eutanasia au fost legalizate în
Belgia şi Olanda, în timp ce prostituţia, pornografia (cu excepţia celei infantile) sau
adulterul sunt legale în Olanda. Există discrepanţe în ceea ce priveşte stabilirea
noţiunii de fraudă în ţări precum Olanda. De asemenea, definirea infracţiunilor
informatice se află într-o fază incipientă, existând diferenţe semnificative între
legislaţiile Statelor Membre.
Lista de 32 de categorii de infracţiuni cuprinsă în art.2, alin.(2) din Decizia-
Cadru se aseamănă într-o anumită măsură cu lista cuprinsă în Decizia Consiliului
2009/371/JAI privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie (Europol) şi anexa
acesteia, cu toate că există diferenţe; de exemplu, infracţiunile de viol, incendiere
cu intenţie, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, sechestrarea
ilegală de aeronave şi nave sau sabotajul nu apar pe lista Europol308.
Spre deosebire de lista cuprinsă în Decizia Consiliului 2009/371/JAI, care
serveşte totuşi pentru a desemna anumite sarcini acestei instituţii, cele 32 de
categorii cuprinse în art.2, alin.(2) din decizia-cadru au menirea să confere dreptul
autorităţilor statului de executare al mandatului european de arestare, să aresteze
persoanele în vederea predării, pentru comiterea unor infracţiuni care nici măcar nu
trebuie să fie pedepsite în conformitate cu legislaţia din statul respectiv. Cu alte
cuvinte, în contextul actual, categoriile de infracţiuni nu au simpla funcţie de a
desemna sarcini; ele, mai degrabă, autorizează o sancţionare a încălcării drepturilor
omului.
În literatura străină de specialitate309 s-a arătat că unii termeni mai mult sau
mai puţin expliciţi, se referă la alte instrumente internaţionale, de la care poate fi
dedusă o delimitare a categoriei de infracţiuni. De exemplu, s-a opinat că sintagma
“infracţiuni aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale” se referă la cele
prevăzute în statutul Curţii Penale Internaţionale.
În legătură cu cele mai multe categorii de infracţiuni, în cadrul Deciziei-
Cadru nu există nicio referinţă explicită la instrumentele internaţionale, cu toate că
unele instrumente internaţionale, în special ale UE (dar nu există niciun motiv

308
Decizia Consiliului 2009/371/JAI privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie (Europol)
defineşte în cuprinsul său şi unele categorii de infracţiuni. Astfel, de exemplu, “criminalitatea legată
de autovehicule” înseamnă furtul sau însuşirea ilegală a oricăror autovehicule, camioane,
semiremorci, încărcătura camioanelor şi semiremorcilor, autobuze, motociclete, rulote şi vehicule
agricole, vehicule de şantier, precum şi piesele de schimb ale acestor vehicule, ca şi primirea sau
tăinuirea acestor obiecte.
309
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 150.

121
pentru a se limita la acele instrumente) ar putea fi de ajutor sau sunt chiar
indispensabile pentru determinarea domeniului de aplicare a acestor categorii. Ar fi
fost, desigur, de mai mult ajutor, dacă decizia-cadru s-ar fi referit la anumite
instrumente internaţionale ca fiind decisive pentru domeniul de aplicare a fiecăreia
dintre cele 32 categorii. Făcând acest lucru, Consiliul European şi-ar fi creat un
spaţiu juridic bine definit în care, prin eliminarea regulii dublei incriminări, diferite
reglementări juridice naţionale sunt reciproc acceptate.
Potrivit prevederilor deciziei-cadru, Consiliul poate decide în orice moment,
hotărând în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, să adauge şi
alte categorii de infracţiuni la lista prevăzută de actul comunitar. De asemenea,
Consiliul examinează, pornind de la raportul prezentat de Comisie, dacă această
listă trebuie extinsă sau modificată.
Legea nr.302/2004 prevede că pentru alte infracţiuni decât cele prevăzute la
art.85 din lege, predarea este subordonată condiţiei ca faptele care motivează
emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii
române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a
acesteia.
În Belgia, organizaţia neguvernamentală “Advocaten voor de Wereld” a
argumentat că Legea din 19 decembrie 2003, care transpune în dreptul belgian
prevederile Deciziei-Cadru, nu îndeplineşte condiţiile principiului legalităţii în
materie penală prin faptul că enumeră nu infracţiuni cu conţinut juridic suficient de
clar şi precis, ci numai categorii vagi de comportamente nedorite. Autoritatea
judiciară care trebuie să decidă asupra executării unui mandat european de arestare
nu va avea, în opinia sa, suficiente informaţii pentru a stabili în mod eficient dacă
infracţiunile de care este acuzată persoana căutată, sau în legătură cu care i s-a
aplicat o pedeapsă acesteia, intră în vreuna din categoriile menţionate de lege.
Absenţa unei definiţii clare şi precise a infracţiunilor menţionate în respectiva
prevedere duce, în opinia sa, la o aplicare neunitară a acelei legi de către diversele
autorităţi care răspund de executarea mandatului european de arestare şi, din acest
motiv, constituie şi o încălcare a principiului egalităţii şi nediscriminării. De
asemenea, s-a arătat că o persoană privată de libertate în baza unui mandat
european de arestare fără verificarea dublei incriminări, nu beneficiază de garanţia
că legislaţia penală trebuie să îndeplinească anumite condiţii de precizie, claritate şi
previzibilitate care permit fiecărei persoane să ştie, la momentul comiterii faptei,
dacă fapta respectivă nu constituie o infracţiune, spre deosebire de persoanele
private de libertate altminteri decât în baza unui mandat european de arestare310.

5.2.3. Forma şi conţinutul mandatului european de arestare


În urma reuniunii sale din 17 iulie 2007, Grupul „Cooperare în materie
penală” (Experţi în mandatul european de arestare) a procedat la un schimb de
informaţii referitoare la problemele practice implicate de procedura emiterii

310
Morar, Ioana-Cristina; Zainea, Mariana, Cooperarea judiciară în materie penală: culegere de
practică judiciară, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008,, pag. 379.

122
mandatului european de arestare. În scopul rezolvării acestor probleme, delegaţiile
şi-au îndreptat atenţia asupra recomandării Preşedinţiei Consiliului UE referitoare la
elaborarea orientărilor comune indicând modul de completare a mandatului european
de arestare. Preşedinţia a declarat în concluzie că există un consens în cadrul tuturor
delegaţiilor în ceea ce priveşte necesitatea realizării unui manual european privind
emiterea mandatului european de arestare. De asemenea, s-a sugerat ca proiectul de
propunere să fie din nou examinat în perioada preşedinţiei portugheze, de Grupul
„Cooperare în materie penală” (Experţi în mandatul european de arestare). Misiunea
a fost încredinţată preşedinţiei, asistată de Secretariatul General al Consiliului UE.
Manualele existente în Statele Membre, ca şi experienţele profesionale din cadrul
Reţelei Judiciare Europene şi Eurojust, au servit ca bază de elaborare a manualului.
În urma reuniunii sale din 14-15 mai 2008, Comitetul a aprobat manualul. Acesta are
ca scop furnizarea de orientări în vederea adoptării de bune practici, ţinând cont de
experienţa acumulată, oferind judecătorilor şi procurorilor competenţi informaţii
precise referitoare la modul în care trebuie completat formularul-tip al mandatului
european de arestare. În acest scop, textul conţine exemple precise referitoare la
redactarea mandatului european de arestare311.
Formularul-tip al mandatului european de arestare constituie o anexă a
Deciziei-Cadru nr.2002/584/JAI. Acesta trebuie utilizat, chiar şi în situaţiile în care
nu este prevăzut în mod clar în legislaţia anumitor state membre. Intenţia
Consiliului este de a pune în practică un instrument de lucru uşor de completat de
autorităţile judiciare emitente, fiind astfel recunoscut de autorităţile judiciare de
executare 312 . Unul din obiectivele formularului-tip este de a evita traducerile
costisitoare sub raport financiar şi temporal, oferind informaţii cât mai accesibile.
Având în vedere faptul că formularul mandatului european de arestare va constitui
în principiu singura bază legală privind arestarea şi ulterior predarea persoanei
solicitate, acesta trebuie completat în mod minuţios, în scopul evitării cererii inutile
de informaţii complementare313.
Practic, în loc de întreaga documentaţie ce se anexează unei cereri de
extrădare, este suficient ca autoritatea judiciară română competentă să completeze,
cu atenţie, rubricile acestui formular, şi să transmită mandatul european de arestare
autorităţii judiciare de executare, pe una din căile admise de lege314.
Interpretând prevederile Deciziei-Cadru, se constată că formularul-tip al
mandatului european de arestare are un caracter obligatoriu, nefiind acceptată nicio
altă formă. Totuşi, acest fapt nu a fost lipsit de dispute, şi ca urmare s-a precizat că
cererile de predare a unei persoane vor fi acceptate şi într-o altă formă, cu condiţia
311
Manualul a fost elaborat în timpul Preşedinţiei portugheze şi slovene, cu ajutorul unor
profesionişti care operează cu mandatul european de arestare în întreaga Europă, precum şi cu
Reţeaua Judiciară europeană, Eurojust, Secretariatul General al Consiliului UE şi Comisia
Europeană.
312
Mandatul european de arestare este emis exclusiv sub forma formularului standardizat. Acesta
trebuie completat exact şi cu grijă, deoarece reprezintă baza pentru arestare şi condamnarea
ulterioară a persoanei solicitate.
313
http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/polju/EN/EJN758.pdf
314
Informarea Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate nr.71267 din 1 august 2006.

123
ca ele să conţină toate informaţiile relevante. Modelul furnizat se remarcă prin
simplitatea în clasificare şi se asigură de faptul că toate aspectele esenţiale sunt
atinse. Cu toate acestea, modul în care se completează formularul-tip al mandatului
european de arestare, este esenţial în privinţa faptului dacă informaţiile furnizate
sunt suficiente pentru a determina derularea procedurilor. Apreciind că acest
formular-tip reprezintă doar un mijloc, şi nu o finalitate prin el însuşi, rămâne de
discutat faptul dacă o cerere de predare care conţine toate informaţiile necesare şi
din care reiese că provine de la autoritatea competentă, potrivit legii şi deciziei-
cadru, ar putea să nu fie executată datorită faptului că nu a fost folosit formularul-
tip al mandatului european de arestare315.
Legea prevede faptul că procedura emiterii mandatului european de
arestare are caracter confidenţial până la momentul arestării persoanei solicitate
în statul membru de executare.
Din punct de vedere al formei şi conţinutului, mandatul european de arestare
trebuie să cuprindă următoarele informaţii316:
a) informaţii referitoare la identitatea persoanei solicitate: numele 317 ,
prenumele, numele avut înaintea căsătoriei (dacă este cazul), alias (dacă este
cazul) 318 , sexul, cetăţenia, data şi locul naşterii, reşedinţa şi/sau domiciliul
cunoscut 319 , limba (limbile) pe care le înţelege persoana solicitată (dacă sunt
cunoscute), trăsături fizice particulare/descrierea persoanei urmărite320, fotografia şi
amprentele digitale ale persoanei urmărite, dacă sunt disponibile şi se pot trimite321,
sau adresa persoanei care poate fi contactată cu scopul de a le obţine sau pentru a
obţine o caracterizare a ADN-ului (dacă nu s-a inclus o astfel de informaţie şi se
dispune de ea pentru transmiterea sa).
b) decizia pe care se întemeiază mandatul – indicarea existenţei unei
hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei
alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect322.

315
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 53.
316
Aceste condiţii formale ale mandatului european de arestare trebuie îndeplinite în toate
împrejurările, fie că statul membru este stat emitent, fie că este stat de executare.
317
Numele persoanei trebuie să fie menţionat aşa cum se scrie în limba oficială a statului emitent.
De asemenea, numele nu trebuie să fie tradus.
318
În cuprinsul formularului, trebuie indicate în paranteză numele false şi poreclele. Dacă persoana
utilizează o identitate falsă, elementele acestei false identităţi trebuie să fie indicate în toate
câmpurile: falsa dată de naştere şi falsa adresă, de exemplu.
319
Atunci când informaţiile referitoare la reşedinţa şi/sau domiciliul persoanei solicitate nu sunt
disponibile, autoritatea emitentă a mandatului european de arestare trebuie să înscrie menţiunea
„necunoscut”.
320
Trebuie indicat totodată şi dacă persoana căutată este periculoasă şi/sau este posibil să fie
înarmată.
321
Atunci când sunt disponibile, este obligatorie trimiterea fotografiei şi a amprentelor digitale ale
persoanei urmărite prin Interpol sau Sistemul Informatic Schengen, aceste elemente fiind esenţiale
pentru a garanta că este arestată persoana potrivită.
322
În anumite state membre, măsura de siguranţă privativă de libertate adiacentă poate fi o decizie
care trimite suspectul în faţa judecătorului, în situaţia în care această decizie constituie o bază de

124
În mod contrar dispoziţiilor cuprinse în convenţiile privind extrădarea, nu
mai este nevoie ca originalul sau o copie legalizată a unei hotărâri definitive sau a
unui mandat de arestare, sau a oricărui act cu forţă juridică similară, să fie anexat
cererii. Simpla menţiune a datei şi a autorităţii care a emis mandatul sau o hotărâre
echivalentă este suficientă.
În doctrină323 s-a menţionat faptul că, în cazul în care cu privire la aceeaşi
persoană au fost emise în mod succesiv mai multe mandate de arestare preventivă,
se va emite câte un mandat european de arestare în temeiul fiecărui mandat de
arestare preventivă, iar nu un singur mandat european de arestare, deoarece, în caz
contrar, s-ar putea ivi dificultăţi şi/sau întârzieri în executarea acestuia.
c) informaţii privind durata pedepsei – durata maximă a pedepsei sau a
măsurii de siguranţă privative de libertate care se poate aplica pentru infracţiune sau
infracţiuni (trebuie menţionată pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de
libertate care ar putea fi pronunţată), durata pedepsei sau a măsurii de siguranţă
privative de libertate aplicată, pedeapsa care rămâne de executat. Menţionarea
pedepsei maxime pentru infracţiune este una din condiţiile esenţiale cerute,
prevăzută şi în art.2 al deciziei-cadru.
d) hotărârea pronunţată în lipsă, în una din următoarele situaţii: persoana în
cauză a fost citată personal sau informată prin alte mijloace cu privire la data şi
locul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea în lipsă; sau persoana în cauză nu a
fost citată personal şi nici informată prin alte mijloace cu privire la data şi locul
şedinţei în care s-a dictat hotărârea în lipsă, însă dispune de garanţii juridice după
predarea către autorităţile judiciare (dacă astfel de garanţii se pot prezenta
anticipat).
Această secţiune este formulată ambiguu, deoarece există multe prevederi
care nu sunt conforme în totalitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, putând fi interpretate în mai multe moduri. Există destule discrepanţe între
statele membre UE în ceea ce priveşte faptul că cerinţele şi normele standard
valabile într-un stat membru, nu sunt la fel în toate celelalte state. Formularea este
oarecum neclară în ceea ce priveşte înţelesul cuvintelor „informat prin alte
mijloace”. Se găseşte în această situaţie persoana care a fost citată de către
funcţionarii instanţei, sau supusă procedurii afişării la sediul instanţei sau la
consiliul local, nefiind necesar ca solicitarea să fi ajuns în mod efectiv la persoana
citată, existând serioase indicii că citaţia nu a ajuns la destinatar? Ne putem imagina
o multitudine de situaţii în care realizarea justiţiei într-un astfel de mod ar fi
nesatisfăcătoare, raportată la standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului, sau
ar fi permise în unele state, în timp ce în altele nu. Există astfel riscul ca informaţia
existentă în formularul-tip al mandatului european de arestare să fie considerată
nesatisfăcătoare în opinia autorităţii judiciare de executare, existând astfel

arestare preventivă. Atunci când decizia care a condus la luarea măsurii de siguranţă privativă de
libertate a fost înlocuită, de exemplu, cu o decizie în lipsă, este recomandabilă emiterea unui nou
mandat european de arestare.
323
Tudor, Georgiana; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice şi
practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 35.

125
premisele pentru ca aceasta să solicite informaţii suplimentare, întârziind procedura
penală324.
e) informaţii privind infracţiunea (infracţiunile) – descrierea
circumstanţelor în care s-a/s-au comis infracţiunea/infracţiunile, inclusiv momentul
(data şi ora), locul şi gradul de participare la aceasta/acestea a persoanei
solicitate 325 , natura şi încadrarea juridică a faptelor şi a dispoziţiilor legale
aplicabile/codul aplicabil.
Acest aspect al actului constituie un subiect aprig de discuţii. Secţiunea
referitoare la informaţiile privind infracţiunea (infracţiunile) este împărţită la rândul
ei în două părţi: prima parte, privind o infracţiune menţionată în lista de 32 de
infracţiuni pentru care nu există cerinţa dublei incriminări, şi cea de-a doua, privind
alte infracţiuni. Încă nu este clar cum trebuie făcută distincţia între descrierile
infracţiunilor aflate în listă. Care este diferenţa practică între “descrierea
circumstanţelor în care s-a/s-au comis infracţiunea/infracţiunile, inclusiv momentul
(data şi ora), locul şi gradul de participare la aceasta/acestea a persoanei solicitate”
şi „descrierea detaliată a faptei sau faptelor, care nu se încadrează la secţiunea I”?
Având în vedere aceste aspecte, va fi necesară o descriere amănunţită pentru toate
infracţiunile prevăzute în listă, a procedurilor legale ce se află în curs de desfăşurare
sau au ajuns la faza executării, precum şi a faptelor ce se presupune a fi comise de
persoana căutată326.
Dacă autoritatea emitentă apreciază că infracţiunea ce stă la baza
mandatului european de arestare corespunde uneia din cele care figurează în lista de
32 de infracţiuni, trebuie bifată acea categorie de infracţiune din lista cuprinsă în
formularul-tip.
Scopul iniţial al Deciziei-Cadru era ca să nu fie necesară prevederea textelor
juridice naţionale în mandatul european de arestare, aceasta având ca unic rezultat
efectuarea ulterioară de traduceri inutile. Există motive tehnice pentru a exclude
textele juridice, precum faptul că dimensiunea rubricii care ar putea fi transmisă
electronic prin intermediul Biroului SIRENE este limitată la 1.024 de caractere
(aproximativ 15 rânduri, font 12, Word). Depăşirea acestei limite obligă Biroul
SIRENE să transmită o parte din informaţii printr-un alt formular complementar
(formularul M) şi să realizeze o traducere complementară, cu riscul suprasolicitării
sistemului, dat fiind că resursele pentru realizarea acestui proces sunt limitate327.

324
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 55.
325
Raţiunea iniţială a acestei rubrici era de a furniza o descriere relativ scurtă, dar precisă, a
circumstanţelor de spaţiu, respectiv momentul, locul şi gradul de participaţie la comiterea
infracţiunii a persoanei urmărite. În majoritatea cazurilor în care a fost emis un mandat european de
arestare, autoritatea de executare nu ar trebui să examineze formularul în afara celor menţionate în
rubrica respectivă. Este de asemenea motivul pentru care s-a apreciat că o descriere scurtă şi precisă
ar fi suficientă în asemenea cazuri, o descriere completă nefiind necesară decât atunci când condiţia
dublei incriminări ar fi necesară.
326
Acest lucru este util îndeosebi în cazul infracţiunilor comise pe parcursul unei durate mai lungi
de timp, cum ar fi traficul internaţional de droguri sau participarea într-un grup criminal organizat.
327
http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/polju/EN/EJN758.pdf

126
Autoritatea emitentă a mandatului european de arestare trebuie să prezinte o
explicaţie precisă a faptelor care justifică cererea, utilizând fraze scurte care să fie
uşor de tradus. Descrierea faptelor trebuie să constea doar într-un scurt rezumat, şi
nu într-o reproducere integrală a textelor din dosarul penal instrumentat în statul
emitent. Totuşi, în cazurile mai complexe şi în special dacă se aplică dubla
incriminare, este necesară o descriere mai largă a faptei, în scopul de a ilustra
aspectele esenţiale ale infracţiunii. Într-un astfel de caz, trebuie înscrise în
formularul-tip al mandatului european de arestare, informaţiile care sunt esenţiale
pentru ca autoritatea de executare să poată lua o decizie referitoare la mandatul
european de arestare, mai ales pentru a identifica eventualele motive de
nerecunoaştere sau în vederea aplicării regulii specialităţii sau a principiului non bis
in idem. De asemenea, va fi utilă o descriere scurtă pentru a putea permite Biroului
Naţional SIRENE să introducă semnalmentele în Sistemul de Informaţii Schengen.
Practica judiciară a evidenţiat faptul că, în numeroase cazuri, este furnizată
de la momentul iniţial al emiterii mandatului european de arestare, o descriere
completă a spaţiului comiterii infracţiunii. În cazurile în care dubla incriminare nu
este cerută, se aplică definiţia infracţiunii dată de Codul Penal al statului membru
emitent al mandatului, nefiind necesară inserarea textului Codului Penal în
formularul-tip al mandatului (nici de a-l regăsi acolo, aşa cum procedează anumite
autorităţi judiciare, astfel evitându-se traducerea inutilă de texte juridice, deşi unele
jurisdicţii solicită expres o copie a textului de lege). Circumstanţele privitoare la
spaţiu trebuie să fie descrise întotdeauna integral şi în mod exhaustiv, în scopul de a
putea evalua regula specialităţii, principiul non bis in idem şi prescripţia.
f) informaţii privind alte circumstanţe relevante (informaţii facultative): aici
pot fi incluse orice informaţii care nu se încadrează în niciuna din categoriile
enumerate anterior 328 , respectiv observaţii cu privire la extrateritorialitate,
întreruperea termenelor de prescripţie sau la consecinţele infracţiunii329.
Nu este obligatorie completarea acestor informaţii de către autoritatea
emitentă a mandatului european de arestare. Acestea trebuie completate doar dacă
există dificultăţi legate de executarea mandatului, în ciuda clarificărilor obţinute în
cadrul comunicaţiilor directe între autorităţile judiciare. Rubrica din formularul-tip
referitoare la informaţii privind alte circumstanţe relevante trebuie completată
pentru solicitarea unei predări temporare, sau dacă autoritatea emitentă apreciază
primirea unui răspuns negativ din partea autorităţii de executare ori atunci când este
necesar un act de procedură particular (de exemplu, declaraţia persoanei solicitate).

328
De exemplu, dacă infracţiunea a fost comisă în urmă cu mai mult timp, care este motivul pentru
care mandatul european de arestare este emis în acest moment? Ori este posibilă descrierea altor
împrejurări specifice cauzei (absenţa ilegală din închisoare, autorul infracţiunii neîntorcându-se în
penitenciar după expirarea perioadei întreruperii executării pedepsei). Este posibil de asemenea de a
formula observaţii despre restricţiile referitoare la contactele cu terţe persoane ale persoanei
solicitate după momentul arestării sale, indicând faptul că există riscul de distrugere a probelor sau
de recidivă.
329
Brussels, 19 November 2003, Evaluation, Art.34(4), Framework Decision, 15009/03 COPEN 115
SIRIS 100.

127
Dacă reglementările legale din statul de executare permit acest lucru, poate fi
solicitată în această rubrică o audiere prin videoconferinţă.
g) informaţii privind confiscarea şi remiterea obiectelor care pot constitui
mijloace materiale de probă. Este recomandabil ca în această rubrică să se
menţioneze dacă este necesară luarea măsurii confiscării tuturor bunurilor persoanei
căutate sau efectuarea unei percheziţii suplimentare la reşedinţa persoanei căutate.
Este de asemenea indicat să se precizeze natura bunurilor ce trebuie confiscate, cum
ar fi documente de administrare a unei societăţi, documente contabile, arme sau
orice alte bunuri care pot constitui probe importante pentru ancheta aflată în
desfăşurare. Dacă autoritatea emitentă a mandatului european de arestare nu este
competentă, conform legislaţiei proprii statului respectiv, să confişte anumite
bunuri sau să efectueze percheziţii domiciliare, este necesar ca mandatul de arestare
să conţină eventualele autorizări din partea autorităţilor competente330.
Aceste informaţii trebuie menţionate în cuprinsul formularului-tip al
mandatului european de arestare în mod judicios, pentru a evita eventuale viitoare
comisii rogatorii în cauză. Atunci când nu este solicitată această formă de
cooperare, autoritatea emitentă a mandatului trebuie să menţioneze în rubrica
destinată termenii „fără obiect”.
h) Infracţiunea sau infracţiunile pentru care s-a emis mandatul european de
arestare sunt sancţionate cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu un ordin de
detenţie pe viaţă.
Formularul-tip al mandatului european de arestare prevede două situaţii
distincte:
 dispoziţiile legale ale statului membru emitent prevăd revizuirea pedepsei
aplicate sau liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsa
aplicată, în vederea neexecutării pedepsei sau a măsurii
 şi/sau
 dispoziţiile legale ale statului membru emitent prevăd aplicarea măsurilor de
clemenţă la care are drept persoana în cauză, în conformitate cu dreptul sau
practica statului membru emitent, în vederea neexecutării pedepsei sau a
măsurii.
i) informaţii referitoare la autoritatea judiciară emitentă a mandatului
european de arestare: denumirea oficială a autorităţii emitente, numele
reprezentantului său 331 , funcţia (funcţia/gradul), referinţa dosarului, adresa
autorităţii emitente, numărul de telefon, fax şi adresa de e-mail a autorităţii emitente
(prefixul ţării şi al oraşului), adresa persoanei de contact (competentă pentru
efectuarea predării efective).
În unele state membre, cum ar fi Germania sau Portugalia, legislaţia
naţională de implementare a mandatului european de arestare conţine prevederi mai

330
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 59.
331
Coordonatele judecătorului care emite mandatul european de arestare şi numărul de telefon mobil
al serviciului permanent vor trebui să fie întotdeauna precizate, astfel încât să poată fi informat
imediat ce este localizată persoana solicitată.

128
stricte în acest domeniu. În anumite cazuri, s-ar putea dovedi necesară furnizarea de
informaţii suplimentare către statele în cauză, din care să reiasă că cerinţele statului
respectiv pot fi satisfăcute.
Prin cele mai recente modificări aduse Titlului III din Legea nr.302/2004,
prin Legea nr.222/2008, s-a urmărit soluţionarea unor aspecte care au generat
practică neunitară a instanţelor de judecată sau au ridicat probleme de ordin practic.
Astfel, în ceea ce priveşte procedura de emitere a mandatelor europene de arestare,
se elimină o problemă care a determinat o practică neunitară legată de judecătorul
competent să emită mandatul european de arestare332. Potrivit noii redactări legale,
mandatul european de arestare este emis, în faza de urmărire penală, de către
judecătorul delegat de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în fond, iar în faza de judecată şi de executare de către judecătorul delegat de
preşedintele primei instanţe ori de cel al instanţei de executare. Judecătorul
competent verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, procedând la emiterea
mandatului european de arestare şi la supravegherea luării măsurilor pentru
transmiterea acestuia, iar în cazul în care persoana este localizată pe teritoriul unui
stat membru al UE, dispune traducerea mandatului european de arestare. Totodată,
informează procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau
instanţa pe rolul căreia se află cauza penală, despre emiterea mandatului european
de arestare.
În situaţia în care judecătorul competent constată, prin încheiere motivată,
că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a emite un mandat
european de arestare, acesta comunică încheierea procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală sau procurorului de pe lângă instanţa de executare.
În cazul emiterii unui mandat european de arestare, judecătorul poate
solicita autorităţii judiciare de executare şi remiterea bunurilor care constituie
mijloace materiale de probă.

5.3. Procedura de transmitere a mandatului european de arestare

Procedura transmiterii mandatului european de arestare este reglementată în


cuprinsul art.82 din Legea nr.302/2004333. Astfel, în cazul în care se cunoaşte locul
unde se află persoana solicitată, autoritatea judiciară română emitentă poate
transmite mandatul european de arestare direct autorităţii judiciare de executare.
Acesta va fi tradus, prin grija instanţei emitente, în limba impusă de statul membru
de executare, după ce se confirmă localizarea persoanei solicitate pe teritoriul unui
anumit stat membru al UE334.

332
Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11 noiembrie 2008, adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
333
Autorităţile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de
transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată
verifica autenticitatea acestuia.
334
Datorită faptului că perioada de executare a mandatului european de arestare este scurtă, atunci
când se cunoaşte locul în care se găseşte persoana căutată, este recomandabilă traducerea anterioară

129
Potrivit art.79, alin.(3) din Legea nr.302/2004, mandatul european de
arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat membru trebuie tradus în
limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în una ori mai
multe alte limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acest stat
le acceptă, conform declaraţiei depuse la Secretariatul General al Consiliului UE.
În cazul în care locul unde se află persoana solicitată nu este cunoscut,
transmiterea mandatului european de arestare (completat în limba română) se
realizează prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din
cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care procedează la difuzarea în
Sistemul Informatic Schengen (SIS) sau pe canalele Organizaţiei Internaţionale a
Poliţiei Criminale Interpol, după caz335. În acest caz, transmiterea se poate efectua
şi prin sistemul securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi
operaţional336.
Autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor
persoanei în cauză în SIS prin intermediul Sistemului Informatic Naţional de
Semnalări 337 . Majoritatea statelor membre care utilizează SIS au proceduri
particulare de lucru. De la 1 septembrie 2007, sistemul SISone4all funcţionează în
principiu în majoritatea statelor membre, cu excepţia Bulgariei, Ciprului, României,
Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
De îndată ce a primit copia mandatului european de arestare, autoritatea de
poliţie cu atribuţii pe linie de urmărire întreprinde toate măsurile care ţin de
competenţa sa în vederea introducerii semnalării în Sistemul Informatic Naţional de
Semnalări, aplicând dispoziţiile art.26 al Deciziei Consiliului nr.533/2007 privind
SIS II338. Astfel, aceasta va introduce, în Sistemul Informatic Naţional de Semnalări
(SINS), următoarele informaţii privind persoana în cauză, în măsura în care sunt
disponibile: nume şi prenume, nume date la naştere şi nume folosite anterior şi
orice alte pseudonime (alias) introduse separat; semnele fizice speciale, obiective şi
inalterabile; locul şi data naşterii; sex; fotografii; amprente digitale; cetăţenie; dacă
persoanele respective sunt înarmate, violente sau au evadat; motivul alertei;
autoritatea care emite alerta; menţiuni cu privire la decizia sau hotărârea care a stat
la baza semnalării; măsurile ce trebuie luate; corelaţia/corelaţiile cu alte semnalări
emise în SIS II; tipul infracţiunii.

a mandatului de arestare, în limba ţării în care este posibil să se găsească persoana. Atunci când un
mandat european de arestare este transmis direct unei autorităţi judiciare de executare sau unei
autorităţi centrale, acesta trebuie să fie însoţit de o traducere.
335
Dacă locul în care se găseşte persoana solicitată nu este cunoscut, mandatul european de arestare
se transmite Biroului Sirene Naţional din statul respectiv în vederea difuzării sale în statele membre
ale UE care fac parte din SIS. Se recurge la OIPC-Interpol pentru difuzarea mandatului european de
arestare în statele membre care nu fac parte din SIS la momentul actual.
336
Art.83, alin.2 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, modificată şi completată prin Legea nr.222/2008.
337
Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat european de
arestare.
338
Decizia Consiliului 2007/533/JAI privind înfiinţarea, funcţionarea şi utilizarea Sistemului de
informaţii Schengen de a doua generaţie (SIS II).

130
SINS notifică Biroul SIRENE naţional cu privire la introducerea unei noi
semnalări. Acesta validează semnalarea introdusă în SINS pentru a fi transmisă la
SIS II. Este necesar ca informaţiile relevante, inclusiv cele conţinute de mandatul
european de arestare, să fie disponibile Biroului SIRENE naţional în momentul
introducerii semnalării. În procesul de validare a semnalării naţionale, Biroul
SIRENE efectuează o verificare pentru a se asigura că informaţiile sunt complete şi
corect prezentate. De asemenea, va fi verificat şi mandatul european de arestare,
pentru a se respecta conţinutul impus de art.79, alin.(1) din Legea nr.302/2004, cu
modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, autoritatea de poliţie cu atribuţii pe linie de urmărire va
transmite Biroului SIRENE naţional, următoarele documente: mandatul de
executare a pedepsei închisorii sau mandatul de arestare preventivă, în copie;
sentinţa penală de condamnare sau rechizitoriul, în copie; cazierul judiciar, în
copie; informaţii referitoare la posibila locaţie în străinătate.
La primirea documentaţiei menţionate, operatorul SIRENE va desfăşura
activităţi preliminare de verificare în bazele de date (baza de date a evidenţei
populaţiei şi baza de date privind persoanele urmărite), precum şi de verificare a
actelor primite de la instanţa emitentă şi de la unitatea de poliţie. De asemenea, se
realizează verificarea corectitudinii datelor şi informaţiilor înscrise în mandatul
european de arestare. În cazul în care se constată inadvertenţe, mandatul european
de arestare se restituie instanţei emitente pentru îndreptarea erorilor materiale.
Dacă mandatul european de arestare respectă forma şi conţinutul prevăzut
de lege, iar semnalarea conţine toate informaţiile obligatorii mai sus menţionate,
Biroul SIRENE naţional validează semnalarea naţională pentru a fi introdusă în SIS
II. Concomitent, va completa formularul de tip A cu datele cuprinse de mandatul
european de arestare. Acest formular trebuie să conţină cel puţin aceleaşi informaţii
ca şi mandatul european de arestare.
Este necesar ca mandatul european de arestare şi formularul de tip A să
conţină suficiente detalii, pentru ca celelalte Birouri SIRENE să poată verifica
semnalarea.
Dacă se cunoaşte locul în care se află persoana subiect al semnalării, atunci
Biroul SIRENE naţional transmite formularul de tip A tuturor Birourilor SIRENE
din străinătate, cu o menţiune specială Biroului SIRENE al statului pe al cărui
teritoriu se află persoana căutată.
Dacă nu se cunoaşte locul în care persoana subiect al semnalării se află,
atunci Biroul SIRENE naţional transmite formularul SIRENE de tip A tuturor
Birourilor SIRENE din străinătate, fără a se adăuga vreo menţiune specială.
De asemenea, autoritatea de poliţie cu atribuţii pe linie de urmărire trebuie să
introducă în SINS, ca fişier ataşat semnalării, şi imaginea scanată (în format PDF) a
copiei/originalului mandatului european de arestare, precum şi, în mod obligatoriu,
fotografia şi amprentele persoanei în cauză, dacă acestea sunt disponibile.
Dacă autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de
executare, se va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale
Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei şi

131
Libertăţilor Cetăţeneşti, pentru a obţine informaţiile necesare de la statul membru
de executare339.
Decizia-cadru nu conţine prevederi referitoare la modalitatea formală de
transmitere a mandatului european de arestare, permiţând transmiterea
documentului în orice format (original, fax sau e-mail), atâta timp cât transmiterea
se face în siguranţă, mandatul are forma scrisă, putând fi verificată validitatea sa.
Printre formele acceptate ca fiind sigure, se numără faxurile codate, e-mailuri cu
fişiere format “jpeg” ataşate, sau folosirea „SIRPIT”, un instrument introdus în
prezent în cadrul reţelei SIRENE. S-a propus coordonarea metodelor de transmitere
la nivelul UE, pentru a se asigura faptul că diferitele metode folosite de statele
membre sunt compatibile. Art.10, alin.(2) al deciziei-cadru precizează faptul că
sistemul de telecomunicaţii al Reţelei Judiciare Europene este un alt mod sigur de
transmitere a mandatelor. Totuşi, acest sistem nu va fi operaţional în viitorul
apropiat. În fiecare caz în parte, legea naţională a statului de executare va decide
asupra formei de transmitere a mandatului.
Orice dificultate care ar putea interveni în legătură cu transmiterea unui
mandat european de arestare se va soluţiona prin contact direct între autoritatea
judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare sau cu sprijinul Ministerului
Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Ulterior transmiterii mandatului european de arestare, autoritatea judiciară
română emitentă poate transmite orice informaţii suplimentare necesare pentru
executarea mandatului.
În cazul transmiterii directe, autorităţile judiciare române emitente
informează Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti în ultima zi lucrătoare a
fiecărui trimestru cu privire la mandatele europene de arestare emise în perioada de
referinţă şi stadiul executării acestora340.
Cazurile şi procedura de retragere a mandatului european de arestare sunt
reglementate în cuprinsul art.843 din Legea nr.222/2008. Mandatul european de
arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea
acestuia ori dacă persoana solicitată a decedat341. Retragerea se solicită de către
instanţa emitentă, care informează despre aceasta autoritatea judiciară de executare,
Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi, după caz, parchetul care efectuează
ori supraveghează activitatea de urmărire penală sau instanţa care a dispus asupra
măsurii arestării preventive a inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de
siguranţă.

339
Informaţiile referitoare la autorităţile emitente şi de executare din Statele Membre pot fi accesate
pe site-ul de Internet al Reţelei Judiciare Europene, la următoarea adresă: http://www.ejn.-
crimjust.europa.eu=>searchEAW Atlas => select the country.
340
În practică, transmiterea mandatelor europene de arestare se realizează mai ales prin OIPC-
Interpol (58% din totalul mandatelor emise) şi prin Sistemul Informatic Schengen, în statele membre
care au acces la acesta (52% din acelaşi total). În rest, mandatele europene de arestare sunt
transmise, evident, cel mai adesea în mod direct între statele membre în cauză.
341
De asemenea, mandatul european de arestare se retrage dacă persoana urmărită internaţional a
fost extrădată sau predată în România, atunci când mandatul european de arestare a fost emis
împreună cu un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării.

132
5.4. Urmărirea internaţională a persoanei solicitate

Urmărirea internaţională reprezintă o măsură poliţienească având un


caracter operativ, fiind dispusă de Biroul Naţional Interpol, în scopul localizării şi
prinderii persoanelor solicitate în temeiul unor mandate europene de arestare.
Rezultatul final aşteptat cu nerăbdare de poliţişti, procurori sau judecători,
în definitivarea unui caz, este predarea persoanei urmărite internaţional spre ţara
unde a comis infracţiunea, pentru a se realiza urmărirea penală în bune condiţiuni, a
fi trimisă în instanţă şi condamnată, sau pentru a ispăşi în penitenciar pedeapsa
rămasă definitivă. Atât poliţistul, cât şi procurorul mai doresc să afle, în multe
cazuri, în timpul anchetei, dacă individul are legături şi cu alte fapte rămase cu
autori necunoscuţi şi ale căror probe sau indicii ar putea duce la cel extrădat. Dar,
pentru a ajunge în această fază, Interpol pune la dispoziţie instrumentele de difuzare
rapidă internaţională cu toate datele necesare luării măsurii arestării
(telecomunicaţii, sistemul de notiţe etc.) prin care sunt circulate solicitările de
localizare şi arestare a infractorilor care s-au refugiat într-o altă ţară342.
Trebuie precizat faptul că Biroul Naţional Interpol este unitatea oficială de
contact din structura Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională (CCPI) în
domeniul cooperării poliţieneşti internaţionale operative, schimbului de informaţii
judiciare şi realizării urmăririi internaţionale a persoanelor căutate pe plan
internaţional pentru extrădare sau predare în baza unui mandat european de
arestare, în favoarea României343.
Punerea în urmărire internaţională a unei persoane este o activitate unică;
Biroul Naţional Interpol transmite un singur mesaj tuturor statelor membre,
menţionând o remarcă specială pentru ţara unde se presupune că ar putea fi
localizat urmăritul344.
În vederea dispunerii urmăririi internaţionale a persoanelor de către Biroul
Naţional Interpol, sunt necesare următoarele documente:
 mandatul european de arestare (pentru situaţia în care persoana în cauză ar
putea fi depistată într-un stat membru UE).
 mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării (pentru situaţia în
care persoana în cauză ar putea fi depistată într-un stat din afara UE).
 mandatul de executare a pedepsei închisorii sau mandatul de arestare
preventivă, în copie, emis de instanţa română.
 sentinţa penală de condamnare sau rechizitoriul, în copie.
 fotografia şi impresiunile digitale ale persoanei solicitate, dacă sunt
disponibile.
 cazierul judiciar, dacă persoana solicitată are antecedente penale.
 informaţii referitoare la posibila locaţie în străinătate a persoanei solicitate.

342
Troneci, Vasile, Interpol-Poliţie fără frontiere, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001, pag. 46.
343
http://www.prolex.ro/revista/index.php?cat=articole&articol=223.
344
Tudor, Georgiana; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice şi
practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 39.

133
Pentru punerea în urmărire internaţională a persoanei căutate în vederea
predării în baza unui mandat european de arestare, Biroul Naţional Interpol din
cadrul CCPI întocmeşte o difuziune (mesaj adresat ţărilor membre Interpol transmis
prin sistemul mondial securizat I-24/7) într-una din limbile de lucru ale OIPC-
Interpol (engleză, franceză, spaniolă sau arabă). Acest mesaj este difuzat statelor
membre Interpol prin intermediul sistemului mondial securizat de comunicaţii I-
24/7.
După dispunerea urmăririi internaţionale, Biroul Naţional Interpol comunică
instanţei emitente a mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a mandatului
de arestare preventivă, precum şi structurilor de poliţie implicate în căutarea
persoanei la nivel naţional (structurile de urmăriri), toate activităţile dispuse în
cazurile de urmărire internaţională345.
Una din cele mai importante funcţii ale OIPC-Interpol este de a veni în
sprijinul tuturor ţărilor membre ale Organizaţiei pentru a face schimb de informaţii
referitoare la criminalitate prin intermediul sistemului notiţelor internaţionale. În
baza cererilor făcute de Birourile Centrale Naţionale sau de organizaţiile
internaţionale şi entităţile cu care Interpol are încheiate acorduri de cooperare,
Secretariatul General produce aceste notiţe în toate cele patru limbi de lucru ale
Organizaţiei – engleză, franceză, spaniolă, arabă. Fiecare dintre acestea se separă
nu numai prin culoarea distinctă, dar şi prin funcţionalitate şi destinaţie. Astfel prin
intermediul notiţei roşii, se solicită reţinerea sau arestarea unei persoane în vederea
extrădării sau a predării346.
Notiţele de urmărire folosite de Interpol conţin două tipuri de informaţii347:
 elemente de identificare – identitatea, starea civilă, semnalmente, fotografie,
amprente şi alte informaţii utile precum profesia, limbi cunoscute etc.
 elemente juridice – încadrarea juridică a faptei de care este acuzată
persoana, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, iar în
cazul notiţei roşii, prevederi referitoare la mandatul de arestare sau
hotărârea judecătorească de condamnare emisă de tribunal etc.
Notiţele sunt publicate în secţiunea securizată a paginii web a OIPC-
Interpol, la solicitarea utilizatorilor autorizaţi din cadrul poliţiilor naţionale. Extrase
din notiţe pot fi de asemenea publicate în secţiunea publică a site-ului Organizaţiei,
cu acordul serviciului de poliţie care a solicitat emiterea notiţei. Faptul de a aduce
la cunoştinţa publicului existenţa unui mandat de arestare prezintă importanţă
pentru organele de poliţie în vederea obţinerii informaţiilor esenţiale în cauză.
În situaţia în care Biroul Naţional Interpol este informat de biroul
corespondent despre arestarea sau localizarea urmăritului într-o ţară din spaţiul UE,
în vederea predării către România, se va proceda la desfăşurarea următoarelor
activităţi:

345
Potrivit legii, comunicarea către instanţă este obligatorie şi se realizează în mod direct între
Biroul Naţional Interpol şi autorităţile judiciare române.
346
Suceavă, Ion, Interpol la început de mileniu, Editura Meronia, Bucureşti, 2007, pag. 504.
347
http://www.interpol.int/Public/ICPO/FactSheets/GI02FR.pdf.

134
 transmiterea către Biroul Naţional Interpol corespondent a fotografiei şi
impresiunilor digitale ale persoanei, dacă sunt disponibile, în vederea
identificării persoanei arestate sau localizate.
 sesizarea de îndată a instanţei emitente, pentru a proceda la emiterea,
traducerea şi transmiterea mandatului european de arestare autorităţilor
judiciare din statul solicitat. O copie a mandatului se transmite şi prin
canalul Interpol.
 informarea unităţii de poliţie competentă, cu privire la arestarea sau
localizarea urmăritului în străinătate.
 la solicitarea Biroului Naţional Interpol corespondent, obţinerea şi
transmiterea informaţiilor suplimentare de la autoritatea română
competentă, în cazul în care statul solicitat are nelămuriri cu privire la
conţinutul mandatului european de arestare.
După ce autorităţile judiciare din respectivul stat membru al UE finalizează
procedura de executare a mandatului european de arestare şi de predare a persoanei
în favoarea României, preluarea persoanei solicitate se realizează de Centrul de
Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, în termenele stabilite împreună cu autorităţile competente ale statului
membru de executare.
În vederea preluării persoanei solicitate, la nivelul Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională se va forma o escortă, la stabilirea căreia se va ţine
seama de persoana ce urmează a fi preluată, sub următoarele aspecte: infracţiunea
comisă, cuantumul pedepsei, dezvoltarea fizică, starea de sănătate, precum şi unele
criterii de risc/periculozitate din partea persoanei solicitate.
În ultima perioadă de timp, Biroul Naţional Interpol şi-a adaptat activitatea
la noul statut al României de stat membru al UE, prin contribuţia avută la aplicarea
mandatului european de arestare. Ca urmare, s-a constatat o creştere spectaculoasă
atât a numărului de preluări din străinătate, cât şi a numărului de predări din
România al persoanelor urmărite internaţional348.
Trebuie remarcat faptul că transmiterea unei alerte sau difuzări prin
intermediul Interpol, neînsoţită de un mandat european de arestare, nu constituie un
motiv valabil pentru arestări în unele state membre (Olanda, Suedia, Cipru şi
Irlanda)349.
Conform datelor Secretariatului General al OIPC-Interpol, pe plan
internaţional sunt urmărite mai mult de 50.000 de persoane, la solicitarea celor 187
de ţări membre ale Organizaţiei. Dintre acestea, 5.453 de persoane sunt urmărite de
către Biroul Naţional Interpol Bucureşti, la solicitarea instanţelor române. Prin

348
La nivelul CCPI se remarcă o corespondenţă fără precedent, directă, cu instanţele şi parchetele de
pe lângă curţile de apel, în ceea ce priveşte mandatul european de arestare, având în vedere că
urmărirea internaţională se dispune de către Biroul Naţional Interpol doar la solicitarea instanţei de
judecată.
349
Long, Nadja, Implementation on the european arrest warrant and joint investigation teams at EU
and national level. Study, European Parliament's Committee on Civil Liberties, Justice and Home
Affairs, 2009, pag. 12.

135
urmare, un procent considerabil, respectiv de aproximativ 11%, din numărul total
de urmăriţi pe plan internaţional, reprezintă persoanele urmărite de către România.
În anul 2008 a fost dispusă, la solicitarea autorităţilor judiciare române, în
baza mandatelor de urmărire internaţională şi a mandatelor europene de arestare,
urmărirea internaţională a aproximativ 1.900 persoane în vederea executării unor
pedepse cu închisoarea sau a efectuării urmăririi penale350. Aceste persoane sunt
urmărite internaţional pentru săvârşirea cu preponderenţă a infracţiunilor de furt
calificat (37%), infracţiuni rutiere (10%), înşelăciune (10%), tâlhărie (9%) şi trafic
de persoane (4%). Totodată, în anul 2008 au fost puşi în urmărire internaţională la
solicitarea autorităţilor judiciare străine peste 550 cetăţeni români. S-a înregistrat o
creştere semnificativă a numărului de urmăriţi internaţional localizaţi şi arestaţi în
străinătate în vederea extrădării sau predării către România. Astfel, în anul 2008 au
fost arestate 1.137 persoane urmărite la nivel internaţional (faţă de 717 în anul
2007, o creştere de 58,60%).
Potrivit statisticilor CCPI, în anul 2008, numărul persoanelor predate în
România pe baza mandatului european de arestare este de 805, principale ţări din
care au fost preluate persoanele predate fiind Spania351, Italia, Franţa, Germania,
Austria, Marea Britanie şi Elveţia.

