Sunteți pe pagina 1din 40

DIDACTICA

SPECIALITĂŢII
prof.univ.dr. Ştefan Costea, lect.univ.drd. Nadia Florea

După parcurgerea acestei discipline, studenţii trebuie să fie în măsură:


să aplice legităţile procesului de învăţământ la fiecare didactică specială, pe baza principiilor didacticii
generale;
să prelucreze noţiunilor de specialitate necesare predării în învăţământul preuniversitar, în funcţie de contextul
psihopedagogic şi metodic (cerinţele programei, nivelul clasei, alte particularităţi);
să opereze, în Didactica specialităţii, cu noţiunile şi metodele specifice didacticii generale, proiectării şi
dezvoltării de curriculum (T&MC, T&MI, T&ME) 1;
să evidenţieze posibilităţi de aplicare a unor metode şi forme de organizare (conversaţie euristică,
problematizare, învăţare prin descoperire, studiu de caz, jocul de rol, tehnici de stimulare a creativităţii, lucrul
individual, lucrul în grup s.a.) în proiecte didactice la diferite tipuri de lecţii în disciplina de specialitate;
să proiecteze activităţi didactice, pe baza sugestiilor metodologice oferite de programele şcolare;
să susţină, în cadrul activităţilor de simulare la seminar, o lecţie de probă, pe o temă la alegere.

UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE :
Locul şi rolul Didacticii specialităţii în pregătirea iniţială a viitorilor profesori
Optimizarea procesului de predare-învăţare la disciplinele de specialitate prin aplicarea metodologiei
noului curriculum. Aplicaţii
Procesul de învăţământ: structură, funcţionalitate şi transpoziţie didactică la obiectele de învăţământ
Evaluarea şi construirea instrumentelor de evaluare şi valorificarea rezultatelor elevilor
Rolul catedrei şi al cabinetului de specialitate în sistemul activităţii didactice
Profesorul şi ora de dirigenţie
Demersuri creative şi inovative în Didactica de specialitate.

1
Teoria şi Metodologia Curriculum-lui, Teoria şi Metodologia Instruirii, Teoria şi Metodologia Evaluării
1
Unitatea de învăţare 1
LOCUL ŞI ROLUL DIDACTICII SPECIALITĂŢII ÎN PREGĂTIREA INIŢIALĂ A VIITORILOR
PROFESORI2

Cuvinte cheie: didactică, didactica generală, didactica specialităţii


1. Precizări terminologice şi interrelaţii cu alte ştiinţe
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „didactică” provine din limba greacă şi are la bază o familie de
termeni cu semnificaţii apropiate: didasko = învăţare, învăţământ; didaktikos = instrucţie, instruire; didaktiko =
ştiinţa învăţării; didaskein = a învăţa (pe alţii).
Bazele gândirii didactice au fost puse de sofiştii Greciei Antice, Platon şi Aristotel, dar abia secolul al
XVII-lea dobândeşte denumirea de „Secolul didacticii” în urma apariţiei, în 1657, a lucrării „Didactica Magna”
a cunoscutului pedagog ceh J.A. Comenius.Două secole mai târziu, Fr.A.W. Diesterweg (1790-1866) face
distincţia între pedagogia generală, didactică şi metodică.
Didactica (generală) este ştiinţa legilor şi regulilor învăţământului în general, iar metodica este ştiinţa
legilor şi regulilor pentru predarea unei discipline anume; este o ramură aplicativă a didacticii. Această
delimitare structurală este valabilă şi astăzi. Ceea ce nu mai este valabil astăzi este termenul de metodică,
respectiv Metodica predării unei discipline de specialitate devenit Didactica specialităţii- specialitate oferită
prin tipul şi profilul facultăţii urmate.
Didactica generală cuprinde norme şi principii cu caracter general, valabile pentru toate disciplinele de
învăţământ, pentru procesul de învăţământ în ansamblul său. Fiecare obiect de învăţământ are
didactica/metodica sa. Din această perspectivă, putem vorbi de Didactica limbii române, Didactica matematicii,
Didactica psihologiei, Didactica muzicii s.a.m.d.
Didactica specialităţii este „…procesul de învăţământ din perspectiva pedagogică a predării şi învăţării
obiectelor de studiu, caz în care poartă denumirea de didactică specială sau metodică (ce studiază conţinutul,
principiile, metodele şi formele de organizare proprii obiectului respectiv în detaliile concrete aplicative)…”
(Ionescu, M., Radu, I., 2001, pag.24).
Didactica oricărei specialităţi îşi dobândeşte propriul statut, prin întrunirea următoarelor elemente
constitutive:
obiect de studiu: procesul de învăţământ la disciplina de specialitate (limba română, istorie, geografie,
educaţie fizică etc);
aparat teoretic: noţiuni, concepte fundamentale, principii, demersuri, caracteristici;
ansamblu de metode şi procedee, mijloace şi tehnici de lucru specifice obiectului de studiu.
Didactica specialităţii, fiind o disciplină de sinteză, are drept obiect de studiu procesul de învăţământ la
disciplina de specialitate. Ea operează analize interdisciplinare şi intradisciplinare, aducând precizările de
rigoare în adaptarea cerinţelor finalităţilor, conţinutului, metodelor şi procedeelor, formelor de organizare,
strategilor de proiectare şi de evaluare la specialitatea obiectului de învăţământ.
Ca atare, Didactica specialităţii se constituie într-o subramură a didacticii generale, având preponderent o
funcţie practică, de ghidare a activităţii instructiv-educative concrete pe baza unor orientări generale oferite de
Didactica generală (Teoria şi metodologia instruirii) şi de Teoria şi metodologia curriculum-lui, a instruirii şi a
evaluării.
Didactica specialităţii are o dublă preocupare:
- teoretică: ştiinţă explicativă a proceselor de predare-învăţare-evaluare şi a legităţilor acestora, a
conţinuturilor propuse prin programele şi manualele aferente disciplinelor şcolare;
- practică: ştiinţă aplicativă, urmărind permanent îmbunătăţirea activităţii didactice nu numai pe baza
rezultatelor propriilor cercetări, ci luând în considerare şi descoperirile / rezultatele altor ştiinţe.
În realizarea instruirii şi a obiectivelor sale, didactica specialităţii interacţionează cu multiple ştiinţe
sociale şi umane: Filosofia educaţiei, Axiologia, Psihologia educaţiei, Sociologia educaţiei, Managementul
educaţional etc. Direcţiile de interacţiune sunt cel puţin patru: formularea finalităţilor ; selecţionarea
conţinuturilor ; adoptarea strategiilor didactice şi realizarea comunicării didactice ; evaluarea eficienţei
procesului de instruire şi de educare.
2. Aria de cuprindere şi structura de bază a Didacticii specialităţii
Didactica specialităţii orientează, precizează şi concretizează, la fiecare disciplină de studiu, un ansamblu
de tipuri de activităţi şi de acţiuni, între care:
se raportează la principiile didacticii generale în soluţionarea unor probleme specifice;
îşi făureşte legităţi proprii, pe baza valorificării experienţei didactice acumulate de predarea fiecărei
discipline incluse în noul curriculum naţional;

2
Autori: prof.univ.dr. Ştefan Costea, lect.univ.drd. Nadia Florea
2
abordează procesul de învăţământ în funcţie de obiectivele/competenţele, conţinuturile şi activităţile de
învăţare/sugestiile metodologice precizate prin Programa şcolară la disciplina de specialitate;
realizează adaptarea noţiunilor de principii, finalităţi, conţinut, metode, forme de organizare, strategii de
proiectare şi de evaluare pentru fiecare disciplină şcolară;
face recomandări metodice de realizare a procesului de învăţământ, având în vedere specificul
psihopedagogic al formării noţiunilor de specialitate, precum şi legătura permanentă cu realitatea ştiinţifică
proprie domeniului de activitate;
are în vedere acţiuni permanente de perfecţionare a propriilor activităţi de predare-învăţare-evaluare,
activităţi ce au în vedere dobândirea acelor cunoştinţe, atitudini şi competenţe solicitate atât de programele
şcolare, pe de o parte, cât şi de ştiinţele pe care le reprezintă şi de practica economico-socială, pe de altă parte.
Din cele prezentate până acum, rezultă că aria de cuprindere şi structura de bază a Didacticii
specialităţii se circumscriu pe următoarele coordonate generale şi vizează:
determinarea şi aplicarea particularizată, la fiecare obiect de învăţământ, a tuturor componentelor
principale ale procesului de învăţământ, în general şi anume:
principiile generale ale procesului de învăţământ;
finalităţile predării obiectului de învăţământ respectiv;
conţinutul procesului de predare-învăţare, inclusiv documentele de proiectare a activităţii didactice
(planificarea calendaristică, proiectul unităţii de învăţare, proiectul de lecţie);
metodele de predare-învăţare şi mijloacele de învăţământ;
metodele de evaluare a rezultatelor şcolare;
formele de organizare a procesului de învăţământ (lecţia, excursia, cercul de elevi s.a.) şi formele de
organizare a activităţii elevilor (frontală, individuală, pe grupe);
relaţii interumane: profesor-elev, elev-elev.
elaborarea concretă şi operaţionalizarea conţinutului obiectelor de învăţământ prin transpunerea lui în
documente şi suporturi operaţionale (programe, manuale, materiale auxiliare) prin:
particularizarea ansamblului componentelor curriculum-lui şcolar, urmărind conţinuturile, activităţile de
învăţare, sugestiile metodologice din programa şcolară de specialitate;
structurarea şi stabilirea conţinutului în concordanţă cu evoluţiile metodologice şi transformările
structurale din Noul Curriculum Naţional, ştiinţele contemporane, având în vedere şi asigurarea corelaţiilor
dintre cultura generală şi cultura de specialitate.
elaborarea strategiilor specifice procesului de instruire în vederea parcurgerii conţinutului şi atingerii
finalităţilor (obiective/competenţe) din curriculum formal al fiecărei discipline;
adoptarea unei docimologii didactice specifice fiecărui obiect de învăţământ prin sisteme specifice de
control şi de evaluare a cunoştinţelor şi a deprinderilor însuşite de elevi, ca bază a ameliorării şi a creşterii
eficienţei activităţii didactice viitoare;
sintetizarea tuturor componentelor specifice unei didactici de specialitate în demersuri creative şi
inovative menite să conducă la continua dezvoltare şi perfecţionare a procesului de învăţământ.
Didactica specialităţii este o disciplină ştiinţifică al cărei obiectiv este optimizarea procesului de predare-
învăţare-evaluare, orientată spre : natura (specificul, esenţa) cunoştinţelor şcolare şi modul de organizare a
predării conţinutului, spre modalităţile de transmitere a acestora, prin intermediul diferitelor discipline de
studiu, de specialitate.

3
Unitatea de învăţare 2
OPTIMIZAREA PROCESULUI DE PREDARE-ÎNVĂŢARE LA DISCIPLINELE DE
SPECIALITATE PRIN APLICAREA METODOLOGIEI NOULUI CURRICULUM. APLICAŢII 3

Cuvinte cheie: ciclu curricular, proiect de activitate didactică, proiect de tehnologie didactică, scopul
lecţiei, obiective operaţionale (comportamentale), tipuri de învăţare (învăţare receptiv-reproductivă, cognitivă,
operaţională, creativă).

1. Ciclurile curriculare - un nou model de unitate şi de continuitate în organizarea învăţământului


Structura sistemului de învăţământ românesc, din motive mai mult sau mai puţin cunoscute, nu a ţinut pasul
cu rezultatele investigaţiilor făcute, inclusiv de specialişti români în domeniul psihologiei învăţării, ceea ce, în
ultimă instanţă a necesitat intervenţii hotărâte în însăşi structura formală a sistemului. Soluţia a constat în
introducerea ciclurilor curriculare, ceea ce nu a perturbat sistemul în sine, ci a adus corecţiile necesare, în
vederea asigurării unităţii şi continuităţii între segmentele sale.
Ciclurile curriculare (prezentate în schema următoare) sunt perioade ale şcolarităţii, grupând mai mulţi
ani de studiu, chiar din niveluri (trepte) diferite de şcolarizare, care au ca elemente comune atât obiective, cât şi
activităţi de învăţare şi conţinuturi. Construirea acestor cicluri curriculare urmăreşte asigurarea unităţii şi
continuităţii procesului didactic, în toate structurile sale.
În actualul sistem de învăţământ, acestea sunt:
Ciclul „achiziţii fundamentale” este constituit din grupa pregătitoare de la grădiniţă (denumită
astfel pentru că are ca obiectiv fundamental pregătirea copiilor din ultima grupă preşcolară pentru
adaptarea lor la specificul activităţii şcolare) şi clasele I şi a II-a ale şcolii primare. „Achiziţiile
fundamentale” pe care le sugerează chiar denumirea acestui ciclu curricular, au în vedere asimilarea de
către copiii preşcolară din această grupă şi elevii din clasele I şi a II-a a elementelor de bază ale
principalelor limbaje convenţionale: citit, scris (comunicare orală şi scrisă), calculul aritmetic etc. Este
vorba, cum se vede, de „alfabetizarea” iniţială a copiilor. Un alt obiectiv îl constituie stimularea
copiilor în vederea perceperii, cunoaşterii şi stăpânirii mediului apropiat. Toate aceste obiective
stimulează, în acelaşi timp, cultivarea motivării pentru învăţare, înţeleasă ca o activitate socială.
VARSTA

19 XIII
Specializare
18 Liceu teoretic, tehnologic, XII
vocaţional
17 XI
Şcoala profesională Aprofundare
16 Şcoala de ucenici X
15 IX
14 VIII Observare şi orientare
13 VII
Învăţământ gimnazial
12 VI
11 V
Dezvoltare
10 IV
9 III
Învăţământ primar
8 II
7 I
Achiziţii fundamentale
6 Anul pregătitor

5 Învăţământ preşcolar
4
3

Ciclul de dezvoltare (clasele a III-a şi a IV-a ale şcolii primare şi clasele a V-a şi a VI-a gimnaziale) are ca
obiectiv major formarea capacităţilor de bază necesare pentru activitatea de învăţare. Aceste capacităţi de
referă, printre altele la: exersarea comunicării corecte, orale şi scrise inclusiv prin citire-lectură, în scopul
receptării corecte a mesajului scris-tipărit; dezvoltarea achiziţiilor lingvistice, a competenţelor de folosire a
limbii române, a limbii materne şi a limbilor străine, pentru exprimarea corectă în situaţii variate de
comunicare; dezvoltarea capacităţii de a comunica, folosind diferite limbaje specializate; dezvoltarea gândirii
autonome şi a capacităţii de integrare în mediul social.