350
La nivelul ţării, pentru un procent de 85% din totalul de urmăriţi pe plan naţional s-a solicitat şi
urmărirea internaţională. Astfel, se constată mari neajunsuri concretizate în dispunerea urmăririi
internaţionale a unor persoane care la scurt timp sunt depistate pe teritoriul României, ceea ce arată,
uneori, superficialitatea cu care formaţiunile teritoriale de poliţie desfăşoară investigaţii pentru
depistarea pe plan local a persoanelor căutate.
351
Exemplificând, autorităţile spaniole au admis predarea către România în baza mandatului
european de arestare a numitului P.I., în vârstă de 32 de ani, urmărit internaţional pentru săvârşirea
infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal şi omor deosebit de grav. Acesta, în noaptea de
25/26 septembrie 2002, împreună cu alţi complici, l-au lovit în mod repetat pe numitul E.C.D.,
provocându-i grave suferinţe fizice, după care l-au băgat în portbagajul unui autovehicul şi l-au
transportat acoperit cu o folie de plastic, spre Piteşti. La graniţa dintre judeţele Braşov şi Argeş, P.I.
l-a înjunghiat, i-a dat foc şi a aruncat maşina cu persoana decedată într-o prăpastie.

136
CAPITOLUL VI
PROCEDURILE DE PREDARE ÎNTRE STATELE MEMBRE

6.1. Consideraţii generale privind executarea mandatului european de


arestare

În expunerea de motive referitoare la propunerea de decizie-cadru privind


mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre,
Comisia Europeană consideră că elementele care figurează în mandatul european de
arestare sunt uniformizate la nivelul UE. Acestea trebuie să permită, cu anumite
excepţii, autorităţii din statul de executare, să procedeze la predarea persoanei, fără
a mai efectua alte controale. Realitatea este însă alta, întrucât executarea unui
mandat european de arestare, supusă unei proceduri judiciare în conformitate cu
legislaţia statului de executare, implică un examen relativ aprofundat al cererii
prezentate de statul emitent352.
Decizia-Cadru a Consiliului UE din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare între statele membre nu prevede o
predare automată, ci lasă statele membre să reglementeze executarea mandatului
european de arestare în cadrul premiselor materiale şi de formă. Decizia-Cadru
prevede în acest sens, în afară de motive de neexecutare obligatorie, şi o serie de
motive de neexecutare facultativă, prevăzând în plus posibilitatea de a condiţiona
predarea în anumite cazuri353.
Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă
obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară354 din
statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de
predare a acesteia.
În temeiul principiului recunoaşterii mutuale 355 , orice decizie emisă de
autoritatea judiciară a unui stat membru al UE trebuie să fie recunoscută şi

352
Cartier, Marie-Elisabeth, Quelques reflexions sur un nouvel instrument: le mandat d’arret
europeen, dans Apprendre a douter. Questions de droit, Questions sur le droit, Etudes offertes a
Claude Lombois, Publications de la Faculte de Droit et des Sciences economiques de l’Universite de
Limoges, pag. 657.
353
Tudor, Georgiana; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice şi
practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 14.
354
În doctrină s-a arătat faptul că termenul de „autoritate judiciară” ar trebui definit ca un corp de
judecători ori procurori (sau chiar autorităţi cu atribuţii de poliţie sau de investigare, cum ar fi
Autoritatea de Vămi şi Accize în Marea Britanie). De exemplu, în Danemarca, Ministrul de Justiţie
este desemnat prin lege ca autoritate legală, fiind însărcinat să formuleze primele decizii în legătură
cu mandatele europene de arestare primite (cu posibilitate de apel). A se vedea Blekxtoon, Rob; van
Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser Press, The Hague, The
Netherlands, 2005, pag. 224.
355
Principiul recunoaşterii reciproce constă în aceea că fiecare autoritate judiciară naţională trebuie
să recunoască ipso facto cererea de predare a unei persoane făcută de altă autoritate judiciară,
aparţinând altui stat membru, cu un minim de formalităţi. Din această cauză, decizia-cadru conţine o
enumerare limitativă a motivelor de refuz al executării mandatului european de arestare.

137
executată pe teritoriul unui alt stat membru, fără a mai fi necesar a se proceda la
îndeplinirea altor formalităţi particulare.
Trebuie precizat faptul că instanţa română, ca autoritate judiciară de
executare, nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la temeinicia urmăririi
penale efectuată de autoritatea judiciară competentă din statul membru emitent sau
cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate, întrucât ar încălca principiul
recunoaşterii şi încrederii reciproce356.
Statul de executare îşi însuşeşte astfel decizia emisă de autoritatea judiciară
a unui alt stat membru. „Din acel moment, recunoaşterea unei decizii străine în
materie penală semnifică forţa sa juridică în afara teritoriului statului în care a
fost luată, fie acordându-i efectele sale juridice atribuite în dreptul penal al statului
în care a fost luată, fie ţinând cont de această decizie, asociindu-i efectele
prevăzute de dreptul penal al statului care o recunoaşte”.357
Potrivit prevederilor legale, autorităţile judiciare române de executare a
mandatului european de arestare sunt curţile de apel. Autorităţile române
competente să primească mandatul european de arestare sunt Ministerul Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti şi parchetele de pe lângă curţile de apel în a căror
circumscripţie a fost localizată persoana solicitată358. În cazul în care nu se cunoaşte
locul unde se află persoana solicitată, mandatul european de arestare se transmite
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti359.
Autoritatea centrală română este Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti, care, după ce primeşte mandatul european de arestare emis de o
autoritate judiciară dintr-un alt stat membru al UE, îl transmite parchetului de pe
lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana solicitată
sau Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în cazul în care persoana
solicitată nu a fost localizată360.
Principiul conform căruia statul membru de executare stabileşte în ce limbă
urmează să fie transmis mandatul european de arestare, este menţinut de către art.8,
alin.(2) al deciziei-cadru. Mai multe state membre au precizat faptul că vor accepta
mandatele europene de arestare care sunt redactate în altă limbă decât cea oficială
în respectivul stat. Un exemplu în acest sens este Spania, care a precizat faptul că

356
În consecinţă, instanţa română învestită cu punerea în executare a unui mandat european de
arestare îl poate cenzura, exclusiv prin prisma existenţei vreunui motiv de refuz sau de condiţionare
a predării sau a existenţei unei erori cu privire la identitatea persoanei indicate în mandat, neputând
face nicio apreciere asupra vinovăţiei acesteia, asupra temeiniciei cercetărilor efectuate în statul
emitent ori a hotărârii de condamnare, după caz.
357
Vernimmen, Gisèle, A propos de la reconnaissance mutuelle des decisions sentencielles en
general, in La reconnaissance mutuelle des decisions judiciaires penales de l’Union europeenne,
Editions de l’Universite de Bruxelles, 2001, pag. 148.
358
Legea nr.222/2008 a introdus drept criteriu de determinare a competenţei teritoriale locul unde a
fost localizată persoana solicitată, ca şi în cazul extrădării pasive.
359
Cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui mandat european de
arestare revin României, celelalte cheltuieli rămânând în sarcina statului emitent.
360
Situaţie aplicabilă ori de câte ori autoritatea judiciară emitentă nu reuşeşte să transmită mandatul
european de arestare direct autorităţii judiciare române primitoare.

138
mandatele trimise ca urmare a unei alerte SIS vor fi acceptate în orice limbă şi că va
asigura traducerea în limba spaniolă când acest lucru se impune. Atunci când
perioada de timp necesară transmiterii mandatului european de arestare este foarte
scurtă, trimiterea unui mandat tradus poate cauza unele probleme, în special dacă
un asemenea mandat trebuie să fie tradus într-o limbă mai puţin accesibilă. Acest
deziderat poate avea un rol destul de important în special în privinţa noilor state
membre UE, care provin din estul Europei. Întrunirile desfăşurate la Bruxelles în
privinţa alegerii uneia sau unor limbi de lucru pentru a fi utilizate în cadrul SIS nu
au dus la niciun rezultat. O singură limbă oficială acceptată de către toate statele ar
fi extrem de avantajoasă, îndeosebi în momentul în care mandatul european de
arestare va fi inclus în sistemul SIS II361.
Potrivit dispoziţiilor legale, mandatul transmis spre executare autorităţilor
române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză.
Autoritatea judiciară de executare română verifică în prealabil dacă mandatul
european de arestare este însoţit de traduceri. În cazul în care mandatul nu este
tradus, autoritatea judiciară de executare română poate comunica acest lucru
autorităţii judiciare emitente, cu scopul de a remite traducerea în cel mai scurt timp
posibil, sau poate dispune efectuarea traducerii, dacă este posibil362.
Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare
de executare române poate fi supusă următoarelor condiţii:
a) în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în scopul
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate aplicată
printr-o hotărâre pronunţată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată
personal şi nici informată în orice alt mod cu privire la data şi locul şedinţei de
judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, predarea persoanei solicitate
va fi acordată dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face
obiectul mandatului de arestare european are posibilitatea să obţină rejudecarea
cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa.
b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul de arestare
european este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de
siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru
emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de
siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a cel puţin 20 de ani
din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de
clemenţă.
Transpunând în dreptul intern art.16 din Decizia-Cadru privind mandatul
european de arestare, Legea nr.302/2004 prevede faptul că în cazul în care două sau

361
Într-o notă a Preşedinţiei Consiliului UE, s-a propus ca autoritatea de executare să fie
responsabilă cu o eventuală traducere a mandatului european de arestare. O altă posibilitate propusă
a fost ca informaţiile importante dintr-o alertă SIS II, care în mod normal sunt traduse în engleză şi
franceză, să formeze baza necesară pentru ca un mandat european de arestare să fie acceptat de către
autoritatea de executare, urmând ca traducerea oficială a mandatului să fie trimisă ulterior de către
autoritatea emitentă.
362
Dispoziţiile legale prevăd faptul că procedura se poate suspenda până la primirea traducerii.

139
mai multe state membre au emis un mandat european de arestare în legătură cu
aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de executare română va decide asupra
priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul
săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi de
împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în
vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă. Autoritatea
judiciară de executare română va putea solicita, dacă este cazul, avizul Eurojust363
cu privire la această hotărâre.
Referitor la această împrejurare, în doctrină 364 s-a arătat faptul că, în
principiu, pot apărea 4 situaţii:
 mandatul european de arestare este emis în cadrul unei investigaţii sau
anchete penale în care sunt implicate două sau mai multe state membre
pentru infracţiuni ce intră în competenţa Eurojust.
 mandatul european de arestare este emis în cadrul unei investigaţii sau
anchete penale în care sunt implicate două sau mai multe state membre
pentru infracţiuni ce nu intră în competenţa Eurojust.
 mandatul european de arestare este emis în cadrul unei investigaţii sau
anchete penale naţionale într-un stat membru fără implicaţii transfrontaliere.
 mandatul european de arestare este emis în scopul executării unui mandat de
arestare preventivă sau a unei hotărâri judecătoreşti privative de libertate.
Cetăţenii români pot fi predaţi în baza unui mandat european de arestare
emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în
care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie
transferată în România pentru executarea pedepsei.
Punerea în executare a mandatului european de arestare scoate în evidenţă
voinţa din partea legiuitorului, şi mai ales a statelor membre, de a prezerva cât mai
bine drepturile fundamentale ale persoanei căutate care face obiectul unui astfel de
mandat. În cadrul procedurii de executare, încălcarea drepturilor fundamentale de
către statul emitent constituie o cauză de încălcare a principiului încrederii mutuale
între statele membre, atrăgând drept consecinţă posibilitatea refuzului executării
mandatului european de arestare365.
Procedurile prealabile şi condiţiile speciale cărora le poate fi supusă
executarea unui mandat european de arestare sunt menţionate în cuprinsul art.87-88
din Legea nr.302/2004. Refuzul executării mandatului are o ipoteză imperativă şi
una facultativă.
Procedura de executare a mandatului european de arestare se diferenţiază de
cea a extrădării prin faptul că motivele de refuz de predare a persoanei solicitate au
un caracter fie obligatoriu, fie facultativ.

363
Avantajul pe care îl oferă această instituţie îl constituie numărul mare de experţi calificaţi privind
diferitele legislaţii naţionale şi timpul relativ scurt în care pot fi solicitaţi, pentru soluţionarea cât mai
rapidă a cazurilor privind infracţiuni de mare pericol.
364
Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest warrant, TMC Asser
Press, The Hague, The Netherlands, 2005, pag. 66.
365
Bot, Sophie, Le mandat d’arret europeen, Editions Larcier, Bruxelles, 2009, pag. 455.

140
Verificarea motivelor de neexecutare (obligatorie sau facultativă) a unui
mandat european de arestare este de competenţa autorităţii de executare, şi nu a
celei emitente, care nici nu ar fi în măsură de altfel să procedeze la o asemenea
verificare, din moment ce aceasta presupune raportarea la dreptul intern al statului
membru de executare.
Astfel, autoritatea judiciară română de executare are dreptul să refuze cu
caracter obligatoriu executarea mandatului european de arestare în următoarele
cazuri366:
a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost
judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul
emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să
fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să
fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză
care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare.
Acest motiv de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare
constituie o aplicare a principiului ne bis in idem, aşa cum a fost reglementat şi în
cuprinsul art.54 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen 367 ,
presupunând nu doar existenţa unei condamnări definitive pentru aceleaşi fapte, ci
şi executarea acesteia.
b) un al doilea motiv de refuz obligatoriu de executare se referă la situaţia în
care infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de
amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa
de a urmări acea infracţiune.
Aşa cum s-a menţionat în doctrină368, pentru a ne afla în prezenţa acestui
motiv obligatoriu de refuz al executării mandatului european de arestare, trebuie
întrunite două condiţii cumulative:
 autorităţile române să aibă, potrivit legii române, competenţa de a urmări
acea infracţiune;
 infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită
de amnistie în România.
c) al treilea motiv de refuz obligatoriu de executare, este atunci când
persoana supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită
vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate
cu legea română369.

366
Art.88, alin.(1) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, modificată şi completată prin Legea nr.224/2006.
367
Art.54 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen: “O persoană în privinţa
căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă într-o Parte Contractantă, nu poate fi urmărită pentru
aceleaşi fapte de o altă Parte Contractantă, cu condiţia ca, în caz de condamnare, hotărârea să fi
fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată potrivit legii Părţii
Contractante care a pronunţat condamnarea.“
368
Tudor, Georgiana ; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice
şi practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 120.
369
Refuzul executării unui mandat european de arestare se impune numai în cazul în care persoana
supusă acestuia nu a împlinit vârsta de 14 ani.

141
În referire la acest motiv de refuz al executării mandatului european de
arestare, unii autori370 au arătat faptul că boala psihică a persoanei solicitate, ce
poate determina înlăturarea în final a răspunderii penale ca urmare a
iresponsabilităţii, nu constituie un motiv de refuz la predare, aceasta urmând a fi
invocată drept cauză de înlăturare a răspunderii penale în statul emitent, conform
legislaţiei sale. Iresponsabilitatea nu este asimilată cu vârsta, care este explicit
indicată ca motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.
Totodată, autoritatea judiciară română de executare poate refuza opţional
executarea mandatului european de arestare în următoarele situaţii371:
 când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este
supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat
mandatul european de arestare;
 când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei
pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate,
dacă persoana solicitată este cetăţean român şi aceasta declară că refuză să
execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent372;
 când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată
definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al UE,
cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să
fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori
infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii
statului de condamnare;
 când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit
legii române, sunt comise pe teritoriul României373;
 când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara
teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor
fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;
 când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se
întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate
s-au prescris374, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române375;

370
Tudor, Georgiana ; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice
şi practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 126.
371
Art.88, alin.(2) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, modificată şi completată prin Legea nr.222/2008.
372
În litera şi spiritul deciziei-cadru, potrivit legii române, simpla deţinere a cetăţeniei române de
către persoana solicitată nu constituie un motiv de refuz al predării.
373
Potrivit dispoziţiilor art.142, alin.(2) Cod Penal, „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul
ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act
de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii”.
374
Împlinirea termenului de prescripţie se apreciază în raport de momentul primirii mandatului
european de arestare. În relaţiile cu statele membre UE care au făcut declaraţii cu privire la aplicarea
mandatului, prescripţia se raportează doar la legislaţia statului de executare.
375
Aşa cum se poate observa, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei constituie un
motiv opţional de refuz al predării, care ar putea fi pusă în discuţie doar în situaţia în care faptele
care fac obiectul mandatului european de arestare ar fi fost de competenţa autorităţilor române.

142
 când o autoritate judiciară română competentă a decis fie să nu înceapă
urmărirea penală, fie încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire
penală sau clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul de
arestare european, sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre
definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri.
De asemenea, prin Decizia-Cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 29
februarie 2009376, în cuprinsul Deciziei-cadru 2002/584/JAI a fost introdus un nou
articol, art.4a, care prevede faptul că „autoritatea judiciară de executare poate
refuza executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei
pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost
prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunţată decizia, cu
excepţia cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în
conformitate cu alte cerinţe procedurale definite în legislaţia naţională a statului
membru emitent:
(a) în timp util:
 fie a fost citată personal şi, prin urmare, informată cu privire la data
şi locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunţată
decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială
cu privire la data şi locul stabilite pentru respectivul proces, în aşa
fel încât s-a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut
cunoştinţă de procesul stabilit; şi
 a fost informată că poate fi pronunţată o decizie în cazul în care nu
se prezintă la proces;
sau
(b) având cunoştinţă de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost
numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces şi
a fost într-adevăr apărată de avocatul respectiv la proces;
sau
(c) după ce i s-a înmânat decizia şi a fost informată în mod expres cu
privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, în cadrul căreia
persoana are dreptul de a fi prezentă şi care permite ca situaţia de fapt a cauzei,
inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată şi care poate conduce la desfiinţarea
deciziei iniţiale:
 a indicat în mod expres că nu contestă decizia;
 nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în
intervalul de timp corespunzător;
 sau
 (d) nu i s-a înmânat personal decizia, însă:

376
Decizia-Cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 29 februarie 2009, de modificare a Deciziilor-
cadru 2002/584/JAI, 2005/214/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI şi 2008/947/JAI, de consolidare a
drepturilor procedurale ale persoanelor şi de încurajare a aplicării principiului recunoaşterii
reciproce cu privire la deciziile pronunţate în absenţa persoanei în cauză de la proces.

143
 i se va înmâna decizia personal şi fără întârziere după predare şi va
fi informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea
cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi prezentă şi
care permite ca situaţia de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie
reexaminată şi care poate conduce la desfiinţarea deciziei iniţiale;
 şi
 va fi informată cu privire la intervalul de timp în care trebuie să
solicite rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac, astfel
cum se menţionează în mandatul de arestare european relevant”.
În ceea ce priveşte transpunerea art.2, alin.(2) şi (4) din decizia-cadru,
realizată prin art.85 din Legea nr.302/2004, se impun unele aprecieri particulare.
Desigur, cele 32 de infracţiuni prevăzute de alin.(2) al art.2 din decizia-cadru, care
conduc la predarea în baza unui mandat european de arestare fără verificarea
prealabilă a dublei incriminări a faptei au fost preluate ca atare377 în art.85. Astfel,
este imperativ ca în cazul în care mandatul european de arestare este emis pentru
una din cele 32 de infracţiuni să nu se mai verifice incriminarea în legea penală
română şi să se acorde predarea378.
În ceea ce priveşte transpunerea alin.(4) al art.2 din decizia-cadru, potrivit
căruia pentru alte infracţiuni decât cele 32 menţionate la alin.(2), statele membre ale
UE pot subordona predarea condiţiei dublei incriminări, legiuitorul român a lăsat la
aprecierea instanţei, de la caz la caz, să refuze executarea unui mandat european de
arestare motivat de absenţa dublei incriminări, deşi decizia-cadru ar fi permis
impunerea acestei condiţii chiar de către legiuitor. Astfel, art.85, alin.(2) din legea
internă prevede că „..predarea este subordonată condiţiei ca faptele care motivează
emiterea mandatului european să constituie infracţiune potrivit legii române,
independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia”.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar cu privire la admisibilitatea cererii de executare a mandatului
european de arestare, emisă anterior datei aderării României la UE, dar transmisă
autorităţilor judiciare române după această dată. Astfel, unele instanţe au respins
solicitările autorităţilor judiciare străine de executare a mandatelor europene de
arestare, emise anterior datei aderării României la UE. Alte instanţe, dimpotrivă, au
respins solicitările autorităţilor judiciare străine de executare a mandatelor europene
de arestare, emise anterior datei aderării României la UE379.
O modificare importantă pentru eliminarea definitivă a unor probleme care
au apărut, e drept mai ales în prima parte a anului 2007, privind executarea
mandatelor europene de arestare emise anterior datei de 1 ianuarie 2007, este cea a
alin.(1) al art.108 din Legea nr.302/2004, care în prezent are următorul cuprins:

377
Iniţial, din păcate, a existat o eroare de traducere în ceea ce priveşte infracţiunea de „racketing
and extorsion”, care a fost tradusă ca „deturnare de fonduri”.
378
Radu, Florin-Răzvan, Principalele instrumente juridice ale Uniunii Europene în domeniul
extrădării şi predării infractorilor, în Revista „Dreptul” nr.9/2007.
379
A se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.3 din 21 ianuarie 2008, publicată în
„Monitorul oficial al României”, partea I, nr.868 din 22 decembrie 2008.

144
„Dispoziţiile prezentului titlu se aplică mandatelor europene de arestare primite de
autorităţile române ulterior intrării sale în vigoare, chiar dacă se referă la fapte
anterioare acestei date”380.
Tranzitul, în decursul timpului, a constituit un permanent subiect de discuţii
şi analize între statele europene. Potrivit dispoziţiilor legale, tranzitul pe teritoriul
României al unei persoane, în vederea executării unui mandat european de arestare,
se acordă la cererea statului emitent381, care trebuie să prezinte următoarele date:
existenţa unui mandat european de arestare; identitatea şi cetăţenia persoanei care
face obiectul mandatului european; încadrarea juridică a faptei; descrierea
împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv data şi locul.
Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit Ministerului Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti, care le înaintează, de îndată, Curţii de Apel Bucureşti.
După primirea cererii, Curtea, în complet format din 2 judecători ai Secţiei penale,
se pronunţă cu privire la cererea de tranzit, în ziua primirii acesteia, prin încheiere
dată în camera de consiliu382.
Predarea persoanelor care se bucură de imunitate în România, este
reglementată în cadrul art.105 din Legea nr.302/2004. Astfel, textul de lege prevede
că, atunci când persoana la care se referă mandatul european de arestare se
bucură de imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita fără
întârziere autorităţii competente ridicarea acestui privilegiu.
Imunitatea este o garanţie juridică a exercitării nestânjenite de către
persoanele care se bucură de acest drept, a activităţii lor. Ea nu trebuie interpretată
ca o înlăturare a răspunderii pentru încălcarea legilor, ci ca o măsură de protecţie
împotriva eventualelor abuzuri sau presiuni.
Dispoziţiile legale referitoare la persoanele care se bucură de imunitate în
România se regăsesc în Constituţia României 383 . Astfel, în cadrul art.72 din
Constituţie, este prevăzută imunitatea parlamentară, potrivit căreia deputaţii şi
senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură
cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot
fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte,
după ascultarea lor384. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai

380
Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11 noiembrie 2008, adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
381
Cererea şi informaţiile prevăzute de lege nu trebuie prezentate în cazul tranzitului aerian fără
escală, cu excepţia cazului în care s-ar produce o aterizare forţată.
382
Încheierea este definitivă şi se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care informează de îndată
statul emitent.
383
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată
în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003; republicată, cu
reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, în „Monitorul oficial al
României”, partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003.
384
Art.72, alin.(3) din Constituţia României: „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii
pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele
Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există
temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.

145
de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de
judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceste reguli ocrotesc
parlamentarii împotriva unor abuzuri, unor urmăriri judiciare nejustificate,
arbitrare, declanşate de către executiv sau adversari385.
Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de imunitate.
Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind imunitatea
parlamentarilor, din interpretarea legii fundamentale reiese faptul că dispoziţiile
privind imunitatea parlamentară sunt aplicabile şi în cazul inviolabilităţii persoanei
Preşedintelui.
O a treia imunitate, mult mai restrânsă decât cele precedente, se referă la
membrii Guvernului şi vizează numai faptele comise în exerciţiul funcţiunii lor386.
Astfel, potrivit prevederilor art.109, alin.(2) din Constituţia României, numai
Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage
suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Potrivit dispoziţiilor Codului Penal român, legea penală nu se aplică
infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de
alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse
jurisdicţiei penale a statului român.
Imunitatea de jurisdicţie penală este unanim admisă în legislaţiile penale
moderne şi presupune că infracţiunile săvârşite de către reprezentanţii diplomatici
străini nu vor fi judecate după legea penală a statului unde sunt acreditaţi387.
Dacă ridicarea imunităţii este de competenţa unui alt stat sau a unei
organizaţii internaţionale, cererea de ridicare a acestui privilegiu va fi formulată
de autoritatea judiciară care a emis mandatul european de arestare. Autoritatea
judiciară de executare a mandatului european de arestare va comunica această
împrejurare autorităţii judiciare emitente.
Referitor la această împrejurare, imunitatea membrilor Parlamentului
European este reglementată de Protocolul privind privilegiile şi imunităţile
Comunităţilor Europene. Acesta prevede că membrii Parlamentului European se
bucură de aceeaşi imunitate ca şi parlamentarii naţionali şi, aflaţi pe teritoriul altui
stat membru al UE, au imunitate faţă de eventuale măsuri de detenţie sau imunitate
jurisdicţională. În orice caz, membrii au imunitate atunci când călătoresc spre sau
385
Muraru, Ioan; Tănăsescu, Simina, Drept constituţional şi instituţii politice (ediţia a X-a revăzută
şi completată), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 467.
386
Boroi, Alexandru; Nistoreanu, Gheorghe, op.cit., pag. 59.
387
În afară de reprezentanţii diplomatici, se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi alte persoane
prevăzute în convenţiile internaţionale, respectiv: şefi de state, şefi de guverne, miniştrii de externe,
personalul tehnic şi administrativ din cadrul misiunilor diplomatice, reprezentanţi ONU, agenţi
consulari, care au doar o imunitate parţială în legătură cu actele săvârşite în îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu consulare. A se vedea pentru detalii Mitrache, Constantin; Mitrache, Cristian, Drept
penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 2002, pag. 58.

146
dinspre Parlament. Imunitatea este ridicată atunci când un membru este surprins
comiţând fapte penale. Imunitatea parlamentară poate fi, de asemenea, ridicată doar
de către Parlamentul European, la cererea autorităţilor legale din statele membre,
permiţând astfel respectivilor membri să se înfăţişeze în faţa unei instanţe388.
De asemenea, imunitatea diplomatică reprezintă inviolabilitatea juridică de
care se bucură reprezentanţii diplomatici. Conform prevederilor Convenţiei de la
Viena din 18 aprilie 1961 389 , cu privire la relaţiile diplomatice, imunitatea
diplomatică presupune: imunitatea de jurisdicţie, inviolabilitatea personală a
reprezentanţilor diplomatici şi a membrilor familiilor acestora 390 , inviolabilitatea
clădirilor reprezentanţei diplomatice, inviolabilitatea mijloacelor de transport
aparţinătoare reprezentanţei diplomatice şi inviolabilitatea corespondenţei oficiale a
misiunii diplomatice.
Imunitatea de jurisdicţie penală recunoscută personalului diplomatic ori
altor persoane prin convenţiile internaţionale nu le pune pe acestea la adăpost de
răspunderea penală la care pot fi supuse în statele cărora aparţin. Astfel, statul unde
reprezentantul altui stat se bucură de imunitate de jurisdicţie penală are la îndemână
alte mijloace de drept internaţional pentru a atrage atenţia statului acreditar asupra
activităţii infracţionale a reprezentantului său, declarându-l „persona non grata” şi
obligat să părăsească teritoriul ţării391.
Legea mai prevede că, în timpul în care cererea de retragere a imunităţii este
în curs de soluţionare, autoritatea judiciară de executare a mandatului european de
arestare va lua măsurile pe care le consideră necesare pentru a garanta predarea
efectivă când persoana a încetat să se mai bucure de privilegiul imunităţii. În
această împrejurare, termenele prevăzute de lege încep să curgă de la data când
autoritatea judiciară de executare a fost informată despre ridicarea sau retragerea
imunităţii.
Când persoana la care se referă mandatul european de arestare a ajuns în
România, ca urmare a extrădării dintr-un stat terţ care nu este membru al UE, iar
predarea este limitată la infracţiunea pentru care s-a acordat, termenele prevăzute de
lege încep să curgă din momentul în care autorităţile statului care a extrădat
persoana urmărită îşi dau acordul ca regula specialităţii să rămână fără efect, iar
persoana poate fi predată statului emitent al mandatului european. Până la luarea
deciziei, autoritatea judiciară de executare va lua măsurile necesare pentru a se
efectua predarea, dacă este cazul.

388
Corbett, Richard; Jacobs, Francis; Shackleton, Michael, Parlamentul European, Editura
Monitorul Oficial, Bucuresti, 2007.
389
România a aderat la Convenţie prin Decretul Consiliului de Stat nr.566/1968, publicat în
Buletinul Oficial nr.89 din 8 iulie 1968.
390
Potrivit art.29 din Convenţia la Viena din 18 aprilie 1961, „persoana agentului diplomatic este
inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditar îl
tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice
atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale”.
391
Mitrache, Constantin; Mitrache, Cristian, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură
şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 2002, pag. 59.

147
6.2. Procedura punerii în executare a mandatului european de arestare

Procedura punerii în executare a unui mandat european de arestare transmis


autorităţilor judiciare române parcurge următoarele etape:
a) verificarea de către procuror a condiţiilor de formă şi fond pe care
trebuie să le îndeplinească mandatul european de arestare392
În ceea ce priveşte procedura de executare a mandatului european de
arestare, pentru a elimina inconvenientul reprezentat de situaţiile în care curţile de
apel, ca autorităţi judiciare de executare, fiind sesizate direct de autorităţile
judiciare emitente străine cu un mandat european de arestare constituia dosar, fixau
termen de judecată, ca în cele din urmă să se constate că persoana solicitată nu se
mai află pe teritoriul României, precum şi, în general, pentru a facilita procedura de
executare a mandatului european de arestare, prin Legea nr.222/2008 au fost
introduse noi articole în Legea nr.302/2004 (art.881-883) care reglementează o serie
de proceduri prealabile, care măresc rolul procurorului în procedura de executare a
mandatelor europene de arestare, ţinând în acelaşi timp seama de imperativul
respectării drepturilor fundamentale ale omului, noua procedură astfel introdusă
fiind în spiritul altor legislaţii naţionale de transpunere a deciziei-cadru. În acelaşi
sens este şi desemnarea parchetelor de pe lângă curţile de apel ca autorităţi
primitoare ale mandatelor europene de arestare (art.78, alin.21)393.
În termen de 24 de ore de la primirea unui mandat european de arestare sau
a unei semnalări în Sistemul Informatic Schengen, procurorul desemnat de
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel verifică dacă mandatul
european de arestare este însoţit de o traducere în limba română sau în una dintre
limbile engleză sau franceză. În cazul în care mandatul nu este tradus în niciuna
dintre limbile acceptate, parchetul solicită autorităţii judiciare emitente remiterea
traducerii. Dacă mandatul este tradus în limba engleză sau limba franceză,
procurorul competent trebuie să ia măsurile necesare pentru efectuarea traducerii în
limba română, în termen de cel mult 2 zile.
În continuare, procurorul verifică dacă mandatul european de arestare
conţine informaţiile prevăzute de lege, iar atunci când constată faptul că mandatul
european de arestare nu cuprinde aceste informaţii, solicită de urgenţă autorităţii
judiciare emitente completarea informaţiilor, fixând totodată un termen limită
pentru primirea acestora394.

392
În reglementarea precedentă, până la apariţia Legii nr.222/2008, instanţa era competentă să
verifice condiţiile de fond şi formă ale mandatului european de arestare. Astfel, de îndată ce curtea
de apel primea un mandat european de arestare sau o semnalare în Sistemul Informatic Schengen,
preşedintele secţiei penale repartiza cauza unui complet format din doi judecători. Instanţa verifica
dacă mandatul european de arestare conţinea informaţiile prevăzute de lege, iar atunci când constata
faptul că informaţiile comunicate de statul emitent erau insuficiente, solicita de urgenţă autorităţii
judiciare emitente informaţiile suplimentare necesare, fixând totodată un termen limită pentru
primirea acestora.
393
Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11 noiembrie 2008, adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
394
Mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare ale unui stat membru al UE se
supune verificării condiţiilor de formă şi de fond prevăzute atât de normele comunitare, cât şi de cele
impuse de dreptul intern.

148
Sub aspectul condiţiilor de formă, este obligatorie pentru autoritatea
judiciară solicitată verificarea cerinţelor legale relative la 395 : individualizarea
autorităţii judiciare solicitante, competentă potrivit legii statului emitent; forma
mandatului, potrivit Deciziei-cadru şi legii române; emiterea mandatului într-o
limbă oficială desemnată de norma comunitară sau, după caz, în limba română;
corecta identificare a persoanelor solicitate la predare; conţinutul minim de
informaţii privind motivele care au determinat emiterea mandatului european de
arestare, printre care prezentarea pe scurt a stării de fapt şi a încadrării judiciare;
menţiunile impuse conţinutului mandatului european de arestare de norma
comunitară şi dreptul intern.
La capitolul condiţii de fond, autoritatea judiciară solicitată verifică
incidenţa, respectiv absenţa cauzelor de nepredare a persoanei solicitate la
extrădare, potrivit dreptului intern şi dreptului comunitar.
Atunci când o autoritate judiciară română primeşte un mandat european de
arestare, dar nu este competentă să îl soluţioneze, transmite mandatul autorităţii
judiciare de executare competente şi informează despre acesta autoritatea judiciară
emitentă.
b) luarea măsurilor necesare de către procuror pentru identificarea,
căutarea, localizarea şi prinderea persoanei solicitate
Dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile necesare şi este
tradus, procurorul poate pune în aplicare dispoziţiile Codului de Procedură Penală
referitoare la procedura specială a dării în urmărire396.

395
Sentinţa penală nr.13/PI din 2 februarie 2007 a Secţiei Penale din cadrul Curţii de Apel
Timişoara.
396
Este de reţinut faptul că textul de lege nu face referire directă la aportul unităţilor de poliţie în
vederea identificării persoanei solicitate, acesta fiind subînţeles. Astfel, activitatea de urmărire,
depistare şi identificare a acestor categorii de persoane este desfăşurată de către organele de poliţie
care au primit solicitarea de la parchetul de pe lângă curtea de apel competentă teritorial. La nivel
naţional, primele mandate europene de arestare au fost puse în practică în cursul lunii ianuarie 2007,
ca urmare a eforturilor comune depuse de poliţiştii francezi şi români. Astfel, s-a reuşit anihilarea
unui grup infracţional format din 6 cetăţeni români, cu domiciliul în Sepreus, judeţul Arad, care
acţiona pe teritoriul Franţei. În perioada august-septembie 2006, prin comiterea mai multor furturi
de materiale metalice (cabluri de cupru), cetăţenii români au prejudiciat o firmă franceză cu peste
200.000 de euro. Poliţiştii care au lucrat la acest caz au stabilit că grupul de români sustrăgea
cablurile din cupru şi ulterior le vindea unui francez care deţinea o societate de reciclare a acestor
metale. Doi dintre cetăţenii români implicaţi în aceste furturi, dar şi cetăţeanul francez, au fost
reţinuţi de către autorităţile franceze, iar ceilalţi cinci au reuşit să fugă, întorcându-se în România.
Ofiţerii Serviciul de Investigaţii Criminale din cadrul IJP Arad au efectuat, la data de 25 octombrie
2006, primele cercetări şi investigaţii cu privire la cei patru suspecţi din comuna Sepreus, iar în data
de 23 ianuarie 2007 împotriva celor patru, respectiv: M. Dan Petru, de 38 ani, B. Traian, de 38 ani,
M. Viorel, de 29 ani şi S. Petru, de 20 ani, autorităţile franceze au formulat o comisie rogatorie şi au
emis mandate europene de arestare, pentru comiterea faptelor descrise mai sus. Astfel, la data de 23
ianuarie 2007, lucrători din cadrul IJP Arad, ai Serviciului de Combatere a Criminalităţii Organizate
Arad şi procurori din cadrul D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Arad cu sprijinul B.C.C.O. Timisoara, şi
cu participarea ofiţerului de legătură francez şi a doi ofiţeri din cadrul Jandarmeriei Franceze au
organizat o acţiune pe raza comunei Sepreus, judeţul Arad. Ca urmare a celor şapte perchezitii
efectuate simultan, s-a urmărit şi reuşit identificarea şi reţinerea celor patru suspecţi din comuna

149
Conform opiniei exprimate de un autor român 397 , urmărirea reprezintă o
activitate complexă, informativ-operativă, criminalistică şi de cercetare penală care
se organizează la nivelul tuturor unităţilor de poliţie pentru îndeplinirea unor
dispoziţii procedurale legale.
În situaţia în care în urma verificărilor efectuate se constată că persoana
solicitată se află în circumscripţia teritorială a unui alt parchet, procurorul trimite de
îndată mandatul european de arestare parchetului competent şi informează despre
aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti.
Dacă nu se cunoaşte cu exactitate locul de pe teritoriul României unde se
află persoana solicitată, este necesar ca organele de poliţie să execute sub
supravegherea şi îndrumarea procurorului activităţi preliminare (verificări,
investigaţii, supravegheri operative etc.) care să conducă la localizarea, prinderea şi
arestarea persoanei.
În procedura specială a urmăririi, în scopul localizării şi prinderii
persoanelor împotriva cărora au fost emise mandate europene de arestare, organele
judiciare desfăşoară şi activităţi de cercetare penală, cum ar fi: audierea unor
persoane (martori, favorizatori, complici), administrarea unor probe şi mijloace de
probă (interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin
telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, precum şi alte înregistrări;
reţinerea şi predarea corespondenţei şi obiectelor; percheziţia; ridicarea de obiecte
şi înscrisuri; punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate
acestora etc.).
Urmărirea, localizarea şi prinderea cu operativitate a persoanelor care se
sustrag punerii în executare a mandatului european de arestare creează premisele
necesare rezolvării în timp scurt a cauzelor în care sunt implicate, împiedicându-le
să comită noi infracţiuni sau alte fapte antisociale.
Persoanele urmărite pentru comiterea de infracţiuni şi care se sustrag punerii
în executare a mandatelor reprezintă un pericol real şi concret pentru societatea
civilă, întrucât depun toate eforturile pentru a nu fi localizate şi prinse de organele
judiciare, fiind dispuse să comită infracţiuni dintre cele mai grave pentru a-şi
asigura scăparea. În majoritatea cazurilor, aceste persoane sunt condamnate la
pedepse cu închisoarea sau sunt urmărite deoarece se sustrag măsurii arestării
preventive, deci activitatea lor infracţională a fost probată de organele de urmărire

Sepreus, la domiciliile acestora fiind găsite bunuri şi înscrisuri care completează materialul probator
al autorităţilor franceze. Cei în cauză au fost prezentaţi Procurorului General al Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Timişoara, care a dispus reţinerea lor, mandatele europene de arestare fiind
apoi confirmate de un complet de judecători din cadrul Curţii de Apel Timişoara. Despre această
“premieră”, ofiţerul de legătură al Jandarmeriei Fraceze, care a participat direct alături de poliţiştii
arădeni la instrumentarea acestui caz, a declarat că „în urma acţiunii noastre şi a bunei colaborări
cu organele de poliţie române, precum şi cu lucrătorii de crimă organizată, a luat naştere un spirit
european. Se cunoaşte faptul că nimeni nu se poate ascunde de justiţie, iar aceste persoane vor plăti
acum pentru fapta lor”. Pentru mai multe detalii cu privire la acest caz, a se vedea site-ul
http://www.politiaromana.ro/relatii_publice/detalii.aspx?id=3940
397
Florescu, Bujor, Curs de investigaţii criminale, Editura Concordia, Arad, 2007, pag. 349.

150
penală, iar acest fapt face ca persoanele urmărite să considere că este preţioasă orice
clipă petrecută în libertate, încercând să prelungească oricât de mult este posibil
această condiţie a lor de “fugari”, cunoscând faptul că dacă vor fi prinse de
autorităţile poliţieneşti vor fi încarcerate în penitenciare sau aresturi ale Poliţiei
pentru diferite perioade de timp398.
În perioadele de timp în care se ascund, pentru a nu fi prinse, persoanele
urmărite părăsesc rar imobilele în care locuiesc, nu desfăşoară activităţi cotidiene şi
de cele mai multe ori încearcă să-şi schimbe fizionomia, prin diferite procedee (îşi
modifică tunsoarea, poartă barbă, ochelari etc.). Totodată acestea încearcă să-şi
procure acte de identitate false, cu care să se legitimeze în diferitele situaţii în care
li se cere prezentarea unui act de identitate399.
În cazul în care din verificările efectuate rezultă în mod neîndoielnic că
persoana solicitată nu se află pe teritoriul României, procurorul dispune clasarea,
informând despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti. Astfel, dacă în urma efectuării investigaţiilor şi a dispunerii
măsurilor prevăzute de lege se constată că persoana solicitată nu se află pe teritoriul
României, instanţa română va respinge cererea de punere în executare a mandatului
european de arestare, fără a dispune punerea persoanei respective sub urmărirea
internaţională, deoarece nu există potrivit dispoziţiilor Legii nr.302/2004 nicio
obligaţie legală pentru organele judiciare române de a afla în ce ţară se află
persoana vizată în mandatul european de arestare400.
Exemplificând această ipoteză, la data de 15 februarie 2007, Curtea de Apel
Iaşi a fost sesizată prin Serviciul de Drept Internaţional Public şi Cooperare
Judiciară Internaţională în materie penală privind mandatele europene de arestare
emise pe numele cetăţenilor români G.G., alias P. şi I.P. Prin încheierea de şedinţă
din 16 februarie 2007, s-a dispus trimiterea cauzei la Procurorul General al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi pentru identificarea persoanelor
solicitate, reţinerea şi prezentarea acestora în faţa instanţei, iar la data de 23
februarie 2007 au fost înaintate şi originalele mandatelor europene de arestare
respective, precum şi traducerile acestora. La data de 27 februarie 2007, Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a înaintat Curţii de Apel Iaşi
o adresă conţinând actele efectuate pentru identificarea persoanelor solicitate, din
investigaţii reieşind faptul că persoanele solicitate sunt plecate din ţară de o lună şi
jumătate, iar din verificările efectuate la Punctul de control şi trecere a frontierei
Nădlac a rezultat că persoanele solicitate au intrat în ţară în luna octombrie 2006,
însă sursele de informaţie constată că din luna decembrie 2006 aceste persoane nu
398
Din practica judiciară a reieşit faptul că, prin prisma infracţiunilor comise, persoanele sunt
urmărite cel mai frecvent pentru comiterea infracţiunilor de omor, tentativă de omor, tâlhărie,
infracţiuni la regimul stupefiantelor, infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, lipsire de libertate în mod
ilegal, vătămare corporală gravă etc.
399
Dascălu, Ioan; Dumitrescu, Adrian; Ştefan, Cristian-Eduard, Procedura dării în urmărire,
Editura Sitech, Craiova, 2008, pag. 11.
400
Curtea de Apel Craiova, sentinţa penală nr. 99/2007, citată de Niculeanu, Costel, Sinteză de
practică judiciară a Curţii de Apel Craiova din semestrul al II-lea 2007 în materia mandatului
european de arestare, în Revista „Dreptul” nr. 12/2008, pag. 277.

151
au mai fost văzute. S-a mai constatat că din luna ianuarie 2007 nu se mai pot stabili
date de evidenţă ale intrărilor-ieşirilor persoanelor din România, datorită noilor
prevederi privind libera circulaţie a cetăţenilor din spaţiul Schengen. Raportat la
rezultatele investigaţiilor efectuate, Curtea de Apel Iaşi – ca autoritate judiciară de
executare – a constatat că persoanele solicitate nu se află pe raza teritorială a
instanţei şi, ca atare, imposibilitatea executării mandatelor europene de arestare
privind pe cetăţenii români G.G., alias P. şi I.P., emise de autoritatea judiciară
germană. Faţă de aceste considerente, s-a dispus restituirea originalelor mandatelor
europene de arestare către Procuratura Verden (Germania), ca autoritate judiciară
emitentă401.
c) reţinerea persoanei solicitate
Până la adoptarea Legii nr.222/2008, reglementările Legii nr.302/2004 nu
erau suficient de clare în ceea ce priveşte reţinerea unei persoane în baza unui
mandat european de arestare, astfel încât, după cum şi doctrina recentă remarca402,
în practică, în foarte multe cazuri s-a procedat la luarea acestei măsuri procesuale
pe bază de ordonanţă, însă fără asigurarea apărării, fără ascultarea persoanei
reţinute şi fără a i se aduce acesteia la cunoştinţă fapta pentru care s-a emis
mandatul european de arestare şi încadrarea juridică a acesteia.
În prezent, măsura reţinerii persoanei solicitate poate fi luată de procuror
numai după ascultarea acesteia în prezenţa apărătorului. Măsura reţinerii se dispune
prin ordonanţă motivată şi poate dura cel mult 24 de ore403.
Persoanei reţinute trebuie să i se aducă la cunoştinţă, de îndată, în limba pe
care o înţelege, motivele reţinerii şi conţinutul mandatului european de arestare,
comunicându-i-se totodată o copie a mandatului şi traducerea acestuia404.
Legea nr.222/2008 prevede faptul că persoana reţinută poate solicita să fie
încunoştinţat despre măsura luată un membru de familie ori o altă persoană pe care
o desemnează aceasta405. În mod excepţional, dacă procurorul apreciază că acest
lucru ar afecta executarea mandatului european de arestare emis împotriva
persoanei solicitate sau în cazul în care are cunoştinţă, a unor mandate europene de
arestare emise împotriva altor participanţi la comiterea infracţiunii, procurorul
poate refuza solicitarea.
Având în vedere faptul că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, organele de
poliţie din ţara noastră primesc în vederea punerii în executare mandate europene
de arestare emise de autorităţile judiciare ale altor state, prevederile referitoare la

401
Morar, Ioana-Cristina; Zainea, Mariana, Cooperarea judiciară în materie penală: culegere de
practică judiciară, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008,, pag. 299.
402
Niculeanu, Costel, Aspecte cu privire la natura juridică a reţinerii şi procedura acesteia în cazul
mandatului european de arestare, în Revista „Dreptul” nr.10/2008, pag. 175.
403
În cazul în care persoana solicitată este minor, măsura reţinerii poate dura cel mult 12 ore, putând
fi prelungită, dacă se impune, prin ordonanţă motivată, cu cel mult 8 ore.
404
Deşi textul nu precizează, din interpretarea logică a voinţei legiuitorului rezultă că persoanei
reţinute i se va comunica traducerea mandatului european de arestare în limba sa maternă sau o altă
limbă pe care o înţelege. În lipsa interpretului/traducătorului autorizat pentru limba maternă a
persoanei solicitate sau o altă limbă pe care acesta o înţelege, textul rămâne fără aplicabilitate.
405
Atât cererea, cât şi încunoştinţarea se consemnează într-un proces-verbal.

152
pătrunderea în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum
şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia,
sunt aplicabile şi în cazul executării mandatelor europene de arestare. În acest sens,
datorită dificultăţilor întâmpinate în practica judiciară de organele de poliţie legate
de executarea mandatelor europene de arestare, sunt binevenite modificările aduse
de Legea nr.222/2008, potrivit cărora, în vederea reţinerii persoanei solicitate,
organul competent poate pătrunde în orice locuinţă în care se află persoana
solicitată, fără consimţământul acesteia ori a persoanei căreia îi aparţine ori
foloseşte locuinţa, precum şi în sediul unei persoane juridice, fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia.
Dispoziţiile normative din Legea nr.222/2008 prevăd şi o situaţie de urgenţă
a reţinerii şi arestării persoanei solicitate. Astfel, în mod excepţional, măsura
reţinerii poate fi dispusă pe baza semnalării transmise prin Organizaţia
Internaţională a Poliţiei Criminale Interpol, care nu echivalează cu mandatul
european de arestare. În acest caz, Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională solicită de îndată Biroului Central Naţional Interpol corespondent
transmiterea către parchetul competent, în termen de cel mult 48 de ore de la
reţinerea persoanei solicitate. Atunci când măsura reţinerii a fost luată de organul
de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat, în primele 10 ore de la
reţinere, să prezinte persoana solicitată procurorului desemnat de procurorul general
al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie teritorială a fost
reţinută.
d) sesizarea curţii de apel în vederea arestării şi predării persoanei
solicitate
Modificările aduse prin Legea nr.222/2008 art.89 şi 90 din Legea
nr.302/2004, texte care, de altfel, anterior fuseseră supuse controlului de
constituţionalitate trecând acest test, sunt binevenite, pentru că aşează pe un filon
logic întreaga procedură, clarificând aspectele legate de arestarea persoanei
solicitate, audierea acesteia şi procedura de predare, care fuseseră criticate406.
Procurorul sesizează curtea de apel competentă cu propunerea de luare a
măsurii arestării persoanei solicitate. De îndată ce instanţa este sesizată, cauza se
repartizează în condiţiile legii, unui complet format dintr-un judecător407, pentru a
aprecia asupra luării măsurii arestării şi asupra predării persoanei solicitate408.
Pentru evidenţa activităţii instanţei, Legea nr.222/2008 prevede
obligativitatea întocmirii şi păstrării Registrului privind arestarea şi predarea în
baza mandatelor europene de arestare. În acest registru se vor face următoarele
menţiuni: numărul curent; numele şi prenumele persoanei solicitate; numărul şi data

406
Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11 noiembrie 2008, adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
407
Modificările recente pun, de asemenea, în acord dispoziţiile privind compunerea completului
învestit cu executarea unui mandat european de arestare, cu cel privind extrădarea, prevăzând, în
fapt, că această competenţă revine unui singur judecător.
408
Art.89, alin.(1) şi (2) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, modificată şi completată prin Legea nr.222/2008.

153
adresei parchetului; numărul şi data mandatului european de arestare; autoritatea
judiciară emitentă; numărul dosarului instanţei; data şi soluţia pronunţată; numărul
şi data mandatului intern de arestare; durata arestării, cu indicarea datei la care
începe măsura şi a datei la care expiră; numele şi prenumele judecătorului care a
dispus măsura arestării şi/sau predarea persoanei solicitate; data declarării
recursului, evidenţiindu-se separat împotriva cărei soluţii a fost declarată calea de
atac; data înaintării recursului la instanţa de control judiciar; soluţia instanţei de
recurs, precum şi prelungirile arestării; data comunicării hotărârii asupra predării
autorităţii judiciare emitente, Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi
Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor.
Judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate şi se asigură că
acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului european de arestare sau că a fost
informată despre motivul reţinerii.
Atunci când reţinerea s-a făcut potrivit cazului de urgenţă reglementat de
lege, judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza semnalării
transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale Interpol, arestarea
persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile. În
acest caz, instanţa amână cauza şi fixează un termen de 5 zile pentru prezentarea de
către procuror a mandatului european de arestare însoţit de traducerea în limba
română.
După primirea mandatului european de arestare, judecătorul aduce la
cunoştinţa persoanei solicitate drepturile prevăzute de lege (dreptul de a fi
informată cu privire la conţinutul mandatului, dreptul de a fi asistată de apărător),
precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă,
punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare,
îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.
În raport cu voinţa expresă a persoanei solicitate, exprimată cu prilejul
audierii, procedura executării mandatului european de arestare poate avea un
parcurs diferit: fie o procedură „simplificată”, atunci când există consimţământ la
predare, fie procedura „clasică”, în absenţa acestui consimţământ409.
În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis împotriva unui
cetăţean român, în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă
privativă de libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de
acord să execute pedeapsa sau măsura de siguranţă în statul membru emitent. Dacă
persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa şi dacă nu este incident
vreunul dintre motivele de refuz al executării410, judecătorul se poate pronunţa prin
sentinţă, deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei.

409
http://www.e-juridic.ro/articole/procedura-de-executare-a-mandatului-european-de-arestare-in-
legea-romana-3525.html
410
În cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, despre
consimţământul acesteia se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de către judecător, grefier,
apărător şi persoana solicitată. În acelaşi proces-verbal se va menţiona dacă persoana solicitată a
renunţat sau nu la drepturile conferite de regula specialităţii.

154
Legea română garantează persoanei solicitate, aşa cum a statuat constant şi
Curtea Constituţională, toate drepturile procesuale, aceasta în condiţiile în care
ţinem să precizăm că persoana solicitată are o calitate procesuală diferită de cea a
învinuitului sau inculpatului din procedura penală internă, esenţial fiind ca în
procedura penală din statul emitent să se respecte dreptul la un proces echitabil,
pentru că acolo, în statul emitent, persoana solicitată are calitatea de suspect sau
acuzat 411 . Toate garanţiile procesuale asigurate anterior sunt menţinute şi chiar
întărite prin Legea nr.222/2008, un exemplu în acest sens fiind noul art.90.
Dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea
judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare
continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziţiei
acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de
neexecutare, precum şi eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea412.
Prin intermediul Legii nr.222/2008 s-a soluţionat şi o altă problemă, legată
de necesitatea sau nu a emiterii unui mandat de arestare intern atunci când se
dispune arestarea în baza unui mandat european de arestare, ca titlu pentru
depunerea în arest, precum şi, în caz afirmativ, momentul de la care acesta este pus
în executare în cazul predării amânate. Soluţiile date de legiuitorul român prin
Legea nr.222/2008 sunt, în opinia Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti,
cele corecte, pentru că mandatul european de arestare care este o decizie judiciară
sui generis care înlocuieşte cererea clasică de extrădare, dar care, în ciuda denumirii
simbolic alese de legiuitorul european, nu are natura juridică a unui mandat de

411
Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11 noiembrie 2008, adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
412
Exemplificând, prin sentinţa penală nr.56 din 24 iulie 2007, Curtea de Apel Cluj a respins cererea
de executare a mandatului european de arestare privind persoana solicitată T.G. şi, în baza art.139,
alin.(2) C.proc.pen., a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara. Curtea a reţinut că
Biroul Naţional Interpol Copenhaga a dispus, la data de 21 iulie 2006, urmărirea internaţională a
cetăţeanului român T.G., persoană care a fost localizată la domiciliu. Ministerul de justiţie danez a
emis, la data de 20 iulie 2006, un mandat european de arestare, arătând că sus-numitul a fost arestat
preventiv la 14 februarie 2006 pentru infracţiunile de furt şi fraudă, comise la 11 şi 13 februarie
2006. S-a mai arătat că acesta a reuşit să evadeze la data de 2 iulie 2006. Prin încheierea din 26
aprilie 2007, curtea a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art.79, alin.(1) din Legea
nr.302/2004 şi a solicitat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj să ia
măsurile pentru identificarea, reţinerea şi prezentarea persoanei solicitate, la data de 17 mai 2007,
aceasta fiind adusă în faţa curţii. Persoana solicitată a invocat opoziţia privind identitatea sa,
susţinând că paşaportul pe baza căruia a fost identificată persoana căutată i-a fost furat în anul 2004
şi arătând că nu a fost niciodată în Danemarca. Curtea a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art.90,
alin.(6) din Legea nr.302/2004 şi că sunt necesare verificări şi a dispus faţă de această persoană
măsura obligării de a nu părăsi ţara, solicitând informaţii suplimentare. S-a constatat din raportul de
constatare tehnico-ştiinţifică din 18 iulie 2007, întocmit de IPJ Cluj-Serviciul Criminalistic, că
impresiunile digitale existente pe fişa dactiloscopică AFIS a persoanei prezentate curţii şi
impresiunile digitale prezentate pe fişa dactiloscopică remisă de statul emitent cu datele numitului
T.G. nu aparţin aceleiaşi persoane. A mai reţinut din copiile conforme cu originalul ale fişelor de
pontaj emise de SC A.T.S. SRL Borşa că, din luna februarie 2006, numitul T.G., angajat cu contract
de muncă, a fost la serviciu. În consecinţă, curtea a reţinut că persoana arestată de statul danez nu
este una şi aceeaşi cu cea prezentată curţii în vederea executării mandatului.

155
arestare, pentru că autoritatea judiciară din statul emitent nu ordonă, şi nici nu ar
putea să o facă, arestarea persoanei, ci, aşa cum reiese neîndoielnic din chiar primul
paragraf al formularului mandatului european de arestare, solicită autorităţii
judiciare de executare arestarea şi predarea persoanei solicitate, pe baza principiului
recunoaşterii reciproce a hotărârilor. Aceasta nu exclude ca în unele state, precum
Ungaria, să se echivaleze mandatul european de arestare cu mandatul intern, dar
pentru aceasta este nevoie de o prevedere procedurală corespunzătoare în dreptul
intern413.
În literatura de specialitate 414 s-a menţionat faptul că numai mandatul
european de arestare emis de statul solicitant nu este suficient pentru arestarea
persoanei solicitate, arestare dispusă prin încheiere de către instanţa statului
solicitat, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată. Astfel, se
procedează la emiterea unui mandat de arestare în vederea predării. Procedându-se
în acest fel, s-a ajuns la complicarea procedurii de predare şi nu la simplificarea
acesteia, care este, de fapt, scopul instituirii mandatului european de arestare.
Instanţa va verifica periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune
menţinerea arestării în vederea predării, pronunţându-se în acest sens prin încheiere
motivată.
În toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai
după ascultarea persoanei solicitate în prezenţa apărătorului. Durata iniţială a
arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către
statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de zile415.
Măsura arestării dispusă în vederea predării către un stat membru al UE
constituie o măsură privativă de libertate temporară, în acord cu prevederile
Constituţiei României, persoana solicitată având la îndemână toate garanţiile
procesuale specifice unui proces echitabil, cum ar fi posibilitatea invocării unor
motive obligatorii de refuz al executării, ascultarea persoanei arestate, existenţa
posibilităţii de a formula recurs împotriva hotărârii referitoare la arestare416.
În cazul în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune
faţă de aceasta măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziţiile art.145
C.pr.pen. aplicându-se în mod corespunzător. În acest caz, în situaţia în care,
ulterior, instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin
hotărârea de predare se dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării
către autoritatea judiciară emitentă.

413
Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11 noiembrie 2008, adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
414
Mercan, Doru, Aspecte teoretice şi practice referitoare la procedura executării mandatului
european de arestare, articol publicat în Revista “Dreptul” nr.10/2007, pag. 220.
415
Deşi legea nu precizează, arestarea are natura juridică a unei arestări provizorii, până la predarea
persoanei solicitate, urmând ca durata ei să fie dedusă din pedeapsa aplicată.
416
Decizia Curţii Constituţionale nr.583 din 7 iunie 2007 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.89, alin.(5) şi art.90 din Legea nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în „Monitorul oficial al României”,
partea I, nr.422 din 25 iunie 2007.

156
Dacă judecătorul apreciază că în cauză se impune solicitarea de informaţii sau
garanţii suplimentare autorităţii judiciare emitente, amână cauza stabilind un termen
pentru primirea datelor solicitate. Termenul fixat nu poate fi mai mare de 10 zile.
Odată cu completările aduse Legii nr.302/2004 prin intermediul Legii
nr.224/2006, s-au reglementat expres drepturile şi garanţiile procedurale de care se
bucură persoana care face obiectul unui mandat european de arestare.
De asemenea, drepturile persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare
au fost prevăzute expres în Legea nr.222/2008. Astfel, persoana arestată are dreptul:
 să fie informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare;
 să fie asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanţă;
 are dreptul la interpret, asigurat gratuit de către instanţă, dacă nu înţelege
sau nu vorbeşte limba română.
În cuprinsul legislaţiei naţionale s-a reglementat şi situaţia predării
temporare sau luarea declaraţiei persoanei solicitate. Astfel, la solicitarea autorităţii
judiciare emitente a mandatului european de arestare, judecătorul poate dispune
predarea temporară417 a persoanei solicitate sau procedează la audierea persoanei
solicitate.
În cazul în care nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este
solicitată, autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei
declaraţii persoanei solicitate, cu participarea persoanei desemnate de autoritatea
judiciară emitentă, dacă este cazul, în conformitate cu legea statului membru
emitent. Audierea persoanei solicitate se face potrivit prevederilor Codului de
procedură penală român şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre
autorităţile judiciare implicate418.
Având în vedere imperativul respectării termenelor foarte scurte de
executare a unui mandat european de arestare, ţinând seama că uneori aceste
termene nu puteau fi respectate ca urmare a ridicării unor excepţii de
neconstituţionalitate vădit netemeinice doar în scopul tergiversării procedurii, prin
Legea nr.222/2008 s-a introdus un nou art.93, care prevede că judecarea excepţiei
se face cu precădere, în termen de cel mult 45 de zile de la sesizarea Curţii
Constiţutionale419.
În toate cazurile, instanţa se pronunţă asupra executării mandatului european
de arestare prin sentinţă, ţinând seama de toate împrejurările cauzei şi de
necesitatea executării mandatului european de arestare. În termen de cel mult 24 de
ore de la rămânerea definitivă a hotărârii de predare, instanţa va comunica hotărârea
luată autorităţii judiciare emitente, Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi
Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională.

417
În cazul în care s-a acordat predarea temporară, aceasta se efectuează în condiţiile şi pe durata
stabilite de comun acord între autoritatea judiciară emitentă şi cea de executare. În toate cazurile
persoana urmărită va trebui să se întoarcă în România pentru a participa la desfăşurarea procedurii
de predare în baza mandatului european de arestare.
418
În toate cazurile se vor respecta drepturile procesuale ale persoanei urmărite.
419
Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11 noiembrie 2008, adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.

157
6.3. Predarea persoanei solicitate

Decizia-cadru privind mandatul european de arestare foloseşte de regulă


termenul de „predare” şi îl evită pe cel de „extrădare”.
În doctrină s-a arătat că prin “executarea unui mandat de arestare” înţelegem
arestare şi predare, iar prin predare se înţelege transferul fizic al unei persoane
dintr-un loc în altul. În contextul Deciziei-cadru, predarea are semnificaţia de
transfer fizic al unei persoane dintr-un stat membru UE în altul420.
În lucrarea sa “Mandatul european de arestare: Revoluţia în extrădare?”,
Michael Plachta 421 subliniază că noţiunea de „predare” folosită în Decizia-cadru
este o denumire eronată, iar procedura bazată pe mandatul european de arestare nu
aduce o formă calitativă nouă a cooperării internaţionale; aceasta este de fapt
extrădarea sub o denumire diferită. Acest autor critică folosirea termenului de
„predare” – care ar trebui folosit în opinia sa doar în raport cu Curtea Penală
Internaţională – de către Consiliu.
Art.28 din decizia-cadru foloseşte termenii de „predare sau extrădare
ulterioară” şi subliniază în paragraful 4 că o predare este limitată la procedurile
dintre statele membre, în timp ce în raport cu celelalte state, Decizia-cadru vorbeşte
de „extrădare” în ceea ce priveşte transferul fizic al unei persoane în vederea
judecării acesteia. Am putea considera suficientă această distincţie făcută de art.28
între predare şi extrădare? Ar trebui oare ca procedurile dintre statele membre UE
să fie considerate diferite de procedurile extrădării? Stefano Manacorda consideră
că în acest moment există două abordări diferite legate de Decizia-cadru privind
mandatul european de arestare: una minimalistă, care tinde să consolideze
elementele de continuitate în raport cu documentele legale vechi şi, în acelaşi timp,
are în vedere inovaţiile doar în lumina unei dimensiuni de procedură. În schimb,
abordarea maximalistă caută să accentueze noile elemente ale Deciziei-cadru la fel
ca şi implicaţiile relevante legate de dreptul penal internaţional. Acest jurist adoptă
curentul minimalist şi, astfel, nu consideră conceptul de „predare” ca fiind ceva
nou, ci mai degrabă ca o îmbunătăţire a documentelor tradiţionale privind
„extrădarea”422.
Condiţiile de predare în baza unui mandat european de arestare şi regulile de
predare în noul sistem sunt similare cu cele din sistemul clasic de extrădare. Astfel,
condiţiile privitoare la persoană, la fapte, la pedeapsă şi motivele obligatorii şi
facultative de refuz al predării sunt, în general, aceleaşi (de exemplu, limita minimă
a pedepsei, de cel puţin 12 luni, regula dublei incriminări), ca şi procedura în faţa
420
Stănilă, Laura-Maria, Mandatul european de arestare. Problematica implementării deciziei-
cadru nr.584/13.06.2002 în statele membre ale Uniunii Europene, Centrul de Cercetări Juridice
Fundamentale Craiova, Revista de ştiinţe juridice nr.2/2007, pag. 97.
421
http://www.justice.org.uk/images/pdfs/eurplachta.pdf.
422
Manacorda, Stefano, Le mandat d’arret europeen et l’harmonisation substantielle: le
rapprochement des incriminations, in L’integration penale indirecte. Interactions entre droit penal et
cooperation judiciaire au seind de l’Union Europeenne, Societe de legislation comparee, vol.10,
Paris, P.U.F., 2005, pag. 46. A se vedea şi site-ul
http://drept.ucv.ro/RSJ/Articole/2007/RSJ2/011Stanila.pdf.

158
autorităţii judiciare competente solicitate şi garanţiile procesuale conferite
persoanei care face obiectul unei cereri de predare în baza unui mandat european de
arestare423.
În timp ce sistemul clasic al extrădării poate dura în timp mai multe luni sau
chiar mai mulţi ani, decizia-cadru impune termene clare pentru executarea
mandatelor europene de arestare de către autoritatea de executare424.
Astfel, art.17 din Decizia-Cadru prevede următoarele aspecte referitoare la
termenele şi procedurile pentru decizia de executare a mandatului european de
arestare:
 Un mandat european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de
urgenţă.
 În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă
privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10
zile de la data consimţământului menţionat anterior.
 În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului
european de arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării
persoanei căutate.
 În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi
executat în termenele prevăzute în cuprinsul deciziei-cadru, autoritatea
judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă
despre aceasta, indicând motivele. Într-un astfel de caz, termenele pot fi
prelungite cu 30 de zile suplimentare.
De asemenea, potrivit art.23, alin.(2) din Decizia-Cadru, persoana căutată
este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale privind
executarea mandatului european de arestare.
Prin urmare, atunci când statul membru de executare este de acord să
execute un mandat european de arestare, predarea ar trebui să aibă loc efectiv într-
un termen maxim de 100 de zile de la data la care persoana a fost arestată.
De asemenea, potrivit prevederilor deciziei-cadru, cât timp nicio decizie
definitivă privind executarea mandatului european de arestare nu este luată de
autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt îndeplinite condiţiile
materiale necesare unei predări efective a persoanei.
La nivel naţional, noile prevederi legislative adoptate de statul român au
condus la simplificarea procedurii de predare a cetăţenilor români către statele în
care au comis infracţiuni, un număr important de astfel de proceduri fiind deja
finalizate, iar previziunile pentru perioada următoare arată că numărul cetăţenilor
predaţi va creşte spectaculos425.

423
Radu, Florin-Răzvan, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi
juridică, în Revista „Dreptul” nr.2/2006, pag. 202.
424
Long, Nadja, Implementation on the european arrest warrant and joint investigation teams at EU
and national level. Study, European Parliament's Committee on Civil Liberties, Justice and Home
Affairs, 2009, pag. 13.
425
www.sppcbt.ro/.../6.%20Centrul%20de%20Cooperare%20Politieneasca%20Internationala.doc

159
Predarea persoanei solicitate se realizează de către CCPI, cu sprijinul
unităţii de poliţie pe raza căreia se află locul de detenţie, în termen de 10 zile de la
rămânerea definitivă a hotărârii de predare426.
Biroul Naţional Interpol coordonează activitatea de predare a persoanei
solicitate în străinătate. După ce primeşte de la instanţa competentă sentinţa penală
definitivă prin care a fost admisă predarea persoanei solicitate, Biroul Naţional
Interpol transmite un mesaj biroului central naţional corespondent prin care solicită
statului solicitant deplasarea unei escorte în România pentru efectuarea predării (în
termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a sentinţei).
De asemenea, Biroul Naţional Interpol informează curtea de apel
competentă cu privire la data stabilită pentru predare, precum şi unitatea de poliţie
în raza căreia se află arestată persoana solicitată, pentru a asigura măsurile tehnice
şi organizatorice de predare la aeroport sau la alt punct de trecere a frontierei.
După realizarea efectivă a predării persoanei solicitate, se comunică de
îndată atât curţii de apel competente, cât şi Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti, data la care a avut loc predarea.
Dacă, din motive independente de voinţa unuia dintre statele emitente sau
de executare, predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare
implicate vor intra imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest
caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită.
În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive
umanitare serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că
predarea va periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate.
Executarea mandatului european de arestare va avea loc imediat ce aceste motive
încetează să existe. În acest sens, autoritatea judiciară de executare va informa de
îndată autoritatea judiciară emitentă şi împreună vor conveni o nouă dată de
predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată
astfel convenită.
În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca
persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în
libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al
executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte.
Când persoana urmărită este urmărită penal sau judecată de autorităţile
judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european
de arestare, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus
executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau
până la executarea pedepsei. În această situaţie, dacă autoritatea judiciară emitentă
o solicită, autoritatea judiciară de executare română poate dispune predarea
temporară a persoanei urmărite, în condiţiile stabilite printr-un acord încheiat în
scris cu autoritatea judiciară emitentă.

426
Aceste prevederi reprezintă transpunerea art.23 din decizia-cadru, care reglementează faptul că
„persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autorităţile
implicate. Aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale privind
executarea mandatului european de arestare”.

160
6.4. Efectele predării

În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare


română va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de
libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de
arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranţă care se
va aplica.
În conformitate cu dispoziţiile art.26 din Decizia-Cadru, unul dintre
principalele efecte ale predării persoanei solicitate este constituit de computarea
detenţiei executate în statul membru de executare. Astfel, statul membru emitent
al mandatului european de arestare compută din durata totală a privării de libertate
care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenţie
rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a
condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranţă privativă de libertate. În acest
scop, toate informaţiile privind durata detenţiei persoanei căutate pe baza
mandatului european de arestare sunt transmise de autoritatea judiciară de executare
sau de autoritatea centrală autorităţii judiciare emitente în momentul predării
persoanei solicitate.
Ca şi în cazul extrădării, executarea mandatelor europene de arestare este
supusă regulii specialităţii. Regula specialităţii este o garanţie acordată de legea
română în favoarea persoanei solicitate, fiind reglementată în art.100 din Legea
nr.302/2004. Această regulă impune, în principiu, ca arestarea persoanei să se facă
numai pentru fapta pentru care a fost emis mandatul european de arestare.
Potrivit prevederilor legii, consimţământul pentru urmărirea, judecarea,
condamnarea sau deţinerea unei persoane de către autorităţile române pentru alte
fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se
prezumă că a fost dat de către acele state membre care au transmis o notificare în
acest sens Secretariatului general al Consiliului UE, dacă autoritatea judiciară de
executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare.
În ceea ce priveşte situaţia persoanei predate autorităţilor române, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege, aceasta nu va putea fi urmărită, judecată sau
privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru
de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va
prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de
informaţiile prevăzute de lege.
În relaţia cu alte state membre decât cele care au transmis o notificare în
acest sens Secretariatului general al Consiliului UE, consimţământul autorităţii
judiciare române de executare este necesar. În acest sens, judecătorul competent se
pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor,
în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere
garanţiilor la care se referă art.87 din Legea nr.302/2004.
Dispoziţiile menţionate anterior nu se aplică atunci când intervine una dintre
următoarele circumstanţe:

161
a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii
judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării;
b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula
specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale. Declaraţia de
renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a
statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern
al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Renunţarea
la regula specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză
asupra consecinţelor acesteia;
c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-
a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la
punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate;
e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de
libertate sau o măsură de siguranţă.
Predarea sau extrădarea ulterioară a persoanei care a făcut obiectul
mandatului european de arestare, strâns legate de regula specialităţii, sunt
reglementate de art.102-104 din Legea nr.302/2004427.
Consimţământul la predarea de către statul român către un alt stat membru a
unei persoane solicitate în baza unui mandat european de arestare pentru alte fapte
comise anterior predării sale se prezumă că a fost dat de către acele state membre
care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general al Consiliului UE,
dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare.
În orice caz, consimţământul autorităţii judiciare române de executare la
predarea ulterioară a persoanei solicitate de către un stat membru emitent către un
alt stat nu este necesar dacă persoana solicitată:
a) având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, nu a
făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau
s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
b) a consimţit să fie predată unui stat membru, altul decât statul de
executare, în baza unui mandat european de arestare. Consimţământul se exprimă în
faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent şi se consemnează
într-un proces-verbal întocmit conform dreptului intern al acestuia. Persoana
urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Consimţământul trebuie exprimat
în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor sale;
c) renunţă la regula specialităţii, în conformitate cu dispoziţiile legale.
În relaţia cu alte state membre decât cele care au transmis o notificare în
acest sens Secretariatului general al Consiliului UE, consimţământul autorităţii
judiciare române de executare pentru predarea persoanei solicitate către un stat terţ
este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere
definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30

427
Tudor, Georgiana; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice şi
practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 297.

162
de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art.87
din Legea nr.302/2004.
În cazul în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat
terţ de care aceasta a fost protejată prin dispoziţiile acordului în baza căruia a fost
extrădată, referitoare la regula specialităţii, autoritatea judiciară română de
executare va solicita autorizarea statului care a extrădat-o pentru a putea fi predată
statului emitent. Termenele prevăzute la art.95 din Legea nr.302/2004 vor începe să
curgă de la data la care regula specialităţii încetează să se aplice.
În timp ce soluţionează cererea de autorizare, autoritatea judiciară română
de executare va continua să asigure condiţiile materiale necesare pentru o predare
efectivă.
Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui
mandat european de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru
al UE, nu se poate acorda fără consimţământul autorităţii judiciare de executare
care a aprobat predarea.
În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei
persoane unui alt stat membru al UE, în baza unui mandat european de arestare, iar
autorităţile judiciare emitente solicită consimţământul de a extrăda persoana
urmărită către un terţ stat care nu este membru al UE, consimţământul va fi acordat
în conformitate cu instrumentele bilaterale sau multilaterale la care România este
parte, luându-se în considerare cererea de extrădare.
La cererea autorităţii judiciare emitente sau din oficiu, autoritatea judiciară
de executare română va dispune remiterea, în conformitate cu legea română, a
obiectelor care constituie mijloace materiale de probă sau au fost dobândite de
persoana solicitată ca urmare a săvârşirii infracţiunii care stă la baza emiterii
mandatului european de arestare, fără a aduce atingere drepturilor pe care statul
român sau terţii le pot avea asupra acestora. Obiectele se restituie la terminarea
procesului penal.
Obiectele se remit autorităţii judiciare emitente chiar şi atunci când
mandatul european de arestare nu se poate executa din cauza decesului sau evadării
persoanei urmărite. În cazul în care bunurile sunt supuse confiscării în România,
autoritatea judiciară de executare va putea refuza remiterea acestora sau va putea să
o efectueze temporar, dacă acest lucru este necesar bunei desfăşurări a procesului
penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române.
Referitor la remiterea obiectelor, unii autori428 au luat în discuţie modul în
care autoritatea judiciară de executare română intră în posesia acelor bunuri sau
obiecte care pot fi folosite ca mijloace materiale de probă în procesul penal intentat
persoanei căutate de către statul solicitant. Intrarea autorităţilor judiciare române în
posesia acestor obiecte se poate realiza prin două modalităţi distincte. Prima dintre
ele se referă la situaţia în care obiectele se află asupra persoanei solicitate în
momentul identificării şi prinderii sale de către poliţie, caz în care vor fi reţinute şi
predate odată cu persoana în cauză. Cea de-a doua situaţie se referă la împrejurarea

428
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, op.cit., pag. 319.

163
în care obiectele se găsesc în alt loc, la o altă persoană, care, la solicitarea organelor
judiciare competente, nu doreşte să le predea. În acest caz, pentru ridicarea
obiectelor se impune efectuarea unei percheziţii domiciliare la domiciliul persoanei
în cauză sau la cel al unei terţe persoane.

6.5. Analiza limitelor şi vulnerabilităţilor instituţiei mandatului


european de arestare

Mandatul european de arestare reprezintă un succes, volumul total de cereri


schimbate între statele membre înregistrând o creştere puternică. În consecinţă,
mandatul european de arestare nu numai că aproape a înlocuit procedura de
extrădare în cadrul UE, dar utilizarea sa, datorită meritelor pe care le are, este mult
mai răspândită în ultima vreme429.
Potrivit Raportului Comisiei Comunităţilor Europene din 11 iulie 2007,
predarea persoanelor urmărite se efectuează în termene mult mai scurte decât în
trecut, cu ajutorul mandatului european de arestare. Durata medie de executare a
unei cereri a trecut de la aproximativ un an, în cazul vechii extrădări, la mai puţin
de 6 săptămâni, chiar 11 zile în cazurile (frecvente) în care persoana consimte
predarea sa (aproximativ 45 şi, respectiv, 15 zile în 2004)430.
În cazul lipsei consimţământului persoanei căutate, procedura de executare pe
parcursul anului 2007, în 15 state membre, a avut o medie de 36-44 de zile, în timp ce
în situaţia în care persoana a consimţit la predare, procedura a durat între 12 şi 19 zile.
Totuşi, odată cu punerea în practică a mandatului european de arestare, la
nivelul statelor membre ale UE au apărut o serie de dificultăţi. Pe de o parte, s-au
ivit probleme legate de transpunerea Deciziei-Cadru în legislaţia anumitor state
membre431, ceea ce a atras unele critici din partea Comisiei Europene. Pe de altă
parte, un aspect negativ este acela al inexistenţei unui control jurisdicţional efectiv.
Unii autori432 au arătat că, în ciuda progresului realizat, mandatul european
de arestare nu poate fi instrumentul „magic” anunţat. Din momentul conceperii
sale, existau voci care vorbeau despre mandatul european de arestare ca fiind un
„miraj”, „pretext”, „o sabie de lemn”, „un instrument de plumb”, „o reformă
prematură” etc.

429
Mandatul european de arestare este operaţional în toate statele membre, inclusiv Bulgaria şi
România, de la 1 ianuarie 2007. Impactul său pozitiv se confirmă zilnic, atât în termeni de supunere
la procesul judiciar, de eficacitate, cât şi de promptitudine a executării, cu respectarea drepturilor
fundamentale.
430
Totuşi, potrivit datelor furnizate de Comisia Europeană, unele ţări, cum ar fi Republica Irlanda şi
Regatul Unit, au depăşit de multe ori termenul de executare a mandatului european de arestare,
stabilit prin decizia-cadru. De asemenea, Comisia Europeană a observat că, în anul 2005,
aproximativ 80 de cazuri (5% din predări) au fost raportate ca fiind decise într-un interval de timp
care a depăşit termenul de 90 de zile, instituit de decizia-cadru.
431
Prima ţară care a transpus decizia-cadru în legislaţia internă a fost Spania (prin Legea nr.3 din 14
martie 2003).
432
Cohen, C., Le mandat d’arret europeen, mirage ou faux-semblant, Gazzette du Palais, 7-9 avril
2002, p. 27-28.

164
Aplicarea mandatului european de arestare, întrucât conţine un anumit număr
de principii revoluţionare în cadrul cooperării interguvernamentale în materie penală,
se confruntă cu suveranitatea penală a statelor membre ale UE. De asemenea, ţinând
cont de impactul unei decizii de predare asupra drepturilor fundamentale ale
persoanei, în activitatea de punere în aplicare a mandatului european de arestare
trebuie să se asigure respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei.
Punerea în aplicare a mandatului european de arestare în cadrul spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie, scoate în evidenţă, pe de o parte, voinţa statelor
membre de a merge mai departe în activitatea de cooperare în materie penală, iar pe
altă parte, o reticenţă permanentă, uneori chiar ambiguă a statelor membre, de a
stopa evoluţia către o etapă suplimentară în construcţia spaţiului penal european.
Criticat pentru adoptarea sa prea rapidă şi motivată de atentatele comise în
anul 2001 pe teritoriul american, mandatul european de arestare a fost considerat în
unele opinii ca fiind un instrument mai degrabă înrobitor, decât unul sigur. În
schimb, la doar câţiva ani de la punerea sa în aplicare, bilanţul mandatului european
de arestare este mai mult decât pozitiv. Prima realizare concretă în spaţiul penal
european, mandatul european de arestare a revoluţionat cooperarea interguvernamentală
în materie penală, fiind un instrument de natură judiciară, total depolitizat433.
Punerea în aplicare a deciziei-cadru privind mandatul european de arestare
s-a dovedit a fi o provocare la nivelul statelor membre ale UE, chiar dacă aceasta
este deja, în mod paradoxal, un instrument utilizat frecvent de către autorităţile
judiciare naţionale434.
În acelaşi timp, adoptarea deciziei-cadru şi implementarea sa în statele
membre au scos în evidenţă faptul că exista o mare nevoie de schimbare la nivel
european. Cu toate acestea, principala problemă este următoarea: decizia-cadru şi
implementarea sa au în vedere, de asemenea, protecţia “orientată pe individ”?435
Cu toate că nu există un instrument statistic comun statelor membre, datele
transmise de acestea par să confirme o generalizare a aplicării mandatului european
de arestare şi permit degajarea unor tendinţe principale, care atestă eficienţa acestei
proceduri.
Din totalul pe anul 2005, aproape 6.900 de mandate au fost emise de cele 23
de state membre care au comunicat date în legătură cu acest subiect, adică dublu în
comparaţie cu anul 2004. În peste 1.770 de cazuri, mandatele emise au condus la
localizarea şi arestarea persoanei urmărite. În 2005, peste 1.770 de persoane
urmărite au fost arestate în baza unui mandat european de arestare în cele 23 de
state membre luate în considerare anterior. Din totalul acestor arestări, mai mult de
86% au ajuns efectiv la o predare către statul membru de emitere (şi anume 1.532
de persoane predate), comparativ cu 60% în anul 2004. Printre persoanele predate

433
Bot, Sophie, Le mandat d’arret europeen, Editions Larcier, Bruxelles, 2009, pag. 31.
434
Long, Nadja, Implementation on the european arrest warrant and joint investigation teams at EU
and national level. Study, European Parliament's Committee on Civil Liberties, Justice and Home
Affairs, 2009, pag. 14.
435
Gorski, Adam; Hofmanski, Piotr, The European Arrest Warrant and its Implementation in the
Member States of the European Union, Wydawnictwo C.H. Beck, Warszawa, 2008, pag. 39.

165
în 2005, jumătate şi-au dat consimţământul (o treime în 2004). De altfel, mai mult
de 1/5 din persoanele predate în 2005, în cadrul UE, erau cetăţeni (sau rezidenţi) ai
statului membru care a consimţit să le predea, garanţie în temeiul art.5, alin.(3) din
decizia-cadru care a fost solicitată atunci într-un caz din două.
În anul 2007, un total de 9.413 mandate europene de arestare au fost emise
de către 18 state membre. Potrivit acestor cifre, Germania, Franţa şi Polonia sunt
ţările care au emis cele mai multe mandate europene de arestare în anul 2007,
respectiv 1.785, 1.028 şi 3.473. De asemenea, un număr de 3.368 de persoane au
fost arestate pe teritoriul statelor membre în anul 2007, în temeiul unui mandat
european de arestare. Marea Britanie şi Finlanda sunt statele care au obţinut un
procent mai mare de persoane predate în baza mandatelor europene de arestare
emise, în timp ce Spania şi Polonia au obţinut predarea a 1/10 din persoanele
împotriva cărora s-au emis mandate europene de arestare.
Însă, în pofida beneficiilor majore pe care le-a adus noul concept, aplicarea
Deciziei-Cadru privind mandatul european de arestare a creat o serie de conflicte cu
legile naţionale în unele State Membre, în special în ceea ce priveşte obiecţia
naţionalităţii436. Astfel, conflicte normative au împiedicat temporar, în 2005 şi în
2006, aplicarea deplină a deciziei-cadru în cadrul UE, dispoziţiile naţionale de
punere în aplicare fiind considerate, parţial sau integral, anticonstituţionale, în unele
State Membre (Germania, Polonia, Cipru), în cursul anului 2005437.
Statele membre ar putea fi clasificate în 3 tipuri diferite de grupuri. Unele
state membre s-au confruntat cu dificultăţi constituţionale şi, uneori, chiar au trebuit
să-şi modifice normele constituţionale, pentru a fi în măsură să pună în aplicare
mandatul european de arestare. Alte state membre au pus în aplicare mandatul
european de arestare, dar au modificat conţinutul textului deciziei-cadru,
adaptându-l la sistemul lor juridic. În cele din urmă, cel de-al treilea grup de state
membre au pus în aplicare mandatul european de arestare, fără a da motive
Comisiei Europene să facă orice comentarii specifice negative.
În cazul Poloniei, doar dispoziţia legii care autorizează predarea cetăţenilor
a fost considerată anticonstituţională [art.55, alin.(1)] 438 . Această dispoziţie a
continuat totuşi să fie aplicată până la 6 noiembrie 2006, termen fixat de Curtea
Constituţională, pentru a lăsa guvernului timpul de a adapta Constituţia în
conformitate cu obligaţiile europene 439 . În această perioadă, Polonia a continuat
deci să predea cetăţenii săi. Codul polonez de procedură penală a fost modificat în
urma revizuirii constituţionale din 7 noiembrie 2006. Deşi modificările nu au intrat

436
Ibidem, pag. 23.
437
Long, Nadja, Implementation on the european arrest warrant and joint investigation teams at EU
and national level. Study, European Parliament's Committee on Civil Liberties, Justice and Home
Affairs, 2009, pag. 3.
438
În Polonia, opiniile specialiştilor în domeniu au fost împărţite – experţii în drept penal au susţinut
predarea cetăţenilor polonezi, în timp ce specialiştii în drept constituţional au fost împotrivă,
considerând această dispoziţie ca fiind una discutabilă.
439
Decizia Curţii Constituţionale P1/05 din 27 aprilie 2005, publicată în culegerea oficială de decizii
ale tribunalului constituţional (Orzecznictwie Trybunalu Konstytucyjnego. Zbiór urzendowy) 2005
ser.A nr.4, item 42

166
în vigoare decât la 26 decembre 2006, noul art.55 din Constituţie a făcut obiectul
unei aplicări directe în dreptul polonez de la 7 noiembrie 2006, în conformitate cu
decizia pronunţată de Tribunalul Constituţional.
În schimb, în cazul Germaniei, Curtea Constituţională a considerat necesară
anularea întregii legi adoptate pentru executarea mandatului european de arestare,
pe motiv că anumite dispoziţii erau contrare legii fundamentale, fiind prima dată
când o instanţă constituţională a unui stat membru UE a invalidat în întregime o
lege internă prin care se aplică un act normativ european440. Astfel, în perioada 18
iulie 2005 – 2 august 2006 (data intrării în vigoare a noii legi de transpunere
germane), Germania a încetat să predea sau chiar să extrădeze cetăţenii săi441.
Aceasta nu accepta să predea alte persoane urmărite decât în regim de extrădare. În
schimb, Germania continua să emită mandate europene de arestare în atenţia
celorlalte state membre 442 . Această situaţie a deschis o perioadă inedită de
incertitudine juridică. Două state membre ale UE (Spania şi Ungaria), invocând un
principiu de reciprocitate, au refuzat, în această perioadă, să recunoască mandatele
europene de arestare pe care continua să le emită Germania. Spania şi Ungaria
considerau, putem spune pe bună dreptate, că Germania, care nu mai aplica
încrederea reciprocă, nu trebuia, la rândul său, să solicite celorlalte state membre să
accepte cererile sale de predare pentru persoanele care sunt cetăţeni naţionali.
Această situaţie a încetat la data de 2 august 2006, odată cu intrarea în vigoare a
noii legi de transpunere443.

440
În sentinţa pronunţată la data de 18 iulie 2005, Tribunalul Constituţional Federal German a
indicat legiuitorului german faptul că legea de transpunere a Deciziei-cadru 2002/584/JAI,
referitoare la mandatul european de arestare, nu protejează pe cât este posibil drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor germani, iar legiuitorul german a omis să uzeze în vreun fel de marja de
apreciere oferită statelor de Decizia-Cadru, în articolul 4.7 (refuzul de predare).
441
De această prevedere a beneficiat şi Mamoun Darkanzali, om de afaceri cu dublă cetăţenie,
germană şi siriană, rezident în Hamburg. Acesta a fost urmărit penal în SUA şi Spania şi s-au luat
măsuri de sechestrare a bunurilor sale, existând indicii temeinice de legături cu organizaţia teroristă
Al-Qaida privind organizarea şi finanţarea atacurilor de la 11 septembrie 2001 din SUA. Curtea de
Apel din Hamburg, fiind sesizată de autorităţile judiciare spaniole cu executarea unui mandat
european de arestare, a ordonat predarea lui Darkanzali, după ce anterior în 2003, o cerere de
extrădare internaţională pe numele aceluiaşi Darkanzali fusese refuzată autorităţilor spaniole.
Darkanzali însă a introdus recurs constituţional individual faţă de ordonanţa de predare, invocând 5
articole din legea de bază (Constituţia Federală), iar Tribunalul Constituţional Federal German a
dispus suspendarea procedurii de predare pentru un termen maxim de 9 luni, până a se pronunţa
asupra cazului. Impactul a fost evident blocarea dialogului judiciar al Germaniei cu unele state
membre ale UE. Curtea de Apel din Hamburg a dispus chiar revocarea procedurii de predare, înainte
ca Tribunalul Constituţional Federal German să admită recursul. Spania, la rându-i ca stat de
executare, a suspendat orice procedură judiciară pendinte cu statul german. Mai mult decât atât, ca
efect al hotârârii Tribunalului Constituţional Federal German în cazul Darkanzali, toţi cei deţinuţi în
Germania în baza mandatului european de arestare a trebuit să fie puşi în libertate, iar procedurile să fie
suspendate. Pentru detalii, a se vedea site-ul http://www.penale.ro/?q=cazul_darkanzali_germania.html
442
Decizia Curţii Constituţionale din 18 iulie 2005, BvR 2236/04. A se vedea Gorski, Adam;
Hofmanski, Piotr, op.cit., pag. 30.
443
Noua lege de transpunere se conformează cerinţelor impuse prin decizia-cadru.

167
În cel de-al treilea caz (Cipru), Curtea Supremă de Justiţie a confirmat că
predarea ciprioţilor era anticonstituţională, obligând guvernul, precum în Polonia,
să realizeze o modificare a Constituţiei, care a intrat în vigoare la 28 iulie 2006.
Noul art.11 astfel modificat introduce totuşi o limită temporală pentru posibilitatea
de predare a cetăţenilor naţionali, deoarece aceasta nu este posibilă decât pentru
acte comise după data aderării Ciprului la UE, şi anume după 1 mai 2004.
Constituţia astfel modificată permite în plus extrădarea ciprioţilor pentru acte
comise după modificarea pe baza convenţiilor internaţionale ratificate de Cipru444.
Principala dificultate legată de aplicarea mandatului european de arestare
constă în diferitele niveluri de transpunere a articolelor deciziei-cadru privind
motivele de refuz facultative şi obligatorii. Art.3 din decizia-cadru indică faptul că
există doar trei motive de refuz obligatorii: amnistia, principiul ne bis in idem
(principiu conform căruia nicio persoană nu poate fi urmărită, judecată sau
pedepsită de două ori pentru aceleaşi fapte) şi lipsa de răspundere penală a
minorilor. Art.4 prevede doar şapte motive de refuz facultative, pe care statele
membre au avut posibilitatea să le transpună sau nu în dreptul intern.
Datorită diferitelor acte naţionale de punere în aplicare a mandatului
european de arestare în întreaga Europă, motivele de refuz a executării enumerate
în cuprinsul deciziei-cadru, sunt adesea tratate diferit de la o ţară la alta. De
exemplu, Letonia şi Lituania au una dintre cele mai mari rate de persoane predate
de pe teritoriul lor către autoritatea emitentă a mandatului european de arestare,
comparativ cu numărul de persoane arestate pe teritoriul lor (100%). Pe de altă
parte, Irlanda şi Luxemburg au unul dintre cele mai scăzute procente de persoane
predate, respectiv aproximativ 50,5% pentru Irlanda şi 52,9% pentru Luxemburg,
aceste state refuzând să predea persoanele cercetate şi arestate, mai des decât au
făcut-o alte ţări445.
În afară de aceasta, anumite state continuă să fie reticente în ceea ce priveşte
predarea resortisanţilor lor şi au reintrodus condiţia dublei incriminări, predarea
devenind în acest caz mult mai complicată. Astfel, unele state membre au limitat
aplicarea principiului recunoaşterii reciproce. În plus, alte state au încetinit predarea
resortisanţilor lor prin faptul că au cerut garanţii suplimentare, care nu sunt
prevăzute de decizia-cadru.
În fine, au apărut numeroase probleme în ceea ce priveşte desemnarea
autorităţilor judiciare şi centrale în temeiul art.6 şi 7 din decizia-cadru. Cu toate că
decizia-cadru privind mandatul european de arestare prevede că autoritatea
judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este
competentă să emită un mandat european de arestare în conformitate cu dreptul
acestui stat, iar autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară

444
Raportul Comisiei Comunităţilor Europene privind punerea în aplicare, după 2005, a Deciziei-
cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de
predare între statele membre (Bruxelles, 11 iulie 2007).
445
Long, Nadja, Implementation on the european arrest warrant and joint investigation teams at EU
and national level. Study, European Parliament's Committee on Civil Liberties, Justice and Home
Affairs, 2009, pag. 21.

168
competentă a statului membru de executare, anumite state membre au desemnat, de
fapt, direct sau indirect, Ministerul Justiţiei. Alte ţări membre au desemnat ca
autoritate centrală Ministerul Justiţiei, atribuindu-i acestuia competenţe
asemănătoare unei autorităţi judiciare. Acest lucru contravine dispoziţiilor deciziei-
cadru.
Cele mai recente cazuri de neaplicare a procedurii instituite prin mandatul
european de arestare privesc în mod fundamental anumite limitări aduse446:
• aplicării provizorii a mandatului european de arestare (Franţa, Italia şi
Austria au făcut declaraţii corespunzătoare; dar şi necorespunzătoare – Cehia,
Luxemburg). Art.30, alin.(1) din legea italiană prevede totuşi că dispoziţiile legii în
cauză nu se aplică cererilor de executare a mandatelor europene de arestare emise şi
primite decât după data intrării în vigoare a acesteia, şi anume 14 mai 2005, ceea ce
nu este în conformitate cu decizia-cadru. Cehia şi Luxemburg au făcut de altfel o
declaraţie care nu corespunde dispoziţiilor art.32 din decizia-cadru, deoarece
aceasta priveşte mandatele europene de arestare pentru care Cehia şi Luxemburg
sunt state emitente, dar şi beneficiare. Pentru Cehia, această dificultate a fost
soluţionată prin adoptarea unui amendament la legea de transpunere, în vigoare de
la 1 iulie 2006. În plus, Cehia acceptă pe viitor şi emite mandate de arestare pentru
fapte care au avut loc înainte de 1 noiembrie 2004, cu excepţia celor pentru
cetăţenii naţionali. Într-adevăr, pentru infracţiunile comise de cetăţenii cehi înainte
de 1 noiembrie 2004, nu există predare posibilă decât prin aplicarea Convenţiei
europene de extrădare şi a celor două protocoale la aceasta din 15 octombrie 1975
şi din 17 martie 1978. Pentru infracţiunile comise de cetăţenii cehi după 1
noiembrie 2004, predarea rămâne totuşi subordonată condiţiei de reciprocitate.
• predarea cetăţenilor (Austria a făcut o declaraţie în acest sens pe lângă
Consiliu, dar şi Germania în cursul unei părţi a anului 2005-2006, Cipru şi Cehia,
două ţări care nu autorizează predarea cetăţenilor lor decât pentru fapte comise
după 1 noiembrie 2004 pentru Cehia şi 1 mai 2004 pentru Cipru). Pentru Polonia,
predarea cetăţenilor este posibilă de la data modificării legii, la 7 noiembrie 2006,
dar dubla incriminare este sistematic verificată.
Deşi completarea formularului de mandat european de arestare ar trebui să
fie suficientă, sunt state care solicită informaţii suplimentare, de pildă, Cehia, în
cazul în care persoana a fost condamnată în lipsă sau dacă sunt mai mult de 3 ani
între data săvârşirii infracţiunii şi emiterea mandatului european de arestare cu
privire la aceasta. De asemenea, Malta solicită autorităţii emitente să specifice
natura infracţiunii săvârşite de persoana a cărei predare se cere447.
Cel puţin 12 state membre pot stabili termene limită pentru primirea
informaţiilor suplimentare sau a traducerii (Danemarca, Germania, Spania, Franţa,

446
Raportul Comisiei Comunităţilor Europene privind punerea în aplicare, după 2005, a Deciziei-
cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de
predare între statele membre (Bruxelles, 11 iulie 2007).
447
Anexa la Raportul Comisiei Europene, întocmit în baza art.34, alin.(3) din Decizia-Cadru a
Consiliului UE nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre, Bruxelles, 23 februarie 2005, SEC (2005) 267, p. 14.