3
Autori: conf.univ.dr. Ioan Şerdean, asist.univ.drd. Laura Goran ,

4
Ciclul de observare şi orientare, cuprinde clasele VII-IX şi are ca obiectiv specific orientarea elevilor în
vederea exprimării libere a opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare. El urmăreşte descoperirea de către elevi a
propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori, în scopul construirii unei imagini de sine, pozitive; formarea capacităţii de
analiză a setului de componente dobândite prin învăţare, în scopul orientării spre o anumită carieră
profesională; dezvoltarea, în continuare, a capacităţii de a comunica, folosind diferite limbaje specializate;
dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţilor faţă de integrarea în mediul social.
Ciclul de aprofundare, constituit din clasele X-XI are ca obiectiv major aprofundarea studiului în profilul
şi specializarea aleasă, asigurând în acelaşi timp, o pregătire generală pe baza disciplinelor şcolare din trunchiul
comun de discipline şi a opţiunilor din celelalte discipline.
Ciclul de specializare alcătuit din clasele XII-XIII (inclusiv pentru elevii care urmează la seral) are ca
obiectiv prioritar prespecializarea în vederea integrării eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe
piaţa muncii.
Cum se constată, chiar dacă fiecare ciclu curricular are obiective proprii, acestea se cirsumscriu, fiecare la
locul său, în sistemul întregului învăţământ, structura acestuia având un caracter unitar. Între obiectivele
specifice fiecărui ciclu curricular în parte există o continuitate firească, iar realizarea lor asigură, implicit,
înfăptuirea obiectivelor generale ale învăţământului, potrivit exigenţelor societăţii contemporane şi a celei
viitoare, în care se vor integra tinerii după încheierea studiilor, iar apoi pentru formarea lor continuă.
2. Semnificaţia proiectării didactice
Proiectarea activităţii didactice este un demers care priveşte îndeosebi activitatea profesorului. Rolul
acestuia a fost dintotdeauna şi va rămâne acela de „predare”; dar în accepţiunea modernă a acestuia predarea
este definită ca o activitate a profesorului (învăţătorului, institutorului) de organizare şi conducere a ofertelor de
învăţare, care au drept scop facilitarea şi stimularea învăţării eficiente, ai cărei subiecţi sunt elevii. Activitatea
didactică se prezintă ca un complex de acţiuni, procese şi operaţii ce oferă largi posibilităţi de desfăşurare a ei,
ca un demers programat. Nivelul la care se realizează depinde în mare măsură de modul în care sunt stabilite
intenţiile urmărite, resursele, precum şi de felul în care este conceput şi se desfăşoară procesul de învăţământ,
de interacţiunea componentelor acestuia etc. Se poate spune că activitatea didactică este cu atât mai productivă
cu cât este mai temeinic şi mai minuţios anticipată.
Din acest punct de vedere, proiectarea activităţii didactice apare ca un ansamblu de operaţii şi acţiuni de
anticipare a acestora, conferindu-i un caracter sistematic, raţional şi, ca urmare, o eficienţă sporită.
În practica şcolară, pentru definirea acestei acţiuni se folosesc sintagme foarte diverse, precum: „proiect
de tehnologie didactică”, „proiect de activitate didactică”, „plan calendaristic” (anual, semestrial), „plan de
lecţie”, „proiect de lecţie”, „proiect de tehnologie a predării temei” etc. Toţi aceşti termeni definesc de fapt
aceleaşi acţiuni de pregătire, de anticipare a activităţii didactice, privită în diversele ei ipostaze.
Deşi este absolut necesară, proiectarea activităţii nu asigură, prin ea însăşi succesul demersului didactic.
Succesul activităţii didactice depinde direct de temeinicia şi corectitudinea pregătirii ei, iar pregătirea prealabilă
este cel puţin la fel de importantă şi necesară ca şi desfăşurarea ei.
Procesul didactic trebuie privit în perspectiva desfăşurării lui pe o perioadă de un an şcolar, secvenţionat
pe semestre, pe capitole, pe unităţi de învăţare şi, dacă e cazul, pe lecţii.
3. Condiţii ale unei acţiuni de proiectare pedagogică eficientă
Proiectarea pedagogică priveşte întreaga activitate de educaţie, întregul sistem al acesteia. Acţiunile pe
care le implică se referă atât la ansamblul activităţii didactice, cât şi la fiecare din componentele acesteia.
Proiectarea didactică este o acţiune continuă. Unele operaţii ale proiectării privesc o perioadă de timp mai
îndelungată (an şcolar, semestru, sisteme de lecţii) şi se efectuează la începutul fiecăreia din aceste etape; cele
mai multe au loc în legătură cu conceptele lecţiilor şi a altor tipuri de activităţi cu elevii. Acţiunile de proiectare
se raportează la trei momente de referinţă: activitatea anterioară momentului în care este anticipată o acţiune; e
vorba de o succintă analiză a perioadei anterioare. În al doilea rând, se au în vedere situaţia existentă în
momentul conceperii demersurilor instructiv-educative, mijloacele de învăţământ disponibile, precum şi
cunoaşterea potenţialului de învăţare al elevilor la momentul respectiv. Al treilea moment de referinţă în
proiectarea didactică îl constituie cerinţele formulate de programele şcolare în noua lor structură: obiective-
cadru, obiective de referinţă, exemple de activităţi de învăţare, conţinuturile învăţării, standardele curriculare de
referinţă.
4. Documente ale curriculum-ului formal (oficial)
Folosind ca sursă de informare nemijlocită documente ale curriculum-ului formal (Planurile de
învăţământ, Programele şcolare şi, îndeosebi, Ghidurile metodologice, elaborate de C.N.C.), prezentăm, în
sinteză, documentele de bază ale curriculumului formal.
Planurile – cadru de învăţământ sunt documente oficiale, aprobate prin Ordine ale Ministrului, care
stabilesc obiectele de studiu şi numărul minim şi maxim săptămânal de ore pentru o anumită clasă (resurse de
timp) necesare parcurgerii lor. Asemenea documente se întocmesc pentru toate treptele, profilurile şi
specializările aflate în sistemul de învăţământ. Planurile – cadru de învăţământ reprezintă documentele
reglatoare esenţiale care direcţionează resursele de timp ale procesului de predare – învăţare. Pentru
învăţământul obligatoriu ele cuprind, pe de o parte, activităţi comune tuturor elevilor, de la toate şcolile din ţară,
în scopul asigurări de şanse egale acestora, pe de altă parte, este prevăzută activitatea propriu-zisă, pe clase de
elevi, în scopul diferenţierii parcursului şcolar potrivit intereselor, nevoilor şi aptitudinilor specifice ale elevilor.