169
Letonia, Lituania, Olanda, Ungaria, Austria, Polonia, Portugalia, Suedia), iar cel
puţin 6 state membre (Germania, Spania, Lituania, Portugalia, Slovacia, Suedia) fie
refuză executarea mandatului, fie pun în libertate persoana în cauză, dacă
informaţiile nu sunt primite la timp sau mandatul este incomplet. De exemplu,
Ciprul restituie mandatul incomplet şi solicită completarea acestuia.
În Franţa, adoptarea legii de transpunere a deciziei-cadru a necesitat, mai
întâi, o revizuire constituţională, precedată de consultarea Consiliului de Stat. La
data de 26 septembrie 2002, Consiliul de Stat a apreciat că, în esenţă, decizia-cadru
este conformă cu Constituţia Franceză. Înalta Curte a avut totuşi unele îndoieli cu
privire la respectarea în cuprinsul deciziei-cadru a principiului potrivit căruia statul
trebuie să păstreze dreptul de a refuza predarea pentru infracţiuni considerate ca
având caracter politic. Din acest motiv, Consiliul de Stat a estimat că transpunerea
deciziei-cadru necesită o reformă constituţională448.
De asemenea, senatorul Pierre Fauchon a prezentat o propunere de rezoluţie
în numele delegaţiei din cadrul UE, arătând că „reducerea domeniului de aplicare
a mandatului european de arestare doar la infracţiunile armonizate la nivel
european ar avea ca efect coexistenţa mandatului european de arestare cu
procedura de extrădare în cadrul UE”. Acesta a mai adăugat că „menţinerea
controlului dublei incriminări, care conduce la un control extins şi sâcâitor al
judecătorului din statul de executare, pare incompatibilă cu ideea unui mandat de
arestare european”.
Legea Perben II din 10 martie 2004 a asigurat transpunerea în dreptul
francez a deciziei-cadru privind mandatul european de arestare, care consacră
principiul recunoaşterii mutuale a deciziilor luate în materie penală. În fond, legea
constituie o importantă reformă a dreptului extrădării şi o transpunere fidelă a
principiilor conţinute în decizia-cadru449.
La cinci ani de zile de la transpunerea deciziei-cadru în legislaţia franceză,
au fost puse în aplicare şi consolidate bunele practici în domeniul mandatului
european de arestare. Astfel, experţii europeni au apreciat în special iniţiativele
luate de Ministerul Justiţiei, care constituie un veritabil sprijin pentru practicienii
din domeniul mandatului european de arestare: de exemplu, realizarea site-ului
Intranet de către Departamentul Afaceri Penale şi Graţieri din Ministerul Justiţiei,
care conţine o secţiune dedicată mandatului european de arestare. Site-ul, accesibil
tuturor magistraţilor şi funcţionarilor de justiţie, conţine diferite secţiuni privind
texte de lege, circulare ale Ministerului Justiţiei, formulare ce trebuie utilizate,
directive pentru completarea mandatelor europene de arestare, lista experţilor

448
Cartier, Marie-Elisabeth, Quelques reflexions sur un nouvel instrument: le mandat d’arret
europeen, dans Apprendre a douter. Questions de droit, Questions sur le droit, Etudes offertes a
Claude Lombois, Publications de la Faculte de Droit et des Sciences economiques de l’Universite de
Limoges, pag. 646.
449
Monjal, Pierre-Yves, Le mandat d'arrêt européen ou la confluence des droits, Revue de la
recherche juridique, Droit Prospectif 2006-1, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, N°XXXI –
112.

170
traducători, statistici, un forum de întrebări şi răspunsuri privind mandatul european
de arestare450.
Circulara ministerială din 11 martie 2004 recomandă emiterea sistematică a
mandatelor europene de arestare pentru fapte de o anumită gravitate, pedepsite cu
cel puţin 1 an închisoare, ceea ce este în conformitate cu principiul
proporţionalităţii, care ar trebui să fie un principiu de bază pentru luarea acestei
măsuri, ce implică arestarea persoanei.
În practică, magistraţii francezi emitenţi ai mandatelor europene de arestare
completează în manieră distinctă formularele standard, indicând descrierea faptelor,
gradul de participaţie, încadrarea juridică etc. Ţinând cont de specificul legislaţiei
britanice, formularul standard emis de autorităţile judiciare franceze şi adresat
autorităţilor de executare din Marea Britanie, s-a dovedit inadecvat, procedându-se
la proiectarea şi adaptarea unui formular special pentru acest stat.
Majoritatea mandatelor europene de arestare emise de celelalte state
membre sunt transmise Franţei prin intermediul Interpol-ului. Acest canal este
utilizat nu numai pentru difuzarea de notiţe roşii, ci şi pentru transmiterea
mandatelor europene de arestare. Pe acest canal, Franţa primeşte mandate în special
de la autorităţile spaniole şi olandeze. Deşi aceste două state fac parte din spaţiul
Schengen, ele preferă acest mod de difuzare, întrucât Interpol-ul admite
transmiterea bilaterală.
Potrivit statisticilor existente, s-a constatat că procentajul predărilor
efectuate, inclusiv a resortisanţilor francezi, este semnificativ, termenele de
executare şi predare fiind în general respectate.
Belgia a fost unul din statele care au jucat un rol esenţial în adoptarea
deciziei-cadru privind mandatul european de arestare, această iniţiativă fiind
negociată şi făcând obiectul unui acord politic unanim sub preşedinţia belgiană a
Comisiei Europene. Belgia a respectat termenul de transpunere prevăzut de decizia-
cadru, însă în planul conţinutului său, legea belgiană din 19 decembrie 2003 nu
poate fi considerată perfectă451.
Astfel, legea belgiană a limitat domeniul material de aplicare privind
suprimarea parţială a controlului dublei incriminări, excluzând avortul şi eutanasia
din noţiunea de omor452. De asemenea, legea belgiană a introdus un motiv de refuz
obligatoriu de executare a mandatului european de arestare, fondat pe nerespectarea
drepturilor fundamentale.
În conformitate cu prevederile legale belgiene, principalele instituţii
implicate în domeniul mandatului european de arestare sunt următoarele:

450
Rapport d’evaluation sur la quatrieme serie d’evaluations mutuelles „L’application pratique du
mandat d’arret europeen et des procedures correspondantes de remise entre etats membres”. Rapport
sur la France, 29 juin 2007, pag. 16.
451
Weyembergh, Anne, Les juridictions belges et le mandat d‘arrêt européen, The European
Criminal Law Associations Forum, 1-2/2006, pag. 26.
452
Această transpunere ar putea conduce la creşterea solicitărilor de informaţii suplimentare
autorităţilor judiciare străine emitente, privind încadrarea juridică şi circumstanţele comiterii
infracţiunii, aspecte care sunt contrare spiritului şi textului deciziei-cadru.

171
 Judecătorul de instrucţie, autoritatea abilitată să emită un mandat european
de arestare în faza de urmărire penală 453 , precum şi cu competenţe în
procedura de executare a unui mandat european de arestare, luând decizia
privării de libertate a persoanei solicitate sau cu privire la existenţa unui caz
de refuz de executare.
 Procurorul Regelui – este abilitat să emită un mandat european de arestare
în faza executării unei condamnări şi apără interesele autorităţii judiciare
belgiene emitente a mandatului european de arestare.
 Camera de consiliu şi Camera de punere sub acuzare sunt autorităţile
desemnate pentru a decide executarea unui mandat european de arestare.
 Serviciul public federal de justiţie (noua denumire a Ministerului Justiţiei)
are competenţă în primirea cererilor de tranzit, soluţionarea conflictelor
între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare, asistarea
autorităţilor judiciare şi realizarea de statistici. Acesta nu este desemnat ca şi
canal obligatoriu de transmitere a mandatului european de arestare.
 Direcţia de Colaborare Poliţienească Operaţională – Secţiunea Semnalări
Internaţionale. În cadrul acestei direcţii, Celula AEL454 (Arestări, Extrădări,
Localizări) şi serviciul juridic care gestionează semnalările SIS şi pregătirea
dosarelor de emitere sau de executare a mandatelor europene de arestare
(introducerea, modificarea semnalărilor referitoare la persoanele căutate în
vederea arestării sau extrădării, verificarea existenţei mai multor cereri,
obiectivul şi validitatea semnalărilor, verificarea condiţiilor de formă ale
mandatelor europene de arestare etc.).
 FAST (Fugitive Active Search Team) este o unitate creată în anul 2000
pentru căutarea persoanelor urmărite, în scopul efectuării urmăririi penale
sau al executării unor pedepse. Aceasta joacă un rol operaţional în
localizarea şi arestarea persoanelor căutate în temeiul unor mandate
europene de arestare. Unitatea FAST lucrează în strânsă colaborare cu
parchetele şi poliţia federală, putând utiliza tehnici speciale poliţieneşti,
precum observarea poliţienească455.
Raportul Consiliului UE din 3 ianuarie 2007 menţionează faptul că în
Belgia, sistemul mandatului european de arestare prezintă din punct de vedere al
practicienilor, avantaje notabile în raport cu sistemul extrădării, mai ales în privinţa
procedurilor simplificate şi a termenelor rezonabile de executare. De asemenea, în
plan practic, Belgia a pus în aplicare instrumente destinate facilitării activităţilor
desfăşurate de practicieni, astfel: redactarea circularei ministeriale privind mandatul

453
În anul 2005, autorităţile judiciare belgiene au emis un număr de 212 mandate europene de
arestare. De asemenea, în calitate de stat de executare, Belgia a primit în aceeaşi perioadă de timp un
număr de 185 de mandate.
454
Celula, compusă din poliţişti şi funcţionari civili, beneficiază de susţinerea unui serviciu juridic şi
a unui serviciu de permanenţă (24h/24). În afara bazelor de date, celula dispune de arhive scrise în
care sunt clasificate pe ţări toate dosarele Interpol sau Schengen.
455
Experţii europeni au apreciat organizarea unităţii FAST, subliniind utilitatea sa ca model de bune
practici ce ar trebui adoptat şi de alte state membre.

172
european de arestare, crearea unui grup de lucru multidisciplinar pentru examinarea
problemelor privind aplicarea mandatului european de arestare, desemnarea în
cadrul fiecărui parchet a unui magistrat care are atribuţii legate de emiterea şi
executarea mandatului european de arestare, constituirea unei celule specializate în
cadrul parchetului federal456.
În acelaşi timp, în timpul vizitei de evaluare a experţilor europeni, Unitatea
FAST a semnalat probleme practice ce necesită adoptarea de măsuri legale, fiind
vorba despre a determina dacă mandatul european de arestare poate fi considerat ca
bază legală sau temei juridic pentru pătrunderea în domiciliul persoanei căutate, în
vederea arestării sale ori pentru efectuarea de percheziţii sau confiscări.
De asemenea, Belgia trebuie să pună în aplicare un instrument statistic
eficace, care să permită înregistrarea şi centralizarea mandatelor europene de
arestare emise, executate sau refuzate de autorităţile judiciare belgiene.
În cursul anului 2007, Curtea Europeană de Justiţie a desfăşurat o procedură
preliminară iniţiată de Curtea Constituţională belgiană, bazată pe următoarele
întrebări457:
 Instrumentul deciziei-cadru era mijlocul potrivit de a realiza mandatul
european de arestare?
 Nu ar fi fost o convenţie internaţională instrumentul potrivit pentru
impunerea hotărârilor de predare?
 Imposibilitatea de a verifica cele 32 de categorii de fapte penale din punct
de vedere al dublei incriminări nu lezează drepturile fundamentale, anume
principiul legitimităţii şi principiul egalităţii şi nu este încălcat şi art.6,
paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană?
În perioada 11.03-13.03.2008, echipa de experţi formată din reprezentanţi ai
Comisiei Europene, ai Eurojust şi ai Ministerului Federal de Justiţie din Austria au
efectuat evaluarea în Olanda, acesta fiind cel de-al 19-lea stat membru evaluat în
cadrul celei de-a patra runde de evaluare „Aplicarea practică a mandatului european
de arestare şi a procedurilor de predare aferente între statele membre”.
Legislaţia olandeză de punere în aplicare a deciziei-cadru prevede că
predarea propriilor resortisanţi autorităţii judiciare emitente nu este permisă în
scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicată printr-o hotărâre
judecătorească definitivă. În schimb, în ceea ce priveşte resortisanţii altor state
membre, un astfel de refuz este supus condiţiei ca aceştia să fi avut reşedinţa legală
în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani în Ţările de Jos şi să deţină un
permis de şedere pe durată nedeterminată.
De asemenea, Olanda refuză predarea dacă autoritatea de executare este
convinsă că persoana nu se face vinovată de comiterea infracţiunii, cu încălcarea
aşadar a normelor deciziei-cadru şi a principiului încrederii reciproce dintre statele

456
Rapport d’evaluation sur la quatrieme serie d’evaluations mutuelles l’application pratique du
mandat d’arret europeen et des procedures correspondantes de remise entre etats membres. Rapport
sur la Belgique, 3 janvier 2007, pag. 45.
457
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 28.

173
membre, precum şi dacă este vorba de membrii unor echipaje care sunt dezertori
sau de personal militar străin458.
Cu ocazia evaluării s-a stabilit că, deşi mandatele europene de arestare, ca
regulă generală, sunt înaintate către Biroul Sirene pentru a fi introduse în SIS, apar
probleme ca urmare a faptului că nu a fost standardizat un timp de înaintare a
acestora. De asemenea, a mai rezultat că autorităţile olandeze au ridicat problema
costurilor prea mari necesare traducerii mandatelor europene de arestare din limbile
mai puţin circulate, drept pentru care solicită mandatul european de arestare în
limba olandeză sau exemplarul în limba naţională să fie însoţit de o traducere în
limba engleză.
Olanda a fost apreciată de către echipa de experţi ca urmare a faptului că dă
o atenţie deosebită la descrierea infracţiunilor în momentul completării mandatului
european de arestare, făcându-se comparaţie cu Marea Britanie, care înaintează
astfel de mandate completate succint.
Olanda a pus la punct un sistem de lucru organizat şi eficient, procedurile
fiind create conform scopului deciziei-cadru, care a fost corect transpusă în
legislaţia internă. Cu toate acestea, Olanda a fost criticată pentru introducerea
noţiunii de „non-serious offences” (infracţiuni cu grad scăzut de pericol), noţiune
care contravine scopului legislaţiei europene în materie, precum şi pentru faptul că
nu sunt folosite canalele poliţieneşti de comunicare dintre autorităţile olandeze şi
partenerii din statele membre459.
În Italia, aproape „obsedat” de ideea respectării garanţiilor prevăzute de
Constituţia internă, legiuitorul a marcat de la prima secţiune din actul juridic intern
de transpunere, o anumită neîncredere faţă de noul instrument european. Astfel,
transpunerea deciziei-cadru în dreptul intern nu este admisă decât în măsura în care
„dispoziţiile în cauză nu sunt incompatibile cu principiile supreme ale ordinii
constituţionale referitoare la drepturile fundamentale, dreptul la libertate şi la un
proces echitabil”460.
Acest aspect a fost surprins şi de un alt autor (Franco Impala – avocat la
Colegiul din Bruges), care a apreciat că Legea nr.69/2005 este incompatibilă cu
decizia-cadru. „Paradoxul, cu toate acestea, constă în faptul că la rândul său,
decizia-cadru poate fi atacată, din cauza incompatibilităţii sale cu anumite drepturi
protejate de Constituţia Italiei”461.
Anumite critici sunt rezultatul unei atitudini eurosceptice, în special în
rândul politicienilor, avocaţilor, care nu au putut accepta ideea că, în materie
penală, suveranitatea statelor nu mai constituie „regula de aur”. Totuşi, în Italia,
458
Tudor, Georgiana ; Constantinescu, Mariana, Mandatul european de arestare: aspecte teoretice
şi practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 100.
459
Cu ocazia evaluării, a mai rezultat faptul că au fost menţinute alertele preexistente bazate pe
mandatul internaţional de arestare, echipa de experţi recomandând autorităţilor olandeze să le
înlocuiască cu alerte SIS bazate pe mandate europene de arestare.
460
Manacorda, Stefano, Notes sur la loi italienne portant mise en oeuvre du mandat d’arrêt
européen (loi du 22 avril 2005, n° 69), The European Criminal Law Associations Forum, 1-2/2006,
pag. 34.
461
http://www.asser.nl/eurowarrant-webroot/documents/cms_eaw_355_1_FIFalc2005.fr.pdf

174
majoritatea judecătorilor, procurorilor, precum şi practicienii din domeniu au
apreciat în mod favorabil noutăţile introduse prin mandatul european de arestare, în
special eliminarea implicării politicului în decizia de predare a persoanelor
căutate462.
În legea de transpunere din Italia, se interzice predarea în cazul în care
infracţiunea care stă la baza mandatului european de arestare este de natură politică.
Legea interzice, de asemenea, executarea unui mandat în cazul în care victima şi-a
dat consimţământul la săvârşirea actului care reprezintă infracţiunea, în cazul în
care persoana căutată este cetăţean italian şi aceasta nu avea cunoştinţă de faptul că
acel comportament incriminat este interzis, în cazul în care persoana căutată este o
femeie însărcinată sau este mama unor copii cu vârsta mai mică de trei ani şi care
locuiesc cu aceasta (cu excepţia cazurilor extrem de grave), atunci când infracţiunea
a fost comisă în caz de forţă majoră sau în mod fortuit, în cazul în care dovezile sau
motivele care stau la baza mandatului sunt insuficiente463 şi, în fine, atunci când
legislaţia statului emitent nu prevede o limită pentru arestarea preventivă, ca de
exemplu în cazul Belgiei sau al Luxemburgului.
În doctrina străină 464 s-a arătat faptul că, „în căutarea unui punct de
echilibru între respectarea garanţiilor individuale constituţionale şi necesitatea
transpunerii şi executării imperativelor de natură europeană, legiuitorul italian
pare să fi acordat preferinţă respectării ordinii constituţionale interne. În această
logică se înscrie şi restabilirea controlului dublei incriminări în ceea ce priveşte
lista celor 32 de categorii de infracţiuni, amploarea motivelor de refuz de
executare a mandatului european de arestare, rolul autorităţii politice etc.
Procedând la lecturarea textului de lege, constatăm că rezultă un sistem care,
departe de a simplifica actualul cadru juridic existent, face probabil mai mulţi paşi
înapoi în raport cu cadrul juridic aplicabil în domeniul extrădării”.
În Cehia, punerea în aplicare a mandatului european de arestare s-a realizat
cu dificultate465. În prezent, legislaţia în materie este aliniată în cea mai mare parte
cu decizia-cadru. Cu toate acestea, pentru aducerea la îndeplinire a unui mandat
european de arestare sunt implicate prea multe instituţii, iar acestea nu au dobândit
suficientă experienţă.
În practică, nu se emite un mandat european de arestare decât dacă există
date conform cărora persoana căutată se află deja în străinătate. Cu ocazia evaluării
punerii în aplicare a mandatului european de arestare, activitate realizată de experţii
europeni, a rezultat faptul că mandatele europene de arestare nu sunt traduse în

462
Selvaggi, Eugenio, Euroscepticism versus Building a Common System for the Surrender of
Fugitives. The Implementation of the European Arrest Warrant in Italy, The European Criminal
Law Associations Forum, 1-2/2007, pag. 62.
463
În conformitate cu prevederile art.17, paragraful 4 din Legea nr.69/2005, predarea persoanei în
cursul urmăririi penale va fi refuzată în lipsa unor probe evidente privind comiterea unei infracţiuni.
464
Manacorda, Stefano, Le mandat d’arret europeen et l’harmonisation substantielle: le
rapprochement des incriminations, in L’integration penale indirecte. Interactions entre droit penal et
cooperation judiciaire au seind de l’Union Europeenne, Societe de legislation comparee, vol.10,
Paris, P.U.F., 2005, pag. 35.
465
Gorski, Adam; Hofmanski, Piotr, op.cit., pag. 68.

175
termenul limită. De asemenea, echipa de experţi europeni a solicitat Cehiei
renunţarea la practica potrivit căreia este cerută forma originală a mandatului
european de arestare de către instanţă în momentul emiterii unei hotărâri şi să
accepte mandatele europene de arestare transmise pe orice cale securizată.
În Grecia, decizia-cadru nu a fost aplicată în mod unitar, dându-i-se multiple
interpretări. Acquis-ul comunitar în materie nu a fost transpus în legislaţia internă,
ci autorităţile elene au folosit procedeul „copy and paste”, cu toate că deciziile
cadru nu au efect direct şi sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce priveşte
rezultatul care trebuie atins, dar lasă la latitudinea autorităţilor naţionale alegerea
formelor şi metodelor prin care acestea sunt transpuse.
Un alt aspect negativ rezultat în urma evaluării efectuate de experţii europeni
este dat de faptul că judecătorii şi procurorii care au competenţe în acest domeniu sunt
rotiţi şi schimbaţi permanent, neputând astfel dobândi experienţa necesară466.
Personalul elen nu deţine cunoştinţe suficiente de limbă străină pentru o
comunicare facilă cu partenerii străini şi de asemenea nu există un sistem
computerizat care să furnizeze monitorizare şi date statistice în ceea ce priveşte
mandatul european de arestare. Parchetele nu dispun de un serviciu de permanenţă,
apărând adesea probleme în cazurile urgente, când o persoană este arestată în alt
stat membru care solicită informaţii suplimentare, urgente.
Principalele aspecte negative constatate la nivel european în legătură cu
transpunerea în legislaţiile statelor membre a prevederilor deciziei-cadru, se referă
la următoarele aspecte:
 Modificarea pragurilor minime de pedeapsă solicitate (Olanda, Austria,
Polonia, Marea Britanie).
 Restabilirea controlului dublei incriminări în ceea ce priveşte lista completă
a celor 32 de categorii de infracţiuni (Italia) sau doar o categorie (Belgia,
Marea Britanie – din momentul în care o parte a infracţiunii este comisă pe
teritoriul naţional, Polonia – în mod sistematic pentru cetăţeni).
 Desemnarea unui organ executiv în locul autorităţilor judiciare competente
integral (Danemarca) sau parţial (Germania467, Lituania).
 Puteri de decizie încredinţate autorităţilor centrale, depăşind simplul rol de
facilitare, pe care decizia-cadru permite să li se atribuie acestora (astfel,
Estonia, Irlanda şi Cipru au conferit atribuţii executive autorităţii lor
centrale, în mod evident contrar dispoziţiilor deciziei-cadru)468.

466
Deşi în Grecia există 15 parchete pe lângă curţile de apel care desfăşoară activităţi în ceea ce
priveşte mandatul european de arestare, aproape toate mandatele sunt aduse la îndeplinire de către
unităţile de parchet din Atena.
467
În implementarea mandatului european de arestare, legiuitorul german a păstrat o etapă judiciară
în procedura de admisibilitate a predării (Zulässigkeit) precum şi o etapă administrativă în procesul
de aprobare a predării (Bewilligung). Organizarea etapei administrative în procesul de implementare
a mandatului european de arestare, solicită autorităţii competente să aprobe predarea, să pună în
balanţă şi interesul cetăţenilor săi de a fi cercetaţi penal în ţara de origine.
468
Long, Nadja, Implementation on the european arrest warrant and joint investigation teams at EU
and national level. Study, European Parliament's Committee on Civil Liberties, Justice and Home
Affairs, 2009, pag. 11.

176
 Modificarea motivelor de neexecutare obligatorie (Germania) sau, mai mult,
introducerea de motive de refuz nereglementate prin decizia-cadru (Italia,
Cipru, Polonia) sau care nu sunt prevăzute în aceasta din urmă, precum cele
întemeiate pe aplicarea tratatelor sau a convenţiilor care nu au fost eliminate
în mod expres prin decizia-cadru (Olanda, Marea Britanie469). De asemenea,
statele membre refuză în mod frecvent executarea mandatelor europene de
arestare, pe baza unor motive ce nu au fost prevăzute în decizia-cadru, în
special în legătură cu protejarea drepturilor fundamentale470.
 Cerinţa unor condiţii suplimentare (Malta, Marea Britanie, Olanda, Italia)
sau a unor menţiuni sau documente care nu sunt prevăzute în formular
(Cehia471, Italia, Malta). În practică, anumite ţări (Marea Britanie) par să
solicite aproape sistematic informaţii suplimentare, chiar să solicite o nouă
emitere a mandatului de arestare, ceea ce creează probleme unor ţări a căror
legislaţie nu permite acest lucru şi care măreşte considerabil durata
procedurilor.
 Imprecizii procedurale în cadrul obţinerii consimţământului persoanei
urmărite (Germania).
 Diversitatea practicilor în materie de „predare suplimentară” (ipoteză în care
mandatul european de arestare priveşte nu doar o infracţiune vizată de
decizia-cadru, dar şi alte infracţiuni care nu intră în domeniul de aplicare al
deciziei-cadru) în urma absenţei unor dispoziţii speciale în decizia-cadru. O
astfel de predare este posibilă în anumite state membre (Danemarca,
Germania, Spania, Finlanda, Lituania, Austria). În Franţa, judecătorului îi
revine rolul să decidă dacă este posibilă o astfel de predare, legea
neprevăzând această ipoteză.
 Absenţa unui termen maxim pentru decizia instanţelor superioare (Cehia,
Malta, Portugalia, Slovacia, Marea Britanie) sau a unui termen maxim total
care depăşeşte norma de 60 de zile (Belgia) ori plafonul de 90 de zile în caz
de casare (Franţa, Italia).
O dezvoltare extrem de interesantă a avut loc recent între ţările nordice. Este
important de menţionat faptul că Finlanda, Suedia, Danemarca, Norvegia şi Islanda
sunt parte a unei largi cooperări nordice, care se situează pe un drum îndelungat în
istorie. Astfel, nu numai că statele nordice au legi de extrădare cu texte identice
anterior adoptării mandatului european de arestare la nivelul UE, acestea adoptând

469
Marea Britanie refuză predarea din motive de securitate naţională, în acest caz Secretarul de Stat
putând ignora hotărârea de predare dată de judecător, sau în domeniul luării de ostatici, în situaţiile
în care este aplicabilă Convenţia împotriva luării de ostatici din 18 decembrie 1979.
470
Long, Nadja, Implementation on the european arrest warrant and joint investigation teams at EU
and national level. Study, European Parliament's Committee on Civil Liberties, Justice and Home
Affairs, 2009, pag. 3.
471
În ceea ce priveşte Cehia, Comisia a fost informată că o circulară a Ministerului de Justiţie din
data de 19 mai 2006 prevede ca formularul utilizat pentru emiterea unui mandat european de arestare
să fie cel conţinut în decizia-cadru, circulara fiind un instrument legislativ în dreptul ceh. În plus,
cererea de informaţii suplimentare se impune doar autorităţilor judiciare cehe în momentul în care
acestea acţionează în calitate de autorităţi emitente.

177
recent un mandat de arestare nordic, care facilitează foarte mult cooperarea
judiciară în materie penală. Mandatul de arestare nordic se bazează pe principiul şi
structura mandatului european de arestare, fiind pe deplin compatibil cu obligaţiile
ţărilor nordice, state membre ale UE, în temeiul mandatului european de arestare472.
Potrivit Comisiei Europene, doar anumite state membre nu au în prezent
nicio problemă specifică referitoare la punerea în aplicare a mandatului european de
arestare. Astfel, în Spania, Suedia, Finlanda, Ungaria, România şi Bulgaria, nu au
fost identificate situaţii juridice problematice referitoare la punerea în aplicare a
mandatului european de arestare.
Experţii europeni din cadrul Consiliului UE au remarcat modul în care
Spania a transpus textul deciziei-cadru în legislaţia internă, punerea în aplicare a
actului comunitar de către această ţară fiind considerat un exemplu de bune practici
pentru alte state membre.
În Ungaria, potrivit experţilor europeni, „punerea în aplicare a mandatului
european de arestare funcţionează în mod eficient, autorităţile maghiare şi
profesioniştii din domeniu având o părere pozitivă cu privire la acest instrument”.
În anul 2006, autorităţile judiciare din Ungaria au emis 115 mandate
europene de arestare (în întregime transmise pe canalele Interpol-ului), dintre care
55 de mandate au condus la predarea efectivă a persoanelor solicitate.
Analiza limitelor şi vulnerabilităţilor instituţiei mandatului european de
arestare trebuie realizată şi din perspectiva instituţiilor europene care participă în
cadrul acestui proces, respectiv Curtea Europeană de Justiţie, Eurojust, Reţeaua
Judiciară Europeană şi Europol.
Chiar dacă jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie la hotărâri preliminare în
domeniul poliţiei şi a cooperării judiciare în materie penală nu a fost încă acceptată
de către toate statele membre, Curtea Europeană de Justiţie a decis, în unele cazuri
care implică în special probleme referitoare la mandatul european de arestare.
Curtea Europeană de Justiţie a confirmat validitatea deciziei-cadru privind
mandatul european de arestare, printr-o hotărâre emisă la data de 3 mai 2007.
Astfel, fiind sesizată de către Curtea de Arbitraj Belgiană, dacă îndepărtarea
verificării dublei incriminări, pentru anumite infracţiuni menţionate în cuprinsul
Deciziei-Cadru, este contrară principiului legalităţii în materie penală, Curtea
Europeană de Justiţie a răspuns că aceste infracţiuni şi sancţiuni continuă să fie
stabilite de legea statului membru emitent, care trebuie să respecte drepturile
fundamentale, inclusiv a principiului legalităţii incriminării (nullum crimen, nulla
poena sine lege)473.
În ceea ce priveşte faptul că lipsa de precizie în definirea celor 32 de
categorii de infracţiuni enumerate în decizia-cadru ar conduce la o inconsistentă
punere în aplicare a deciziei-cadru în cadrul diferitelor texte juridice naţionale,

472
Long, Nadja, Implementation on the european arrest warrant and joint investigation teams at EU
and national level. Study, European Parliament's Committee on Civil Liberties, Justice and Home
Affairs, 2009, pag. 22.
473
Ibidem, pag. 23.

178
Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că obiectivul deciziei-cadru nu constă în
armonizarea dreptului penal material al statelor membre.
În doctrină474 s-a arătat că eliminarea pilonilor prin Tratatul de la Lisabona
va comunitariza deciziile luate în domeniul cooperării judiciare în materie penală şi
va spori controlul judiciar al Curţii Europene de Justiţie cu privire la punerea în
aplicare a instrumentelor juridice, cum ar fi mandatul european de arestare.
Decizia-Cadru acordă atribuţii specifice Eurojust-ului în domeniul aplicării
mandatului european de arestare. Astfel, în cazul în care mai multe state membre au
emis un mandat european de arestare împotriva aceleaşi persoane, alegerea
mandatului european de arestare care trebuie să fie executat se face de autoritatea
judiciară de executare, ţinând cont în mod corespunzător de toate circumstanţele şi,
în special, de gravitatea relativă şi de locul comiterii infracţiunilor, de datele
respective ale mandatelor europene de arestare, precum şi de faptul că mandatul a
fost emis pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă privative de libertate. Autoritatea judiciară de executare poate
solicita avizul Eurojust pentru a face alegerea mandatului european de arestare care
trebuie să fie executat475.
În 2008, la Eurojust au existat patru cazuri privind mandate europene de
arestare concurente. Trei dintre aceste cazuri au fost înregistrate de Belgia (în
relaţie cu Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Luxemburg şi
Italia), şi unul de Cehia (în relaţie cu Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord)476.
În unele cazuri, este necesar să se asigure coordonarea executării
mandatului european de arestare, atunci când acesta intră în concurs cu mandate
naţionale de arestare emise pentru aceleaşi tipuri de activităţi infracţionale. Se
asigură astfel aplicarea corespunzătoare a temeiurilor opţionale de neexecutare a
mandatului european de arestare, în special în cazurile în care se efectuează în
paralel investigaţii şi urmăriri penale pentru aceeaşi faptă.
De asemenea, atunci când, în circumstanţe excepţionale, un stat membru nu
poate respecta termenele şi procedurile pentru decizia de executare a mandatului
european de arestare, acesta informează Eurojust, precizând motivele întârzierii477.
În anul 2008 au fost raportate în total către Eurojust 28 de cazuri de
încălcare a limitelor de timp. Principalul motiv indicat de statele membre pentru

474
Ibidem, pag. 24.
475
Eurojust a indicat în Anexa II a Raportului său anual (2004) că ar fi dispus să consilieze toate
părţile în cauză. Cu toate acestea, Eurojust este rareori menţionat în textele naţionale de transpunere
a deciziei-cadru.
476
http://www.eurojust.europa.eu/press_releases/annual_reports/2008/Annual_Report_2008_RO.pdf
477
În anul 2007, doar 9 state membre au raportat Eurojust-ului depăşirea termenelor de executare a
mandatului european de arestare. Aşa cum, pe bună dreptate, Eurojust a subliniat în raportul său
anual, „nu este sigur că a fost vorba doar de cele nouă ţări care au întâmpinat dificultăţi legate de
depăşirea timpului privind executarea mandatului european de arestare. Prin urmare, pare evident
că majoritatea statelor membre încă nu şi-au îndeplinit această obligaţie. Ar fi util pentru Eurojust
să primească mai multe informaţii de la statele membre, în scopul de a analiza motivele pentru
întârzieri în executarea mandatului european de arestare”.

179
incapacitatea de a executa mandatul european de arestare în termenul prevăzut de
art.17 al deciziei-cadru, a fost acela că i s-a cerut autorităţii emitente să ofere
informaţii suplimentare, iar acest proces (primirea cererii, culegerea informaţiilor
din dosare şi traducerea) a întârziat şi mai mult procedura.
Printre celelalte motive pentru care mandatul european de arestare nu a
putut fi executat în termenul prevăzut de art.17 al deciziei-cadru, s-au numărat478:
• cererea adresată autorităţii emitente de a oferi o garanţie că persoana
respectivă va fi trimisă înapoi în vederea executării pedepsei;
• întârzierea în transmiterea versiunii originale a mandatului european de
arestare;
• admiterea apelului formulat împotriva hotărârii de predare a persoanei
solicitate (şi pentru că anumite informaţii lipseau din mandatul emis); şi
• hotărârea de predare a persoanei solicitată a fost pronunţată în termenul
prevăzut, dar executarea a fost blocată din cauza stării de sănătate a suspectului sau
din cauza unor dificultăţi legate de citarea acestuia.
De fapt, rolul Eurojust în punerea în aplicare şi dezvoltarea utilizării
mandatelor europene de arestare deja merge dincolo de textul deciziei-cadru.
Eurojust ajută autorităţile judiciare în coordonarea acţiunilor lor, având un
important rol de coordonare în cadrul unor cercetări complexe, care implică mai
multe state membre. Aceste investigaţii conduc în mod regulat la emiterea
mandatelor europene de arestare.
Exemplificând, în anul 2005, Eurojust a soluţionat cu succes un conflict de
competenţă între Spania şi Portugalia, privind un caz de trafic de droguri, în care a
fost emis un mandat european de arestare de către Spania, acesta fiind respins de
Portugalia, care a optat pentru aplicarea jurisdicţiei portugheze. Autorităţile
judiciare din cele două ţări au efectuat investigaţii comune cu privire la aceleaşi
probe şi persoane implicate. Implicarea Eurojust-ului a permis Spaniei să obţină
jurisdicţia asupra cazului, lucru acceptat de Portugalia, care a procedat la predarea
persoanelor căutate către Spania.
Totodată, în februarie 2007, Eurojust a sprijinit mai multe state membre în
dezmembrarea unei reţele de falsificatori de cărţi de credit din România. În acest
caz, au fost comunicate informaţii privind identitatea a doi suspecţi principali, fiind
emise de asemenea mandate europene de arestare.
În iunie 2007, Eurojust şi Europol au coordonat şi susţinut o investigaţie a
statului belgian privind o grupare infracţională albaneză implicată în comiterea unor
forme grave de criminalitate (trafic de droguri, trafic de persoane), ce acţiona în
diferite state membre (Belgia, Franţa, Germania, Olanda, Italia şi Marea Britanie).
Acţiunile simultane desfăşurate în 7 state membre, pe baza unor mandate europene
de arestare, au condus la arestarea mai multor suspecţi, precum şi confiscarea unor
cantităţi mari de droguri, arme şi alte obiecte furate479.

478
http://www.eurojust.europa.eu/press_releases/annual_reports/2008/Annual_Report_2008_RO.pdf
479
Long, Nadja, Implementation on the european arrest warrant and joint investigation teams at EU
and national level. Study, European Parliament's Committee on Civil Liberties, Justice and Home
Affairs, 2009, pag. 26.

180
În cele din urmă, trebuie menţionat faptul că Eurojust a stabilit un sistem de
13 echipe care sprijină membrii naţionali, pentru o mai bună utilizare a timpului şi a
resurselor, pentru accelerarea procesului decizional şi îmbunătăţirea
managementului. Una dintre aceste echipe este destinată mandatului european de
arestare şi mandatului european de obţinere a probelor480.
Art.10 din Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare
desemnează Reţeaua Judiciară Europeană ca punct de contact şi sursă de informare
pentru autorităţile judiciare emitente sau de executare a mandatului european de
arestare. Astfel, în cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte
autoritatea judiciară de executare competentă, aceasta efectuează cercetările
necesare, în special prin intermediul punctelor de contact ale Reţelei Judiciare
Europene, în vederea obţinerii acestei informaţii. De asemenea, în cazul în care
autoritatea judiciară emitentă doreşte acest lucru, transmiterea mandatului european
de arestare poate fi efectuată prin intermediul sistemului securizat de
telecomunicaţii al Reţelei Judiciare Europene de la statul membru de executare481.
Pe pagina de web a Reţelei Judiciare Europene (www.ejn-crimjust-
europa.eu.) este dedicată o întreagă secţiune informaţiilor referitoare la mandatul
european de arestare. Astfel, Reţeaua Judiciară Europeană oferă practicienilor în
domeniu un instrument important pentru punerea în aplicare a mandatului european
de arestare, respectiv Atlas-ul cuprinzând informaţii detaliate privind identitatea
autorităţilor responsabile la nivel naţional şi regional.
Cu toate că Europol-ul nu are nicio putere sau autoritate judiciară, sprijinul
pe care această instituţie poliţienească europeană de cooperare îl acordă
investigaţiilor naţionale efectuate de autorităţile statelor membre – de multe ori în
coordonare cu Eurojust – a condus recent la emiterea şi executarea mandatelor
europene de arestare.
Într-unul din cazuri, în anul 2006, ofiţerul de legătură lituanian din cadrul
Europol-ului a coordonat arestarea mai multor suspecţi de trafic de droguri, pe baza
unor mandate europene de arestare. Într-un alt caz, în februarie 2007, o operaţiune
coordonată împotriva unor grupări infracţionale implicate în jafuri armate
(Operaţiunea Baltico), a condus la executarea simultană a 35 de mandate europene
de arestare în mai multe state membre (Italia, Estonia, Lituania, Finlanda, Spania,
Franţa şi Germania), cu asistenţă din partea Eurojust şi Europol.

6.6. Studiu de caz privind mandatul european de arestare şi impactul


acestei instituţii juridice asupra României

Pentru exemplificarea sistemului instituit prin Decizia-Cadru a Consiliului


UE nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre ale UE, în cuprinsul prezentei secţiuni
prezentăm un studiu de caz relevant, din care reiese eficienţa şi operativitatea
480
Eurojust 2007 Annual Report.
481
În anul 2007, numai Polonia a transmis 25 de mandate europene de arestare prin intermediul
sistemului securizat de telecomunicaţii al Reţelei Judiciare Europene.

181
procedurii de predare a unei persoane de naţionalitate română, urmărită
internaţional în temeiul mandatului european de arestare.
În speţă, numitul T.C., cetăţean român în vârstă de 42 ani, domiciliat în
Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, a fost condamnat de către instanţele
judecătoreşti belgiene la o pedeapsă de 9 ani închisoare, printr-o hotărâre penală
rămasă definitivă. Pe parcursul executării pedepsei în penitenciarul Andenne-
Tongeren din Belgia, acesta a evadat în data de 6 ianuarie 2002. Fiind reîncarcerat
la data de 21 ianuarie 2003, acesta a evadat din nou la data de 7 august 2003. La
această ultimă dată, Curtea de Apel din Bruxelles a emis un mandat de arestare în
vederea reîncarcerării numitului T.C.
În aceeaşi perioadă, la data de 25 septembrie 2003, Tribunalul de Mare
Instanţă din Rouen (Franţa) a emis pe numele aceluiaşi T.C. un mandat de arestare
pentru fapte comise pe teritoriul Franţei. Astfel, în perioada martie-iunie 2002, au
fost comise 35 de furturi şi tentative de furt prin efracţie în comunele semiurbane
din Sena Maritimă, precum şi în Quincampoix, Saint-Jacques sur Darnetal sau
Buchy, în timpul nopţii în locuinţele oamenilor, în timp ce aceştia dormeau.
Cercetările efectuate au scos în evidenţă faptul că aceste delicte sunt imputate unei
singure reţele de infracţionalitate organizată, compusă din cetăţeni români,
conducătorul fiind C.C. cu domiciliul în Rouen, iar principalul ordonator era T.C.
De asemenea, G.P., alias „Lajos Bartalis”, care se afla în cercetare şi pe numele său
exista un mandat de arestare, a recunoscut că este unul din principalii autori ai
furturilor. De asemenea, cealaltă persoană în cauză, numitul C.C., care se afla în
cercetare şi pe numele căruia exista un mandat de arestare, apare ca tăinuitor a
obiectelor obţinute prin săvârşirea delictelor, distribuind obiectele respective în
diverse localuri din Rouen. Numitul G.P. şi complicele său primeau o parte modică
din câştig. Interceptările telefonice efectuate au scos în evidenţă faptul că C.C.
primea în mod direct şi regulat directive de la T.C., cu scopul de a folosi cărţile
bancare furate şi de a găsi marfa (televizoare, aparate de fotografiat, camere de
filmat etc.), pe care o vindea cu 70% din valoarea sa în zona Parisului. Numitul
T.C. îi spunea să găsească paşapoartele false ca să poată ajunge cu ajutorul lor în
Italia. În afara furturilor şi tăinuirilor multiple, interceptările telefonice au reuşit să
stabilească faptul că numitul T.C. dirija o operaţiune de trafic de documente
administrative furate şi falsificare, menită să le permită cetăţenilor români intrarea
pe teritoriul francez şi uneori trecerea spre Marea Britanie.
În ambele cazuri, numitul T.C. a făcut obiectul unei atenţionări prin
Sistemul Informatic Schengen, în conformitate cu art.95 din Convenţia Schengen.
În cursul lunii februarie 2004, T.C. este reţinut şi cercetat de autorităţile
italiene pentru fapte comise pe teritoriul Italiei. Totodată, reţinerea numitului T.C. a
fost implementată în Sistemul Informatic Schengen, acest fapt fiind semnalat
imediat autorităţilor belgiene şi franceze. Acestea au solicitat extrădarea persoanei
în baza Convenţiei europene privind extrădarea. Întrucât pentru faptele comise în
Italia, instanţa a încuviinţat cercetarea numitului T.C. în stare de libertate, s-a
procedat la reţinerea acestuia în vederea soluţionării cererilor de extrădare. Deşi s-a
purtat o corespondenţă susţinută între statul francez şi belgian prin ambasade pe de

182
o parte, şi statul italian prin Ministerul de Externe, Ministerul Justiţiei şi Curtea de
Apel din Veneţia, de cealaltă parte, în cauză nu au fost furnizate documentele
necesare soluţionării cererii de extrădare în termenul prevăzut de art.16 din
Convenţie. Acest fapt a determinat Curtea de Apel din Veneţia să dispună punerea
în libertate a numitului T.C., acesta fiind însă nevoit să se întoarcă în România.
Imediat după data aderării României la UE şi prin urmare de îndată ce au
devenit aplicabile dispoziţiile Deciziei-Cadru a Consiliului UE nr.2002/584/JAI din
13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între
statele membre ale UE, la data de 15 februarie 2007, Centrul de Cooperare
Poliţienească Internaţională a informat Curtea de Apel Craiova că împotriva
cetăţeanului român T.C. a fost emis un mandat european de arestare de către
Tribunalul de Mare Instanţă din Rouen (Franţa) 482 . Mandatul de arestare fusese
emis în vederea finalizării instrucţiei penale într-o cauză în care numitul T.C. era
bănuit că ar fi participat la comiterea a nu mai puţin de 35 de furturi sau tentative de
furt pe teritoriul Franţei.
Prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu la data de 15 februarie
2007, s-a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova să se ia măsurile
necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea ei, în faţa
instanţei.
Persoana solicitată a fost localizată şi reţinută în judeţul Alba, fiind preluată
de o escortă a Serviciului de Investigaţii Criminale de la IJP Mehedinţi şi prezentată
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova. Prin ordonanţa din 22 februarie
2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus reţinerea numitului
T.C., pe o durată de 24 de ore. Prin încheierea din 22 februarie 2007 pronunţată de
Curtea de Apel Craiova s-a dispus, în baza art.89, alin.3 din Legea nr.302/2004,
modificată, arestarea persoanei solicitate T.C.
La termenul din 13 martie 2007, instanţa a dispus suspendarea judecării
cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea
Constituţională, ce a fost sesizată în acest scop, având în vedere că persoana
solicitată T.C., prin apărătorul ales, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.108, alin.1 din Legea nr.302/2004, arătând că acestea contravin
prevederilor constituţionale.
Măsura arestării persoanei solicitate a fost menţinută succesiv, începând cu
data de 13 martie 2007, ultima oară prin încheierea din 23 aprilie 2007 pronunţată
de Curtea de Apel Craiova.
Prin decizia din 10 mai 2007, Curtea Constituţională a respins excepţia de
neconstituţionalitate invocată de persoana solicitată T.C., reţinând că dispoziţia
legală invocată nu contravine normelor constituţionale.
La data de 15 mai 2007, cauza a fost repusă pe rolul Curţii de Apel Craiova,
fiind acordat termen la 16 mai 2007.

482
Odată cu adresa Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, Curtea de Apel Craiova a
primit la dosar, atât în limba franceză cât şi tradus în limba română, mandatul european de arestare
privind pe numitul T.C., emis de către Tribunalul de Mare Instanţă din Rouen (Franţa).

183
Persoana solicitată T.C. a formulat opoziţie la predarea către statul francez,
solicitând totodată să se ceară de la autoritatea judiciară emitentă informaţii cu
privire la: stadiul procesului penal în Franţa, în sensul dacă acesta este finalizat sau
în curs de instrumentare; darea unor asigurări suficiente de către autorităţile
competente franceze cu privire la executarea hotărârii din România, în
eventualitatea unei condamnări cu executare; hotărârea ce a stat la baza emiterii
mandatului european de arestare; faptele pentru care este acuzat, încadrarea juridică
a acestora şi perioada de timp în care acesta a avut loc.
Instanţa, având în vedere că, din cuprinsul mandatului european de arestare,
rezultă că acesta se întemeiază pe mandatul de arestare eliberat de judecătorul de
instrucţie la data de 18 aprilie 2005, că în acesta se menţionează, la rubrica privind
garanţiile juridice aflate la dispoziţia persoanei solicitate, că aceasta beneficiază de
un drept de împotrivire acordabil, şi că în cuprinsul său sunt descrise, pe scurt,
faptele reţinute în sarcina persoanei solicitate, cu indicarea datei (martie-iulie 2002)
şi a locului săvârşirii (în comune periurbane ale regiunii Sena Maritimă), a apreciat
că nu se impune solicitarea de informaţii suplimentare, cu privire la aceste aspecte,
de la autoritatea judiciară emitentă, şi a respins cererea formulată în acest sens de
persoana solicitată prin apărător.
S-au invocat, ca motive de refuz al executării mandatului, dispoziţiile art.88,
alin.1, lit.a şi art.88, alin.2, lit.h din Legea nr.302/2004, respectiv faptul că persoana
solicitată a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte sau pentru fapte similare de
către alte state membre ale UE (Belgia şi Italia), precum şi faptul că autoritatea
judiciară română competentă (Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu
Severin), prin ordonanţa din 9 martie 2005 a dispus faţă de persoana solicitată
scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunile de fals material în înscrisuri
oficiale şi fals privind identitatea.
Instanţa a apreciat că motivele de refuz invocate sunt neîntemeiate. Astfel,
în ceea ce priveşte motivul de refuz prevăzut de art.88, alin.1, lit.a din Legea
nr.302/2004, s-a constatat că acesta nu este incident în cauză, întrucât din hotărârile
de condamnare depuse la dosar de persoana solicitată rezultă faptul că aceasta a mai
fost într-adevăr condamnată în alte state membre ale UE (Belgia şi Italia), însă
pentru fapte diferite de cele pentru care s-a emis mandatul european de arestare din
cauză.
În ceea ce priveşte motivul de refuz prevăzut de art.88, alin.2, lit.h din
Legea nr.302/2004, instanţa a apreciat că nici acesta nu este incident în cauză,
întrucât, deşi într-adevăr prin ordonanţa arătată s-a dispus scoaterea de sub urmărire
penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ persoanei solicitate
pentru infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale şi fals privind identitatea
(constând în aceea că, în noiembrie 2002, în timp ce se afla în Italia, T.C. a găsit
paşaportul românesc eliberat de SEIP Buzău, pe numele B.C., şi l-a falsificat, prin
înlocuirea fotografiei titularului cu fotografia sa, prezentându-se autorităţilor
italiene ca fiind B.C.), totuşi, din cuprinsul mandatului european de arestare, s-a
observat că acesta nu a fost emis şi pentru această faptă.

184
Pentru aceste considerente, instanţa a dispus la data de 17 mai 2007,
executarea mandatului european de arestare emis împotriva persoanei solicitate
T.C., de către Tribunalul de Mare Instanţă din Rouen (Franţa). De asemenea, în
urma cererii persoanei solicitate, prin hotărârea de predare pronunţată s-a luat act că
persoana solicitată T.C. s-a prevalat de regula specialităţii.
Până la data predării către statul francez, în vederea evitării fugii persoanei
solicitate, instanţa a dispus menţinerea măsurii arestării acesteia.
Persoana solicitată a fost predată de către poliţişti ai Biroului Naţional
Interpol din cadrul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională autorităţilor
judiciare franceze la data de 6 iunie 2007, pe Aeroportul Internaţional „Henri
Coandă”.
Autorităţile franceze au semnalat imediat în Sistemul Informatic Schengen
faptul că îl au în custodie pe numitul T.C. şi au fixat totodată pe data de 28 iunie
2007 audierea acestuia în faţa Tribunalul de Mare Instanţă din Rouen (Franţa). În
urma acestei înfăţişări, T.C. a fost achitat pentru toate învinuirile aduse.
Ulterior acestei date, la 28 iunie 2007, autorităţile franceze i-au adus la
cunoştinţă numitului T.C. faptul că autorităţile belgiene au emis pe numele său un
mandat european de arestare, împiedicând punerea acestuia în libertate. Persoana
solicitată a fost audiată cu privire la acest aspect la 29 iunie, 5 iulie şi 17 iulie 2007,
de fiecare dată aducându-i-se la cunoştinţă existenţa unui nou mandat european de
arestare emis de autorităţile belgiene. Dacă la primele două înfăţişări, T.C. s-a
prevalat de regula specialităţii, fapt ce făcea imposibilă predarea acestuia către
autorităţile belgiene, la data de 17 iulie 2007 acesta a renunţat la a se mai prevala de
regula specialităţii, consimţind la predarea către autorităţile belgiene.
În prezent, T.C. se află încarcerat în Belgia, formulând o cerere de transfer a
executării pedepsei în reţeaua Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din
România.
Considerăm că speţa este relevantă asupra cadrului legal şi instituţional
privind eficienţa justiţiei, atât pe plan intern, cât şi internaţional. Se poate remarca
astfel timpul foarte scurt în care autorităţile judiciare din Franţa au finalizat
instrucţia penală şi au trimis în judecată persoana solicitată. De asemenea, analiza
rechizitoriului întocmit de autorităţile judiciare franceze după audierea lui T.C.
scoate la iveală faptul că acesta a fost trimis în judecată pentru un număr mai redus
de fapte decât cel înscris în mandatul european de arestare. Acest fapt semnifică pe
de o parte intenţia de a acoperi în cuprinsul mandatului de arestare un număr cât
mai mare de fapte pentru a nu da posibilitatea persoanei solicitate să se prevaleze de
regula specialităţii, iar pe de altă parte faptul că la momentul trimiterii dosarului la
instanţă, învinuirea s-a formulat doar pentru faptele pentru care s-a considerat că
există suficient suport probator.
În România, Curtea Constituţională a fost sesizată în câteva rânduri cu
privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii nr.302/2004, în referire la
procedura mandatului european de arestare şi asigurarea unor drepturi şi garanţii
procesuale ale persoanei ce urmează a fi predată în baza unui asemenea mandat.
Interesant este faptul că toate sesizările privind controlul de constituţionalitate

185
datează din anul 2007, probabil pe fondul înteţirii discuţiilor referitoare la
problemele implementării deciziei-cadru în statele membre ale UE. Şi mai
interesant este faptul că instanţa constituţională română a respins toate aceste
excepţii de neconstituţionalitate, dând astfel un vot favorabil eforturilor
legiuitorului român, care a sesizat problemele existente în varianta iniţială a Legii
nr.302/2004, remediindu-le ulterior în perioada 2006-2008483.
Potrivit datelor existente, autorităţile judiciare române au emis în anul 2007
un număr de 908 mandate europene de arestare, iar pe parcursul anului 2008 (până
la data de 31 octombrie) un număr de 499 de mandate, din care 588 şi respectiv 282
de mandate au condus la predarea efectivă a persoanei solicitate. În acelaşi timp, în
calitate de stat de executare, autorităţile judiciare române au primit în anul 2007, un
număr de 284 de mandate europene de arestare, din care 65 au fost refuzate484, 8
sunt încă în aşteptare şi 211 au fost executate. Pe parcursul anului 2008 (până la
data de 31 octombrie), România a primit 255 de mandate europene de arestare, din
care 28 au fost respinse, 39 sunt încă în aşteptare şi 188 au fost executate.
De asemenea, conform informaţiilor furnizate, în perioada 2006-2008 au
fost organizate seminarii pentru judecători, procurori şi grefieri, cu scopul asigurării
unei interpretări şi practici unitare, în ceea ce priveşte emiterea, completarea şi
transmiterea mandatelor europene de arestare. Pentru sprijinirea autorităţilor
judiciare, Ministerul Justiţiei a publicat un manual în anul 2006, iar în perioada
ianuarie-martie 2007 a difuzat în rândul judecătorilor şi procurorilor o serie de note
informative cu sugestii referitoare la emiterea şi transmiterea mandatului european
de arestare485.
Consiliul UE a dat publicităţii, la data de 20 mai 2009, Raportul privind
aplicarea de către România a Deciziei-Cadru privind mandatul european de arestare
şi procedurile de predare între Statele Membre 486 . Raportul concluzionează că
România îşi îndeplineşte obligaţiile pe care le are în calitate de Stat Membru şi
susţine aplicarea eficientă şi cu bună credinţă a instrumentelor juridice adoptate la
nivelul UE. Totodată, documentul conţine aprecieri pozitive la adresa Ministerului
Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, în calitate de autoritate centrală, precum şi cu
privire la pregătirea profesională a judecătorilor şi procurorilor intervievaţi şi la
calitatea legislaţiei române în materie.
În acelaşi timp, raportul subliniază disponibilitatea şi deschiderea
judecătorilor şi procurorilor români în aplicarea eficientă şi operativă a mandatului

483
Stănilă, Laura-Maria, op.cit., pag. 108.
484
Printre principalele motive de refuz de executare a mandatelor europene de arestare, s-au
numărat: imposibilitatea identificării persoanei solicitate (20 de cazuri), persoana solicitată nu a fost
localizată în România (14 cazuri), retragerea mandatului de către autoritatea emitentă (12 cazuri),
încălcarea art.6 din CEDO (4 cazuri) etc.
485
Evaluation report on the fourth round of mutual evaluations „The practical application of the
european arrest warrant and corresponding surrender procedures between member states”. Report on
Romania, pag. 9.
486
Acest raport este urmare a vizitei de evaluare organizate în perioada 17-21 noiembrie 2008, în
cadrul celei de-a Patra Runde de Evaluare Reciprocă, proces de evaluare care a inclus toate Statele
Membre ale UE.

186
european de arestare în deplină concordanţă cu principiul recunoaşterii reciproce,
principiu care stă la baza construcţiei juridice a UE. Documentul conţine exemple
de bune practici ale judecătorilor şi procurorilor români şi, recomandă, printre
altele, celorlalte State Membre ale UE soluţia legislativă pe care România a
adoptat-o în cazul mandatelor europene de arestare emise de alte State Membre
împotriva cetăţenilor români pentru executarea unor pedepse cu închisoarea
(recunoaşterea pe cale incidentală).
Raportul conţine un număr de 22 recomandări, dintre care doar 10 sunt
adresate României (dintre acestea 5 având caracter general), restul fiind destinate
altor State Membre şi Uniunii Europene. Recomandările pe care echipa de evaluare
le-a făcut României, atât în calitate de stat emitent, cât şi în calitate de stat de
executare, se referă la487:
 promovarea contactului direct dintre autorităţile judiciare române şi cele ale
altor State Membre, prin elaborarea de măsuri necesare pentru a stabili
astfel de contacte (inclusiv echipamente de telecomunicaţii adecvate);
 specializarea şi formarea magistraţilor şi a avocaţilor în materia mandatului
european de arestare, inclusiv dezvoltarea competenţelor lingvistice;
 dezvoltarea unei practici uniforme de căutare pe teritoriul României a
persoanelor care se sustrag de la executarea unor mandate de arestare
preventivă şi/sau de executare a pedepselor cu închisoarea488;
 dezvoltarea de practici uniforme cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale
(în special în ceea ce priveşte reţinerea şi arestarea persoanei solicitate pe
baza unei alerte emise de Interpol).
Pentru a se ajunge la o soluţie coerentă la nivelul UE în privinţa cerinţelor
de proporţionalitate pentru emiterea oricărui mandat european de arestare, ar trebui
introduse şi puse în aplicare anumite criterii în momentul emiterii unui mandat
european de arestare.
Decizia-cadru privind mandatul european de arestare nu include nicio
obligaţie pentru un stat membru emitent să efectueze un control de
proporţionalitate, iar legislaţia statelor membre joacă un rol esenţial în acest sens.
Fără a aduce atingere acestui aspect, luând în considerare consecinţele grave ale
executării unui mandat european de arestare în ce priveşte restricţiile asupra
libertăţii fizice şi a libertăţii de mişcare a persoanei căutate, autorităţile competente
ar trebui, înainte de a decide emiterea unui mandat, să examineze proporţionalitatea
prin evaluarea unei serii de factori importanţi. În mod specific, acestea vor include
o evaluare a gravităţii infracţiunii, a posibilităţii ca suspectul să fie deţinut şi a
487

http://www.just.ro/Sections/Comunicate/Comunicatemai2009/22mai2009/tabid/1056/Default.aspx.
A se vedea şi Evaluation report on the fourth round of mutual evaluations „The practical application
of the european arrest warrant and corresponding surrender procedures between member states”.
Report on Romania, pag.38.
488
Potrivit Raportului Consiliului UE, în ultimele 6 luni au fost arestate 30 de persoane în România,
împotriva cărora erau emise mandate europene de arestare de către autorităţile judiciare române,
acest aspect evidenţiind că sistemul de căutare a persoanelor urmărite pe teritoriul naţional nu
funcţionează corect.

187
pedepsei care este probabil să fie aplicată în cazul în care persoana avută în vedere
este găsită vinovată de săvârşirea infracţiunii în cauză. Alţi factori includ de
asemenea garantarea protecţiei eficace a publicului şi luarea în considerare a
intereselor victimei infracţiunii.
Ar trebui ca mandatul european de arestare să nu fie utilizat în cazul în care
măsura coercitivă care pare proporţională, adecvată şi aplicabilă cazului respectiv
nu este arestarea preventivă. Mandatul nu ar trebui emis, de exemplu, în cazul în
care, deşi arestarea preventivă este posibilă, ar putea fi aleasă o altă măsură
coercitivă neprivativă de libertate – cum ar fi furnizarea unei declaraţii privind
identitatea şi locul de reşedinţă – sau una care ar implica eliberarea imediată a
persoanei după prima înfăţişare judiciară. Mai mult, practicienii din domeniul
mandatului european de arestare ar putea lua în considerare şi solicita consultanţă
cu privire la utilizarea alternativă a unui mandat european de arestare. Având în
vedere eficienţa de ansamblu a procedurilor penale, aceste alternative ar putea
include489:
 Utilizarea unor instrumente mai puţin coercitive din domeniul asistenţei
juridice reciproce, în cazul în care acest lucru este posibil.
 Utilizarea videoconferinţei pentru suspecţi.
 Prin intermediul citaţiei.
 Utilizarea Sistemului de Informaţii Schengen în vederea stabilirii locului de
reşedinţă al unui suspect.
 Utilizarea Deciziei-cadru privind recunoaşterea reciprocă a sancţiunilor
financiare.
De asemenea, considerăm necesară adoptarea următoarelor practici de către
autorităţile judiciare din ţara noastră:
 necesitatea stabilirii unei proceduri uniforme şi eficiente, la nivel naţional,
pentru verificarea prezenţei persoanelor urmărite în România, înainte de a se
emite un mandat european de arestare, pentru a se evita utilizarea acestui
instrument european în cazul persoanelor ce ar putea fi localizate pe
teritoriul naţional;
 necesitatea ca instanţele din România să colaboreze direct cu cele din
străinătate, şi nu prin Ministerul Justiţiei sau prin Biroul Naţional Interpol,
deoarece este de esenţa Deciziei Cadru JAI/584/2002 ca autorităţile
implicate să nu implice intermediari în cadrul cooperării legate de mandatul
european de arestare;
 necesitatea elaborării unei proceduri unice la nivelul Parchetelor de pe lângă
Curţile de Apel, pentru a aplica unitar prevederile Legii nr.222/2008,
referitoare la procedura reţinerii în caz de urgenţă, pe baza semnalării
Interpol.

489
Interpretarea respectă dispoziţiile Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi
filozofia generală care stă la baza punerii sale în aplicare, în vederea transformării mandatului
european de arestare într-un instrument eficient de combatere, în special, a infracţiunilor grave şi a
criminalităţii organizate.

188
6.7. Concluzii referitoare la mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre

Mandatul european de arestare are o importanţă deosebită în cadrul spaţiului


penal european. El a contribuit nu doar la înlăturarea „paradisului judiciar” de care
profitau până în acel moment infractorii, dar şi la punerea în aplicare a unei
veritabile cooperări între autorităţile judiciare ale statelor membre, revoluţionând
efectiv cooperarea judiciară în materie penală490.
Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare reprezintă măsura cu
cea mai mare anvergură de până acum în istoria extrădării, mai ales din punct de
vedere al simplificării şi accelerării procedurii. Pe de o parte, se elimină obstacolele
tradiţionale, ca de exemplu principiul dublei incriminări, al refuzului transmiterii
persoanei în cazul infracţiunilor politice, militare şi fiscale şi al netransmiterii
cetăţenilor proprii; pe de altă parte, se renunţă la executarea unei proceduri de
extrădare tradiţionale în două etape (emiterea mandatului de către o instanţă de
judecată, urmată de aprobarea de către un organ administrativ). Interesele politice
de stat nu mai au nimic de-a face cu cooperarea dintre Statele Membre ale UE491.
Decizia-cadru face parte dintr-o dezvoltare politică în cadrul UE pentru
eliminarea obstacolelor între state şi în direcţia simplificării cooperării internaţionale în
materie penală între statele membre, atât cât este posibil. În această privinţă, poate fi
considerată drept o transformare de la cooperare prin canale diplomatice în cooperare
directă internaţională între autorităţile judiciare ale statelor membre.
În cadrul UE, Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare
constituie o ameliorare considerabilă a condiţiilor-cadru în domeniul extrădării.
Scurtarea evidentă a procedurii, cu termene stricte, şi faptul că centrul de greutate al
unei extrădări poate fi cu siguranţă evaluat pozitiv, de la cooperarea interstatală
până la garantarea unei proceduri judiciare care ţine cont de poziţia subiectului, cu
garantarea drepturilor procedurale care stau la baza Curţii Europene a Drepturilor
Omului, sunt argumente pentru acest instrument. Toate celelalte efecte produse de
aplicarea mandatului european de arestare, mai ales lipsa de standarde unitare
privind drepturile procedurale şi problematica ce rezultă de aici, trebuie analizate
pentru a se putea face recomandări în direcţia unei dezvoltări ulterioare492.
Au trecut mai mult de şapte ani de la intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2004,
a Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre. În statisticile disponibile la
nivel european493 pentru perioada cuprinsă între anii 2005 şi 2009 sunt înregistrate

490
Ştefan, Cristian-Eduard, Evaluarea punerii în aplicare a mandatului european de arestare în
statele membre ale UE, articol publicat în Revista „Dreptul” nr.6/2010, pag. 226.
491
Kathrein, Ulrike; Miron, Cătălina-Gabriela; Ploscă, Ana; Radu, Florin-Răzvan; Rainer, Eckart;
Salamun, Michaela; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 14.
492
Ibidem, pag. 29.
493
A se vedea Raportul Comisiei COM (2011)175 către Parlamentul European şi Consiliu privind
punerea în aplicare, începând cu anul 2007, a Deciziei-Cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, Bruxelles, 11.4.2011

189
54.689 de mandate europene de arestare emise şi 11.630 de mandate europene de
arestare executate. În perioada respectivă, între 51% şi 62% din persoanele căutate
au consimţit, în medie, în termen de 14-17 zile, să se predea. Termenul mediu de
predare a persoanelor care nu au consimţit a fost de 48 de zile. Acest lucru
contrastează în mod favorabil cu situaţia anterioară existenţei mandatului european
de arestare, când termenul mediu de extrădare a persoanelor căutate era de un an şi
a consolidat, fără îndoială, libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul UE, prin
prevederea unui mecanism mai eficient care să asigure faptul că persoanele care
încearcă să se sustragă justiţiei nu profită de frontierele deschise.
Cu toate acestea, ultimii şapte ani au arătat, de asemenea, că, în pofida bunei
sale funcţionări, sistemul mandatului european de arestare este departe de a fi
perfect. Statele membre, parlamentarii europeni şi naţionali, grupuri din societatea
civilă şi cetăţeni au exprimat anumite preocupări în ceea ce priveşte funcţionarea
mandatului european de arestare şi, în special, efectul acestuia asupra drepturilor
fundamentale. De asemenea, există deficienţe privind modul în care unele state
membre pun în aplicare decizia-cadru a Consiliului.
Concluzionând, considerăm că mandatul european de arestare întăreşte şi
concretizează spaţiul penal european, constituind un veritabil instrument judiciar de
cooperare între statele membre ale UE.
Viitorul mandatului european, materializarea în materie penală a
principiului recunoaşterii reciproce depinde în mare parte de încrederea mutuală
între statele membre. Ori, aceasta este gajul unei coerenţe şi eficacităţi crescute a
politicii penale europene. Dacă eforturile statelor membre ale UE în acest sens
trebuie urmate cu tenacitate, primii ani de viaţă ai mandatului sunt de bun augur
„atât în termeni de judicializare, eficacitate, cât şi de celeritate, totul cu
respectarea drepturilor fundamentale”494.

494
Gay, Corinne, op.cit.

190
CAPITOLUL VII
INSTITUŢII DE COOPERARE JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ

7.1. Eurojust

Îmbunătăţirea efectivă a cooperării judiciare între statele membre a necesitat


adoptarea urgentă la nivelul UE a unor măsuri structurale destinate să faciliteze
coordonarea optimă a desfăşurării cercetărilor şi a urmăririlor penale din statele
membre, acoperind teritoriul mai multora dintre ele, cu respectarea deplină a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Pentru a consolida lupta împotriva formelor grave de criminalitate
organizată, Consiliul European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 a decis
crearea unei unităţi Eurojust formată din procurori, magistraţi sau ofiţeri de poliţie
cu competenţe echivalente495.
La data de 14 decembrie 2000, Consiliul UE a înfiinţat, în mod oficial,
unitatea provizorie de cooperare penală „Pro-Eurojust”. Procurori din toate statele
membre au încercat şi au testat diferite concepte, menite să consolideze lupta
împotriva formelor grave de infracţionalitate, prin facilitarea coordonării acţiunilor
de investigaţie şi urmărire penală din cadrul UE496.
Înfiinţat prin Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2002/187/JAI din 28
februarie 2002 497 , Eurojust este organismul european cu personalitate juridică
pentru promovarea şi ameliorarea coordonării şi cooperării dintre autorităţile
judiciare competente ale statelor membre.
Aşa cum s-a menţionat în doctrina străină498, în anul 2002 s-a adăugat o
nouă piesă în mozaicul de agenţii, organisme şi instituţii ale UE. O piesă care era de
fapt rezultatul unor lungi polemici referitoare la opinii conflictuale asupra
sistemului european de justiţie penală. Chiar dacă istoria sa este scurtă, au apărut
deja unele puncte puternice şi slăbiciuni în construcţia sa unică.
În urma evaluării experienţei dobândite de către Eurojust, s-a considerat
necesară îmbunătăţirea eficienţei sale operaţionale, ţinând cont de experienţa
acumulată. În acest sens, în scopul operaţionalizării Eurojust şi al armonizării
statutului membrilor naţionali, a fost adoptată Decizia Consiliului nr.2009/426/JAI
din 16 decembrie 2008499. Noua Decizie urmăreşte să confere Eurojust mai multă
495
Eurojust a fost creat în urma unei cereri lansate în cadrul Consiliului European de la Tampere, iar
importanţa Eurojust ca organism specific în vederea îmbunătăţirii cooperării judiciare a fost stabilită
în Tratatul de la Nisa.
496
http://www.eurojust.europa.eu/press_releases/annual_reports/2008/Annual_Report_2008_RO.pdf
497
Decizia Consiliului 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul
consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate, publicată în “Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene” nr. L63 din 6 martie 2002.
498
Guild, Elspeth; Geyer, Florian, Security versus justice?: police and judicial cooperation in the
European Union, Ashgate Publishing Limited, England, 2008, pag. 35.
499
Decizia Consiliului nr.2009/426/JAI din 16 decembrie 2008 privind consolidarea Eurojust şi de
modificare a Deciziei 2002/187/JAI de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva
formelor grave de criminalitate, publicată în “Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L138 din 4
iunie 2009.

191
eficienţă. Principalele sale obiective sunt crearea unei baze comune în ceea ce
priveşte puterile acordate membrilor naţionali, instituirea unui mecanism de
coordonare pentru situaţii de urgenţă, îmbunătăţirea schimbului de informaţii prin
intermediul Eurojust, întărirea cooperării dintre membrii naţionali şi punctele de
contact ale Reţelei Judiciare Europene, precum şi consolidarea cooperării cu statele
terţe şi celelalte organisme şi reţele din cadrul UE.
În cadrul cercetărilor şi al urmăririlor penale, implicând două sau mai multe
state membre, obiectivele Eurojust sunt următoarele:
 promovarea şi ameliorarea coordonării între autorităţile competente ale
statelor membre cu privire la cercetările şi urmăririle penale în statele
membre, ţinând cont de oricare cerere formulată de o autoritate competentă
a unui stat membru şi de orice informaţie furnizată de un organ competent,
în temeiul dispoziţiilor adoptate în cadrul tratatelor;
 ameliorarea cooperării dintre autorităţile competente ale statelor membre, în
special prin facilitarea executării cererilor de cooperare judiciară şi a
deciziilor privind cooperarea judiciară, inclusiv a celor privind instrumentele
de punere în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce;
 susţinerea, în orice alt fel, a autorităţilor competente din statele membre,
pentru a consolida eficienţa cercetărilor şi a urmăririlor penale.
Unii autori500 au opinat că se pot distinge două misiuni ale Eurojust-ului:
prima, mai degrabă informală, dar de o importanţă crucială, constă în promovarea
încrederii reciproce în domeniul cooperării justiţiei penale. Promovarea încrederii
reciproce este astfel o condiţie indispensabilă pentru implementarea eficientă a celei
de-a doua misiuni a Eurojust-ului – facilitarea urmăririi penale.
Eurojust este compus din câte un membru naţional, detaşat de fiecare stat
membru, în conformitate cu sistemul său juridic, având calitatea de procuror,
judecător sau de ofiţer de poliţie cu competenţe echivalente501.
Statele membre sunt obligate să asigure o contribuţie continuă şi eficace la
îndeplinirea de către Eurojust a obiectivelor sale. În vederea îndeplinirii
obiectivelor, se prevede necesitatea ca membrul naţional să-şi aibă locul de muncă
obişnuit la sediul Eurojust, fiecare membru naţional fiind asistat de un adjunct502 şi
de o altă persoană ca asistent503.

500
Guild, Elspeth; Geyer, Florian, Security versus justice?: police and judicial cooperation in the
European Union, Ashgate Publishing Limited, England, 2008, pag. 38.
501
Structura şi organizarea Eurojust au fost concepute de aşa manieră încât să îi permită să se achite
de misiunea ce i-a fost încredinţată şi să-şi exercite prerogativele. Fiecare stat membru desemnează
un membru naţional în Eurojust şi competenţele acestuia, potrivit propriilor sisteme constituţionale.
Întrucât rolul principal al Eurojust este reprezentat de coordonarea activităţii de cooperare judiciară
la nivelul UE, îndeosebi în faza de cercetare şi urmărire penală, statele membre au desemnat de
regulă procurori pentru această poziţie.
502
Adjunctul este în măsură să acţioneze în numele membrului naţional sau să-l înlocuiască pe
acesta.
503
Membrii naţionali, adjuncţii şi asistenţii se supun dreptului naţional al statului lor membru în
ceea ce priveşte statutul lor.

192
Domeniul competenţei generale a Eurojust cuprinde tipurile de criminalitate
şi infracţiunile pentru care Europol are oricând competenţa de a acţiona, precum şi
alte infracţiuni comise în legătură cu acestea.
Activităţile infracţionale ce au intrat în atenţia Eurojust au respectat un tipar
similar ultimilor ani. Eurojust a înregistrat, în anul 2008, 50 de tipuri diferite de
activităţi criminale. Un caz poate avea legături cu mai multe tipuri de infracţiuni,
iar un membru naţional poate identifica infracţiuni adiacente alături de infracţiunea
principală. În 2008, numărul de cazuri trimise Eurojust a crescut, în general, pentru
toate tipurile de infracţiuni. Traficul de droguri şi infracţiunile contra patrimoniului
privat sau public, inclusiv frauda, reprezintă activităţile infracţionale cu ponderea
cea mai mare în cazurile înaintate Eurojust504.
Prin Decizia Consiliului nr.2009/426/JAI din 16 decembrie 2008 s-a
reglementat înfiinţarea, în cadrul Eurojust, a unei coordonări permanente (OCC)
pentru a asigura disponibilitatea Eurojust în orice moment şi pentru a permite
acestuia să intervină în cazuri urgente. Pentru a-şi putea îndeplini sarcinile în
situaţii de urgenţă, Eurojust instituie coordonarea permanentă (OCC)505 cu rolul de
a primi şi de a prelucra în orice moment toate cererile care îi sunt înaintate. OCC
este constituită dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, care poate fi fie
membrul naţional, fie adjunctul acestuia, fie un asistent care are dreptul să
înlocuiască membrul naţional506.
Funcţiile Eurojust sunt prevăzute în cadrul art.5 din Decizia Consiliului Uniunii
Europene nr.2002/187/JAI din 28 februarie 2002. Astfel, pentru a-şi realiza obiectivele,
Eurojust îşi îndeplineşte funcţiile prin intermediul unuia sau al mai multor membri
naţionali interesaţi, sau în calitate de colegiu, în cazurile în care unul sau mai mulţi
membri naţionali interesaţi de o cauză tratată de Eurojust fac o cerere cu privire la
aceasta sau referitoare la cercetări sau urmăriri penale care au repercusiuni la nivelul
UE sau pot afecta alte state membre decât cele implicate în mod direct sau în care este
vorba de o problemă generală referitoare la realizarea obiectivelor sale.
Atunci când îşi îndeplineşte sarcinile, Eurojust indică dacă acţionează prin
intermediul unuia sau al mai multor membri naţionali sau în calitate de colegiu.
În cazul în care Eurojust acţionează prin intermediul membrilor săi naţionali
interesaţi, acesta507:

504
http://www.eurojust.europa.eu/press_releases/annual_reports/2008/Annual_Report_2008_RO.pdf
505
OCC poate fi contactată 24 de ore din 24, 7 zile din 7, printr-un punct de contact OCC unic în
cadrul Eurojust.
506
Atunci când, în cazuri urgente, o cerere de cooperare judiciară sau o decizie privind cooperarea
judiciară, inclusiv privind instrumentele de punere în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce,
trebuie executată în unul sau în mai multe state membre, autoritatea competentă solicitantă sau
emitentă o poate înainta OCC. Punctul de contact OCC înaintează de îndată cererea reprezentantului
OCC al statului membru care a trimis cererea şi, dacă acest lucru este solicitat în mod explicit de
către autoritatea solicitantă sau emitentă, reprezentanţilor OCC ai statelor membre pe teritoriul
cărora ar trebui executată cererea.
507
Art.6 din Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2002/187/JAI din 28 februarie 2002 de
instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate,
modificată prin Decizia Consiliului 2009/426/JAI din 16 decembrie 2008.

193
a) poate să solicite, prezentând motivele care stau la baza cererii sale,
autorităţilor competente ale statelor membre vizate să aibă în vedere:
 să întreprindă o cercetare sau urmărire penală întemeiate pe fapte concrete;
 să accepte că una dintre autorităţi poate fi mai bine plasată pentru a
desfăşura o cercetare sau urmărire penală întemeiate pe fapte concrete;
 să realizeze o coordonare între autorităţile competente ale statelor membre
interesate;
 să formeze o echipă de anchetă comună, în conformitate cu instrumentele de
cooperare relevante;
 să îi furnizeze orice informaţie necesară pentru a-şi îndeplini funcţiile;
 să dispună măsuri de anchetă speciale;
 să dispună orice altă măsură necesară pentru cercetarea sau urmărirea
penală.
b) asigură informarea reciprocă a autorităţilor competente ale statelor
membre interesate cu privire la anchetele şi urmăririle penale despre care are
cunoştinţă;
c) asistă, la cererea acestora, autorităţile competente ale statelor membre,
pentru a asigura cea mai bună coordonare posibilă a anchetelor şi urmăririlor
penale;
d) oferă asistenţă pentru îmbunătăţirea cooperării între autorităţile
competente ale statelor membre;
e) cooperează şi se consultă cu Reţeaua Judiciară Europeană, utilizând baza
documentară a acesteia şi contribuind la îmbunătăţirea ei;
f) cu acordul colegiului, asistă anchetele şi urmăririle penale cu privire la
autorităţile competente ale unui singur stat membru.
Atunci când Eurojust acţionează în calitate de colegiu, acesta508:
a) poate să solicite autorităţilor competente ale statelor interesate,
motivându-şi cererea:
 să întreprindă o anchetă sau urmăriri penale întemeiate pe fapte concrete;
 să accepte că una dintre autorităţile competente poate fi mai bine plasată
pentru a începe o anchetă sau o urmărire penală întemeiate pe fapte
concrete;
 să realizeze o coordonare între autorităţile competente ale statelor membre
interesate;
 să formeze o echipă de anchetă comună, în conformitate cu instrumentele de
cooperare pertinente;
 să-i furnizeze orice informaţie necesară pentru a-şi îndeplini funcţiile;
b) asigură informarea reciprocă a autorităţilor competente ale statelor
membre cu privire la anchetele şi urmăririle penale despre care are cunoştinţă şi
care au incidenţă la nivelul Uniunii sau care ar putea să intereseze alte state membre
decât cele direct interesate;

508
Art.7 din Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 de
instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate.

194
c) asistă, la solicitarea acestora, autorităţile competente ale statelor membre,
pentru a asigura cea mai bună coordonare posibilă a anchetelor şi urmăririlor
penale;
d) oferă asistenţă pentru îmbunătăţirea cooperării între autorităţile
competente ale statelor membre, în special pe baza analizei făcute de Europol;
e) cooperează şi se consultă cu Reţeaua Judiciară Europeană, utilizând baza
documentară a acesteia şi contribuind la îmbunătăţirea ei;
f) poate asista Europol, în special furnizându-i avize, pe baza analizelor
efectuate de Europol.
Eurojust are un rol foarte important în evitarea conflictului de competenţă,
prin determinarea statului membru care se află “în cea mai bună poziţie” să exercite
urmărirea penală într-un anumit caz509. Astfel, în cazul în care doi sau mai mulţi
membri naţionali nu pot cădea de acord cu privire la soluţionarea unui caz de
conflict de jurisdicţie în ceea ce priveşte desfăşurarea cercetării sau a urmăririi
penale, i se solicită colegiului să emită un aviz scris fără caracter obligatoriu privind
cazul, dacă respectivul caz nu a putut fi soluţionat printr-un acord reciproc între
autorităţile naţionale competente implicate. Avizul colegiului se transmite de îndată
statelor membre implicate.
Fără a aduce atingere dispoziţiilor cuprinse în orice instrument adoptat de
UE cu privire la cooperarea judiciară, o autoritate competentă poate raporta
Eurojust refuzurile sau dificultăţile recurente referitoare la executarea cererilor de
cooperare judiciară şi a deciziilor cu privire la această cooperare, inclusiv privind
instrumentele de punere în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce şi poate
solicita colegiului să emită un aviz scris fără caracter obligatoriu privind cazul, dacă
respectivul caz nu a putut fi soluţionat printr-un acord reciproc între autorităţile
naţionale competente sau prin participarea membrilor naţionali vizaţi. Avizul
colegiului se transmite de îndată statelor membre implicate.
Durata mandatului membrilor naţionali este de cel puţin patru ani. Statul
membru de origine poate reînnoi mandatul. Membrul naţional nu poate fi revocat
din funcţie înainte de sfârşitul mandatului fără o informare prealabilă a Consiliului
şi precizarea motivelor care stau la baza deciziei. În cazul în care un membru
naţional este preşedinte sau vicepreşedinte al Eurojust, mandatul acestuia, în
calitate de membru, durează cel puţin atât cât să-i permită să-şi îndeplinească
atribuţiile de preşedinte sau vicepreşedinte pe parcursul întregului mandat pentru
care a fost ales.
Schimbul de orice fel de informaţii între Eurojust şi statele membre are loc
prin intermediul membrului naţional. Pentru a îndeplini obiectivele Eurojust,
membrul naţional are cel puţin un acces echivalent la informaţiile cuprinse în
următoarele tipuri de registre ale statului său membru, care i-ar fi disponibile la
nivel naţional în calitatea sa de procuror, judecător sau ofiţer de poliţie, după caz,
sau este cel puţin în măsură să obţină aceste informaţii: caziere judiciare; registre
509
De asemenea, Eurojust are un rol în soluţionarea problemei concursului între mandate europene
de arestare cu privire la aceeaşi persoană trimise unui stat membru de mai multe state membre,
putând fi consultat, precum şi în evitarea conflictelor de jurisdicţie.

195
privind persoanele arestate; registre privind cercetările penale; registre privind
profilurile ADN; alte registre ale statului său membru atunci când consideră că
aceste informaţii îi sunt necesare pentru a-şi putea îndeplini sarcinile510.
Fiecare stat membru defineşte natura şi sfera competenţelor pe care le
acordă membrului naţional în ceea ce priveşte cooperarea judiciară cu privire la
respectivul stat membru. De asemenea, fiecare stat membru defineşte dreptul pe
care îl are un membru naţional să acţioneze, în relaţia cu autorităţile judiciare
străine, în conformitate cu angajamentele internaţionale asumate.
Membrii naţionali, în calitatea acestora de autorităţi naţionale competente,
au dreptul de a primi, transmite, facilita, monitoriza şi furniza informaţii
suplimentare legate de executarea cererilor şi a deciziilor privind cooperarea
judiciară, inclusiv a celor privind instrumentele de punere în aplicare a principiului
recunoaşterii reciproce.
În cazul unei executări necorespunzătoare sau parţiale a unei cereri de
cooperare judiciară, membrii naţionali, în calitatea acestora de autorităţi naţionale
competente, au dreptul de a solicita măsuri suplimentare autorităţii naţionale
competente din statul lor membru, astfel încât cererea să fie executată pe deplin.
Membrii naţionali, în calitatea lor de autorităţi naţionale competente, în
acord cu o autoritate naţională competentă sau la cererea acesteia şi de la caz la caz,
pot exercita următoarele competenţe511:
a) emiterea şi completarea cererilor de cooperare judiciară şi a deciziilor
privind cooperarea judiciară, inclusiv a celor privind instrumentele de punere în
aplicare a principiului recunoaşterii reciproce;
b) executarea în statul lor membru a cererilor de cooperare judiciară şi a
deciziilor privind cooperarea judiciară, inclusiv a celor privind instrumentele de
punere în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce;
c) dispunerea în statul lor membru a măsurilor de anchetă considerate
necesare în cadrul unei reuniuni de coordonare organizate de Eurojust pentru a oferi
asistenţă autorităţilor naţionale competente interesate de o anchetă concretă şi la
care autorităţile naţionale competente interesate de anchetă sunt invitate să
participe;
d) autorizarea şi coordonarea livrărilor supravegheate în statele lor
membre512.

510
Art.9, alin.(3) din Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2002/187/JAI din 28 februarie 2002
de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate,
modificată prin Decizia Consiliului 2009/426/JAI din 16 decembrie 2008.
511
Art.9c din Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2002/187/JAI din 28 februarie 2002 de
instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate,
modificată prin Decizia Consiliului 2009/426/JAI din 16 decembrie 2008.
512
În cursul anului 2007, colaborarea dintre autorităţile naţionale suedeze, belgiene şi germane, într-
un caz de livrare supravegheată, a dus la prinderea unor traficanţi de droguri. Autorităţile vamale din
Gothenburg au descoperit, pe un vas din Peru, un container cu 200 kg. de cocaină. Printr-o mişcare
tactică, autorităţile au înlocuit drogurile cu unele false. Autorităţile vamale şi procurorul din Suedia
credeau că drogurile aveau ca destinaţie oraşul Anvers, dar nu cunoşteau identitatea traficanţilor.
Eurojust a stabilit rapid contactul între ţările vizate şi fiecăreia dintre acestea i-au fost transmise

196
De asemenea, în calitatea lor de autorităţi naţionale competente, în cazuri
urgente şi în măsura în care nu le este posibilă identificarea sau contactarea în timp
util a autorităţii naţionale competente, membrii naţionali au dreptul:
 să autorizeze şi să coordoneze livrările supravegheate în propriile state
membre;
 să execute, în ceea ce priveşte statul lor membru, o cerere de cooperare
judiciară sau o decizie privind cooperarea judiciară, inclusiv privind
instrumentele de punere în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce.
În cuprinsul art.9f din Decizia-Cadru nr.2002/187/JAI513 se reglementează
participarea membrilor naţionali în cadrul echipelor comune de anchetă. Astfel,
statele membre au dreptul de a participa la echipe comune de anchetă, inclusiv la
constituirea acestora, în conformitate cu art.13 din Convenţia privind asistenţa
reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene sau cu
Decizia-cadru 2002/465/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind echipele
comune de anchetă514.
Experienţa practică şi sensibilizarea practicienilor în domeniul echipelor
comune de anchetă au cunoscut o creştere constantă în ultimii ani. În anul 2008, au
existat 21 de cazuri în care membrii naţionali le-au cerut autorităţilor lor naţionale
să aibă în vedere constituirea echipelor comune de anchetă515.
În perioada 15-16 decembrie 2008, Eurojust şi Europol au organizat cea de-
a patra întâlnire a reţelei experţilor naţionali în domeniul echipelor comune de
anchetă. Aceasta a avut loc la sediul Europol, la ea participând experţi din statele
membre, de la OLAF, Eurojust şi Europol, precum şi reprezentanţi ai
Secretariatului General al Consiliului şi reprezentanţi ai Comisiei. Experţii naţionali
în domeniul echipelor comune de anchetă au susţinut prezentări şi s-au organizat
două ateliere axate pe experienţa practică din acest domeniu, abordându-se inclusiv
subiecte precum sensibilizarea autorităţilor în această privinţă şi administrarea
probelor. S-a recunoscut rolul de facilitare pe care îl au Eurojust şi Europol, iar una

direct cereri de asistenţă judiciară. Eurojust a acordat asistenţă la încheierea rapidă de acorduri între
Suedia, Belgia şi Germania, privind livrarea supravegheată, inclusiv acordarea de aprobări pentru
echipamentul de supraveghere tehnică. Autorităţile belgiene şi germane au considerat transportarea
drogurilor circumstanţă agravantă la infracţiunea de trafic de droguri. Europol a intervenit pentru
facilitarea cooperării dintre diferitele forţe de poliţie implicate. Containerul a fost expediat, pe vapor,
la Anvers şi a ajuns apoi, prin transport rutier, la Düsseldorf, unde autorităţile poliţieneşti germane
au arestat câteva persoane în timp ce deschideau containerul. Operaţiunea a dus la reuşita
investigaţiilor penale atât în Germania, cât şi în Suedia, unde procesul penal este în curs de
desfăşurare. Pentru mai multe detalii cu privire la acest caz, a se vedea site-ul
http://www.eurojust.europa.eu/press_releases/annual_reports/2007/Annual_Report_2007_RO.pdf
513
Modificată prin Decizia Consiliului 2009/426/JAI din 16 decembrie 2008.
514
Cu toate acestea, statele membre pot condiţiona participarea membrului naţional de obţinerea
acordului din partea autorităţii naţionale competente. Membrii naţionali, membrii adjuncţi sau
asistenţii acestora sunt invitaţi să participe la toate echipele comune de anchetă la care participă
statul lor membru şi pentru care se furnizează finanţare comunitară în cadrul instrumentelor
financiare aplicabile. Fiecare stat membru stabileşte dacă membrul naţional participă la echipa
comună de anchetă ca autoritate naţională competentă sau din partea Eurojust.
515
http://www.eurojust.europa.eu/press_releases/annual_reports/2008/Annual_Report_2008_RO.pdf

197
din principalele concluzii a fost aceea că este important ca poliţia şi organele
judiciare să fie implicate dintr-un stadiu incipient de planificare şi luare de decizii
atunci când se are în vedere constituirea unei echipe comune de anchetă.
Prin Decizia Consiliului nr.2009/426/JAI din 16 decembrie 2008 au fost
instituite sisteme naţionale de coordonare Eurojust în statele membre pentru a
coordona eforturile depuse de corespondenţii naţionali ai Eurojust, de corespondentul
naţional al Eurojust pe probleme legate de terorism, de corespondentul naţional al
Reţelei Judiciare Europene şi de cel mult alte trei puncte de contact ale Reţelei
Judiciare Europene, precum şi de reprezentanţi ai reţelelor privind echipele comune
de anchetă, crimele de război, recuperarea creanţelor şi corupţia.
Sistemul naţional de coordonare Eurojust facilitează, în cadrul statului
membru, îndeplinirea funcţiilor Eurojust, în special prin:
 asigurarea faptului că sistemul de gestionare a cazurilor primeşte informaţii
referitoare la statul membru în cauză în mod eficient şi sigur516;
 acordarea de asistenţă în luarea deciziei dacă un caz ar trebui tratat cu
sprijinul Eurojust sau al Reţelei Judiciare Europene;
 acordarea de asistenţă membrului naţional în identificarea autorităţilor
competente pentru executarea cererilor de cooperare judiciară şi a deciziilor
privind cooperarea judiciară, inclusiv a celor privind instrumentele de
punere în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce;
 menţinerea unor legături strânse cu unitatea naţională Europol.
Schimburile de informaţii cu statele membre şi între membrii naţionali sunt
reglementate în cuprinsul art.13 din Decizia Consiliului nr.2009/426/JAI. Actul
comunitar prevede că autorităţile competente ale statelor membre fac schimb de
orice fel de informaţii cu Eurojust necesare îndeplinirii funcţiilor acestuia în
conformitate cu normele privind protecţia datelor. Transmiterea de informaţii către
Eurojust se interpretează ca o cerere de asistenţă din partea Eurojust în cazul
respectiv numai dacă o autoritate competentă specifică acest lucru. Membrii
naţionali ai Eurojust sunt împuterniciţi să facă schimb, fără autorizaţie prealabilă,
de orice fel de informaţii necesare în vederea îndeplinirii funcţiilor Eurojust, între ei
sau cu autorităţile competente ale propriului stat membru.
Decizia Consiliului nr.2009/426/JAI reiterează relaţiile privilegiate, bazate
pe consultare şi complementaritate, dintre Eurojust şi Reţeaua Judiciară Europeană.
Eurojust întreţine legături privilegiate cu Reţeaua Judiciară Europeană, bazate pe
consultare şi complementaritate, în special între membrul naţional, punctele de
contact ale Reţelei Judiciare Europene ale aceluiaşi stat membru şi corespondenţii
naţionali ai Eurojust şi ai Reţelei Judiciare Europene.
În măsura în care este relevant pentru îndeplinirea funcţiilor sale, Eurojust
poate stabili şi întreţine relaţii de cooperare cu instituţiile, organismele şi agenţiile
înfiinţate prin sau în temeiul Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene sau
al Tratatului privind Uniunea Europeană. Eurojust stabileşte şi menţine relaţii de

516
Pentru a permite sistemului naţional de coordonare Eurojust să-şi îndeplinească sarcinile, trebuie
asigurată conectarea la sistemul de gestionare a cazurilor.

198
cooperare cel puţin cu Europol517, OLAF518 şi FRONTEX519. Eurojust poate încheia
acorduri sau acorduri de lucru cu aceste entităţi520.
Priorităţile Eurojust în cooperarea sa cu Europol sunt521:
 îmbunătăţirea posibilităţilor Eurojust de obţinere a informaţiilor şi o mai bună
cooperare operaţională din Dosarele de Lucru Analitic ale Europol (AWFs)522;
 crearea unei reţele securizate între Eurojust şi Europol pentru schimbul de
informaţii;
 dezvoltarea proiectului cu privire la echipele comune de anchetă, împreună
cu Europol;
 implicarea sporită în pregătirea şi elaborarea concluziilor Evaluării
ameninţărilor asupra crimei organizate (OCTA);
 finalizarea, împreună cu Europol, a unui raport pentru Consiliul UE cu
privire la experienţele comune şi la rezultatele specifice.
În scopul facilitării cooperării judiciare cu statele terţe în cazurile în care
Eurojust furnizează asistenţă, colegiul poate detaşa magistraţi de legătură într-un
stat terţ, sub rezerva unui acord cu respectivul stat terţ523. Magistratul de legătură

517
În 2008, Eurojust a fost asociat în alte şase dosare de lucru analitic (AWF) ale Europol, numărul
total al acestora ajungând astfel la 12, iar activitatea operativă comună a celor două organisme a
continuat să se intensifice. Numărul de cazuri soluţionate de Eurojust, în colaborare cu Europol şi
OLAF, a crescut în 2008, remarcându-se, de asemenea, o participare mai mare a acestor două
organisme la întâlnirile de coordonare. Pentru detalii, a se vedea Raportul Anual Eurojust 2008.
518
Schimbul de informaţii, atât cel operaţional cât şi cel strategic, este necesar în special pentru a
valorifica sinergiile potenţiale între OLAF – serviciu de investigaţie specializat în materie de fraudă
comunitară – şi Eurojust – serviciu general de cooperare judiciară. Eurojust şi OLAF au semnat, la
24 septembrie 2008, un acord privind cooperarea practică, destinat sporirii colaborării şi schimbului
de informaţii dintre cele două instituţii. Acordul face referire la înţelegerile de cooperare operativă
dintre Eurojust şi OLAF în combaterea fraudei, corupţiei şi a altor infracţiuni care aduc atingere
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene. Acesta guvernează atât înţelegerile de lucru în
vederea unei cooperări mai strânse şi mai intense, cât şi prevederile privind schimbul de date cu
caracter general sau personal.
519
Protecţia frontierelor externe ale UE, terestre sau maritime, este un subiect care vizează nu numai
imigraţia clandestină, ci şi criminalitatea organizată, precum traficul de droguri sau traficul de
persoane. În absenţa obstacolelor juridice, trebuie încurajată semnarea unui acord de cooperare între
Frontex şi Eurojust.
520
Aceste acorduri sau acorduri de lucru pot privi, în special, schimbul de informaţii, inclusiv de date cu
caracter personal, şi detaşarea ofiţerilor de legătură pe lângă Eurojust. Aceste acorduri sau acorduri de
lucru pot fi încheiate numai după consultarea de către Eurojust a organului de control comun cu privire la
dispoziţiile privind protecţia datelor şi după aprobarea de către Consiliu, hotărând cu majoritate calificată.
Eurojust informează Consiliul cu privire la orice intenţie de începere a unor astfel de negocieri, iar
Consiliul poate adopta orice concluzii pe care le consideră adecvate.
521
http://www.eurojust.europa.eu/press_releases/annual_reports/2006/Annual_Report_2006_RO.pdf
522
Mulţi membri naţionali au o relaţie foarte productivă cu birourile lor naţionale din cadrul
Europol. În ultimii ani Europol a făcut eforturi pentru soluţionarea problemelor întâlnite de Eurojust
în obţinerea informaţiilor din fişierele de lucru pentru analiză ale Europol, deoarece aceste informaţii
sunt foarte importante pentru activitatea sa operaţională.
523
Înainte de începerea negocierilor cu un stat terţ, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, îşi dă
aprobarea în acest sens. Eurojust informează Consiliul cu privire la orice intenţie de începere a unor
astfel de negocieri, iar Consiliul poate adopta orice concluzii pe care le consideră adecvate.