5
Trunchiul comun (curriculum comun) corespunde numărului minim de ore pe săptămână prevăzute pentru
fiecare disciplină obligatorie în parte. Acesta cuprinde 80% din numărul total de ore al Planului-cadru,
micşorându-se la nivelul liceului spre 70%. Astfel, şcoala are posibilitatea, pe intervalul rămas (curriculum la
decizia şcolii), de a oferi trasee curriculare personalizate, adecvate ciclurilor curriculare specifice filierei,
profilului. Orele aferente trunchiului comun sunt repartizate pe şapte arii curriculare. Ariile curriculare
constituie grupări asupra obiectelor de studiu, cuprinse în planurile – cadru de învăţământ. Sistemul
disciplinelor de studiu este structurat pe şapte arii curriculare, stabilite pe baza unor criterii de natură
epistemologică şi psihopedagogică, şi-anume:
Aria curriculară I: Limbă şi comunicare, constituită din disciplinele: Limba şi literatura română, Limbi
moderne;
Aria curriculară II: Matematică şi Ştiinţe ale naturii constituită din: Matematică, Ştiinţe ale naturii;
Aria curriculară III: Om şi societate cu disciplinele: Sociologie, Psihologie, Istorie, Geografie, Economie,
Educaţie antreprenorială, Filozofie;
Aria curriculară IV: Arte cu disciplinele: Educaţie plastică, Educaţie muzicală;
Aria curriculară V: Educaţie fizică şi sport, cu disciplina Educaţie fizică;
Aria curriculară VI: Tehnologii, cu disciplinele: Abilităţi practice şi Educaţie tehnologică;
Aria curriculară VII: Consiliere şi orientare.
Aria curriculară Consiliere şi orientare este un domeniu nou în Planul de învăţământ (în învăţământul
primar această arie are un caracter opţional). Obiectivele, conţinuturile şi modalităţile de realizare a tot ceea ce
ţine de aria curriculară Consiliere şi orientare se stabilesc de către cadrele didactice. În şcolile în care
funcţionează psihologi sau pedagogi şcolari, orele de consiliere şi orientare se susţin, cu precădere, de către
aceştia.
Curriculum la decizia şcolii (C.D.S.), ca o consecinţă a libertăţii oferite prin Planurile – cadru de
învăţământ, ca unităţile şcolare să decidă asupra unui segment al Curriculum-ului Naţional; CDS este stabilit
printr-o serie de discipline opţionale. Acestea sunt:
Opţionalul la nivelul disciplinei constă fie din activităţi, proiecte care nu sunt incluse în programa şcolară
alcătuită la nivel central, fie dintr-o disciplină care nu este prevăzută în planul cadru.
Opţionalul la nivelul ariei curriculare se stabileşte prin alegerea unei teme care implică cel puţin două
discipline dintr-o arie.
Opţionalul la nivelul mai multor arii curriculare angajează cel puţin două arii curriculare diferite. Pe
această cale se asigură dobândirea unor achiziţii cognitive de ordin înalt (generalizări, transfer, comparaţii ş.a.). 4
În învăţământul liceal reglementările în vigoare consemnează următoarele tipuri de opţionale:
„Opţionalul de aprofundare”, Opţionalul de extindere, Opţionalul ca disciplină nouă, Opţionalul
integrat Programele şcolare reprezintă o componentă de cea mai mare însemnătate a Curriculum-ului
Naţional. Ele consemnează oferta educaţională a unei anumite discipline de învăţământ pentru un
parcurs şcolar determinat şi reprezintă instrumentul didactic principal, care descrie condiţiile reuşitei
învăţării exprimate în termeni de obiective, activităţi de învăţare, conţinuturi şi standarde de
performanţă.
Programele şcolare sunt structurate pe discipline de studiu; ele descriu oferta educaţională a acestora pe
un parcurs şcolar determinat (an şcolar, ciclu şcolar, treaptă de învăţământ). Structura programelor este
conturată, în linii mari, pe baza aceloraşi principii, cu deosebiri care ţin de vârsta „beneficiarilor”, de structura
sistemului de învăţământ.
Structura programelor pentru învăţământul primar, gimnazial şi clasa a IX-a cuprinde:
Nota de prezentare care descrie parcursul de învăţare la obiectul de studiu respectiv, argumentează structura
didactică adoptată şi prezintă sintetic unele recomandări.
Obiectivele – cadru sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate şi complexitate. Au în vedere formarea
unor capacităţi şi atitudini specifice disciplinei şi sunt urmărite pe parcursul mai multor ani de studiu.
Obiectivele de referinţă formulează rezultatele aşteptate în învăţare şi urmăresc progresele în formarea de
competenţe şi de cunoştinţe de la un an de studiu la altul.
Exemplele de activităţi de învăţare formulează modalităţi de organizare a activităţii de învăţare.
Conţinuturile sunt surse, mijloace prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor, cadru şi de referinţă propuse.
Ele sunt organizate fie tematic, fie potrivit cu alte domenii ce ţin de obiectele de studiu.
Pentru fiecare obiectiv – cadru, în programe sunt formulate obiective de referinţă corespunzătoare,
exemple de activităţi de învăţare (în vederea realizării obiectivelor), precum şi conţinuturile învăţării. Acestea
din urmă formulează teme adecvate (de conţinut, din disciplina respectivă) grupate pe capacităţi, pe baza
structurii conţinutului disciplinei respective.
Structura programelor şcolare pentru liceu (clasele X-XII/XIII):
Notă de prezentare – în care sunt formulate, enunţiativ, elementele esenţiale ale programei şi recomandarea ca
toate elementele de structură ale acesteia să fie tratate în mod creator, în funcţie de situaţiile concrete în care are
loc procesul didactic.

4
Notă: Plaja orară reprezintă diferenţa de ore între numărul minim şi cel maxim de ore atribuite prin Planul-cadru de
învăţământ unei discipline într-un an de studiu
6
Competenţe generale - ca element al structurii programei, reprezintă o formulare sintetică a finalităţilor
studiului fiecărei discipline şi sugerează competenţele specifice ce se au în vedere, precum şi unităţile de
conţinut prin care se asigură formarea acestor competenţe.
Competenţele generale au formulări identice la mai multe discipline din aceeaşi arie curriculară.
Toate competenţele (capacităţile) generale formulate în programe se înscriu în finalităţi ale învăţământului, care
se extind în întregul său conţinut, pe toată durata procesului învăţării în procesul educaţiei continue,
permanente.
Competenţe specifice - prevăzute în programele şcolare stabilesc rezultatele scontate, aşteptate la fiecare
disciplină de studiu, la sfârşitul fiecărui an de şcolaritate. Ele concretizează prevederile stabilite prin
competenţele generale, şi sunt înfăptuite prin conţinuturi adecvate stabilite, de asemenea, în programele şcolare.
De altfel, competenţele specifice şi unităţile de conţinut (capitolele, subcapitolele, temele, subtemele, subiectele
fiecărei lecţii) sunt stabilite în programă în aceeaşi unitate de structură: „competenţe specifice şi unităţi de
conţinut”.
Valori şi atitudini - privite din perspectiva conţinutului învăţământului, a structurii programelor şcolare, valorile
şi atitudinile, ţin, în mare măsură, de înseşi finalităţile educaţiei, concretizate în capacităţi comportamentale. Ele
sunt construite în interdependenţă cu formarea competenţelor generale şi specifice şi oglindesc efectele
unităţilor de conţinut ale tuturor disciplinelor de studiu care dau contur profilului personalităţii celor ce învaţă.
Sugestii metodologice - răspund la întrebarea cum, prin ce căi, prin ce soluţii se pot înfăptui finalităţile stabilite,
la fiecare disciplină de studiu. Pentru a se putea formula cât mai clar răspunsurile la asemenea întrebări,
programele oferă, în manieră sintetică, nu soluţii „gata formulate”, cât, mai ales orientări de principiu, care
sugerează soluţiile pe care le vor stabili înseşi cadrele didactice, în funcţie de situaţiile concrete.
5. Conţinutul proiectării didactice
Întreaga operaţie de studiere a programelor, de selectare şi ordonare a unităţilor de conţinut se
concretizează în cele din urmă în planuri calendaristice, anuale, semestriale, pe sisteme de lecţii şi lecţii, în
care aceste unităţi sunt încadrate în timp.
Componentele conţinutului proiectării didactice sunt:
a) Formularea scopului lecţiei şi a obiectivelor operaţionale.
Elaborarea proiectului unei lecţii presupune o atenţie cu totul deosebită dată formulării cu claritate a
scopului (obiectivului) său central, precum şi a obiectivelor operaţionale.
La nivelul lecţiei, unitatea didactică cea mai frecventă a procesului de instruire–învăţare se operează cu
obiective concrete, formulate în enunţuri limitate la conţinutul strict restrâns al unei structuri didactice. Fiecare
lecţie îşi are propriul ei scop, obiectivul său central sau dominant. În felul acesta se vorbeşte despre "scopul"
lecţiei şi despre „obiectivele" lecţiei, derivate din acest scop; iar pentru a se marca semnificaţia sa aparte este
considerat scop dominant. Scopul fiecărei lecţii, precum şi obiectivele operaţionale se formulează de către
învăţător / profesor pe baza studierii programelor, pornind de la obiectivele-cadru, de la cele de referinţă şi de la
conţinuturile învăţării.
În strânsă unitate cu formularea scopurilor şi obiectivelor operaţionale se stabileşte întregul demers
didactic, orientat exclusiv spre atingerea finalităţii până la nivel de comportament al elevilor, urmărindu-se:
b) Concordanţa dintre procesele de predare-învăţare-evaluare, obiectivele urmărite şi conţinuturile
instruirii
Integrarea elementelor de strategie didactică într-un tot unitar şi funcţional, orientat spre realizarea
fiecărui obiectiv operaţional, reprezintă proiectul didactic, care poate fi concretizat în moduri diferite. O
condiţie de bază a unui proiect reuşit este ca procesele de predare-învăţare-evaluare să fie în deplină
concordanţă cu obiectivele urmărite şi adecvate conţinutului instruirii.
În realizarea proiectării didactice se ţine seama de unele componente ale instruirii. În rândul acestora se
află înseşi tipurile de învăţare: învăţare receptiv-reproductivă (de cunoaştere), cognitivă (de înţelegere),
operaţională (de aplicare, analiză şi sinteză) şi creativă (de evaluare). Aceste tipuri de învăţare nu sunt „pure”,
dar distincte între ele.
În proiectarea lecţiei se ţine seama şi de modalităţile de lucru cu elevii, de tipurile de interacţiune
didactică ale profesorului cu elevii, de prezentarea conţinutului instruirii. Asemenea tipuri de relaţii sunt:
expozitive, profesorul expune conţinutul, elevii îl receptează; expunere îmbinată cu dialog, cu demonstraţii şi
alte activităţi; dialogat, în forme ca: dialog frontal, clasic (întrebările dirijează procesele de cunoaştere ale
elevilor), dialog liber (dezbateri); activitatea personală a elevilor, în formele: dirijată sau independentă.
Modurile de lucru cu elevii amintite permit alegerea metodelor de învăţământ şi a procedeelor celor mai
potrivite, precum şi a mijloacelor de învăţământ necesare. Prevederea lor în proiecte didactice reprezintă o
condiţie a realizării obiectivelor prestabilite, îndeosebi la disciplinele cu un accentuat caracter experimental
(biologia, fizica, chimia, tehnologiile ş.a.).
O operaţie importantă în proiectarea proceselor de instruire-învăţare o constituie alegerea exerciţiilor, a
lucrărilor practic-aplicative, pentru activitatea personală a elevilor, dirijată sau independentă. Pe această cale
elevii au posibilitatea de a aplica în practica învăţării comportamentele implicate în obiectivele pedagogice
fixate.
Evaluarea rezultatelor obţinute, precum şi a activităţii care le-a produs este o operaţie anticipativă absolut
necesară, inclusă în proiectarea lecţiei. Ea presupune proiectarea formelor (instrumentelor) de evaluare (de
măsurare) a performanţelor elevilor, a metodelor şi soluţiilor folosite, a însuşi conţinutului probelor utilizate.

7
Aceasta va trebui să fie în concordanţă cu obiectivele pedagogice, raportate la comportamentele preconizate şi
să aibă nu doar informaţiile acumulate, ci şi capacitatea elevilor de a le aplica şi de a le folosi în rezolvarea unor
situaţii noi de învăţare.
Elaborarea instrumentelor proiectate
Lectura programei. Conceptul central al proiectării didactice îl constituie demersul didactic personalizat,
iar instrumentul acestuia este, cum s-a arătat deja, unitatea de învăţare. Demersul didactic personalizat exprimă,
fără echivoc, „dreptul şi libertatea profesorului de a lua decizii asupra modalităţilor pe care le consideră optime
în creşterea calităţii procesului de învăţământ, respectiv răspunderea personală pentru asigurarea unui parcurs
şcolar individualizat, în funcţie de condiţii şi cerinţe concrete. „Documentele de proiectare didactică sunt
documente administrative, care asociază într-un mod personalizat elementele programei.
Planificarea calendaristică constituie, ca şi celelalte documente care personalizează elementele
programei şi care asociază elementele ale programei: obiective de referinţă şi conţinuturi, respectiv competenţe
specifice şi conţinuturi cu repartizarea resurselor de timp pe tot anul şcolar, potrivit aprecierilor profesorului.
În elaborarea planificărilor calendaristice, pe baza noului curriculum, profesorului îi revine datoria ca, în
funcţie exclusiv de modul său de a gândi, de a evalua situaţia în faţa căreia se află, să parcurgă etapele care, de
fapt sunt sugerate chiar de structura programelor. Acestea sunt: realizarea corelaţiei (asocierilor) dintre
obiectivele de referinţă şi conţinuturi (la învăţământul obligatoriu), respectiv dintre competenţele specifice şi
conţinuturi (pentru liceu); gruparea pe unităţi de învăţare; stabilirea succesiuni parcurgerii unităţilor de învăţare;
alocarea (repartizarea) timpului considerat necesar pentru fiecare unitate de învăţare, în concordanţă cu
obiectivele de referinţă / competenţele şi conţinuturile vizate.
Ghidurile metodologice oficiale sugerează următoarea rubricaţie pentru întocmirea planificărilor
calendaristice:
Şcoala ……… Profesor …………
Disciplina … Clasa / Nr. de ore pe săpt ……….
Anul şcolar ………
Planificare calendaristică
Unităţi Obiective de Conţinuturi Nr. de Săptă- Obs.
de referinţă / ore mâna
învăţare Competenţe alocate
specifice
Unităţile de învăţare se marchează prin titluri (teme) pe care le stabileşte profesorul.
Obiectivele de referinţă / Competenţele specifice se marchează prin cifrele corespunzătoare numărului de
ordine din programa şcolară.
Conţinuturile alese sunt cele extrase din lista de conţinuturi a programei.
Numărul de ore alocate se fixează de către profesor, pe baza experienţei proprii şi de nivelul pregătirii
elevilor clasei.
Planificarea, în toate secvenţele ei este orientativă. Eventualele modificări determinate de situaţiile ce pot
apărea pe tot parcursul şcolar pot fi consemnate la rubrica de Observaţii.
În interiorul planificării anuale se poate face o delimitare între semestre, ţinând seama de numărul de
săptămâni.
Proiectarea unei unităţi de învăţare
În contextul noului curriculum, conceptul central al proiectării didactice în reprezintă demersul didactic
personalizat, iar instrumentul de bază al acestuia îl constituie unitatea de învăţare.
Dacă demersul didactic personalizat se referă la dreptul cadrului didactic de a lua decizii asupra
modalităţilor pe care le consideră optime, în vederea creşterii calităţii procesului de învăţământ (pentru a
asigura, astfel, elevilor, un parcurs şcolar individualizat).
Unitatea de învăţare reprezintă o structură didactică deschisă şi flexibilă, unitară din punct de vedere
tematic, ce se indică prin titluri (sau teme) stabilite de către profesor. O unitate de învăţare determină formarea,
la elevi, a unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective de referinţă sau competenţe
specifice; aceasta se desfăşoară în mod sistematic şi continuu pe o perioadă de timp şi se finalizează prin
evaluare (de regulă, sumativă).
Proiectarea unei unităţi de învăţare (ca şi a fiecărei teme sau lecţii în parte), are la bază parcurgerea unui
set de întrebări, care precizează elementele procesului didactic, într-o succesiune logică, în vederea atingerii
obiectivelor de referinţă şi a competenţelor specifice stabilite.
În ce scop voi face? Răspunsul la această întrebare are în vedere identificarea obiectivelor cadru şi a celor
de referinţă, precum şi a competenţelor generale şi specifice în proiectarea unităţii respective de învăţare;
Ce voi face? E vorba de căutarea şi selectarea conţinuturilor;
Cu ce voi face? Întrebarea atrage atenţia asupra resurselor, care asigură materialul (cadrul) necesar pentru
buna desfăşurare a activităţilor de învăţare, precum şi orice alte elemente considerate utile în desfăşurarea
demersului sau scenariului didactic, în funcţie de propria viziune;
Cum voi face? Este întrebarea care solicită determinarea activităţilor de învăţare; ceea ce presupune
implicit, orientarea către un anumit scop, vizat prin însăşi tema activităţii. Oricum, în proiectarea unei unităţi de
învăţare, profesorul va alătura fiecărei activităţi de învăţare acele resurse, acele conţinuturi pe cale le consideră
necesare pentru conceperea atât a strategiei, cât şi realizării în sine a demersului didactic;