199
trebuie să aibă o anumită experienţă de lucru în cadrul Eurojust şi cunoştinţe
adecvate privind cooperarea judiciară şi să cunoască modul de funcţionare a
Eurojust. Detaşarea magistratului de legătură în numele Eurojust este supusă
consimţământului prealabil al magistratului şi al statului membru al acestuia.
La nivel naţional, prin Legea nr.58/2006524 a fost ratificat Acordul privind
cooperarea dintre România şi Eurojust, semnat la Bruxelles la 2 decembrie 2005,
acord care şi-a încetat aplicabilitatea începând cu data aderării României la UE, 1
ianuarie 2007. De la această dată, în relaţia dintre România şi Eurojust este
aplicabilă Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2002/187/JAI din 28 februarie
2002 de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave
de criminalitate.
Conştient de faptul că activitatea infracţională desfăşurată de unii cetăţeni
români pe teritoriul altor state membre ale Uniunii este de natură să afecteze
siguranţa tuturor cetăţenilor UE şi să determine inclusiv consecinţe negative pentru
imensa majoritate a cetăţenilor români care locuiesc şi muncesc legal în alte state
membre şi îşi aduc o contribuţie activă la prosperitatea economiilor acelor state şi la
dezvoltarea economică a României, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr.123/2007 privind unele măsuri pentru consolidarea
cooperării judiciare cu statele membre ale Uniunii Europene, aprobată prin Legea
nr.85/2008. Odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ, au fost abrogate
dispoziţiile cuprinse în cadrul art.2-9 din Legea nr.58/2006.
În cadrul Titlului II al actului normativ, se reglementează dispoziţiile
privind aplicarea Deciziei Consiliului Uniunii Europene nr.2002/187/JAI din 28
februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva
formelor grave de criminalitate.
Membrul naţional român al Eurojust este reprezentantul României în
Unitatea europeană de cooperare judiciară Eurojust şi are competenţele pe care i le
atribuie UE, în conformitate cu Decizia 2002/187/JAI. Membrul naţional al
Eurojust îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei.
Membrul naţional român al Eurojust este numit prin ordin al ministrului
justiţiei, cu avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii. Membrul
naţional român al Eurojust este selectat de ministrul justiţiei dintre procurorii cu
experienţă în combaterea formelor grave ale criminalităţii transnaţionale organizate,
a corupţiei sau a terorismului. Mandatul membrului naţional român al Eurojust este
de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.
Membrul naţional român al Eurojust este trimis în misiune permanentă la
sediul Eurojust de la Haga, Regatul Ţărilor de Jos şi beneficiază de drepturile
salariale şi de alte drepturi băneşti corespunzătoare funcţiei diplomatice de ministru
consilier, potrivit legislaţiei de salarizare în vigoare pentru personalul trimis în
misiune permanentă în străinătate.

524
Legea nr.58/2006 pentru ratificarea Acordului privind cooperarea dintre România şi Eurojust,
semnat la Bruxelles la 2 decembrie 2005, şi pentru reglementarea unor măsuri referitoare la
reprezentarea României la Eurojust, în perioada ce precedă aderării şi după data aderării la Uniunea
Europeană, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.300 din 4 aprilie 2006.

200
Mandatul membrului naţional român al Eurojust încetează în una din
următoarele situaţii: la expirarea perioadei pe care a fost numit; prin renunţare; prin
încetarea funcţiei de procuror, în condiţiile legii; prin eliberare din funcţie.
Ministrul justiţiei poate numi, prin ordin, un asistent al membrului naţional
român al Eurojust. Asistentul membrului naţional al Eurojust exercită funcţiile
prevăzute în Decizia Eurojust şi îl asistă pe membrul naţional în exerciţiul funcţiilor
sale. Asistentul va putea acţiona ca membru naţional în caz de absenţă, boală,
abţinere sau vacanţă a postului membrului naţional al Eurojust. Dacă sunt numiţi
mai mulţi asistenţi, aceştia îşi vor exercita suplinirea în ordinea vechimii în funcţie.
Asistentul care acţionează ca membru naţional are aceleaşi atribuţii pe care legea i
le atribuie acestuia.
Ministrul justiţiei numeşte, prin ordin, cu avizul conform al Consiliului
Superior al Magistraturii, corespondenţi naţionali ai Eurojust, pentru problemele
legate de terorism, criminalitate organizată şi corupţie, dintre procurorii PICCJ.
Numirea în calitate de corespondent naţional al Eurojust nu aduce atingere
statutului procurorilor respectivi. La solicitarea membrului naţional al Eurojust,
corespondenţii naţionali trebuie să transmită organelor judiciare cererile de
asistenţă. De asemenea, corespondenţii naţionali oferă membrului naţional sprijinul
tehnic necesar pentru îndeplinirea misiunii. Relaţiile dintre membrul naţional şi
corespondenţii naţionali nu exclud relaţiile directe între membrul naţional şi
autorităţile competente.
Corespondentul naţional al Eurojust pentru probleme de terorism exercită
atribuţiile prevăzute în Decizia Eurojust. În acest scop, corespondentul are acces la
orice informaţie, pe care o transmite către Eurojust, referitor la existenţa oricărei
proceduri judiciare privind infracţiuni de terorism şi cel puţin:
a) identificarea persoanelor care fac obiectul acestor proceduri;
b) acţiunile care fac obiectul procedurii şi circumstanţele specifice;
c) relaţia cu alte cazuri privind acte de terorism.
Atribuţiile membrului naţional român al Eurojust sunt cuprinse în cadrul
Capitolului II, art.9-11 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.123/2007.
Membrul naţional român al Eurojust poate primi şi transmite cereri de asistenţă
judiciară formulate de autorităţile judiciare române sau adresate acestora de
autorităţi judiciare din alte state membre ale UE525.
În exercitarea funcţiilor sale, membrul naţional român al Eurojust poate:
a) să aibă acces la Registrul cazierului judiciar şi la celelalte baze de date, în
aceleaşi condiţii cu celelalte organe judiciare;
b) să solicite sau să schimbe cu autorităţile judiciare ori administrative
române orice informaţie necesară pentru îndeplinirea funcţiilor sale;
c) să obţină de la organele de ordine publică şi siguranţă naţională orice
informaţie necesară pentru îndeplinirea funcţiilor sale, în aceleaşi condiţii prevăzute
pentru organele judiciare;
525
Această atribuţie se exercită cu respectarea dispoziţiilor legale privind autorităţile naţionale
competente pentru transmiterea şi primirea cererilor de asistenţă judiciară şi în conformitate cu
convenţiile şi acordurile în vigoare şi cu dreptul UE.

201
d) să primească informaţii din partea Oficiului European de Luptă Anti-
Fraudă (OLAF);
e) să aibă acces la Sistemul de Informare Schengen în termenii stabiliţi în
Convenţia Schengen, precum şi la alte sisteme de informare ale UE, conform
dispoziţiilor specifice;
f) să aibă acces la informaţia centralizată obţinută de Reţeaua Judiciară
Europeană.
Relaţiile dintre Eurojust şi autorităţile române ocupă un capitol distinct în
cadrul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.123/2007. Judecătorii şi procurorii,
organele de poliţie, funcţionarii publici şi toate autorităţile şi instituţiile publice au
obligaţia de a colabora cu Eurojust fie prin Colegiu, fie prin intermediul membrului
naţional sau al asistentului acestuia, precum şi prin corespondenţii naţionali, în zona
competenţei acestora, în condiţiile legii.
De regulă, Eurojust comunică în mod direct cu organul judiciar român
competent. Procurorul general al PICCJ este competent să primească solicitările
Eurojust, atunci când se referă la:
 începerea urmăririi penale;
 constatarea faptului că autorităţile unui alt stat membru al UE sunt mai bine
plasate pentru a urmări o anumită faptă penală pentru care ar fi fost
competente şi autorităţile române, potrivit regulilor de aplicare a legii
penale în spaţiu stabilite de Codul penal român;
 constituirea unei echipe comune de anchetă.
Dacă autorităţile române competente refuză să dea curs unei solicitări a
Eurojust, refuzul trebuie motivat. Dacă indicarea exactă a motivelor de respingere
prejudiciază interesele naţionale esenţiale în materie de siguranţă naţională sau
compromit desfăşurarea corectă a unei anchete în curs ori siguranţa persoanelor,
este suficient să se indice existenţa unor asemenea circumstanţe.
Autorităţile judiciare române şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti
pot solicita intervenţia Eurojust, potrivit atribuţiilor acestuia, în condiţiile legii.
Procurorul general al PICCJ informează Eurojust despre existenţa unor
cauze penale aflate în faza de cercetare sau urmărire penală în România, care ar
avea repercusiuni asupra UE sau ar putea afecta un alt stat membru al UE. Cu toate
acestea, această informare poate să nu fie făcută atât timp cât este necesar pentru a
nu compromite rezultatul acţiunilor organelor judiciare române.
PICCJ informează Eurojust despre crearea şi funcţionarea pe teritoriul
României a unor echipe comune de anchetă. Toate aceste solicitări şi informaţii se
transmit prin intermediul membrului naţional al Eurojust.
Membrul naţional al Eurojust comunică procurorului general al PICCJ orice
informaţie pe care o deţine şi care poate fi de interes pentru cercetările ori pentru
procedurile penale ce se pot desfăşura de către autorităţile române sau pentru
coordonarea cu cele ce se desfăşoară în alt stat membru al UE.
La solicitarea Colegiului Eurojust sau a membrului naţional al Eurojust,
procurorul general al PICCJ poate cere curţii de apel competente să preia, în
condiţiile legii, urmărirea penală iniţiată în alt stat membru al UE.

202
Trebuie precizat şi că reprezentarea României în Autoritatea comună de
supraveghere a Eurojust se asigură de un judecător care oferă toate garanţiile de
independenţă şi care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, numit de
ministrul justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii.
Din anul 2002, Eurojust a înregistrat un progres constant în activitatea
operativă din cadrul organizaţiei, în relaţia cu autorităţile naţionale şi statele terţe,
în consolidarea cooperării cu celelalte organisme UE. Datorită acestor evoluţii,
Eurojust a avut posibilitatea de a oferi un sprijin mai bun autorităţilor naţionale, de
a spori cooperarea şi de a stimula coordonarea.
Eurojust contribuie şi trebuie să continue cu promovarea încrederii între
autorităţile de aplicare a legii din statele membre ale UE. Acest lucru trebuie făcut
printr-un dialog permanent între membrii naţionali şi autorităţile naţionale de la
toate nivelele, începând foarte de jos, până în vârf. Depinde de autorităţile
legislative naţionale să furnizeze fundamentul instituţional necesar pentru acest
schimb transversal de informaţie. Canalele formale trebuie completate cu unele
informale, iar treptat trebuie să se creeze un mediu de încredere reciprocă526.
Absenţa coerenţei prerogativelor membrilor naţionali din cadrul Eurojust
îngreunează consolidarea cooperării. Importanţa Eurojust impune adoptarea de dispoziţii
naţionale care să clarifice prerogativele membrilor naţionali şi ale Colegiului. O decizie
administrativă care să ateste numirea în funcţie a membrilor naţionali, să-i descrie statutul
şi să facă inventarul sumar al competenţei sale nu este suficientă pentru a-i conferi
autoritate nici în cadrul instituţiilor judiciare naţionale, nici la nivel european.
Membrii naţionali nu au decât rareori atribuţii de autoritate faţă de
autorităţile lor naţionale. Doar anumite state (Bulgaria, Lituania, Malta, Portugalia,
Slovacia, Finlanda) permit membrilor lor naţionali să ceară deschiderea unei
anchete. Dacă majoritatea membrilor naţionali pot sugera constituirea unei echipe
comune de anchetă, foarte puţini dintre aceştia pot negocia constituirea unei astfel
de echipe, în timp ce şi mai puţini pot să o ordone. Mai mult de jumătate din
membrii naţionali îşi conservă prerogativele judiciare în ţara lor de origine.
Prerogativele legate de această competenţă nu sunt utilizate decât rareori din cauza
naturii specifice a activităţilor de asistenţă reciprocă internaţională în materie
penală şi a prezenţei insuficiente pe teritoriul naţional.
Cererile de informaţii prezentate de către autorităţile judiciare ale statelor
membre se exercită exclusiv în cadrul cererilor de asistenţă judiciară reciprocă,
destinate să alimenteze anchetele şi procedurile judiciare în curs în ţările de origine.
Eurojust nu este suficient de proactiv în activităţile de informare.
Accesul la informaţiile conţinute în SIS II va permite membrilor naţionali
să-şi îndeplinească misiunea mai uşor. Fiecare stat membru va trebui să dezvolte
instrumente juridice care să permită membrilor naţionali accesul la dosarele
naţionale ale persoanelor deţinute, la cazierul judiciar naţional şi la fişierele cu
amprente ADN.

526
Guild, Elspeth; Geyer, Florian, Security versus justice?: police and judicial cooperation in the
European Union, Ashgate Publishing Limited, England, 2008, pag. 48.

203
S-au făcut progrese importante în cooperarea strategică şi operativă dintre
Eurojust şi Europol. Astfel, a fost creat un canal securizat de schimb de informaţii.
În urma semnării, la data de 29 septembrie 2008, a Memorandumului de Înţelegere
privind tabelul de echivalare, conexiunea securizată dintre Eurojust şi Europol a
devenit operaţională. În 2008, Eurojust a primit 140 de mesaje de la Europol prin
această conexiune. Valoarea operativă a conexiunii securizate ar spori, dacă s-ar
înlătura actualele restricţii privind folosirea ei de către Birourile Naţionale Eurojust
şi birourile de legătură Europol. O cooperare mai strânsă între ambele organizaţii va
îmbunătăţi fără îndoială calitatea generală a asistenţei şi eficacităţii statelor membre
în rezolvarea cazurilor grave de crimă organizată transfrontalieră527.
Eurojust şi-a demonstrat eficacitatea prin consolidarea reală a cooperării
operaţionale judiciare între cele 27 de state membre şi a acumulat succese
operaţionale semnificative. Ţinând seama de recentele schimbări în cadrul său
juridic, va trebui continuată, de asemenea, consolidarea Eurojust, în special în ceea
ce priveşte investigaţiile în domeniile criminalităţii organizate transfrontaliere.
În pofida evoluţiilor pozitive, potenţialul de care dispune unitatea Eurojust
nu este încă pe deplin exploatat, în special în ceea ce priveşte menţinerea unei
abordări proactive în coordonarea unui număr mai mare de investigaţii şi urmăriri
penale complexe şi transfrontaliere, în vederea sprijinirii autorităţilor naţionale şi
obţinerii celor mai bune rezultate cu putinţă.
Expertiza Eurojust constituie o sursă semnificativă de informaţii care poate
contribui, atunci când acest lucru este relevant, la identificarea tendinţelor
infracţionalităţii sau a priorităţilor care ar trebui luate în considerare la nivel
european în cadrul elaborării unei politici eficiente în combaterea infracţionalităţii
transfrontaliere.

7.2. Reţeaua Judiciară Europeană

Începând cu anul 1998, în UE funcţionează o reţea de puncte naţionale de


contact pentru facilitarea cooperării judiciare în materie penală. Aceasta a fost
înfiinţată prin Acţiunea Comună nr.98/428/JAI din 29 iunie 1998 528 , pentru a
îndeplini Recomandarea nr.21 din Planul de acţiune pentru combaterea
criminalităţii organizate, adoptat de Consiliu în anul 1997.
Principalele motive care au stat la baza instituirii unei Reţele Judiciare
Europene, au fost:
 necesitatea ameliorării cooperării judiciare dintre statele membre ale UE, în
special pentru combaterea formelor grave de criminalitate care sunt adesea
săvârşite de adevărate organizaţii, în cele mai multe cazuri transnaţionale.

527
Cooperarea este încă inegală între Eurojust şi diferitele birouri naţionale de legătură cu Europol.
Legăturile trebuie consolidate în mod sistematic şi schimburile de informaţii cu aceste birouri
trebuie îmbunătăţite.
528
Acţiunea Comună nr.98/428/JAI din 29 iunie 1998 adoptată de Consiliu în temeiul articolului
K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, de creare a unei Reţele Judiciare Europene, publicată
în “Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene” nr. L191 din 7 iulie 1998.

204
 adoptarea unor măsuri structurale la nivelul UE care să permită stabilirea
contactelor directe corespunzătoare între autorităţile judiciare şi alte
autorităţi care răspund de cooperarea judiciară şi acţiunile judiciare
împotriva formelor grave de criminalitate în cadrul statelor membre.
Reţeaua Judiciară Europeană a fost primul mecanism practic structurat al
cooperării judiciare în vederea operaţionalizării depline.
Reţeaua Judiciară Europeană a înlesnit cooperarea judiciară între statele
membre prin structura sa orizontală şi flexibilă. Această reţea este un instrument
valoros în special datorită site-ului său internet privind sistemele judiciare
europene. Diferenţele de organizare a reţelei în diversele state membre, dificultăţile
lingvistice, dificultăţile juridice legate de cooperarea internaţională şi interferenţele
frecvente de competenţă cu Eurojust, au justificat o reorganizare a Reţelei Judiciare
Europene.
În vederea consolidării funcţionării sale la nivel european, la data de 16
decembrie 2008 a fost adoptată Decizia 2008/976/JAI a Consiliului privind Reţeaua
Judiciară Europeană 529 , care a abrogat Acţiunea Comună nr.98/428/JHA din 29
iunie 1998.
Reţeaua Judiciară Europeană este compusă, luând în considerare normele
constituţionale, cutumele juridice şi structura internă a fiecărui stat membru, din
autorităţile centrale care răspund de cooperarea judiciară internaţională şi din
autorităţile judiciare sau alte autorităţi competente cu responsabilităţi specifice în
contextul cooperării internaţionale.
În fiecare stat membru este instituit unul sau mai multe puncte de contact530,
în conformitate cu normele sale interne şi cu repartizarea internă a competenţelor,
asigurându-se acoperirea efectivă a întregului teritoriu al statului membru
respectiv531. De asemenea, fiecare stat membru numeşte un corespondent naţional
al Reţelei Judiciare Europene dintre punctele de contact.
Reţeaua Judiciară Europeană funcţionează în special în următoarele trei
moduri:
 facilitează stabilirea de contacte potrivite între punctele de contact din
diferitele state membre pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de Decizia
2008/976/JAI;
 organizează reuniuni periodice ale reprezentanţilor statelor membre;
 furnizează în mod constant anumite informaţii generale actualizate, mai ales
cu ajutorul unei reţele de telecomunicaţii adecvate.

529
Decizia 2008/976/JAI a Consiliului privind Reţeaua Judiciară Europeană, publicată în “Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene” nr. L348 din 24 decembrie 2008.
530
Fiecare stat membru trebuie să se asigure că punctele sale de contact deţin atribuţii în legătură cu
cooperarea judiciară în materie penală şi cunosc o limbă a UE la un nivel adecvat, alta decât limba
lor naţională, ţinând cont de nevoia de a putea comunica cu punctele de contact din celelalte state
membre.
531
Singura condiţie este să acopere în mod eficace toate formele de criminalitate la nivelul statului.
Rezultatul constă în existenţa a peste 300 puncte de contact naţionale din cele 27 de state membre.

205
Aşa cum s-a menţionat în doctrina de specialitate 532 , Reţeaua Judiciară
Europeană poate fi de ajutor la:
 identificarea şi stabilirea contactului direct cu autoritatea locală competentă
din alt stat membru, pentru transmiterea unei cereri de asistenţă judiciară;
 obţinerea unor informaţii juridice şi practice privind reglementările legate
de cooperarea judiciară dintr-un alt stat membru;
 medierea cu scopul rezolvării dificultăţilor, întârzierilor şi conflictelor care
apar în aplicarea cererilor de cooperare judiciară;
 oferirea de sfaturi privind abordarea corectă a colaborării dintre statele
membre, în cazuri penale complexe.
Punctele de contact sunt intermediari activi, având sarcina de a facilita
cooperarea judiciară dintre statele membre, în special în cadrul acţiunilor de
combatere a formelor grave de criminalitate. Punctele de contact sunt disponibile
pentru a permite stabilirea unor contacte directe cât mai potrivite între autorităţile
judiciare locale şi celelalte autorităţi competente din statul lor membru şi punctele
de contact din alte state membre şi autorităţile judiciare locale şi alte autorităţi
competente din alte state membre. Dacă este necesar, acestea se pot deplasa pentru
a întâlni puncte de contact din alte state membre, pe baza unui acord între
administraţiile în cauză.
Punctele de contact furnizează autorităţilor judiciare locale din statul lor
membru şi punctelor de contact şi autorităţilor judiciare locale din alte state
membre informaţii de natură juridică şi practică necesare acestora pentru pregătirea
în mod eficient a unei cereri de cooperare judiciară sau pentru îmbunătăţirea
cooperării judiciare în general.
La nivelul la care acţionează, punctele de contact promovează şi participă la
organizarea de sesiuni de formare în domeniul cooperării judiciare destinate
autorităţilor competente din statul lor membru, după caz, în cooperare cu Reţeaua
Europeană de Formare Judiciară.
Potrivit prevederilor art.4, alin.(4) din Decizia 2008/976/JAI, în afara
atribuţiilor sale în calitate de punct de contact, corespondentul naţional este, în special:
 responsabil, în propriul stat membru, de aspectele privind funcţionarea
internă a reţelei, inclusiv de coordonarea cererilor de informaţii şi a
răspunsurilor oferite de autorităţile naţionale competente;
 principala persoană responsabilă de contactele cu secretariatul Reţelei
Judiciare Europene, inclusiv pentru participarea la reuniuni;
 responsabil, atunci când i se cere, de emiterea unui aviz privind numirea de
noi puncte de contact.
Obiectivele reuniunilor plenare 533 ale Reţelei Judiciare Europene, la care
sunt invitate cel puţin trei puncte de contact din partea fiecărui stat membru, sunt
următoarele534:

532
Hester, Judith; Klackl, Michael; Mucha, Gabriele; Reich, Roman; Schneider, Birgit; Tiegs,
Harald; Tolstiuk, Michael; Zainea, Mariana, op.cit., pag. 34.
533
Reuniunile sunt organizate periodic şi cel puţin de trei ori pe an. O dată pe an reuniunea poate fi
organizată la sediul Consiliului în Bruxelles sau la sediul Eurojust în Haga. Două puncte de contact

206
a) să permită punctelor de contact să se cunoască între ele şi să facă schimb
de experienţă, în special în ceea ce priveşte funcţionarea reţelei;
b) să ofere un forum pentru discutarea problemelor practice şi juridice
întâlnite de statele membre în contextul cooperării judiciare, în special în ceea ce
priveşte punerea în aplicare a măsurilor adoptate de UE.
Corespondenţii naţionali ai Reţelei Judiciare Europene se reunesc ad-hoc,
cel puţin o dată pe an, în funcţie de nevoile constatate de membrii săi, la invitaţia
corespondentului naţional al statului membru care deţine Preşedinţia Consiliului,
care ţine seama, de asemenea, de dorinţele statelor membre cu privire la
oportunitatea reuniunilor corespondenţilor. În cadrul acestor reuniuni sunt discutate,
în special, aspecte administrative privind reţeaua.
Secretariatul Reţelei Judiciare Europene pune la dispoziţia punctelor de
contact şi a autorităţilor judiciare competente următoarele informaţii:
 informaţii complete privind punctele de contact din fiecare stat membru
însoţite, când este necesar, de o explicaţie privind responsabilităţile acestora
la nivel naţional;
 un instrument de tehnologie informaţională care să permită autorităţii
solicitante sau emitente dintr-un stat membru să identifice autoritatea din alt
stat membru competentă pentru a primi şi executa cererea sa, precum şi
deciziile sale privind cooperarea judiciară, inclusiv instrumentele de punere
în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce;
 informaţii concise de natură juridică şi practică privind sistemele judiciare şi
procedurale din statele membre;
 textele instrumentelor juridice relevante şi, pentru convenţiile în vigoare,
textele declaraţiilor şi ale rezervelor.
Informaţiile distribuite prin intermediul Reţelei Judiciare Europene se
actualizează în permanenţă. Totodată, este responsabilitatea individuală a fiecărui
stat membru să verifice exactitatea datelor din sistem şi să informeze secretariatul
Reţelei Judiciare Europene de îndată ce o informaţie trebuie modificată.
Reţeaua Judiciară Europeană şi Eurojust întreţin relaţii privilegiate între ele,
bazate pe consultare şi complementaritate, în special între punctele de contact ale
unui stat membru, membrul naţional al aceluiaşi stat în cadrul Eurojust şi
corespondenţii naţionali ai Reţelei Judiciare Europene şi ai Eurojust.
Pentru a garanta o cooperare eficientă, au fost adoptate următoarele măsuri:
 Reţeaua Judiciară Europeană pune la dispoziţia Eurojust informaţiile
centralizate şi conexiunea de telecomunicaţii securizată;

ale fiecărui stat membru sunt invitate la reuniunile organizate la sediul Consiliului şi al Eurojust. Cu
toate acestea, se pot organiza reuniuni şi în statele membre, pentru a permite punctelor de contact
din toate statele membre să întâlnească autorităţi din statul membru gazdă, altele decât punctele sale
de contact, şi să viziteze organismele specifice din statul membru respectiv care au responsabilităţi
în contextul cooperării judiciare internaţionale sau al combaterii anumitor forme grave de
criminalitate. Punctele de contact participă la aceste reuniuni pe cheltuială proprie.
534
Art.5 din Decizia 2008/976/JAI a Consiliului privind Reţeaua Judiciară Europeană.

207
 punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene îşi informează, de la caz
la caz, propriul stat membru cu privire la toate cazurile pentru care
consideră Eurojust a fi într-o poziţie mai bună pentru a le trata;
 membrii naţionali ai Eurojust pot participa la reuniuni ale Reţelei Judiciare
Europene, la invitaţia acesteia din urmă.
Trebuie precizat faptul că Reţeaua Judiciară Europeană a creat excelente
instrumente informatice menite a facilita cooperarea judiciară între statele membre,
între care Atlasul judiciar şi “Fiches belges”. Pe site-ul Reţelei, pot fi găsite astfel
toate informaţiile necesare pentru asigurarea contactului direct între autorităţile
judiciare din statele membre, atât în cazul mandatului european de arestare, cât şi în
cazul asistenţei judiciare în materie penală.
Procedura desemnării punctelor de contact ale României pentru reţelele
judiciare europene şi reţelele judiciare române, este prevăzută în cuprinsul Titlului
III din cadrul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.123/2007. Astfel, în condiţiile
stabilite de normele UE relevante, ministrul justiţiei numeşte, prin ordin, punctele
naţionale de contact ale reţelelor judiciare europene existente sau care s-ar putea
crea în UE în domeniul cooperării judiciare în materie penală.
La desemnarea punctelor naţionale de contact se va ţine seama de
necesitatea reprezentării atât a autorităţii judecătoreşti, cât şi a Ministerului Justiţiei.
Judecătorii sau procurorii sunt numiţi în calitatea de punct naţional de contact al
reţelelor judiciare europene cu avizul conform al Consiliului Superior al
Magistraturii.
Ministrul justiţiei poate constitui, prin ordin, reţele judiciare române în
domeniul cooperării judiciare române în materie penală, formate din judecători şi
procurori şi din personal de specialitate juridică.
La nivel naţional, prin Ordinul ministrului justiţiei nr.948/C/2004 a fost
creată Reţeaua Judiciară Română în domeniul cooperării judiciare în materie
penală535, prin reorganizarea Reţelei de corespondenţi locali în domeniul asistenţei
judiciare internaţionale înfiinţată în anul 2001.
Totodată, prin Hotărârea nr.178/2005 a Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii au fost desemnaţi judecătorii şi procurorii membri ai Reţelei, iar prin
Ordinul ministrului justiţiei nr.889/C/2005 au fost numite punctele naţionale de
contact pentru Reţeaua Judiciară Europeană similară. La lucrările reţelei participă şi
punctele de contact la Reţeaua Judiciară Europeană.
Reţeaua Judiciară Europeană îndeplineşte un rol esenţial în ceea ce priveşte
facilitarea cooperării judiciare în materie penală. Totuşi, este necesar să se
consolideze cooperarea judiciară dintre statele membre şi să se permită punctelor de
contact ale Reţelei Judiciare Europene şi Eurojust să comunice în acest scop ori de
câte ori este necesar, în mod direct şi într-un mod mai eficient printr-o conexiune de
telecomunicaţii securizată.

535
Rolul, funcţiile şi organizarea reţelelor judiciare române, corespondente pe plan naţional ale
reţelelor judiciare europene, se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al
Consiliului Superior al Magistraturii.

208
7.3. Compatibilitatea cooperării poliţieneşti şi judiciare în Uniunea
Europeană

Conceptul de cooperare internaţională este indisolubil legat de cel al


relaţiilor internaţionale, ca acte ce presupun cel puţin un element de extraneitate.
Această extraneitate se referă la existenţa, într-un raport juridic, a altui stat sau a
unei organizaţii internaţionale. Putem afirma astfel, că cele două noţiuni se
completează reciproc, dând naştere unor consecinţe juridice deosebite536.
Cooperarea internaţională este un drept şi o obligaţie ce revine statelor.
Fiecare stat are dreptul de a participa la relaţii de cooperare cu celelalte state ale
comunităţii internaţionale, pe baze multilaterale şi în orice domeniu de interes
reciproc. De asemenea, fiecare stat este liber în alegerea formelor de cooperare
internaţională şi a modului în care îşi organizează relaţiile sale de cooperare cu
celelalte state. Cooperarea internaţională este şi o obligaţie pentru state, fiind
datoare să coopereze între ele, în primul rând, pentru asigurarea păcii şi securităţii
internaţionale, precum şi pentru realizarea progresului lor537.
Actul final de la Helsinki538, din anul 1975, formulează principiul cooperării
internaţionale astfel: ”Statele participante vor dezvolta cooperarea lor, fiecare cu
celălalt şi cu toate statele, în toate domeniile, în conformitate cu scopurile şi
principiile Cartei Naţiunilor Unite... Ele se vor strădui, dezvoltând cooperarea lor
pe bază de egalitate, să promoveze înţelegerea şi încrederea reciprocă, relaţii
amicale şi de bună vecinătate între ele, pacea internaţională, securitatea şi
justiţia”.
După cum arată practica, cooperarea internaţională ca principiu de
dezvoltare a vieţii internaţionale moderne presupune subiecte active şi egale în
drepturi. Acţiunile lor pe planul relaţiilor internaţionale trebuie să se afle sub
semnul bunei credinţe. Nu este vorba de o cooperare de moment, cu titlu
excepţional, ori pentru un caz izolat, ci de necesitatea ca totalitatea relaţiilor
internaţionale să se întemeieze pe cooperarea şi colaborarea tuturor statelor fără
deosebire de mărime, fără îngrădiri, excepţii sau discriminări539.
Desigur că realizarea acestor deziderate nu este posibilă decât cu condiţia
negocierii, interpretării şi aplicării acordurilor internaţionale, instrumente
importante ale cooperării internaţionale, precum şi pe respectarea principiilor ce
stau la baza cooperării dintre state540.

536
Mitra, M., „Influenţe europene privind activitatea de cooperare judiciară internaţională în
materie penală”, în Tendinţe europene în dreptul penal, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2007, pag.
145.
537
Niciu, Marţian, Drept internaţional public (volumul I), ediţia a II-a, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1995, pag. 112.
538
Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, elaborat la Helsinki la 1 august
1975.
539
Iacob, Adrian, Tactica cooperării poliţieneşti între state (curs universitar), Editura Sitech,
Craiova, 2007.
540
Mazilu, Dumitru, Dreptul Internaţional public, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005, pag. 220.

209
Şi la nivel european, încă de la adoptarea tratatelor constitutive, ţările
europene au aşezat – la baza relaţiilor dintre ele – principiul cooperării, iar prin
reglementările adoptate pe parcursul anilor au făcut din cooperarea lor „o normă
imperativă a relaţiilor comunitare”541.
Unii autori542 au opinat faptul că procesul cooperării reprezintă o modalitate
prin care mai multe state, organizaţii sau instituţii îşi organizează activitatea în
vederea realizării unui obiectiv comun, aceasta impunându-se ca o necesitate
obiectivă în activitatea organelor judiciare din întreaga lume, prin intermediul său
realizându-se de fapt o împletire a eforturilor, a capacităţilor instituţiilor chemate să
prevină şi să combată fenomenul infracţional.
Cooperarea internaţională a fost definită ca fiind o modalitate de
întrajutorare între diferite state ale lumii, pe diverse domenii, stabilite în mod
concret prin tratate, convenţii, acorduri etc., vizând în final promovarea şi
protejarea unor interese naţionale, regionale sau mondiale, în baza principiului
respectării independenţei şi suveranităţii fiecărei părţi contractante. Cooperarea
poliţienească şi judiciară reprezintă doar un domeniu în cadrul activităţilor specifice
de cooperare între statele lumii, domeniu extrem de important, care s-a impus cu
necesitate încă de la începutul secolului trecut543.
Cooperarea se desfăşoară prin intermediul schimbului de date şi informaţii
dintre autorităţile statelor, în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii faptelor
penale din competenţa acestora, activităţilor de urmărire şi supraveghere
transfrontalieră, precum şi oricăror alte activităţi de asistenţă mutuală a statelor.
Totodată, activitatea de cooperare trebuie să aibă în vedere în primul rând
asigurarea unui spaţiu de securitate naţională şi, implicit, internaţională.
De asemenea, cooperarea poliţienească internaţională este un proces aflat în
strânsă legătură cu securitatea internă a fiecărui stat, tinzând a deveni mult mai
complex, atât la nivel intern cât şi internaţional, odată cu constituirea viitorului
spaţiu european.
Cooperarea, conducerea şi colaborarea exprimă modalităţile concrete prin
care agenţiile de aplicare a legii acţionează în vederea realizării unor obiective
comune.
Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de
cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni
informative.
Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în
comun, pe baza unor programe sau planuri de măsuri, de către structurile de schimb
de date şi informaţii, în raport de competenţe a unor acţiuni specifice, care vizează
obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu

541
Radu, T. Marius Eugen, INTERPOL-tendinţe şi orientări în dreptul internaţional contemporan
(teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2006.
542
Chipăilă, Ion, Rolul informaţiilor în procesul penal (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I.
Cuza”, Bucureşti, 2003, pag. 220.
543
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 1.

210
relevanţă pentru combaterea infracţionalităţii, de care să beneficieze toţi
participanţii544.
Conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare de
către personalul sau compartimentele specializate, în raport de competenţe, în
beneficiul autorităţilor, a unor acţiuni specifice limitate în timp şi spaţiu care
vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor
informaţionale cu relevanţă operativă.
Colaborarea se întreprinde pentru necesităţile de angajare a competenţelor
altor autorităţi sau instituţii publice/organizaţii de drept privat, agenţiile de aplicare
a legii şi structurile departamentale, în vederea iniţierii şi dezvoltării de proiecte de
colaborare pe baza şi în executarea dispoziţiilor legii545.
Alţi cercetători în domeniu546 au definit activitatea de cooperare judiciară ca
fiind acea modalitate specifică de acţiune, prin care guvernele lumii acţionează
acordându-şi ajutor reciproc în formele stabilite de legi, acorduri, tratate, convenţii,
în scopul prinderii, probării activităţii infracţionale şi pedepsirii autorilor unor fapte
penale şi implicit a reducerii infracţionalităţii.
Într-o altă opinie547, cooperarea judiciară tradiţională poate fi definită ca o
relaţie internaţională în care un stat suveran adresează o cerere unui alt stat suveran,
care va decide dacă va da sau nu solicitare acestei cereri. Aceste relaţii sunt
organizate prin intermediul diverselor instrumente legale stabilite pe bază bilaterală
sau în cadrul organizaţiilor internaţionale, precum ONU sau Consiliul Europei.
Acest sistem este deopotrivă lent şi complex, şi nu mai corespunde spaţiului
european actual, în care persoanele circulă liber. Acestei libere circulaţii a
persoanelor îi corespunde o liberă circulaţie a deciziilor judiciare, principiul
recunoaşterii mutuale producând o veritabilă bulversare în filozofia cooperării
judiciare.
Potrivit prevederilor legale din dreptul intern 548 , cooperarea judiciară
internaţională în materie penală se realizează în următoarele forme: extrădarea,
predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în
materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor
condamnate, asistenţa judiciară în materie penală şi alte forme de cooperare
judiciară internaţională în materie penală.
Potrivit dreptului austriac (Legea din 1964 privind cooperarea poliţienească
internaţională), expresia „cooperare poliţienească internaţională” constă în
„comunicarea oricărei informaţii care poate fi utilizată în scopul unei anchete sau
pentru prevenirea infracţiunilor care se judecă de către un tribunal”.

544
Stoica, Mihai-Gheorghe; Cătuţi, Constantin-Cristian, Cooperarea poliţienească internaţională în
România, Editura Regina din Arcadia, Bucureşti, 2006, pag. 55.
545
Ibidem, pag. 55.
546
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, op.cit., pag. 6.
547
Pentru detalii, a se vedea site-ul http://ec.europa.eu.
548
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările
şi completările ulterioare.

211
Cooperarea poliţienească internaţională în domeniul combaterii criminalităţii
are ca obiective, după caz: asistenţa judiciară internaţională în materie penală549;
extrădarea; identificarea, blocarea, sechestrarea şi confiscarea produselor şi
instrumentelor infracţiunii; desfăşurarea anchetelor comune; asistenţa tehnică
sau de altă natură pentru culegerea şi analiza informaţiilor; formarea personalului
de specialitate; schimburile reciproce de date operative şi informaţii, în condiţiile
prevăzute de legislaţia naţională a fiecăreia dintre părţi; schimburi de experienţă şi
metode de lucru550; acordarea reciprocă de consultanţă; pregătirea în comun;
schimburi de documentaţie de specialitate; schimburi de experţi.
Din această perspectivă, cooperarea poliţienească vizează nu doar
infracţiunile prevăzute în tratatele şi convenţiile internaţionale 551 , ci şi
infracţiunile internaţionale comise în circumstanţe speciale 552 , cum ar fi
efectuarea actelor preparatorii în alt stat decât cel în care s-a comis infracţiunea,
succesiuni de infracţiuni de acelaşi tip comise în mai multe state553 sau transportul
pe teritoriul altui stat al bunurilor obţinute prin comiterea de infracţiuni ori al
mijloacelor cu care acestea au fost comise.
În oricare din aceste situaţii, cooperarea poliţienească internaţională
are la bază stabilirea, prevenirea, combaterea şi descoperirea infracţiunilor,
identificarea persoanelor care pregătesc, săvârşesc sau au săvârşit
infracţiuni, activităţile de căutare a persoanelor care se ascund de organele
poliţieneşti de constatare, de cercetare, ori de instanţele judecătoreşti, care se
sustrag executării sancţiunilor penale, precum şi culegerea de informaţii
despre evenimente sau acţiuni care creează pericol pentru siguranţa statului,
economică sau ecologică554.
În doctrină 555 s-a arătat faptul că obiectivele urmărite prin desfăşurarea
diferitelor forme de cooperare internaţională sunt următoarele:
 identificarea corectă a ameninţărilor prin desfăşurarea de studii şi cercetări;
 coordonarea acţiunilor instituţiilor implicate;
 potenţarea şi creşterea eficienţei schimbului de informaţii;
 armonizarea legislaţiei penale şi procedurale a statelor;
 asigurarea flexibilităţii şi interoperabilităţii instituţiilor;

549
Elliott, Kimberly A., Corruption as a Global Policy Problem: Overview and
Recommendations, in Kimberly A. Elliott, ed., Corruption and the Global Economy. Washington,
DC: Institute for International Economics, 2003.
550
Rauch, James, Bureaucracy, Infrastructure and Economic Growth: Evidence from US Cities
During the Progressive Era, American Economic Review 85(4), 2004, pag. 968-979.
551
Alam, M., Some Economic Costs of Corruption in LDCs, Journal of Development Studies
27, 2003, pag.89-97; Alatas, S., Corruption: Its Nature, Causes and Functions, Aldershot, 1990.
552
Alberto, Alesina; Peroti, Roberto, The Political Economy of Growth: A Critical Survey of
the Recent Literature, World Bank Economic Review 8:3, 2002, pag. 351-371.
553
Brautigam, Deborah, Governance, Economy, and Foreign Aid, Studies in Comparative
International Development 27(3), 2002, pag. 3-25.
554
Building a Global Coalition Against Corruption: Transparency International Report
2003, Berlin: Transparency International, 2003.
555
Stoica, Mihai-Gheorghe; Cătuţi, Constantin-Cristian, op.cit., pag. 54.

212
 asistenţă juridică internaţională;
 derularea şi executarea unor acte solicitate prin comisii rogatorii;
 schimbul de date şi informaţii operative cu caracter poliţienesc;
 cooperarea directă între poliţiile diferitelor state.
În opinia unor autori 556 , obiectul cooperării internaţionale în domeniul
poliţienesc, cuprinde probleme referitoare la:
 prevenirea şi reprimarea infracţiunilor internaţionale, precum crima
organizată internaţională, terorismul internaţional, pirateria, sclavajul etc.
 schimbul rapid de informaţii privind infractorii internaţionali;
 transmiterea unor documente cu specific poliţienesc;
 audierea de persoane suspecte ori martori;
 supravegherea informativă a activităţii unor persoane suspecte aflate pe
teritoriul altui stat decât cel al cărui cetăţean este, la cererea unor state
interesate;
 efectuarea de investigaţii pentru identificarea unor autori de infracţiuni sau a
unor bunuri, produs al infracţiunilor;
 efectuarea de arestări şi extrădări ale infractorilor daţi în urmărire
internaţională;
 asistenţă de specialitate în diferite domenii infracţionale;
 schimburi de experienţă, specializări, şcolarizări, dotări cu tehnică de
specialitate etc.
Cooperarea internaţională a statelor în scopul prevenirii şi combaterii
infracţiunilor se poate realiza prin încheierea de acorduri, convenţii,
protocoale sau înţelegeri, clasificate în raport cu numărul părţilor
contractante (bilaterale sau multilaterale), interesele zonale şi poziţionarea
geografică a statelor (regionale, continentale sau internaţionale) sau domeniul de
aplicare (simple sau multiple). Activităţile de cooperare se stabilesc prin programe
de aplicare încheiate anual între părţi, în care acestea se informează reciproc
despre domeniile concrete ale cooperării, schimburi de informaţii prin solicitări
adresate în scris, formele şi metodele cooperării, schimburile de delegaţii şi
specialişti şi datele prevăzute pentru acestea, numărul participanţilor, precum şi
despre funcţionarii responsabili şi persoanele de contact din cadrul
structurilor desemnate în acest scop557.
Activitatea de cooperare internaţională în domeniul criminalităţii se
desfăşoară atât prin identificarea şi adoptarea de măsuri în plan legislativ, cât şi prin
crearea şi operaţionalizarea de instituţii capabile să pună în aplicare mecanismele
juridice de cooperare internaţională. Astfel, la nivel internaţional există diferite
organizaţii de cooperare (de exemplu, OIPC-Interpol, cea mai mare organizaţie
mondială de poliţie) care susţin şi coordonează activitatea autorităţilor naţionale
chemate să prevină şi să combată fenomenul infracţional. Totodată, statele lumii s-
556
Chindea, Traian, Cooperarea româno-ungară între poliţiile din zonele în care populaţia este
majoritar maghiară (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2008.
557
Ştefan, Cristian-Eduard; Pintilie, Ligia-Teodora, Cooperarea internaţională judiciară şi
poliţienească, Editura Sitech, Craiova, 2007, pag. 105.

213
au pus de acord şi în ceea ce priveşte înfiinţarea unor grupuri regionale de
cooperare, deosebit de eficiente în planul finalităţii judiciare, care este una singură,
şi anume prevenirea criminalităţii, iar atunci când acest lucru nu mai este posibil,
combaterea fenomenului şi tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate
de încălcarea legii.
Art.29 din Tratatul privind UE558 menţionează că obiectivul Uniunii este de
a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie, prin elaborarea unei acţiuni comune a statelor membre în domeniul
cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală. Aceste dispoziţii sunt
abrogate de art.61 din Tratatul de la Lisabona 559 , care prevede faptul că UE
constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor
fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor
membre. De asemenea, se prevede faptul că UE acţionează pentru a asigura un înalt
nivel de securitate prin măsuri de prevenire a criminalităţii, a rasismului şi a
xenofobiei, precum şi de combatere a acestora, prin măsuri de coordonare şi de
cooperare între autorităţile poliţieneşti şi judiciare şi alte autorităţi competente,
precum şi prin recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală şi,
după caz, prin apropierea legislaţiilor penale.
În doctrina de specialitate560 s-a arătat faptul că principiile care stau la baza
activităţii de cooperare internaţională a statelor în domeniul judiciar sunt
următoarele:
 principiul universalităţii, care presupune ca statele să poată coopera între
ele, indiferent de poziţia geografică, particularităţile lingvistice sau
consideraţiile de ordin politic.
 principiul suveranităţii, care presupune că exercitarea justiţiei, mai ales a
celei penale, reprezintă un atribut al suveranităţii fiecărui stat membru al
UE. Legea penală este o manifestare a culturii naţionale, expresie a
particularităţilor modului de a fi şi de a se comporta a fiecărui popor, iar
eforturile de unificare ar putea fi considerate o atingere adusă propriei
culturi561.
 principiul reprimării infracţiunilor de drept comun, cooperarea judiciară
internaţională excluzând cauzele cu caracter politic, militar, religios sau rasial.
 principiul oportunităţii, potrivit căruia schimbul de date şi informaţii se
desfăşoară în condiţiile în care nu afectează derularea unor activităţi
specifice de prevenire şi combatere a criminalităţii ori îngreunează
cercetarea sau judecarea unei cauze.

558
Conform Tratatului privind UE, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, UE are la bază trei
piloni, Pilonul III fiind constituit de Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI).
Cel de-al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a
persoanelor pe teritoriul UE.
559
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene.
560
Ştefan, Cristian-Eduard; Pintilie, Ligia-Teodora, op.cit., pag. 103.
561
Paraschiv, Gavril, Drept penal al Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 1.