8
Cât s-a realizat? Răspunsul la această întrebare implică stabilirea instrumentelor de evaluare folosite la
clasă; evaluare realizată cu scopul de a evidenţia progresele înregistrate de elevi în raport cu ei înşişi, pe drumul
atingerii obiectivelor prevăzute în programa şcolară.
Relaţia dintre lecţie şi unitatea de învăţare
Unitatea de învăţare angajează elevii în „proiecte de învăţare personale” pe termen mediu şi lung, ceea ce
presupune o viziune de ansamblu a ofertei de conţinut, din perspectiva realizării obiectivelor de referinţă şi a
competenţelor specifice avute în vedere.
Din perspectiva profesorului, proiectarea şi parcurgerea traseului didactic solicitat de unitatea de învăţare
îl implică într-un „proiect didactic” pe termen lung şi mediu, corespunzător ritmurilor proprii de învăţare ale
elevilor, în funcţie de resursele reale ale lor.
Această conjunctură asigură proiectarea lecţiilor în contextul unităţii de învăţare, chiar în cadrul aceluiaşi
document de planificare, prin delimitări grafice corespunzătoare (eventual linii punctate).
Faptul acesta nu schimbă cu nimic locul şi rolul fiecărei lecţii în cadrul unităţii de învăţare.
Lecţia are un statut propriu prin aceea că este construită pe grupuri de elevi (clase), care reprezintă forma
de organizare în cadrul cărora se produc procese complexe, de comunicare şi interacţiune intelectuală, afectivă,
axiologică care exercită o bogată influenţă asupra membrilor lor.
Pe de altă parte, lecţia ţine de o resursă a cărei existenţă este indubitabilă: timpul. Toate documentele care
reglementează activitatea de învăţământ, în întregul ei, au la bază şi sunt determinate de durata lor în timp,
situaţie în care se află şi lecţia.
În viziunea modernă, lecţia trebuie înţeleasă şi abordată ca o componentă operaţională, pe termen scurt a
unităţii de învăţare. Altfel spus, unitatea de învăţare asigură înţelegerea procesului didactic din perspectivă
strategică, în timp ce lecţia oferă înţelegerea procesului din perspectivă operativă, tactică, imediată (apropiată),
iar durata ei se întinde pe parcursul unei ore de curs.
Ceea ce dă contur lecţiei, ca microsistem de instruire sunt agenţii umani, elevii, constituiţi în clase
omogene ca vârstă şi ca efective corespunzătoare, precum şi cadrele didactice. Astfel lecţia încorporează în sine
toate componentele procesului de învăţământ: obiective, conţinuturi, forme interne de organizare frontală, pe
micro-grupuri, individuală, relaţii pedagogice, criterii de evaluare etc. într-o strânsă interdependenţă.
Secvenţe ale unui proiect de lecţie
Sintetizând cele de mai sus, proiectarea unei lecţii, reprezintă operaţia de identificare şi marcare a
secvenţelor ce se întind pe parcursul unei ore şcolare. Documentul care ordonează momentele (evenimentele)
unei lecţii, cu sarcinile didactice corespunzătoare are un caracter normativ şi poartă, denumiri care au mai fost
amintite: proiect de lecţie, plan de lecţie, proiect de tehnologie didactică, scenariu didactic etc.
Schiţând o succesiune a etapelor unei lecţii, indiferent de ponderea pe care o au sarcinile didactice care se
au în vedere la fiecare lecţie, o primă operaţie o constituie identificarea şi dimensionarea obiectivelor
educaţionale ale lecţiei, ceea ce presupune prevederea unor achiziţii educative, care la sfârşitul lecţiei, să fie
dovedite, exprimate în termeni de comportamente identificabile, concrete, vizibile.
Etapa a doua a proiectării lecţiei, are în vedere delimitarea conţinutului învăţării (informaţii, abilităţi,
atitudini, valori) stabilit în programe şi manuale, iar pe de altă parte, a resurselor psihologice (capacităţi de
învăţare, motivaţie), precum şi a resurselor materiale (mijloace de învăţare, inclusiv timpul necesar). Toate
acestea trebuie să asigure un echilibru corespunzător între componentele informative şi formative ale
demersului didactic.
A treia etapă în proiectarea (şi desfăşurarea) lecţiei este strategia didactică utilizată: conturarea unor
sisteme coerente de metode, procedee, mijloace de învăţământ şi forme de organizare prin îmbinarea cărora să
se asigure realizarea obiectivelor proiectate.
Evaluarea rezultatelor învăţării reprezintă etapa finală a proiectării didactice. Această operaţie se face
avându-se în vedere modul şi măsura în care au fost îndeplinite obiectivele operaţionale stabilite iniţial; este
criteriul reuşitei reale în realizarea întregului parcurs al lecţiei.Evaluarea are în vedere raportul dintre rezultatele
obţinute şi rezultatele scontate (proiectate iniţial).

7.Proiectarea unor unităţi de învăţare din unele arii curriculare


Aria curriculară Limbă şi comunicare
Literatura română5
a)Unitatea de învăţare: Tipuri de descriere
Clasa a VII-a.
Număr de ore: 10 (secvenţă din Proiectul unităţii de învăţare)
Conţinu- O. R. Activităţi de Resurse Evaluare
turi
(detalieri)6
Descrierea 1.7 Exerciţii de Textul Observare
5
Surse: Manualul Editurii Humanitas; M.E.C.-C.N.C., 2002, Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de
Limba şi literatura română-învăţământul primar şi gimnazial
Notă: Cifrele de la rubrica O.R. (obiective de referinţă) marchează numărul de ordine al obiectivelor respective,
aşa cum sunt ele marcate în programa şcolară.
6
Pe această coloană au fost trecute, între paranteze, anumite titluri din manual.
9
Lectura evaluarea lecturii suport. sistematică.
textului făcute de către Activitate Grila de
Text suport: 2.4 colegii pe baza individuală. evaluare a
Călin (file unei grile. Activitate în lecturii
de poveste) Discuţii asupra grupe.
de Mihai evaluării lecturii
Eminescu
… … ……………… ………… …………..
Evaluare7 3.3 Exerciţii scrise Textul de Probă scrisă
(pagina 144 4.1 de verif. a eva
din manual) 4.5 capacit. însuşite luar
sau exersate în e
această unitate din
de învăţare, pe ma
texte noi nua
l
Activitate
independent
ă
b)Unitatea de învăţare: Povestirea Clasa a X-a
Număr de ore: 8 (secvenţă din Proiectul unităţii de învăţare)
Conţinu- C.S. Activităţi de Resurse Evaluare
turi învăţare
Povestirea 2.2 Exerciţii de Activitate Observarea
(caracteristi identificare a frontală sistematică a
ci) particularităţilor elevilor
povestirii în Activitate pe
textul studiat grupe
2.2 Exerciţii de
comparare a
povestirii cu alte Activitate
3.1 specii ale genului frontală
epic
……… …. ………… …………… ………….
Evaluare 2.1, Activitate pe Probă de
2.2, grupe evaluare

7
Obiectivele de referinţă 1.7;2.4;2.5;3.2 au fost evaluate pe parcursul unităţii de învăţare
10
Aria curriculară Om şi societate Sociologie8
Unitatea de învăţare: Grupuri sociale mici Clasa a X-a
Număr de ore: 2 ore (secvenţă din Proiectul unităţii de învăţare)
Competenţe Activităţi de Resurse Evaluare
specifice învăţare
…….. …………… …………… …………… ……….
Familia Utilizarea unor - Realizarea Realizarea - Proiect
şi metode, arborelui arborelui
relaţiile tehnici şi genealogic si genealogic:
de procedee propriei activitate
rudenie pentru familii. individuală. -
cunoaşterea - Definirea Criterii pentru
opiniei, a familiei ca schema
relaţiilor grup social arborelui
sociale (de unic. genealogic.
putere, de - Descrierea Compararea
rudenie, de funcţiilor celor două
prietenie etc.) familiei. tipuri de - Proiect
- Analiza unor Folosirea unor familii - (evaluare
comportament criterii de activitate pe sumativă)
e prin rapoarte diferenţiere grupe.
la valori. pentru Definirea
compararea familiei şi
familiei descrierea
tradiţionale şi funcţiei
a celei acesteia –
moderne. activitate
frontală.
Timp – 1 oră

8
Programa şcolară de Sociologie a fost aprobată prin Ordinul Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 5228 din
28.11.2000
Surse: Ghid metodologic pentru aplicarea programelor şcolare din aria curricualră „Om şi societate” – învăţământ
liceal, M.E.C., C.N.C.
11
Aria curriculară Arte: Educaţie muzicală9
Unitatea de învăţare: Timbrul muzical Clasa a IX-a
Număr de ore: 3 (secvenţă din Proiectul unităţii de învăţare)
Conţinuturi O.R.* Activităţi de Resurse Evaluare
(detalieri) învăţare
Muzica 1.2; Interpretarea Madrigale Probă orală
vocală - 3.1; vocală accesibile Observare
Madrigalul 3.3; Audiere Audiţie sistematică
4.1; madrigale
4.2.
Muzica 3.1; Audierea Audiţia Probă practică
instrument 3.3; Intuirea comparată Proiect
ală – Suita, 4.1; elementelor Tema de lucru
sonata, 4.2. specifice în clasă
concerto Exprimarea (interactivă)
grosso opiniilor
personale
Recunoaşterea
lucrărilor audiate
Clasificarea
lucrărilor audiate
Muzica 3.1; Audierea Audiţia Probă practică
vocal 3.3; Intuirea comparată Proiect
instrument 4.1; elementelor
ală – 4.2. specifice
oratoriul, Exprimarea
opera opiniilor
personale
Recunoaşterea
lucrărilor audiate
Clasificarea
lucrărilor audiate

9
Surse: M.E.C. – C.N.C., 2002, Ghid metodologic pentru aplicarea programelor din Aria curriculară Arte pentru
clasele I – a XII-a.
*Notă: Cifrele de la rubrica O.R. (obiective de referinţă) marchează numărul de ordine al obiectivelor respective,
aşa cum sunt ele marcate în programa şcolară.
12
Aria curriculară Matematică şi ştiinţe ale naturii
Matematică10
Unitatea de învăţare: Corpuri geometrice: descriere; evidenţierea elementelor; vârfuri, muchii, feţe; (prima
parte), Clasa a V-a
Număr de ore: 2 ore (secvenţă din Proiectul unităţii de învăţare)
Conţinu- O.R.* Activităţi de Resurse Evaluare
turi învăţare
(detalieri)
Recunoaş- 1.6 Recunoaştere şi Activitate Consemnarea
tere şi denumire de în perechi rezultatelor
diferenţie- figuri/corpuri cu Raportarea
re de geometrice dintr- material rezultatelor pe grupe
corpuri o configuraţie didactic
geometri- dată; pentru
ce fiecare
grupă
1.9 Sortarea Activitate Raportarea
obiectelor după în perechi rezultatelor pe grupe
forma lor; după criteriul ales-
forma – elevii vor
argumenta sortarea
făcută.
Aria curriculară Educaţie fizică şi sport
Unitatea de învăţare: Volei (primul an de instruire)
Clasa a X-a
Număr de lecţii alocate: 13 (secvenţă din Proiectul unităţii de învăţare)
Competenţe Detalieri de Activităţi de Resur Evaluare
specific conţinut învăţare se
e
-exersări
1.2 Utilizarea -deplasări individuale la -chino-
corectă a alternative semnalele vizuale grame
mijloacelor şi cu opriri şi şi auditive Predictivă
procedeelor de simularea efectuate frontal -foto-
dezvoltare a pasării -exersarea în grafii
calităţilor mingii perechi a pasei în -
motrice -pasa cu doi, intercalată cu mingi
două mâini ghemuiri (câte
de sus, de pe -exersarea prin una la
loc alternanţă a o pere
precedată de structurii che)
deplasări şi deplasare-oprire-
opriri pasare din minge
varitate aruncată
………………
-corectări
individuale.
…… … ……… …… …
3.1 -aplicarea în -joc 4x4 cu tema (3 Apreci
Prezentarea joc a pase) pe teren erea
unui punct de structurii: 6x6m realizării
vedere serviciu- -aplicarea jocului cu
argumentat preluare- regulamentului de trei pase
asupra ridicare- joc cu privire la
calităţii transmiterea lovirea mingii li
arbitrajului mingii peste serviciu

10
Programa şcolară de Matematică a fost aprobată prin Ordinul M.E.N., nr. 4237 din 23.08.1999
*Notă: Cifrele de la rubrica O.R. (obiective de referinţă) marchează numărul de ordine al obiectivelor
respective, aşa cum sunt ele marcate în programa şcolară.

13
fileu -autoarbitrare

Unitatea de învăţare 3
PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT: STRUCTURĂ, FUNCŢIONALITATE ŞI TRANSPOZIŢIE
DIDACTICĂ LA OBIECTELE DE ÎNVĂŢĂMÂNT11

 Cuvinte cheie: principii, finalităţi, metode de predare-învăţarea, metode de evaluare (probe de


evaluare, metode alternative de evaluare, mijloace de învăţământ, forme de organizare

1. Dimensiuni particulare în procesul de învăţământ la disciplina de specialitate


Particularităţi ale aplicării principiilor procesului de învăţământ la disciplina de specialitate
Formularea finalităţilor la nivelul procesului de învăţământ
Conţinutul procesului de predare-învăţare
Mijloacele de învăţământ. Recomandări
Metodele şi procedeele de predare-învăţare
Metode şi tehnici de evaluare tradiţionale şi alternative
Formele de organizare (la nivelul activităţii elevilor şi la nivelul procesului de învăţământ)
şi relaţiile psihosociale implicate