214
Potrivit prevederilor legale în domeniu 562 , cooperarea poliţienească
internaţională se desfăşoară în conformitate cu următoarele principii:
 principiul reciprocităţii, schimbul de date şi informaţii operative în cadrul
cooperării interstatale urmând să se realizeze în condiţii de reciprocitate.
 principiul legalităţii, conform căruia schimbul de date şi informaţii de
interes operativ se realizează numai la cererea autorităţilor competente, cu
respectarea legislaţiei aplicabile domeniului de referinţă.
 principiul prevalenţei cooperării judiciare – dispoziţiile legale privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală prevalează asupra
dispoziţiilor legale în cazul activităţilor de cooperare poliţienească
desfăşurate în cursul procesului penal;
 principiul confidenţialităţii, prin care autorităţile competente au obligaţia de
a asigura, pe cât posibil, la cererea autorităţii solicitante, confidenţialitatea
cererilor de asistenţă formulate şi a actelor anexate acestora. În cazul în care
condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată, autoritatea
competentă trebuie să înştiinţeze autoritatea solicitantă, care decide cu
privire la transmiterea cererii de asistenţă.
 principiul specialităţii – potrivit acestui principiu, autorităţile competente
nu vor folosi datele şi informaţiile primite de la autorităţile solicitate decât
în scopul îndeplinirii obiectului cererii de asistenţă.
Alţi autori563 au apreciat faptul că diversele activităţi desfăşurate în scopul
prevenirii şi reprimării criminalităţii internaţionale, au la bază câteva principii
fundamentale, a căror respectare prezintă o mare importanţă în realizarea unei bune
şi eficiente cooperări poliţieneşti, astfel: principiul respectării suveranităţii
naţionale, principiul reprimării numai a infracţiunilor de drept comun, principiul
universalităţii cooperării poliţieneşti internaţionale, principiul egalităţii de tratament
în cooperarea poliţienească internaţională, principiul extensiv al cooperării
poliţieneşti internaţionale, principiul supleţei cooperării poliţieneşti internaţionale,
principiul reciprocităţii cooperării poliţieneşti internaţionale, principiul
confidenţialităţii în cadrul cooperării poliţieneşti internaţionale, principiul
specialităţii în cooperarea poliţienească internaţională şi principiul relevanţei
cooperării poliţieneşti internaţionale.
Principiile care stau la baza cooperării judiciare internaţionale în materie
penală au fost evocate în doctrina de specialitate 564 , acestea fiind: principiul
legalităţii, principiul respectării suveranităţii, securităţii, ordinii publice şi a altor
interese, principiul preeminenţei dreptului internaţional, principiul curtoaziei
562
Art.3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea
cooperării poliţieneşti internaţionale, aprobată prin Legea nr.104/2007, publicată în “Monitorul
oficial al României”, partea I, nr.275 din 25 aprilie 2007, cu modificările şi completările aduse prin
Legea nr.201/2010, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.718 din 28 octombrie
2010.
563
Chindea, Traian, op.cit.
564
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 18-22; Mitra, Mariana, Extrădarea în legislaţia penală română
(teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2008.

215
internaţionale şi reciprocităţii, principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce,
principiul “non bis in idem”, principiul confidenţialităţii, principiul
umanismului şi principiul imunităţii de jurisdicţie.
Principiul legalităţii exprimă cu exactitate regula conform căreia toate
procedurile impuse de convenţiile, tratatele internaţionale sau alte instrumente de
acest gen, trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu prevederile legale în
vigoare565.
Principiul respectării suveranităţii, securităţii, ordinii publice şi a altor
interese este menţionat în cadrul art.3 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, articolul de lege fiind intitulat sugestiv
„limitele cooperării judiciare”. Alţi autori au denumit acest principiu ca fiind
„principiul exercitării moderate a cooperării judiciare internaţionale”.
Principiul preeminenţei dreptului internaţional este reglementat în art.4 din
Legea nr.302/2004, unde se precizează faptul că prevederile legale se aplică în baza
şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală,
cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care
le completează în situaţii nereglementate.
Principiul curtoaziei internaţionale şi reciprocităţii – în lipsa unei convenţii
internaţionale, cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei
internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi
cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat566.
De asemenea, lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de
asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta:
 se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva
anumitor forme grave ale criminalităţii;
 poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau
la reintegrarea sa socială;
 poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român.
Principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce este caracteristic statelor
membre ale UE în domeniul cooperării judiciare. Recunoaşterea reciprocă a
deciziilor judiciare este un proces în baza căruia o hotărâre pronunţată de o
autoritate a unui stat membru al UE este recunoscută şi, dacă este necesar, aplicată
de alte state membre. Recunoaşterea reciprocă este un element crucial al cooperării
judiciare, întrucât ajută la înlăturarea dificultăţilor inerente datorate diversităţii
sistemelor judiciare ale statelor membre ale UE567.
565
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 20.
566
Art.5, alin.(1) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
567
Unii autori au apreciat faptul că „suntem 27 de state membre ale UE, 27 de protagonişti aşezaţi
pe o imensă scenă, cu o populaţie ce depăşeşte 450 milioane de locuitori, cu apartenenţă la religii,
cultură şi tradiţii diferite. Diferenţa ne conferă unitate, diferenţa alimentează puternic spiritul de
unitate europeană. Nu suntem 27 de sisteme de drept pentru că aparţinem, fiecare, unui subsistem al
marelui drept european – dreptul continental şi dreptul insular (anglo-saxon)”. A se vedea Voicu,
Costică, Activitatea de cooperare judiciară în materie penală şi cooperare poliţienească în
reglementarea Tratatului de la Lisabona, în Revista de Investigare a Criminalităţii nr.1/2008, pag.11.

216
Principiul non bis in idem este un principiu fundamental cunoscut în
majoritatea sistemelor de drept, potrivit căruia o persoană nu poate fi cercetată
penal decât o singură dată pentru aceeaşi faptă. La nivelul UE, principiul este
reglementat de art.50568 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene,
de art.54-58 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 19 iunie
1990, art.4 din Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene din 26 iulie 1995569, art.7 din Convenţia privind lupta împotriva faptelor
de corupţie săvârşite de oficialii Comunităţilor Europene sau de oficialii Statelor
Membre ale Uniunii Europene570, art.3 şi 4 din Decizia-Cadru privind mandatul
european de arestare. O contribuţie deosebită sub acest aspect este atribuită
Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen. Convenţia obligă la
aplicarea principiului între Statele Membre la un nivel transnaţional. Convenţia
introduce în ordinea juridică a Statelor Membre ale Uniunii Europene un „ne bis in
idem” care rezultă din hotărârile de condamnare sau de achitare care au fost
pronunţate în alte State Membre571.
Principiul „non bis in idem” este reglementat şi în legea specială 572 , care
prevede că activitatea de cooperare judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în
România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:
 printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului
penal;
 pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a
fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea
ei sau asupra părţii neexecutate.
Principiul confidenţialităţii îşi găseşte reglementarea legală în cadrul art.12
din Legea nr.302/2004, care prevede că statul român are obligaţia de a asigura, pe
cât posibil, la cererea statului solicitant, confidenţialitatea cererilor care îi sunt
adresate în domeniile reglementate de lege şi a actelor anexate acestora. În situaţia
în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu poate fi asigurată, statul român trebuie
să înştiinţeze statul străin, care va decide în ce mod se va proceda.
Principiul umanismului presupune ca întreaga activitate de cooperare
judiciară internaţională în materie penală să se desfăşoare prin respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt menţionate în
instrumentele internaţionale ratificate de România. Acest principiu a fost
reglementat şi de numeroase documente internaţionale, stând la baza tuturor
activităţilor judiciare care vizează o serie de măsuri ce se iau împotriva unui
cetăţean573.
568
Nicio persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal pentru o infracţiune pentru care a fost
deja achitată sau condamnată în interiorul Uniunii, printr-o hotărâre definitivă, conform legii.
569
Convenţia este ratificată de toate Statele Membre şi este în vigoare începând cu octombrie 2002.
570
Convenţia nu a fost ratificată de toate Statele Membre.
571
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală (ghid elaborat de Ministerul Justiţiei –
Direcţia Drept Internaţional şi Tratate), pag. 6-7.
572
Art.10 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
573
Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 21.

217
Principiul imunităţii de jurisdicţie – conform acestui principiu, statuat în
legislaţiile tuturor statelor574, persoanele care se bucură de aceste imunităţi nu pot fi
urmărite sau judecate pe teritoriul statului în care sunt acreditate sau pe al cărui
teritoriu se află în calitate de reprezentanţi oficiali ai statelor lor.
Din studiul şi analiza documentelor comunitare, a reieşit faptul că un
principiu comun aplicabil activităţilor de cooperare poliţienească şi judiciară, este
cel al protecţiei datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
Acţiunea comună în domeniul cooperării poliţieneşti şi acţiunea comună
pentru cooperarea judiciară în materie penală implică necesitatea prelucrării unor
informaţii relevante care fac obiectul unor dispoziţii corespunzătoare privind
protecţia datelor cu caracter personal. Pentru aceasta, la data de 27 noiembrie 2008,
a fost adoptată Decizia-Cadru 2008/977/JAI privind protecţia datelor cu caracter
personal prelucrate în cadrul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală575.
Documentul defineşte activitatea de prelucrare a datelor cu caracter personal576 ca
fiind orice operaţiune sau set de operaţiuni efectuate asupra datelor cu caracter
personal, cu sau fără utilizarea de mijloace automatizate, cum ar fi colectarea,
înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea sau modificarea, extragerea,
consultarea, utilizarea, dezvăluirea prin transmitere, diseminare sau prin punerea la
dispoziţie în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau
distrugerea.
Interesul statelor pentru cooperarea în materie poliţienească se explică pe de
o parte prin aspectul său preventiv, iar pe de altă parte prin complementaritatea sa
cu cooperarea judiciară577.
Cooperarea în domeniul judiciar se realizează, în principal, cu scopul
facilitării şi accelerării cooperării în materia procedurii judiciare şi a executării
deciziilor, simplificând procedura extrădării între statele membre, punând în
aplicare totodată reguli minime referitoare la elementele constitutive ale
infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile criminalităţii organizate.
În lupta împotriva terorismului, cooperarea poliţienească are ca obiect
prevenirea acţiunilor teroriste prin intermediul schimbului de informaţii între
serviciile competente. Această cooperare se situează deci, înaintea producerii
atentatului terorist, spre deosebire de cooperarea judiciară care intervine doar
pentru a permite urmărirea şi arestarea unei persoane bănuite de comiterea unui

574
Potrivit prevederilor art.105 din Legea nr.302/2004, când persoana la care se referă mandatul
european de arestare se bucură de imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va
solicita fără întârziere autorităţii competente ridicarea acestui privilegiu.
575
Publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L350 din 30 decembrie 2008.
576
„Date cu caracter personal” înseamnă orice informaţii privind o persoană fizică identificată sau
identificabilă („persoana vizată”); o persoană identificabilă este o persoană care poate fi identificată,
direct sau indirect, în special prin referire la un cod numeric personal sau la unul sau mai multe
elemente specifice, proprii identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau
sociale.
577
Crabit, Emmanuel, Recherches sur la notion d’espace judiciaire europeen, Universite de
Bordeaux, 1987, pag. 133.

218
atentat. Această funcţie preventivă a cooperării poliţieneşti determină atractivitatea
acestei forme de cooperare pentru state, explicând motivul pentru care acestea sunt
tentate să o dezvolte continuu.
În afara acestei funcţii, cooperarea poliţienească este de asemenea o
activitate indispensabilă, o prelungire a cooperării judiciare. În anumite cazuri, ea
acoperă carenţele formelor de asistenţă judiciară. Ea se poate efectua în baza
ordinului unei autorităţi judiciare – de exemplu, pentru participarea ofiţerilor de
poliţie la executarea comisiilor rogatorii în străinătate sau la căutări întreprinse în
baza unui mandat de arestare; ea se poate desfăşura direct, prin schimbul de
informaţii între specialişti. De asemenea, extrădarea are ca un corolar cooperarea
directă a poliţiilor naţionale, anumite tratate prevăzând chiar intervenţia OIPC-
Interpol sau câteodată un drept de urmărire transfrontalieră pentru poliţişti578.
Realităţile criminalităţii internaţionale obligă statele europene să
reacţioneze. Profesorul Lode Van Outrive consideră că activitatea de cooperare
poliţienească trebuie să se desfăşoare într-un spaţiu judiciar comun, subliniind în
acest scop necesitatea uniformizării dreptului penal şi a procedurii penale. Un alt
autor, C.F. Ruter, vede evoluţia acestei colaborări poliţieneşti internaţionale fără
dezmembrarea procedurii penale naţionale. El estimează că diferenţele între
culturile naţionale sunt relevate prin sisteme de valori distincte şi trebuie prin
aceasta să conducă la diferenţe în incriminarea unor infracţiuni.
Profesorul Cyrille Fijnaut (profesor de drept penal comparat şi de
criminologie la Universităţile Tilburg-Olanda şi Louvain-Belgia) remarcă faptul că
etapa următoare ar trebui să conducă la adoptarea unui tratat european privind
cooperarea poliţienească. O armonizare a competenţelor şi a metodelor poliţieneşti
ar avea repercusiuni favorabile asupra controlului direct şi indirect al activităţii
poliţieneşti579.
În această etapă, ar fi necesară punerea în aplicare a unei jurisdicţii
internaţionale specifice, aşa cum arată profesorul Franchimont: „Acolo unde un
spaţiu poliţienesc există sau se construieşte, este necesar un spaţiu judiciar, în caz
contrar fiind puse în pericol grav libertăţile individuale. Acestea vor fi eficient
garantate în cadrul normelor internaţionale care să prevadă condiţiile de urmărire
şi de colaborare între poliţii, ca şi protecţia drepturilor apărării. Din această
privinţă, ne putem gândi la o jurisdicţie internaţională independentă a statelor care
să poată fi în ultimă instanţă sesizate de orice cetăţean şi care să statueze rapid
atunci când un element de extraneitate poate aduce atingere drepturilor
fundamentale ale persoanei”580.

578
http://books.google.com/books?id=LcfAdKYiQnQC&pg=PA137&dq=cooperation+policiere+eu
ropeenne&lr=#v=onepage&q=&f=true.
579
Fijnaut, C., Tussen misdaadbestrijding en strafrechtspelging: de internationale samenwerking
van de politie in West-Europa, Frankfurt, 1980.
580
Franchimont, M.; Jacobs, A.; Masset, A., Manuel de procedure penale, Liege, Editions du Jeune
Barreau de Liege, 1989, p.1101.

219
Diferenţa dintre cooperarea judiciară şi cea poliţienească constă în faptul că
acestea se circumscriu unor două mari capitole: justiţie şi securitate581. Deşi cele
două merg în paralel, ambele se determină una pe cealaltă şi se asigură reciproc582.
Unii autori 583 au apreciat faptul că întrajutorarea sau cooperarea
poliţienească constituie, alături de alte forme de cooperare, o activitate inclusă în
cadrul cooperării penale secundare de importanţă minoră.
Întrajutorarea judiciară permite statelor să colaboreze pentru ca autorităţile
lor judiciare să poată duce la bun sfârşit anchetele penale. Acest ajutor poate lua
forma unei cereri pentru investigaţie de probe (mărturii, înscrisuri, percheziţii),
pentru executare de hotărâri judecătoreşti (confiscări, arestări) sau pentru extrădare
de persoane. Această formă de cooperare nu a fost inventată de Comunitatea
Europeană, ci ea există de foarte mult timp sub forma acordurilor bilaterale dintre
state584.
În domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare, în conformitate cu
dispoziţiile tratatelor constitutive, instituţiile UE cu competenţe în procesul
legislativ adoptă, în esenţă, următoarele acte normative585:
 Regulamentele – sunt actele care au caracter obligatoriu sub toate aspectele,
de la data intrării lor în vigoare pentru statele membre586. Regulamentele se
aplică direct pe teritoriul statelor membre, cărora le este interzis să adopte
măsuri de transpunere sau orice alte măsuri care ar putea îngrădi aplicarea
lor directă587.
 Directivele – sunt acele documente care stabilesc numai obiective
obligatorii pentru statele membre, lăsând la latitudinea acestora modalităţile

581
Spaţiul securităţii este creat prin dezvoltarea cadrului instituţional pentru acţiuni comune în
domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare, în special pentru a preveni şi combate criminalitatea
organizată şi terorismul.
582
Astfel, potrivit art.1, alin.(2) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, dispoziţiile referitoare la cooperarea judiciară nu se aplică modalităţilor specifice de
cooperare poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii, acestea nu se află sub control judiciar. Per
a contrario, Legea nr.302/2004 se aplică şi cooperării poliţieneşti dacă aceasta se desfăşoară sub
control judiciar, în sensul Codului de procedură penală, după începerea urmăririi penale. A se vedea
Ionel, Tiberiu-Marius, Dimensiunea juridică a implementării Acquis-ului Schengen în domeniul
securizării frontierelor naţionale (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I.Cuza”, Bucureşti,
2008, pag. 327.
583
Pradel, J.; Corstens, G., Droit penal europeen, deuxieme edition, Daloz, Paris, 2002, pag. 150.
584
Ghinea, Nicolae; Pascu, Mircea, Macrocriminalitatea economico-financiară, Editura LVS
Crepuscul, Ploieşti, 2008, pag. 17.
585
Justiţie şi Afaceri Interne, Centrul de Resurse Juridice, Editura Dacris, 2004, pag.5.
586
Conform art.259 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE), „regulamentul are
aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate
statele membre”. Unii autori au apreciat că regulamentul este actul cel mai eficient şi complet din
multitudinea instrumentelor legislative puse la dispoziţia instituţiilor comunitare, beneficiind de
aplicabilitate generală, de obligativitate în toate elementele sale, fiind în acelaşi timp, direct aplicabil
în toate statele membre. A se vedea pentru detalii Fuerea, Augustin, Drept comunitar european.
Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 108.
587
Dacă în text nu este precizată data intrării în vigoare, aceasta va fi reprezentată de cea de-a 20-a
zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

220
de atingere a lor, statele membre având libertatea să stabilească forma şi
mijloacele de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor din directive588.
 Deciziile – sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre
cărora le sunt adresate. Unele au caracter individual (având un singur
destinatar sau un număr limitat de destinatari), iar altele au caracter general
(sunt obligatorii pentru toate statele membre).
 Recomandările 589 , rezoluţiile şi avizele 590 – sunt documente fără caracter
obligatoriu, jucând rolul de instrumente indirecte pentru apropierea
legislaţiilor şi practicilor naţionale.
 Acordurile şi convenţiile – sunt înţelegeri în formă scrisă supuse dreptului
internaţional, dar încheiate fie de către Comunităţi cu state terţe, fie de către
acestea şi statele membre cu state terţe, fie numai între statele membre, în
conformitate cu competenţele stabilite prin tratatele constitutive.
Instrumente juridice noi specifice domeniului cooperării poliţieneşti şi
judiciare în materie penală sunt prevăzute prin tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam: poziţiile comune, acţiunile comune 591 , deciziile-cadru, deciziile şi
convenţiile elaborate de către Consiliu592.
Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul UE se desfăşoară în baza
unor instrumente comunitare care, în ultima perioadă, în contextul deciziilor luate
la Tampere şi la Haga, au din ce în ce mai mult la bază principiul recunoaşterii
reciproce. Dacă iniţial preponderente erau convenţiile, în ultimii ani s-a optat
pentru soluţia adoptării unor decizii-cadru şi decizii ale Consiliului, care prezintă
avantajul că nu mai este necesară ratificarea de către statele membre 593 şi
facilitează armonizarea legislaţiei594.
Prin Decizia Consiliului UE nr.2002/630/JAI din 22 iulie 2002595, a fost
stabilit pentru perioada 1 ianuarie 2003 – 31 decembrie 2007, Programul-cadru

588
În text este precizată data până la care statele membre trebuie să adopte măsurile de adaptare la
directiva în cauză. Directivele se aplică şi ele direct pe teritoriul statelor membre, dar numai după
expirarea termenului de transpunere.
589
Obiectul recomandărilor este acela de a invita destinatarii să adopte o anumită conduită.
590
Avizul este folosit pentru a exprima un punct de vedere. În ceea ce priveşte obligativitatea
solicitării sale de către instituţiile comunitare, avizul poate fi obligatoriu sau facultativ.
591
Natura şi efectele juridice ale poziţiilor şi acţiunilor comune sunt controversate, mai ales cu
privire la caracterul obligatoriu al măsurilor pe care le prevede. Poziţia comună implică poziţii
naţionale ale statelor membre în acord cu poziţia definită de UE asupra unei chestiuni comune. În
schimb, acţiunea comună este tradusă prin programe comune adoptate pentru a favoriza cooperarea
între serviciile de poliţie, justiţie şi vamă. A se vedea Gorunescu, Tedi Florin, Legislaţia europeană
şi dreptul penal român (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I Cuza”, Bucureşti, 2009.
592
Diaconu, Nicoleta; Marcu, Viorel, Drept comunitar. Partea specială. Politicile comunitare,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 27.
593
De exemplu, Convenţia UE de asistenţă judiciară în materie penală din 29 mai 2000 a intrat în
vigoare abia în august 2005, întrucât abia atunci s-a îndeplinit condiţia celor 8 ratificări.
594
Îndrumar privind aplicarea de către judecători şi procurori a principalelor instrumente juridice
comunitare privind cooperarea judiciară în materie penală, Ministerul Justiţiei-Direcţia Drept
Internaţional şi Tratate, Bucureşti, 2006.
595
Publicată în „Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene” nr. L203 din 1 august 2002.

221
privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (AGIS). Stabilirea
acestui program-cadru unic a permis îmbunătăţirea cooperării printr-o abordare
coordonată şi multidisciplinară care îi implică pe diferiţii responsabili de prevenirea
şi combaterea infracţionalităţii la nivelul UE596.
Obiectivele Programului-cadru menţionate în cuprinsul actului comunitar
sunt următoarele597:
 dezvoltarea, punerea în aplicare şi evaluarea politicilor europene în acest
domeniu;
 încurajarea şi consolidarea constituirii reţelelor, cooperarea reciprocă pe
teme generale de interes comun pentru statele membre, schimbul şi
difuzarea de informaţii, de experienţă şi de bune practici, cooperarea locală
şi regională, îmbunătăţirea şi adaptarea formării şi cercetarea ştiinţifică şi
tehnică;
 încurajarea statelor membre să intensifice cooperarea cu statele candidate,
cu alte state terţe şi cu organizaţiile internaţionale şi regionale competente.
Principalele tipuri de acţiuni cuprinse în Programul-Cadru sunt: formarea,
elaborarea şi lansarea unor programe de schimburi şi stagii, studii şi cercetare,
difuzarea rezultatelor obţinute în cadrul programului, încurajarea cooperării între
autorităţile de aplicare a legii, autorităţile judiciare sau alte organisme publice sau
private din statele membre cu rol în prevenirea şi combaterea criminalităţii,
conferinţe şi seminarii.
În unele cazuri, ambele forme de cooperare (atât judiciară, cât şi
poliţienească) pot fi folosite alternativ în scopul obţinerii unui anume rezultat.
Cooperarea prin autorităţile poliţieneşti sau judiciare nu înseamnă neapărat că un
anume caz este fie de asistenţă judiciară, fie de cooperare poliţienească598.
În timp ce cooperarea poliţienească la scară europeană s-a dezvoltat spre
sfârşitul anilor 1970, cooperarea judiciară în materie penală nu a fost instituită decât
începând cu anii 1990. Se pare că unul din principalele motive ale dezvoltării
dispozitivelor de asistenţă judiciară a fost reprezentat de necesitatea creării unui
spaţiu european de securitate omogen între acţiunea poliţiei şi a justiţiei. În faţa
instituţionalizării din ce în ce mai ferme a cooperării poliţieneşti, în special odată cu
crearea Europol-ului, numeroşi actori judiciari, administrativi şi politici şi-au
manifestat îngrijorarea faţă de punerea în practică a unei Poliţii Europene, fără
existenţa unui sistem judiciar complementar599. Potrivit unei opinii exprimate de
Adeline Hazan, deputat european însărcinat pe probleme de justiţie, „aceasta ar fi
596
Programele Grotius II-Penal, Stop II, Oisin II, Hippokrates şi Falcone, stabilite de Consiliul UE,
au contribuit la consolidarea cooperării dintre serviciile poliţieneşti şi judiciare ale statelor membre
şi la îmbunătăţirea înţelegerii reciproce a sistemelor poliţieneşti, judiciare, juridice şi administrative
ale statelor membre.
597
Art.2 din Decizia Consiliului UE nr.2002/630/JAI din 22 iulie 2002 de stabilire a unui Program-
cadru privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (AGIS).
598
Ghid privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, elaborat de Direcţia Drept
Internaţional şi Tratate din cadrul Ministerului Justiţiei, pag. 4.
599
Megie, Antoine, L’Européanisation du pouvoir judiciaire: genèse et enjeux, Centre européen
Sciences Po Paris, 2007.

222
putut fi destul de grav din punct de vedere instituţional, întrucât poliţia ar fi fost
organizată, iar justiţia nu. După părerea mea, cooperarea la nivelul justiţiei este
esenţială, întrucât ea înglobează cooperarea poliţienească”600.
În doctrina străină 601 s-a arătat faptul că există un profund decalaj între
modalităţile de cooperare judiciară şi cele de cooperare poliţienească. Atunci când
primele modalităţi nu pot fi puse în aplicare, formele de cooperare poliţienească
beneficiază de rezultatele cooperării convenţionale ale actului adiţional Schengen
din 1990, adoptat cu titlul de „măsuri compensatorii” punerii în practică a unui
spaţiu fără frontiere interne. Mai mult, modelul Schengen se înscrie în extinderea
cooperării poliţieneşti informale care a cunoscut importante dezvoltări de mai mulţi
ani.
Validarea modalităţilor de cooperare poliţienească se traduce prin integrarea
acquis-ului Schengen în Tratatul de la Amsterdam, acquis care se referă în special
la realităţile cooperării poliţieneşti.
Motivele aflate la originea acestui decalaj sunt complexe. În plan politic, în
urma Consiliului european de la Copenhaga din aprilie 1978, Preşedintele Franţei,
Valery Giscard d’Estaing602, anunţa proiectul de creare a spaţiului penal european.
Însă această idee nu va fi pusă niciodată în aplicare, propunerea fiind reluată mult
mai târziu, de către un grup de magistraţi care au întocmit Apelul de la Geneva,
având ca scop denunţarea neputinţei justiţiei în faţa realităţii criminalităţii
transfrontaliere, precum şi consecinţele negative ale menţinerii frontierelor
naţionale în câmpul de acţiune al securităţii.
O altă constatare făcută în literatura de specialitate603 se referă la refuzul
oricărei forme de instituţionalizare a cooperării judiciare, în cuprinsul tratatelor,
spre deosebire de modalităţile de cooperare poliţienească. De asemenea, se arată
că, dacă problema instituţională va fi rezolvată printr-o soluţie de compromis, cum
este crearea Eurojust, noul organism reprezintă mai mult un răspuns ineficient faţă
de crearea Europol-ului, decât afirmarea unei veritabile puteri judiciare la nivel
european. În absenţa unei puteri judiciare europene, perspectiva unui spaţiu penal
european nu poate urma decât alte căi, susceptibile de a facilita o aderare a statelor
membre.
În Raportul său privind viitorul Europei în domeniul justiţiei şi al poliţiei,
din anul 1999, Comisariatul General al Planului din Franţa aprecia faptul că una din
nevoile esenţiale este cea a apărării drepturilor persoanelor, menţionându-se
totodată faptul că „dezechilibrul între progresul cooperării poliţieneşti şi cea
judiciară este evident, Europol dezvoltându-se fără un control jurisdicţional”.

600
Entretien avec Adeline Hazan, députée européenne chargée des questions de justice, mars 2001.
A se vedea în acelaşi sens şi Manifeste de Strasbourg, «Le parquet Européen, peut-on encore
attendre?», Syndicat de la magistrature, octobre 2000.
601
Montain-Domenah, Jacqueline, Le droit de l’espace judiciaire penal europeen: un nouveau
modele juridique?, Cultures & Conflicts nr.62 (2/2006).
602
Valery Giscard d’Estaing a fost preşedintele Franţei între anii 1974-1981.
603
Montain-Domenah, Jacqueline, op.cit.

223
Cu ocazia Conferinţei europene a procurorilor, organizată de Consiliul
Europei împreună cu Ministerul de Justiţie al Poloniei, în perioada 3-5 iunie 2007,
la Varşovia, s-a scos în evidenţă faptul că trebuie făcută o distincţie clară între
cooperarea poliţienească şi cooperarea judiciară, apreciindu-se că o probă poate fi
obţinută pe două căi: pe baza cooperării poliţieneşti ori judiciare, riscul apărând
când pe prima cale nu poate fi folosită proba (fiind doar un indiciu), concluzia la
care s-a ajuns fiind aceea că trebuie îmbunătăţită cooperarea judiciară, pentru că
actele astfel obţinute pot fi folosite imediat în actul de acuzare604.
Cooperarea judiciară penală se regăseşte, pe de o parte, în afirmarea
aplicării principiului recunoaşterii mutuale a deciziilor judiciare şi pe de altă parte,
în punerea în aplicare a normelor minime comune referitoare la definirea
elementelor constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile aplicabile.
Pornind de la aceste argumente sociale şi politice care susţin discursurile în
domeniu, introducerea unui cadru judiciar în cuprinsul celui de-al treilea pilon al
UE, care grupează odată cu Tratatul de la Maastricht, problemele de justiţie şi
afaceri interne, constituie un element fundamental de legitimare pentru dezvoltarea
domeniului european de securitate, mai ales în legătură cu problema unei posibile
forţe operaţionale europene de poliţie judiciară. Dezvoltarea dispozitivelor de
arestare şi de aplicare a pedepselor la nivel european se înscrie deci într-o manieră
mai generală, în procesul de dezvoltare a domeniului securităţii europene.
Analizele şi studiile efectuate recent în domeniul cooperării penale europene
se axează în special pe descrierea dispozitivelor de cooperare, prezentând totodată
tendinţele şi evoluţia acestei cooperări. Marea majoritate a acestor studii 605 se
concentrează fie pe diferitele dispozitive legale şi politice ale cooperării judiciare
europene, fie pe modelele de cooperare transnaţională care permit concordanţa
şi/sau armonizarea procedurilor penale. Crearea instrumentelor de cooperare este
cel mai adesea prezentată ca o etapă logică şi evidentă a procesului european în
materie penală.
Creşterea îngrijorătoare a criminalităţii la nivel global după primul război
mondial a necesitat o reacţie de solidaritate din partea statelor lumii în vederea
combaterii fenomenului care luase amploare.
Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor internaţionale în societatea
contemporană a fost însoţită de o creştere a criminalităţii internaţionale, prin
proliferarea unor forme ale criminalităţii organizate pe teritoriul mai multor state606.

604
http://www.mpublic.ro/ue_doctrina/conferinta_Varsovia.pdf.
605
Fontanaux, D., La coopération judiciaire en Europe, Problèmes politiques et sociaux, Paris, La
Documentation française, n° 786, 26 juillet 1997; Gautron, J.-C., Droit européen, coll. «Mementos»
Dalloz, 9e éd., 1999; Labayle, H., La coopération européenne en matière de justice et affaires
intérieures et la CIG, Revue trimestrielle de droit européen, Paris, janvier-mars 1997, pp.1-35;
Barbe, E., Justice et Affaires intérieures dans l'Union européenne: un espace de liberté, de sécurité
et de justice, Paris, La Documentation française, 2002; De Kerchove, G.; Weyembergh, A.,
L’Espace pénal européen: enjeux et perspectives, Bruxelles, Editions de l’université de Bruxelles,
2002.
606
Bulai, Costică; Bulai, N. Bogdan, Manual de drept penal. Partea Generală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 120.

224
Importanţa cooperării internaţionale în lupta cu criminalitatea este în
prezent unanim recunoscută în dreptul internaţional. În plus, statele au admis ideea
că reprimarea criminalităţii internaţionale implică în mod necesar un nivel de
cooperare „pe măsura” indignării universale provocate de astfel de crime607.
În prezent, criminalitatea internaţională şi în special cea organizată,
cunoaşte o amploare şi expansiune continuă, manifestându-se ca un flagel care
afectează aproape toate statele. Fenomenul a căpătat proporţii îngrijorătoare şi este
unanim recunoscut că, în prezent, reţelele de crimă organizată se extind dincolo de
frontierele naţionale, exploatând legăturile etnice, culturale şi istorice pe tot globul.
Grupurile criminale organizate au început să devină tot mai sofisticate, folosindu-şi
profitul, puterea şi influenţa pentru a-şi izola şi proteja ierarhia de orice tentativă de
descoperire şi tragere la răspundere penală608.
În doctrina de specialitate 609 s-a apreciat faptul că infracţionalitatea
organizată transfrontalieră a devenit un element de risc pentru statele democrate,
pentru drepturile omului şi reforma economică din ultimii ani, disocierea netă dintre
evoluţiile din mediul intern şi cel internaţional fiind tot mai greu de făcut, în
contextul acţiunii conjugate şi întrepătrunderii unor procese care pot crea condiţii
favorabile pentru apariţia, previzibilă sau imprevizibilă, a unor riscuri la adresa
securităţii naţionale. Accentuarea interdependenţelor multiple dintre state,
globalizarea şi liberalizarea schimburilor de orice fel – de la cele comerciale la cele
informaţionale – fac tot mai dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat,
în care riscurile interne şi externe se pot genera şi potenţa în mod reciproc.
Informaţiile date publicităţii de autorităţile judiciare din tot mai multe ţări,
concluziile prezentate de unele organizaţii internaţionale specializate permit
conturarea unui tablou sintetic al fenomenului criminalităţii, caracterizat din ce în
ce mai mult printr-o tendinţă de globalizare şi de organizare după principii şi
metode care uneori le depăşesc pe cele ale instituţiilor însărcinate cu combaterea
acestuia, din ţări chiar foarte dezvoltate610.
Criminalitatea transnaţională organizată este una din principalele ameninţări
la adresa securităţii statelor. Ea împiedică progresul social, economic, politic şi
cultural al societăţilor. Având o natură complexă, criminalitatea organizată a
evoluat, în paralel cu progresul globalizării şi expansiunea comerţului internaţional,
de aşa manieră încât activităţile sale s-au lărgit şi diversificat. Cuvântul de ordine al
infractorilor este realizarea unui profit maxim cu asumarea unui minimum de
riscuri. În aceşti ultimi ani, grupurile criminale organizate au creat reţele la scară
internaţională, obţinând venituri considerabile datorită traficului de arme şi de
droguri, traficului de fiinţe umane, contrafacerii de produse şi fraudelor
internaţionale. Produsele acestor infracţiuni sunt apoi spălate şi reinjectate în
economia legală, în scopul susţinerii de noi activităţi criminale.

607
Radu, T. Marius Eugen, op.cit.
608
Ştefan, Cristian-Eduard; Pintilie, Ligia-Teodora, op.cit., pag. 7.
609
Stoica, Mihai-Gheorghe; Cătuţi, Constantin-Cristian, op.cit., pag. 48.
610
Chindea, Traian, op.cit.

225
De ce este necesară activitatea de cooperare poliţienească şi judiciară în
context european? Atunci când Statele Membre au negociat Tratatul privind UE, ele
au elaborat o listă de domenii de interes comun. Aceasta cuprinde probleme legate
de azil, imigraţie, controale la frontierele externe ale UE, droguri, fraudă
internaţională, justiţie penală, cooperare vamală şi poliţienească, în special
împotriva infracţiunilor internaţionale şi a terorismului. Crearea spaţiului de liberă
circulaţie a persoanelor trebuie să fie însoţită de măsuri complementare pentru
întărirea frontierelor externe, a cooperării judiciare şi poliţieneşti, întrucât libera
circulaţie a persoanelor ridică probleme diferite de cele provocate de libera
circulaţie a mărfurilor – probleme legate de securitatea internă a fiecărui stat.
Statele membre ale UE nu mai pot lupta la ora actuală individual împotriva
anumitor flageluri, trebuind să-şi unească eforturile în acest sens. Terorismul,
drogurile, criminalitatea organizată, frauda internaţională, traficul de fiinţe umane şi
exploatarea sexuală a copiilor sunt probleme care interesează toate Statele Membre
ale UE. Aceste flageluri nu cunosc existenţa unor frontiere. UE se doreşte un spaţiu
de libertate, securitate şi justiţie, şi nu un spaţiu al activităţilor ilicite de trafic de
orice gen (persoane sau bunuri). Cetăţenii UE îşi doresc să poată beneficia din plin
de libera circulaţie care permite dezvoltarea Uniunii şi, în acelaşi timp, să fie
protejaţi împotriva ameninţărilor care privesc securitatea personală. Această
securitate trebuie să rămână un obiectiv important în contextul lărgirii UE.
La nivel sectorial, au fost realizate progrese considerabile, în baza
deciziilor-cadru adoptate în mai multe domenii, precum traficul de fiinţe umane,
cybercriminalitatea sau confiscarea produselor infracţiunii. Obiectivul acestor
decizii este adoptarea de definiţii comune şi apropierea legislaţiilor naţionale, în
special prin aplicarea de sancţiuni penale proporţionate. Activităţile desfăşurate în
acest sens vor avea în vedere acoperirea tuturor domeniilor care ar putea favoriza
criminalitatea organizată.
Lupta împotriva criminalităţii organizate face parte din priorităţile UE. În
anul 1999, Planul de acţiune de la Viena referitor la criminalitatea organizată invita
UE să-şi întărească acţiunea în acest domeniu. El prevedea o apropiere integrată în
fiecare stadiu, de la prevenire la combatere şi la urmărirea tuturor
comportamentelor criminale, care ar trebui să facă obiectul unor reguli minime
referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor.
În anul 2000, o strategie a UE pentru mileniul următor invita Comisia
Europeană să pună în practică măsuri de luptă împotriva criminalităţii organizate.
În ceea ce priveşte Programul Haga din anul 2004, care defineşte obiectivele
ce urmează a fi atinse în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei în perioada 2004-
2009, şi Comunicarea Comisiei Europene referitoare la elaborarea unui concept
strategic privind lupta împotriva criminalităţii organizate din iunie 2005, ele au
fixat priorităţi strategice în domeniul acţiunilor concrete.
În sfârşit, aşa cum a subliniat Declaraţia de la Berlin cu ocazia celei de-a
cincisprezecea aniversări a semnării tratatelor de la Roma, în viitor statele membre
ale UE vor lupta împreună împotriva terorismului, a criminalităţii organizate şi a
imigraţiei ilegale.

226
Infracţionalitatea profită de posibilităţile oferite de o societate globalizată,
precum comunicaţiile de mare viteză, mobilitatea crescută şi tranzacţiile financiare
instantanee. De asemenea, există fenomene care au un impact transfrontalier asupra
securităţii şi siguranţei pe teritoriul UE. Se pot identifica, aşadar, un număr
semnificativ de ameninţări comune:
a) Terorismul, sub toate formele sale, manifestă o lipsă absolută de respect
pentru viaţa umană şi valorile democratice. Dimensiunea sa globală, consecinţele
sale devastatoare, capacitatea sa de a recruta prin intermediul radicalizării şi al
difuzării propagandei pe internet şi diferitele sale mijloace de finanţare transformă
terorismul într-o ameninţare semnificativă, în constantă evoluţie, la adresa
securităţii interne.
Terorismul reprezintă una din cele mai dezbătute probleme din ultimele
decenii, dar şi dintre cele mai controversate. Escaladarea acţiunilor teroriste în
ultimii ani a fost dictată neîndoielnic de acutizarea unor probleme economice şi
sociale, de rivalităţi naţionale, dar şi de persistenţa unor regimuri antipopulare, care
au încercat să-şi menţină puterea recurgând la exces de autoritate şi chiar la violenţă
împotriva opozanţilor.
Deşi recent numărul atacurilor teroriste în UE a scăzut, terorismul şi
violenţa extremistă rămân o ameninţare la adresa securităţii interne a UE.
Activităţile teroriste din întreaga lume sunt un indiciu clar că organizaţiile teroriste
inspirate de Al-Qaeda sunt în continuare dispuse să execute atentate care provoacă
victime în masă. În plus, alte organizaţii teroriste inspirate de diverse ideologii
rămân active în unele regiuni ale UE.
Violenţa separatistă, în special în Spania (ETA), şi activităţile dizidente din
Irlanda de Nord reprezintă o ameninţare constantă la adresa unor comunităţi. În
plus, intensificarea conflictelor dintre grupurile extremiste de dreapta şi de stânga
pot duce la creşterea probabilităţii ca unele comunităţi din unele state membre să fie
expuse violenţei în mod sistematic. Tot astfel, terorismul islamist continuă să
reprezintă o ameninţare gravă la adresa cetăţenilor UE.
Grupările afiliate Al-Qaeda precum Al-Qaeda din Maghrebul islamic
(AQIM) nu numai că reprezintă o ameninţare directă la adresa UE, dar folosesc, de
asemenea, UE ca platformă pentru pregătirea şi iniţierea atacurilor teroriste în alte
locuri.
Islamiştii radicalizaţi din UE călătoresc în zone de conflict din ţări precum
Afganistan, Pakistan şi Somalia, pentru a participa la lupta armată sau pentru a
merge în tabere de antrenament. Persoane radicalizate din alte ţări folosesc, de
asemenea, rute care traversează Europa.
PKK a desfăşurat atacuri sporadice (incendieri, agresiuni violente) în
Europa de Vest în ultimii ani, dar ceea ce este mai important este că beneficiază de
sprijin financiar şi logistic, atât prin activităţi legale, cât şi prin activităţi ilegale, din
partea unor persoane de etnie kurdă care sunt rezidente în UE.
Terorismul constituie una din principalele ameninţări care planează asupra
democraţiei, a exercitării drepturilor omului şi a dezvoltării economice şi sociale.
Profundele schimbări survenite în natura terorismului şi reflectate în tragedia fără

227
precedent din 11 septembrie 2001, au subliniat insuficienţa formelor tradiţionale
de cooperare judiciară şi poliţienească pentru a lupta împotriva acestei forme de
criminalitate.
UE a luat în plan legislativ numeroase măsuri specifice de combatere a
terorismului şi a criminalităţii organizate, ca de exemplu:
 Acţiunea Comună din 15 octombrie 1996 adoptată de Consiliu în temeiul
articolului K.3 din Tratatul privind UE referitoare la crearea şi menţinerea
unui registru al competenţelor, cunoştinţelor şi expertizelor specializate în
domeniul luptei împotriva terorismului, destinat să faciliteze cooperarea
antiteroristă dintre statele membre ale UE;
 Decizia Consiliului din 3 decembrie 1998 privind obligaţia Europol de a
soluţiona infracţiunile săvârşite sau care pot fi săvârşite în cadrul
activităţilor teroriste care pun în pericol viaţa, integritatea fizică, libertatea
persoanelor, precum şi bunurile;
 Recomandarea Consiliului din 9 decembrie 1999 privind cooperarea în
domeniul combaterii finanţării terorismului;
 Poziţia Comună a Consiliului din 27 decembrie 2001 privind combaterea
terorismului;
 Poziţia Comună a Consiliului din 27 decembrie 2001 privind aplicarea de
măsuri specifice pentru combaterea terorismului;
 Decizia-Cadru a Consiliului 2002/475/JAI din 13 iunie 2002 privind
combaterea terorismului;
 Decizia 2005/671/JAI a Consiliului din 20 septembrie 2005 privind
schimbul de informaţii şi cooperarea referitoare la infracţiunile de terorism;
 Recomandarea Consiliului din 12 iunie 2007 privind schimbul de informaţii
referitoare la răpirile comise de terorişti;
 Decizia 2008/615/JAI a Consiliului din 23 iunie 2008 privind intensificarea
cooperării transfrontaliere, în special în domeniul combaterii terorismului şi
a criminalităţii transfrontaliere;
 Decizia-Cadru 2008/841/JAI a Consiliului din 24 octombrie 2008 privind
lupta împotriva crimei organizate.
La data de 20 iulie 2010, Comisia Europeană a adoptat o comunicare în care
se face un bilanţ al principalelor instrumente în vigoare în cadrul strategiei UE de
combatere a terorismului. Potrivit unui comunicat al Comisiei Europene,
comunicarea evidenţiază realizările, precum şi provocările şi iniţiativele viitoare
prevăzute, punând bazele unei Strategii de securitate internă mai cuprinzătoare. Cu
această ocazie, Cecilia Malmström, comisarul european pentru afaceri interne, a
declarat următoarele: „Din fericire, numărul total al atacurilor teroriste şi al
arestărilor este în scădere în UE însă, în acelaşi timp, metodele teroriste şi
propaganda teroristă continuă să evolueze şi să ia forme noi. Trebuie să ne
asigurăm că suntem capabili să răspundem acestor noi ameninţări. Astăzi, vă
prezint o descriere detaliată a măsurilor luate de UE până în prezent şi a
provocărilor viitoare. Aceasta va constitui o componentă importantă a strategiei de

228
securitate internă a UE pe care o voi prezenta în toamnă”611. Bilanţul enumeră
măsurile existente în vederea prevenirii, protejării, urmăririi şi reacţiei la
ameninţările teroriste, subliniind eforturile de combatere a propagandei teroriste şi a
recrutării, precum şi măsurile în vederea evitării atacurilor cu explozibili şi a
prevenirii ameninţărilor chimice, biologice şi nucleare. Comunicarea identifică, de
asemenea, provocările viitoare în domenii precum radicalizarea, gestionarea
situaţiilor de criză şi reacţiile la acestea.
b) Formele grave de criminalitate şi criminalitatea organizată devin din ce în
ce mai semnificative. Sub diferitele lor forme, acestea au tendinţa să se manifeste
atunci când pot obţine beneficii financiare cât mai mari, cu riscuri minime, fără a
ţine seama de frontiere. Traficul de droguri, infracţionalitatea economică, traficul
de fiinţe umane, filierele de imigraţie clandestină, traficul de armament, exploatarea
sexuală a minorilor şi pornografia infantilă, infracţiunile săvârşite prin violenţă,
spălarea banilor şi fraudarea documentelor sunt doar câteva dintre modalităţile prin
care criminalitatea organizată şi formele grave de criminalitate se manifestă în UE.
Mai mult, corupţia reprezintă o ameninţare la adresa fundamentelor sistemului
democratic şi ale statului de drept.
Impactul criminalităţii organizate asupra societăţii în cadrul UE este
semnificativ. De exemplu, în acest moment există aproximativ 4 milioane de
consumatori de cocaină şi până în 1,5 milioane de consumatori de opiu
problematici în cadrul UE, iar expunerea la problemele referitoare la droguri a fost
identificată ca o sursă majoră de teamă de infracţionalitatea stradală612 . În plus,
grupurile de criminalitate organizată folosesc din ce în ce mai mult violenţa
sistematică şi corupţia pentru a săvârşi infracţiuni şi pentru a-şi impune autoritatea.
Criminalitatea organizată a fost capabilă să se adapteze extrem de bine la
posibilităţile oferite de societatea modernă şi de mediul de afaceri deschis al UE, în
special în ceea ce priveşte internetul, generând profituri enorme din activitatea
infracţională multidimensională.
Profiturile obţinute din criminalitatea organizată sunt substanţiale. Conform
surselor Fondului Monetar Internaţional (FMI), numai profiturile din întreaga lume
generate de infracţiunile financiare reprezintă până la 5% din PIB-ul mondial. La
nivelul UE, se estimează că vânzările de droguri ilicite generează o sumă de 100
miliarde EUR pe an, în timp ce frauda organizată în domeniul TVA în UE se ridică
la o valoare similară. În ceea ce priveşte frauda în domeniul TVA şi alte tipuri de
fraudă, în special contrabanda cu ţigări şi contrafacerea acestora, este vorba de un
venit care este refuzat guvernelor, ceea ce are un impact direct asupra
contribuabilului şi poate da naştere unor ameninţări serioase la adresa securităţii
interne, a comerţului legal şi a economiei613.

611
http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=IP/10/987&format=HTML&aged=0&l
anguage=RO&guiLanguage=en.
612
Raportul comun al Europol, Eurojust şi Frontex privind situaţia în materie de securitate internă
în UE (doc. 9359/10 JAI 390 COSI 29).
613
Primul raport principal de evaluare şi descriere pentru dezbatere internă (Raportul
M.A.D.R.I.D), Consiliul Uniunii Europene, Bruxelles, 26 mai 2010.

229
În plus, uşurinţa cu care grupurile de criminalitate organizată investesc
produsele infracţiunilor le permite să finanţeze în continuare criminalitatea.
Grupările mafiote rămân foarte profitabile, venitul lor anual din 2009 fiind estimat
la 135 miliarde EUR.
Criminalitatea organizată este, de asemenea, implicată în imigraţia ilegală,
traficul de persoane şi furturile de vehicule.
Aproximativ 1,2 milioane de autovehicule sunt furate în fiecare an în statele
membre ale UE. Aceste furturi cauzează un prejudiciu considerabil, în valoare de
cel puţin 15 miliarde EUR pe an. O mare parte din aceste vehicule, estimată între
30 şi 40%, este furată de criminalitatea organizată şi apoi transformată şi exportată
în alte state din interiorul şi din afara UE. În afara prejudiciului material cauzat,
această situaţie afectează grav sentimentul de dreptate şi de siguranţă al cetăţenilor.
Criminalitatea referitoare la vehicule poate fi însoţită şi de forme grave de violenţă.
Conform estimărilor Băncii Mondiale, o sumă exorbitantă de 1-2 bilioane $
se pierde din cauza corupţiei în fiecare an, aceasta reprezentând de zece ori mai
mult decât bugetul anual al tuturor ţărilor OCDE614 combinat. Pierderea încrederii
în instituţiile statelor şi ale pieţei nu poate fi măsurată decât în cele mai proaste
cazuri ale statelor eşuate menţionate anterior. Deşi zona UE poate servi drept model
pentru aceste ţări în multe moduri, unele dintre aceste efecte distructive ale
corupţiei pot fi întâlnite – cu o intensitate variată şi mult mai scăzută – în toate
statele Uniunii.
În special potenţialul efect secundar al pierderii încrederii în instituţiile
statelor membre, precum şi ale Uniunii, reprezintă o ameninţare semnificativă la
adresa UE. Conform studiului Eurobarometru din noiembrie 2009 615 privind
corupţia, mai mult de trei sferturi dintre europeni sunt de acord cu faptul că pentru
ţara lor corupţia este o problemă majoră (78%).
Poziţia strategică a Africii de Nord şi de Vest (aflată între America Latină,
zona Caraibilor şi UE) este exploatată de traficanţii de cocaină, profitând de fluxul
în creştere al bunurilor legale dintre Africa de Vest şi UE. Această platformă este
un centru principal de distribuţie pentru cocaină, produse din canabis, pentru
traficul de persoane şi pentru filierele de imigraţie clandestină către pieţe care
includ centrul de criminalitate din nord-vest. Grupurile de criminalitate organizată
nigeriene activează în UE, în special în ceea ce priveşte frauda organizată şi traficul
de persoane pentru exploatarea sexuală.
Africa de Est, în special Cornul Africii, reprezintă din ce în ce mai mult o
regiune de tranzit pentru heroina afgană. Între timp, Africa de Nord continuă să fie
unul dintre cei mai prolifici furnizori de răşină de canabis către UE, şi acţionează ca
un centru de distribuţie de monedă euro contrafăcută.
Pirateria are un efect destabilizator asupra comerţului regional şi global, în
special asupra rutelor maritime dintre Asia şi Europa. Pirateria reprezintă o
ameninţare intolerabilă la adresa vieţii echipajelor şi a pasagerilor aflaţi la bordul

614
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.
615
Eurobarometrul special 325/Wave 72.2, noiembrie 2009.

230
navelor şi constituie o ameninţare majoră la adresa durabilităţii transportului
maritim.
Pirateria în largul coastelor somaleze pare a fi motivată în mare parte de
oportunismul infracţional. Grupurile de criminalitate organizată somaleze sunt, de
asemenea, implicate în comerţul ilegal cu arme: proximitatea geografică a acestor
grupuri de celulele teroriste măreşte posibilitatea unei colaborări viitoare.
Balcanii de Vest reprezintă o regiune de tranzit către UE pentru filierele de
imigraţie clandestină şi traficul de persoane în vederea exploatării sexuale, pentru
traficul de heroină, cocaină, produse din canabis, droguri sintetice şi precursori,
ţigări, monedă euro şi arme de foc contrafăcute.
Asia de Vest este cea mai importantă rută de tranzit pentru traficul ilicit de
heroină din Afganistan şi Pakistan către UE. Heroina intră în UE prin Balcani şi
este transportată mai departe, către nordvestul Europei, în scopul distribuţiei.
Grupurile de criminalitate organizată turce, kurde, pakistaneze şi iraniene
predomină din cauza proximităţii lor geografice faţă de ţările-sursă.
Centrul de criminalitate din sud-est este o poartă către UE atât pentru
mărfurile licite, cât şi pentru cele ilicite, dată fiind poziţia sa la graniţa Europei cu
Asia, funcţionând ca o zonă de tranzit, depozitare şi redistribuire, de exemplu
pentru ţigări contrafăcute cu care se face contrabandă din fosta Uniune Sovietică,
Balcani şi Asia de Est.
Centrul de criminalitate din nord-vest, care funcţionează ca un centru de
distribuţie în UE, influenţează acest centru în special în legătură cu producţia de
canabis şi tranzitul acestuia prin Europa de Sud şi, într-o anumită măsură, în
legătură cu drogurile sintetice şi heroina. Grupurile ruseşti de criminalitate
organizată continuă să se implice în comerţul cu heroină, dar rolul lor în traficul cu
cocaină şi droguri sintetice reprezintă cauza pentru cele mai recente motive de
îngrijorare.
Frontierele dintre Federaţia Rusă/Comunitatea Statelor Independente şi UE
reprezintă un factor important care creează o anumită dinamică esenţială pentru
funcţionarea centrului de criminalitate din nord-est. Grupurile ruseşti de
criminalitate organizată sunt interesate de folosirea băncilor situate în ţările nordice
şi baltice pentru spălarea banilor obţinuţi din infracţiuni săvârşite în Federaţia
Rusă/ţările din Comunitatea Statelor Independente şi probabil pentru o introducere
mai puţin suspectă şi mai discretă în sistemele financiare din UE.
c) Criminalitatea informatică reprezintă o ameninţare globală, tehnică,
transfrontalieră şi anonimă la adresa sistemelor informatice şi, prin urmare, implică
numeroase provocări suplimentare pentru autorităţile de aplicare a legii.
Internetul a facilitat în mod considerabil comunicarea şi a promovat
dezvoltarea şi interacţiunea globală. Totuşi, internetul, ca instrument de comunicare
şi identificare, ca sursă de informaţii, ca piaţă, ca loc de recrutare şi ca serviciu
financiar, facilitează, de asemenea, toate tipurile de criminalitate organizată offline,
incluzând extragerea, sinteza şi traficul de droguri ilicite, traficul de persoane,
spălarea banilor, frauda prin intermediul marketingului de masă, frauda MTIC (taxa

231
pe valoarea adăugată), contrafacerea, inclusiv contrafacerea monedei euro şi
comerţul cu arme de foc interzise616.
În special, anonimatul pe care îl asigură tehnologiile de comunicaţii precum
emailul, mesageria instantanee şi telefonia prin internet (VoIP) a dus la utilizarea
acestora din ce în ce mai mult de către grupurile de criminalitate organizată şi de
către grupurile teroriste pentru a evita detectarea şi supravegherea de către
organismele de aplicare a legii.
Grupurile teroriste utilizează în special internetul pentru a căuta ţinte
potenţiale şi pentru a distribui materiale de propagandă referitoare la activităţile lor.
Materialele de pe site-urile internet teroriste islamiste sunt din ce în ce mai mult
traduse în limbi ale UE sau elaborate direct în limbi ale UE, ceea ce indică
coluziunea unor vorbitori nativi şi faptul că aceste grupări îşi direcţionează
propaganda către publicul din statele membre. În plus, internetul joacă un rol-cheie
în recrutare şi radicalizare în UE, funcţionând ca o tabără virtuală de antrenament
pentru terorism şi a permis unor activităţi ale grupărilor extremiste, care anterior
erau localizate, să se răspândească în alte zone ale UE.
Victimele abuzurilor împotriva copiilor sunt expuse unor niveluri crescute
de suferinţă ca rezultat al circulaţiei continue la nivel global pe internet a unor
înregistrări vizuale a abuzurilor pe care le-au suferit. În acest moment se estimează
că există pe internet 1500 de site-uri cu imagini care prezintă abuzuri asupra
copiilor617.
În prezent, există o economie subterană digitală sofisticată şi autosuficientă
în care datele reprezintă marfa ilicită. Datele cu caracter personal şi financiar furate
- utilizate, de exemplu, pentru a câştiga accesul la conturile bancare existente şi la
cărţile de credit sau pentru a stabili în mod fraudulos noi linii de credit - au o
valoare monetară. Aceasta atrage după sine o gamă de noi activităţi infracţionale,
precum phishingul, pharmingul, spionarea datelor, distribuirea de programe cu scop
distructiv (malware) şi piratarea informatică a bazelor de date ale companiilor.
Pentru diferitele forme ale infracţiunilor informatice, infrastructura frecvent
utilizată de infractorii informatici constă în calculatoare infectate ale utilizatorilor
finali care sunt controlate prin sisteme informatice intermediare (servere de
comandă şi control). Aceste reţele de calculatoare infectate – botneturile –
reprezintă o ameninţare majoră la adresa societăţii informaţionale şi pot fi utilizate
pentru a ataca şi a distruge infrastructuri de informaţii critice dacă sunt conectate la
internet.
În timp ce valoarea economiei bazate pe infracţiuni informatice în ansamblu
nu este încă cunoscută, amploarea problemei reprezintă ea însăşi o ameninţare la
adresa capacităţii de răspuns a autorităţilor de aplicare a legii - cu mai mult de

616
Primul raport principal de evaluare şi descriere pentru dezbatere internă (Raportul
M.A.D.R.I.D), Consiliul Uniunii Europene, Bruxelles, 26 mai 2010.
617
Raportul comun al Europol, Eurojust şi Frontex privind situaţia în materie de securitate internă
în UE (doc. 9359/10 JAI 390 COSI 29).

232
150.000 de viruşi şi alte tipuri de coduri dăunătoare în circulaţie şi 148.000 de
calculatoare compromise în fiecare zi618.
d) Infracţiunile transfrontaliere, precum delictele minore sau infracţiunile
contra patrimoniului, adesea săvârşite de bande, atunci când au un impact
semnificativ asupra vieţii de zi cu zi a europenilor.
Infracţionalitatea transfrontalieră organizată reprezintă o ameninţare
globală, în evoluţie, care a dobândit capacitatea de a influenţa politica statelor şi
activitatea instituţiilor democratice. Ea constituie atât o expresie a proliferării unor
fenomene negative care se amplifică în condiţiile globalizării, cât şi o consecinţă
directă a gestionării ineficiente a schimbărilor politice, economice şi sociale
profunde care s-au produs în Europa centrală, de est şi de sud-est în procesul de
dispariţie a regimurilor comuniste.
În doctrina de specialitate 619 s-a apreciat faptul că infracţionalitatea
organizată transfrontalieră a devenit un element de risc pentru statele democrate,
pentru drepturile omului şi reforma economică din ultimii ani, disocierea netă dintre
evoluţiile din mediul intern şi cel internaţional fiind tot mai greu de făcut, în
contextul acţiunii conjugate şi întrepătrunderii unor procese care pot crea condiţii
favorabile pentru apariţia, previzibilă sau imprevizibilă, a unor riscuri la adresa
securităţii naţionale. Accentuarea interdependenţelor multiple dintre state,
globalizarea şi liberalizarea schimburilor de orice fel – de la cele comerciale la cele
informaţionale – fac tot mai dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat,
în care riscurile interne şi externe se pot genera şi potenţa în mod reciproc.
Evenimentele sunt clare în a prezenta locuri pe glob în care criminalitatea
transfrontalieră asigură controlul la nivel politic, prin intermediul finanţării
campaniilor electorale şi prin corupţie. Specialiştii evidenţiază ca pe o principală
ameninţare la adresa securităţii actuale unificarea a trei piloni la nivel mondial: a)
traficul ilicit de orice fel (fiinţe umane, arme, materiale strategice, droguri, ţigări),
cu b) criminalitatea şi spălarea de bani în economia subterană, şi c) terorismul.
Prezenţa şi acţiunea concentrată a celor trei elemente ameninţă să preia controlul în
multe locuri din lume. Privită la scară planetară, infracţionalitatea transfrontalieră ar
putea deveni instrument politic şi vector de dominaţie şi control pe areale
importante620.
Criminalitatea transfrontalieră înregistrează o creştere semnificativă a
prezenţei sale în întreaga Europă. Europol a avertizat guvernele ţărilor membre în
privinţa implicării actuale şi reale a grupărilor de criminalitate transfrontalieră în
traficul de droguri, arme şi în cel de fiinţe umane, precum şi în falsificarea de
monedă şi spălarea banilor. Aceste grupări criminale exploatează oportunităţile
generate de ridicarea barierelor interne ale UE, în domeniul comerţului şi dreptului

618
Primul raport principal de evaluare şi descriere pentru dezbatere internă (Raportul
M.A.D.R.I.D), Consiliul Uniunii Europene, Bruxelles, 26 mai 2010.
619
Stoica, Mihai-Gheorghe; Cătuţi, Constantin-Cristian, op.cit., pag. 48.
620
Alexandrescu, Grigore, Ameninţări la adresa securităţii, Editura UNAP, Bucureşti, 2004, pag.
18.

233
la liberă circulaţie, în scopul comiterii de infracţiuni, sporirii veniturilor obţinute
din activităţi ilicite şi eludării sistemului judiciar621.
Spaţiul de interes strategic în care se află România este sursă, zonă de
tranzit şi destinaţie a unor activităţi infracţionale, constând în: migraţie ilegală şi
trafic de fiinţe umane, trafic ilegal de armament, muniţie, materii explozive şi
radioactive, trafic de stupefiante şi precursori, trafic de produse contrafăcute, trafic
ilegal de produse cu dublă utilizare, activităţi de spălare a banilor etc. Prin natura şi
amploarea lor, astfel de activităţi sunt favorizate de existenţa conflictelor locale şi,
la rândul lor, pot favoriza terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă.
Devine tot mai evident faptul că această nouă extindere a faptelor ilicite a găsit un
teren fertil în mediile infracţionale autohtone, reprezentând noi ameninţări la adresa
ordinii, liniştii şi a siguranţei publice.
Principalele tendinţe care definesc evoluţia fenomenului infracţionalităţii
transfrontaliere sunt următoarele622:
 amplificarea şi diversificarea fenomenului infracţional transfrontalier
privind traficul de migranţi, traficul de fiinţe umane, traficul de stupefiante,
maşini furate, traficul ilegal de produse cu dublă utilizare etc.;
 schimbarea permanentă a rutelor utilizate pentru traficul ilicit de mărfuri şi
stupefiante, în funcţie de formele de manifestare a infracţionalităţii
internaţionale;
 diversificarea mijloacelor şi a modalităţilor de sustragere de la controlul
legal şi de specialitate al trecerilor peste frontieră a produselor periculoase, a
mărfurilor contrafăcute, subevaluate sau nedeclarate, a speciilor periclitate
de faună şi floră sălbatică, a materialului lemnos sau altele;
 fals şi furt de identitate (prin documente contrafăcute sau falsificate, uz
abuziv al unui document al altei persoane, acte eliberate prin substituire de
persoană);
 implicarea reţelelor de crimă organizată în traficul ilegal cu valută şi alte
instrumente de plată la purtător (carduri bancare, cecuri de călătorie, ordine
de plată etc.), precum şi în traficul cu obiecte de patrimoniu.
e) Violenţa în sine, precum violenţa juvenilă sau violenţa huliganilor la
evenimentele sportive, sporeşte prejudiciile cauzate deja de alte infracţiuni şi poate
dăuna în mod grav societăţii europene.
Pentru a face faţă acestor fenomene, statele membre ale UE dispun de
propriile politici şi strategii naţionale de securitate şi, drept răspuns la deplasarea
infractorilor între ţări învecinate, au fost instituite modele de cooperare între statele
membre la nivel bilateral, multilateral şi regional.
Cu toate acestea, întrucât aceste eforturi nu sunt suficiente pentru a preveni
şi a combate astfel de grupări criminale şi activităţile acestora, care depăşesc cu
mult frontierele interne ale UE, necesitatea unei abordări la nivelul UE este din ce
în ce mai evidentă.
621
http://www.cer.org.uk/pdf/article_brady_esharp_july06.pdf.
622
Informaţii cuprinse în Strategia Naţională de management integrat al frontierei de stat a României
în perioada 2010-2012.

234
Statele membre trebuie să depună în permanenţă eforturi pentru a elabora
instrumente astfel încât frontierele naţionale, diferitele legislaţii, diferitele limbi şi
modalităţi de lucru să nu împiedice progresele în prevenirea criminalităţii
transfrontaliere. UE a înregistrat progrese semnificative în acest domeniu în ultimii
ani. De exemplu, cooperarea poliţienească şi judiciară intensificată a devenit
esenţială odată cu eliminarea controalelor la frontierele interne, care permite libera
circulaţie a persoanelor în interiorul spaţiului Schengen.
Au fost elaborate numeroase instrumente pentru facilitarea cooperării.
Printre cele mai relevante se numără:
 analiza situaţiilor şi scenariilor viitoare: anticiparea ameninţărilor. Europol
şi alte agenţii ale UE realizează evaluări periodice ale ameninţărilor.
 răspunsul adecvat: planificarea, programarea şi gestionarea consecinţelor.
Au fost elaborate programe de lucru care ne permit să abordăm metodic
pericolele la adresa cetăţenilor şi preocupările acestora. Au fost de
asemenea elaborate strategii şi programe de lucru specifice privind
combaterea terorismului, a traficului de droguri, a traficului de fiinţe umane,
a criminalităţii organizate şi protecţia civilă.
 eficienţa pe teren: activitatea agenţiilor, a instituţiilor şi a organismelor. Au
fost create o serie de agenţii specifice ale UE, printre care Europol, ale cărui
obiective principale sunt colectarea şi schimbul de informaţii şi facilitarea
cooperării dintre autorităţile de aplicare a legii în lupta acestora împotriva
criminalităţii organizate şi terorismului, Eurojust, care asigură coordonarea
şi sporeşte eficienţa autorităţilor judiciare şi Frontex, care gestionează
cooperarea operaţională la frontierele externe. UE a creat de asemenea rolul
de coordonator al luptei împotriva terorismului. Alte organisme şi reţele au
fost instituite de asemenea în domeniile formării, drogurilor, prevenirii
criminalităţii, corupţiei şi cooperării judiciare în materie penală.
 instrumente fondate pe recunoaşterea reciprocă, pentru schimbul de
informaţii şi facilitarea anchetelor şi a operaţiunilor comune. Printre
instrumentele fondate pe recunoaşterea reciprocă se numără mandatul
european de arestare şi dispoziţiile privind îngheţarea activelor. De
asemenea, au fost instituite baze de date, precum Sistemul de informaţii
Schengen, şi reţele pentru schimbul de informaţii privind cazierele judiciare,
combaterea huliganismului, persoanele dispărute sau vehiculele furate şi
privind vizele eliberate sau refuzate. Utilizarea datelor ADN şi a
amprentelor digitale permit identificarea urmelor anonime lăsate la locul
faptei. Instrumentele juridice ale UE facilitează cooperarea operaţională
între statele membre, cum ar fi instituirea unor echipe comune de anchetă,
organizarea unor operaţiuni comune şi cooperarea strânsă în vederea
asigurării securităţii evenimentelor internaţionale, inclusiv a competiţiilor
sportive majore.
 Au fost elaborate mecanisme de evaluare pentru a analiza eficienţa
acţiunilor UE. De exemplu, exerciţii de evaluare inter pares în domeniul

235
combaterii terorismului şi a criminalităţii organizate, care au contribuit la
îmbunătăţirea încrederii reciproce.
Principalele aspecte care trebuie avute în vedere pe viitor de către organele
de aplicare a legii la nivel european, sunt următoarele623:
1. Grupurile de criminalitate organizată şi cele teroriste sunt mobile,
exploatând infrastructura de transport existentă şi creând noi rute pentru a penetra
securitatea internă a UE. Există legături între rutele, sprijinul şi activităţile finanţate
(criminalitate informatică, documente contrafăcute, lipsa identităţii etc.) pentru
diferitele activităţi infracţionale şi reţelele infracţionale dedicate imigraţiei
clandestine şi traficului de persoane. Este necesară o abordare integrată a tuturor
acestor ameninţări din partea criminalităţii organizate în UE.
2. Pe lângă ameninţările la adresa securităţii interne provenind din interiorul
UE, numeroase ameninţări fie provin din afara UE, fie prezintă o legătură clară cu
alte părţi ale lumii. Africa, Asia de Sud, America Latină şi zona Caraibilor, anumite
regiuni din Europa de Est şi din Caucaz, Turcia şi Balcanii de Vest, prezintă o
importanţă semnificativă. Grupurile din afara UE deţin roluri importante în
activitatea criminalităţii organizate în regiune.
3. Produsele ilicite substanţiale generate de criminalitatea organizată
privează milioane de cetăţeni şi guvernele acestora de venituri semnificative.
Totodată, acestea stau la baza dezvoltării şi expansiunii ulterioare a criminalităţii
organizate şi pot oferi o sursă de finanţare pentru grupurile teroriste.
4. În cadrul Strategiei europene de securitate (SES), statele eşuate, ruinate
de efectele devastatoare ale corupţiei sistemice, au fost identificate drept una dintre
cele cinci ameninţări majore la adresa UE. Cu toate acestea, eşuarea statului
reprezintă doar deznodământul unei dezintegrări progresive a societăţii, prin
erodarea statului de drept în cadrul sectorului public, precum şi prin denaturarea
concurenţei în cadrul sectorului privat, ca urmare a corupţiei.
5. Ameninţarea din partea criminalităţii informatice este multidimensională,
întrucât vizează tot mai frecvent cetăţenii, întreprinderile şi guvernele.
Instrumentele informatice pot reprezenta o ameninţare directă la adresa securităţii,
constituind, totodată, şi elemente care facilitează majoritatea formelor de
criminalitate organizată şi terorism.
6. Securitatea frontierelor este de asemenea compromisă de grupurile de
criminalitate organizată şi de cele teroriste prin utilizarea unor documente
contrafăcute sau obţinute în mod fraudulos. În ceea ce priveşte
paşapoartele/permisele de şedere pentru resortisanţii ţărilor terţe, eliberate de statele
membre ale UE, acestea au fost îmbunătăţite prin introducerea unor elemente
biometrice de identificare în vederea evitării fraudei de identitate. O verificare
sistematică a elementelor biometrice, inclusiv autentificarea cipului, ar fi necesare
pentru a garanta faptul că persoana respectivă este titularul de drept al
documentului de călătorie care permite intrarea/şederea pe teritoriul UE.

623
Pentru detalii, a se vedea Primul raport principal de evaluare şi descriere pentru dezbatere
internă (Raportul M.A.D.R.I.D), Consiliul Uniunii Europene, Bruxelles, 26 mai 2010.

236
Elementele de vulnerabilitate, precum corupţia, acţionează ca un obstacol în calea
combaterii eficace a criminalităţii organizate şi a terorismului. Activitatea de
prevenire a infracţionalităţii la frontierele externe necesită furnizarea, de către
Europol, a unui flux tot mai mare de informaţii sofisticate în scopul controlului la
frontieră. O serie de instrumente existente pot fi utilizate în acest scop, iar sistemul
EUROSUR va permite schimbul şi analiza informaţiilor obţinute de la agenţiile UE
(inclusiv Europol) şi din alte surse.
7. Există un risc tot mai ridicat de abuz de documente de călătorie şi de
identitate şi de declaraţii false referitoare la identitate, cetăţenie şi rute, în scopul
sustragerii de la controalele la frontieră şi cele poliţieneşti, împiedicând atât
procedurile de returnare, cât şi anchetele penale. Lipsa unei identităţi confirmate
subminează activitatea poliţienească de aplicare a legii şi controalele la frontieră.
Fraudarea documentelor şi a identităţii constituie, de asemenea, fenomene
multidimensionale, sprijinind orice activităţi ilegale şi infracţionale şi necesitând
cunoştinţe şi instrumente bazate pe tehnologie pentru depistarea fie la frontiere, fie
în interiorul statelor membre şi pe teritoriul UE.
Fenomenul de schimbare a cetăţeniei constituie o provocare pentru
autorităţile de aplicare a legii şi pentru cele de control al frontierelor. Controlul la
frontiere joacă, de asemenea, un rol-cheie în combaterea criminalităţii organizate şi
a terorismului.
8. Îngrijorarea tot mai mare în ceea ce priveşte traficul de persoane necesită
o monitorizare periodică şi rolul/participarea/coordonarea tuturor principalelor
autorităţi de aplicare a legii la nivel naţional şi la nivelul UE.
Europa trebuie să-şi fixeze priorităţile politicii privind criminalitatea prin
identificarea tipurilor de criminalitate împotriva cărora va mobiliza în mod special
instrumentele pe care le-a dezvoltat. Aceste domenii pilot de acţiune vor servi drept
„laborator de idei şi de metode”. Lupta împotriva acestor fenomene infracţionale va
implica sistematizarea schimbului de informaţii, folosirea deplină a instrumentelor
de investigare europene şi, dacă este cazul, dezvoltarea unor tehnici comune de
anchetă şi de prevenţie. Metodele astfel verificate vor putea fi ulterior extinse la alte
forme de infracţiuni deosebit de grave care prezintă o dimensiune transfrontalieră,
cum ar fi traficul de arme sau pirateria624.
Cooperarea poliţienească este bazată în special pe tehnici puţin
instituţionalizate, informale şi discrete. Dimpotrivă, cooperarea judiciară necesită
un instrument juridic special şi utilizează mecanisme de aplicare mai greoaie,
precum extrădarea sau obligaţia de urmărire. Caracterul informal al cooperării
poliţieneşti constituie unul din motivele succesului acestei forme de cooperare625.
Originea caracterului informal al cooperării poliţieneşti se găseşte în
obiectul său: schimbul de informaţii. Punerea în practică a unei asemenea cooperări
este foarte suplă, întrucât nu necesită un angajament juridic formal. Cel mai adesea,

624
Comunicare a Comisiei către Parlamentul european şi Consiliu - Un spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie în serviciul cetăţenilor COM/2009/0262
625
Crabit, Emmanuel, Recherches sur la notion d’espace judiciaire europeen, Universite de
Bordeaux, 1987, pag. 137.

237
autoritatea deţinătoare a informaţiei are latitudinea de a decide dacă informaţia este
utilă autorităţii altui stat. Acest tip de cooperare nu este instituţionalizat, este
discret, uneori chiar secret, lăsând statelor libertatea de a aprecia potrivit gradului
de încredere existent între ele 626 . Supleţea utilizării explică de ce cooperarea
poliţienească se utilizează mai ales în relaţiile bilaterale, în funcţie de necesităţi şi
de relaţiile existente între state.
De asemenea, cooperarea poliţienească se caracterizează prin627:
 pragmatism (în aplicarea acestei modalităţi de cooperare, actorii implicaţi au
tendinţa să rezolve problemele întâlnite în activităţile curente mai degrabă
prin soluţii concrete, decât prin elaborarea unei reguli de drept);
 discreţie (această caracteristică a cooperării poliţieneşti rezultă din tradiţia
serviciilor de poliţie, confidenţialitatea fiind o condiţie necesară a acţiunii
poliţiei).
Mecanismele de cooperare judiciară, cum ar fi extrădarea, sunt puse în
practică într-o manieră mai dificilă, întrucât necesită intervenţia mai multor
instituţii (judiciare şi guvernamentale), într-un cadru juridic determinat (de
exemplu, tratatele de extrădare).
Decalajul între modalităţile de cooperare poliţienească şi judiciară
constituie o problemă majoră, spre deosebire de reglementările naţionale, care
stipulează principiul controlului acţiunii autorităţilor poliţieneşti de către autorităţile
judiciare. Ignorarea acestui aspect poate avea consecinţe negative în efortul de
creare a unui veritabil spaţiu penal european628.

7.4. Concluzii parţiale referitoare la instituţiile cu atribuţii în domeniul


cooperării

Suntem de părere că trebuie să se acorde Europol-ului sprijinul şi mijloacele


necesare pentru a-şi îndeplini în mod eficient rolul de punct central în cooperarea
poliţienească europeană. Consiliul European a subliniat că Europol joacă un rol
fundamental în cooperarea dintre autorităţile statelor membre pentru cercetarea
criminalităţii transfrontaliere, sprijinind prevenirea, analiza şi cercetarea
criminalităţii la nivelul UE.
Noua viziune a Europol-ului are la bază trei principii: oferirea celor mai
performante servicii statelor membre, cooperarea activă cu celelalte agenţii de
aplicare a legii europene şi performanţă pe linia combaterii criminalităţii
internaţionale. Europol trebuie să funcţioneze ca un pion al schimbării, prin
identificarea şi răspunsul eficient la noile ameninţări şi prin dezvoltarea unor noi
tehnologii, care pot contribui la combaterea terorismului şi a criminalităţii.
Toate categoriile de ofiţeri de poliţie ar trebui să fie conştiente că având la
dispoziţie Europol-ul, au, practic, o extrasursă, care le poate oferi sprijin pe
626
Plenel, Edwy, „L’Europe des polices”, Le Monde, 30/1/85.
627
http://www.europarl.europa.eu/comparl/libe/elsj/zoom_in/19_fr.htm.
628
Diversitatea sistemelor judiciare poate fi în mod normal sursa dificultăţilor în dezvoltarea
spaţiului judiciar european.

238
parcursul investigaţiilor. Mai mult, pe măsură ce Europol va deveni baza de date
oficială pe linie de informaţii despre infracţionalitatea în cadrul UE, el va pune la
dispoziţia echipelor de poliţişti europeni un serviciu unic: capacitatea de a identifica
cele mai importante reţele de infractori, care operează pe continentul european.
Este în interesul UE ca centrul SECI/SELEC să fie o platformă cu o
funcţionare eficientă pentru cooperarea operaţională în materie de aplicare a legii şi
să constituie un actor important în spaţiul de securitate din regiunea Europei de
Sud-Est, în special în ceea ce priveşte lupta împotriva formelor grave de
criminalitate, axându-se pe organizarea unor operaţii comune şi capabil să sprijine
Europol prin furnizarea de date operative în materie penală în scopuri analitice.
Biroul SIRENE a apărut ca urmare a necesităţii schimbului de date şi
informaţii suplimentare privind semnalările de interes Schengen. Acesta este
singurul punct de contact între autorităţile de aplicare a legii din două state membre
în legătură cu informaţii suplimentare la o semnalare din SIS.
Cooperarea prin intermediul birourilor SIRENE s-a dovedit a fi foarte
eficientă şi fiabilă, ceea ce este extrem de important într-un spaţiu lipsit de
controale la frontierele interne. Statisticile disponibile referitoare la rezultate
constituie, de asemenea, o dovadă a eficienţei în acest sens. Consiliul UE a
remarcat o creştere cu 62% a rezultatelor pozitive în anul 2008, ceea ce a confirmat
rolul cooperării SIS şi SIRENE ca un instrument central de cooperare pentru o
Europă sigură şi a solicitat statelor membre să sprijine în mod corespunzător
birourile SIRENE şi utilizarea SIS.
În scurt timp, SIS a început să joace un rol important în lupta împotriva
infracţionalităţii europene, tehnologia informatică modernă şi strânsa cooperare
dintre Birourile SIRENE naţionale adăugând o plusvaloare acestui instrument.
Având în vedere tendinţa de desfăşurare de operaţiuni permanente şi
evoluţia sarcinilor agenţiei FRONTEX în ansamblu, trebuie luată în considerare
alternativa creării de birouri specializate ale Agenţiei în statele membre, prin
intermediul cărora Agenţia ar putea asigura organizarea efectivă a operaţiunilor
comune şi a proiectelor pilot. Trebuie acordată prioritate unui birou la frontierele
maritime sudice. FRONTEX trebuie să analizeze modalitatea în care operaţiunile
comune semipermanente pot fi unificate cu cele ale reţelei europene de patrulare,
întrucât ambele măsuri au un caracter structural mai pronunţat, şi este necesară
evitarea suprapunerilor dintre ele.
Mandatul FRONTEX în ceea ce priveşte cooperarea cu ţările terţe este
limitat, în sensul că, de exemplu, proiectele care au ca obiectiv furnizarea de
asistenţă tehnică nu pot fi derulate de către FRONTEX în aceste ţări. Trebuie
analizată posibilitatea de a permite FRONTEX să deruleze proiecte pilot având ca
beneficiari ţări terţe. Asemenea proiecte ar putea consolida semnificativ impactul
cooperării iniţiate în cadrul acordurilor de cooperare, acestea fiind utile pentru
identificarea necesităţilor concrete pentru dezvoltarea capacităţii administrative în
ceea ce priveşte gestionarea frontierei anumitor ţări terţe, şi ar putea completa
asistenţa financiară oferită de programele comunitare.

239
FRONTEX va avea un rol esenţial în dezvoltarea pe termen lung a strategiei
UE de gestionare integrată a frontierelor. Rolul Agenţiei ar trebui extins, ca un
răspuns necesar la nevoile concrete existente, pe baza unei abordări treptate şi a
unei consolidări treptate a capacităţii sale administrative şi a unei evaluări continue
a modului în care aceasta îşi îndeplineşte obiectivele. O viziune pe termen lung ar
trebui să aibă în vedere modalitatea în care FRONTEX poate aduce valoare
adăugată modelului de gestionare integrată a frontierei în ansamblul său, precum şi
componentelor sale distincte, în special în ceea ce priveşte măsurile luate în
cooperare cu ţările terţe şi acţiunile desfăşurate la frontiere. În plus, în contextul
politicii maritime integrate a UE, este de aşteptat ca FRONTEX să contribuie în
mod substanţial la realizarea unei cooperări transfrontaliere şi intersectoriale mai
eficiente între autorităţile şi agenţiile UE implicate în activităţile desfăşurate în
largul mării.
Eurojust ar trebui să continue să pună la dispoziţie statistici referitoare la
dosare standard/complexe, precum şi la dosare bilaterale/multilaterale, pentru a
asigura comparabilitatea statisticilor. În acest context, Eurojust ar trebui să se axeze
în continuare pe dosarele complexe care necesită coordonare, în timp ce dosarele
simple ar trebui transmise, în general, Reţelei Judiciare Europene.
Punerea în aplicare deplină a Deciziei Eurojust din 2002 şi implementarea
coordonată şi în timp util a noii Decizii a Consiliului privind consolidarea Eurojust
vor constitui o bază solidă şi vor permite Eurojust să joace un rol mai eficient în
sprijinirea autorităţilor naţionale în combaterea infracţionalităţii transfrontaliere
grave.
Referitor la Eurojust, recenta Decizie 2009/371/JAI a realizat, cel puţin la
nivel normativ, paşi importanţi; este necesară o evaluare a modului în care
respectivele măsuri urmează să fie puse în aplicare. Trebuie sporită implicarea
actuală a autorităţilor naţionale şi contactul între aceste autorităţi, Eurojust urmând
a-şi asuma rolul coordonării acelora.
Eurojust se confruntă cu noi provocări legate de rolul său în combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere şi, prin urmare, trebuie să-şi eficientizeze
capacitatea de abordare a cazurilor grave şi complexe. Deloc surprinzător,
întârzierile, atât în executarea măsurilor urgente de anchetă, cât şi în schimbul de
informaţii, au fost raportate ca obstacole în procesul de cooperare internaţională.
Motivele acestor întârzieri diferă de la caz la caz (în funcţie de sistemul judiciar
naţional, organizare, resurse şi priorităţi) şi nu pot fi generalizate. Un alt obstacol
identificat de autorităţile naţionale a fost coordonarea insuficientă în urmărirea
penală transfrontalieră. S-a considerat că dificultăţile întâmpinate la coordonarea
activităţii mai multor reprezentanţi oficiali în cadrul livrărilor supravegheate
complexe ştirbesc din eficienţa acţiunii judiciare în combaterea grupurilor de crimă
organizată.
La nivel naţional, a fost înfiinţată o autoritate centrală responsabilă pentru
cooperarea poliţienească internaţională, respectiv Centrul de Cooperare
Poliţienească Internaţională (CCPI) din cadrul IGPR, această structură fiind
prevăzută ca singurul punct de contact cu celelalte state membre ale UE, în

240
domeniul cooperării poliţieneşti. Astfel, toate serviciile responsabile pentru
cooperarea poliţienească internaţională (Europol, SIRENE, Interpol etc.) sunt
accesate printr-un singur punct de contact, fiind integrate în cadrul aceleiaşi
structuri de management şi localizate în aceeaşi zonă.
CCPI a devenit o structură eficientă, modernă, flexibilă, capabilă să
realizeze schimbul de date la un nivel avansat din punct de vedere legal şi tehnic, în
conformitate cu evoluţia fenomenului infracţional. CCPI asigură un sprijin real
structurilor MAI şi celorlalte organisme de aplicare a legii, în vederea combaterii
criminalităţii organizate la nivel regional şi internaţional629.
Schimbul de date şi informaţii suplimentare prin Biroul SIRENE se
realizează ca urmare a cooperării dintre structurile specializate din cadrul Poliţiei
Române (în special structurile de investigaţii criminale şi cele de combatere a
criminalităţii organizate) şi partenerii de pe teritoriul celorlalte state membre
Schengen. Totodată, un aport important îl are şi posibilitatea accesării simultane a
datelor şi informaţiilor din bazele de date naţionale, din Sistemul de Informaţii
Schengen şi din OIPC-INTERPOL.
România trebuie să dezvolte în continuare cadrul legal bilateral de
cooperare cu statele Schengen, în funcţie de practicile curente şi de standardele în
materie şi să asigure condiţiile necesare pentru schimbul rapid de date şi informaţii
cu autorităţile specializate.

629
Isac, Marcel, op.cit., pag. 137.

241
BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative

Legislaţie europeană
1. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la
Lisabona, la data de 13 decembrie 2007.
2. Decizia Consiliului 2010/365/UE din 29 iunie 2010 privind aplicarea
dispoziţiilor acquis-ului Schengen referitoare la Sistemul de Informaţii
Schengen în Republica Bulgaria şi în România, publicată în „Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene” nr. L166 din 1 iulie 2010.
3. Decizia 2009/936/JAI a Consiliului din 30 noiembrie 2009 de adoptare a
normelor de punere în aplicare privind fişierele de lucru pentru analiză ale
Europol, publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L325 din 11
decembrie 2009.
4. Decizia Consiliului nr.2009/426/JAI din 16 decembrie 2008 privind
consolidarea Eurojust şi de modificare a Deciziei 2002/187/JAI de instituire
a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de
criminalitate, publicată în “Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L138
din 4 iunie 2009.
5. Decizia Consiliului 2009/371/JAI privind înfiinţarea Oficiului European de
Poliţie (Europol), publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr.
L121 din 15 mai 2009.
6. Decizia-Cadru 2008/977/JAI privind protecţia datelor cu caracter personal
prelucrate în cadrul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală,
publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L350 din 30
decembrie 2008.
7. Decizia 2008/976/JAI a Consiliului privind Reţeaua Judiciară Europeană,
publicată în “Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L348 din 24
decembrie 2008.
8. Decizia Comisiei 2008/334/JAI din 4 martie 2008 de adoptare a Manualului
SIRENE şi a altor dispoziţii de aplicare a Sistemului de informaţii Schengen
din a doua generaţie (SIS II), publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii
Europene” nr. L123 din 8 mai 2008.
9. Decizia Consiliului 2007/763/CE privind aderarea Bulgariei şi a României
la Convenţia cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală
între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată de către Consiliu în
temeiul art.34 din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicată în
“Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L307 din 24 noiembrie 2007.
10. Decizia Consiliului 2007/533/JAI din 12 iunie 2007 privind înfiinţarea,
funcţionarea şi utilizarea Sistemului de informaţii Schengen de a doua

242
generaţie (SIS II), publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr.
L205 din 7 august 2007.
11. Regulamentul (CE) nr.2007/2004 al Consiliului din 26 octombrie 2004 de
instituire a Agenţiei Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la
Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene, publicat în
„Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L349 din 25 noiembrie 2004.
12. Decizia-Cadru 2006/960/JAI a Consiliului din 18 decembrie 2006 privind
simplificarea schimbului de informaţii şi date operative între autorităţile de
aplicare a legii ale statelor membre ale UE, publicată în „Jurnalul oficial al
Uniunii Europene” nr. L386 din 29 decembrie 2006.
13. Decizia-Cadru a Consiliului nr.2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind
aplicarea principiului recunoaşterii reciproce ordinelor de confiscare.
14. Decizia Consiliului 2005/681/JAI din 20 septembrie 2005 de instituire a
Colegiului European de Poliţie (CEPOL) şi de abrogare a Deciziei
2000/820/JAI, publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L256
din 1 octombrie 2005.
15. Decizia-cadru a Consiliului 2005/214/JAI din 24 februarie 2005 privind
aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare,
publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L76 din 22 martie
2005.
16. Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind
executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a
bunurilor sau a probelor, publicată în “Jurnalul oficial al Uniunii Europene”
nr.L196 din 2 august 2003.
17. Decizia Consiliului 2003/170/JAI privind folosirea comună a ofiţerilor de
legătură detaşaţi de autorităţile de aplicare a legii din statele membre,
publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L67/27 din 12 martie
2003.
18. Decizia Consiliului UE nr.2002/630/JAI din 22 iulie 2002 de stabilire a unui
Program-cadru privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie
penală (AGIS), publicată în „Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene”
nr. L203 din 1 august 2002.
19. Decizia-Cadru a Consiliului UE nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L190 din
18 iulie 2002.
20. Decizia Consiliului 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 de instituire a
Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de
criminalitate, publicată în “Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene” nr.
L63 din 6 martie 2002.
21. Decizia Comisiei 1999/352/CE din 28 aprilie 1999 de instituire a Oficiului
European de Luptă Antifraudă (OLAF), publicată în „Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene” nr. L136 din 31 mai 1999.

243
22. Decizia Comitetului Executiv din 28 aprilie 1999 privind ofiţerii de
legătură, publicată în „Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene” nr.
L239/411 din 22 septembrie 2000.
23. Decizia Comitetului Executiv Schengen din 16 decembrie 1998 privind
cooperarea transfrontalieră a organelor de poliţie în prevenirea şi
descoperirea infracţiunilor, publicată în „Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene” nr. L239/407 din 22 septembrie 2000.
24. Acţiunea Comună din 26 mai 1997 referitoare la cooperarea în domeniul
ordinii şi siguranţei publice, publicată în „Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene” nr. L147 din 5 iunie 1997.
25. Acţiunea comună 96/602/JAI de definire a unui cadru comun de orientare
pentru iniţiativele statelor membre cu privire la ofiţerii de legătură,
publicată în „Jurnalul oficial al Comunităţilor Europene” nr. L268 din 19
octombrie 1996.
26. Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985
privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, semnată în
localitatea Schengen (Luxemburg), la data de 19 iunie 1990.
27. Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală,
adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972.

Legislaţie internă
1. Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr.429/2003, publicată în „Monitorul oficial al
României”, partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003; republicată, în
„Monitorul oficial al României”, partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003.
2. Legea nr.250/2010 privind ratificarea Convenţiei pentru stabilirea Centrului
Sud-Est European de Aplicare a Legii, încheiată la Bucureşti la 9 decembrie
2009 şi semnată de România la Bucureşti, la aceeaşi dată, publicată în
„Monitorul oficial al României”, partea I, nr.860 din 22 decembrie 2010.
3. Legea nr.201/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării
poliţieneşti internaţionale, publicată în „Monitorul oficial al României”,
partea I, nr.718 din 28 octombrie 2010.
4. Legea nr.141/2010 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Sistemului Informatic Naţional de Semnalări şi participarea României la
Sistemul de Informaţii Schengen, publicată în „Monitorul oficial al
României”, partea I, nr.498 din 19 iulie 2010.
5. Legea nr.101/2010 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi
Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea poliţienească
transfrontalieră în materie penală, semnat la Vidin la 19 mai 2009, şi a
Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Bulgaria
privind înfiinţarea şi funcţionarea Centrului comun de contact de cooperare
poliţienească şi vamală, semnat la Vidin la 19 mai 2009, publicată în
„Monitorul oficial al României”, partea I, nr.375 din 7 iunie 2010.

244
6. Legea nr.311/2009 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi
Guvernul Republicii Ungare privind colaborarea în domeniul prevenirii şi
combaterii criminalităţii transfrontaliere, semnat la Szeged, la 21 octombrie
2008.
7. Legea nr.146/2008 pentru aderarea României la Tratatul dintre Regatul
Belgiei, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei, Republica
Franceză, Marele Ducat de Luxemburg, Regatul Ţărilor de Jos şi Republica
Austria privind aprofundarea cooperării transfrontaliere, în special în
vederea combaterii terorismului, criminalităţii organizate şi migraţiei ilegale
(semnat la Prüm, la 27 mai 2005), publicată în „Monitorul oficial al
României”, partea I, nr.590 din 6 august 2008.
8. Legea nr.85/2008 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr.123/2007 privind unele măsuri pentru consolidarea cooperării judiciare
cu statele membre ale Uniunii Europene, publicată în “Monitorul oficial al
României”, partea I, nr.292 din 15 aprilie 2008.
9. Legea nr.104/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr.103/2006 privind unele măsuri de facilitare a cooperării poliţieneşti
internaţionale, publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr.275
din 25 aprilie 2007.
10. Legea nr.368/2004 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol adiţional la
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la
Strasbourg la 8 noiembrie 2001, publicată în “Monitorul oficial al
României”, partea I, nr.913 din 7 octombrie 2004.
11. Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare,
publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr.869 din 23
septembrie 2004.
12. Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.594 din 1
iulie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
13. Legea nr.197/2004 pentru ratificarea Acordului privind cooperarea dintre
România şi Oficiul European de Poliţie, semnat la Bucureşti la 25 noiembrie
2003, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.498 din 2
iunie 2004.
14. Legea nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate,
publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.50 din 29 ianuarie
2003.
15. Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în “Monitorul
oficial al României”, partea I, nr.440 din 24 iunie 2002.
16. Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române,
publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr.305 din 9 mai
2002.
17. Legea nr.208/1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru
prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, semnat la

245
Bucureşti la 26 mai 1999, publicată în „Monitorul oficial al României”,
partea I, nr.654 din 31 decembrie 1999.

II. Tratate, cursuri, monografii

1. Bic, Daniel-Aurel, Cooperarea judiciară şi poliţienească în spaţiul


european (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti,
2010.
2. Blanda, Petru; Ţical, George, Legislaţie antidrog internaţională, Editura
Pildner&Pildner, Târgovişte, 2003.
3. Blekxtoon, Rob; van Ballegooij, Wouter, Handbook on the european arrest
warrant, TMC Asser Press, The Hague, The Netherlands, 2005.
4. Bot, Sophie, Le mandat d’arret europeen, Editions Larcier, Bruxelles, 2009.
5. Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, Cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008.
6. Boroi, Alexandru; Nistoreanu, Gheorghe, Drept penal. Partea generală,
ediţia a IV-a, revizuită conform Noului Cod Penal, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004.
7. Chindea, Traian, Cooperarea româno-ungară între poliţiile din zonele în
care populaţia este majoritar maghiară (teză de doctorat), Academia de
Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2008.
8. Corciu, Eugen; Băloi, Aurel, Instituţii de cooperare poliţienească, Editura
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2006.
9. Crabit, Emmanuel, Recherches sur la notion d’espace judiciaire europeen,
Universite de Bordeaux, 1987.
10. De Kerchove, G.; Weyembergh, A., L’Espace pénal européen: enjeux et
perspectives, Bruxelles, Editions de l’université de Bruxelles, 2002.
11. Delmas-Marty, M., Les Forces imaginantes du droit: Le relatif et
l’universel, Paris, Le Seuil, 2004.
12. Diaconu, Nicoleta; Marcu, Viorel, Drept comunitar. Partea specială.
Politicile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
13. Donnedieu de Vabres, Henry F., Les principes modernes du droit penal
international, Paris: Recueil Sirey, 1928.
14. Fijnaut, C., Tussen misdaadbestrijding en strafrechtspelging: de
internationale samenwerking van de politie in West-Europa, Frankfurt,
1980.
15. Franchimont, Michel ; Jacobs, Ann ; Masset, Adrien, Manuel de procedure
penale, Editions Larcier, Bruxelles, 2006.
16. Franchimont, M. ; Jacobs, A. ; Masset, A., Manuel de procedure penale,
Liege, Editions du Jeune Barreau de Liege, 1989.
17. Ghinea, Nicolae; Pascu, Mircea, Macrocriminalitatea economico-
financiară, Editura LVS Crepuscul, Ploieşti, 2008.

246
18. Gîfei, Sorin, Managementul ordinii şi siguranţei publice în transporturile
feroviare, navale şi aeriene (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I.
Cuza”, Bucureşti, 2009.
19. Gorski, Adam; Hofmanski, Piotr, The European Arrest Warrant and its
Implementation in the Member States of the European Union,
Wydawnictwo C.H. Beck, Warszawa, 2008.
20. Guild, Elspeth; Geyer, Florian, Security versus justice?: police and judicial
cooperation in the European Union, Ashgate Publishing Limited, England,
2008.
21. Hurdubaie, Ioan, Cooperarea judiciară europeană. Cadrul convenţional
penal, vol.I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti,
2003.
22. Ionel, Tiberiu-Marius,