Ca legităţi, principiile reflectă acele raporturi esenţiale, generale, relativ stabile şi repetabile între anumite
componente ale procesului didactic şi, ca atare, ele trebuie cunoscute de cadrele didactice de orice specialitate.
Modul în care acestea sunt respectate şi, mai ales, aplicate prin norme este propriu fiecărui cadru didactic şi se
află în strânsă legătură cu codul deontologic la care ajunge, cu ethosul şi cu pathosul său pedagogic.
Putem identifica următoarele niveluri ale procesului de specificare a principiilor: nivel general, care
constă în cunoaşterea principiilor didactice, familiarizarea cu cerinţele generale ale acestora; acest nivel este
atins în anul II de studiu, prin cursul de Pedagogie, de către studenţi la facultăţi de toate specializările; nivel
specific, constând în respectarea principiilor didactice generale în proiectarea şi desfăşurarea activităţilor
didactice la disciplinele de specialitate, nivel asigurat de Didactica specialităţii;
nivel personalizat, nivel la care se construieşte treptat şi se definitivează un mod propriu de lucru; la acest
nivel se ajunge în primii ani de activitate didactică (formarea stilului didactic).
Denumirea, cerinţele şi caracteristicile principiilor didactice tratate de Teoria instruirii se păstrează şi în
Didactica specialităţii. Se evidenţiază aplicarea următoarelor şapte principii (principii analizate de majoritatea
lucrărilor de didactică generală): Principiul accesibilităţii, Principiul sistematizării şi continuităţii
cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, Principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor (Principiul
participării conştiente şi active a elevilor la procesul de învăţământ ), Principiul însuşirii temeinice a
cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional (Principiul
intuiţiei), Principiul legării teoriei de practică, Principiul conexiunii inverse.
Din perspectiva concretizării cerinţelor principiilor didactice, Didactica specialităţii se interesează de
tratarea corespunzătoare a conţinuturilor.
Principiul accesibilităţii denumit şi „Principiul luării în consideraţie a particularităţilor de vârstă şi
individuale” ar putea fi abordat după următoarea structură:
CERINŢE formulate în APLICAŢII la Didactica
Didactica generală specialităţii
Utilizarea integrală a capacităţilor Decizia de alegere a manualului
de învăţare pe fondul alternativ
posibilităţilor pe care le oferă Formularea obiectivelor
categoria respectivă de vârstă; operaţionale
Stabilirea unităţilor de învăţare în
Selectarea, prelucrarea şi Planificarea calendaristică
transmiterea conţinutului să fie (anuală).
făcută în mod adecvat, astfel încât Utilizarea unor metode didactice
toţi elevii să atingă standardele precum: conversaţia euristică,
minime de performanţă; problematizarea, s.a.
Activităţi de muncă independentă
Succesiunea subiectelor să pe grupe de nivel şi, dacă e cazul,
realizeze trecerea de la uşor la individualizate;
greu; nu lipsa efortului, ci dozarea Teme individuale, cu recomandări
acestuia; bibliografice coresp;
Tratarea diferenţiată a elevilor Subiecte la un test de evaluare, pe
grupe de nivel / individuale.

11
Autori: lect.univ.drd. Nadia Florea

14
Analog exemplului de mai sus, pot fi analizate şi realizate la Didactica specialităţii şi celelalte cerinţe ale
principiilor procesului de învăţământ.
Se poate constata că aplicaţiile metodice sugerate nu exclud iniţiativa şi creativitatea didactică, nu
încorsetează actul didactic în norme rigide, ci oferă profesorilor puncte de orientare, absolut necesare către
succesul activităţii profesionale.

Finalităţile procesului de învăţământ corespund finalităţilor educaţiei. Derivarea acestora se face de la


general la particular de-a lungul a două sectoare principale, acţiunile profesorului de orice specialitate fiind
frecvente la nivelul celui de-al doilea:
- finalităţile pedagogice macrostructurale - ideal, scop12 – prin care se asigură legătura cu sistemul de
învăţământ;
- finalităţile pedagogice microstructurale:
obiectivele / competenţele (formulate de Programa şcolară la disciplina de specialitate)
obiectivele operaţionale (formulate de profesor, în Proiectul de lecţie).
Finalităţile procesului de învăţământ, aşa cum se regăsesc ele documentele
şcolare din învăţământul preuniversitar, sunt uşor identificate în tabelul următor:
Documentele Cls. I-IX Cls. X-XII(XII)
şcolare
Programa Obiective-cadru (O.C.) Competenţe generale (C.G.)
şcolară Obiective de referinţă Competenţe specifice (C.S.)
(O.R.)
Proiectul de O.R. sau scopuri ale lecţiei C.S. sau scopuri ale lecţiei
lecţie derivate din O.R. derivate din C.S.
Obiective operaţionale Obiective operaţionale
Se constată că profesorul poate formula scopurile şi obiectivele lecţiei la disciplina de specialitate.
Formularea scopurilor lecţiei
Scopul lecţiei, denumit şi obiectivul fundamental al acesteia, exprimă finalităţi realizabile pe o durată mai
mare13 decât obiectivele operaţionale, întrucât acoperă achiziţii conceptuale ample, competenţe, valori şi
atitudini complexe:
Exemple:
însuşirea noţiunilor privind …….
consolidarea cunoştinţelor privind …
recapitularea cunoştinţelor privind ……
formarea priceperilor şi a deprinderilor vizând ……
formarea atitudinilor faţă de …..
dezvoltarea motivaţiei pentru ….
Coerenţa stabilirii şi a formulării scopurilor trebuie să se regăsească şi în determinarea strategiei şi a
tipului de lecţie14. De pildă, o lecţie de recapitulare nu poate avea ca scopuri dobândirea …, însuşirea ….., ci
reactualizarea…., sistematizarea….dar şi dezvoltarea operaţiilor gândirii (scop ce poate fi formulat şi pentru o
lecţie de dobândire de noi cunoştinţe).
Se recomandă ca în formularea scopurilor unei lecţii, profesorul să stabilească cel puţin două categorii de
scopuri: unul de tip informativ (formulare ce corelează cu tipul de lecţie, O.R./C.S.) şi unul de tip formativ
(capacităţi, valori, atitudini15 ).
Taxonomia şi operaţionalizarea obiectivelor lecţiei
Nevoia de claritate şi de rigoare în pregătirea, în derularea şi în evaluarea rezultatelor şi a procesului de
învăţământ a impus raportarea la tipurile de achiziţii ce se doresc a fi obţinute.
Clasificarea obiectivelor procesului de învăţământ îndeplineşte condiţiile unei taxonomii16: organizarea
ierarhică, funcţii explicative pentru toate fenomenele semnificative de la fiecare nivel (Dan Potolea, 1988,
pag.146). Cunoaşterea taxonomiei obiectivelor procesului de învăţământ este importantă pentru activitatea
profesorului, întrucât permite: stabilirea domeniului comportamental (cognitiv, afectiv, psihomotor) în care se
circumscriu principalele structuri psihice formate şi dezvoltate prin procesul de învăţământ; alegerea acelor
clase de obiective care corespund cel mai bine particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor săi.
Taxonomia domeniului cognitiv, cunoscută şi ca taxonomia lui B.S. Bloom, cuprinde şase clase de
obiective: cunoaştere, înţelegere, aplicare, analiza, sinteza, evaluare. Ele sunt ierarhizate după gradul de
complexitate în asimilarea cunoştinţelor şi în formarea–dezvoltarea capacităţilor intelectuale.

12
Idealul şi scopurile educaţiei sunt precizate în Legea învăţământului, 1995, art.3 şi, respectiv, art.4
13
Din acest motiv, scopurile sunt aceleaşi pentru lecţiile dintr-un sistem de lecţii (capitol, disciplină) şi se corelează sau se
pot identifica cu finalităţile supraordonate (O.R. /C.S.) din Programa şcolară.
14
Tipul lecţiei este determinat, în primul rând, de sarcina didactică de bază : dobândire, recapitulare, formarea de priceperi
şi deprinderi, evaluare.
15
Programa şcolară a fiecărei arii curriculare are un set de Valori şi atitudini care sunt urmărite de-a lungul mai multor ani
de studiu, pe un ciclu curricular
16
Etimologic, gr. taxis – clasificare; nomos – regulă, lege
15
Nivelul Acţiunea de exprimare a
(clasa de Semnificaţie comportamentului observabil
obiective) (exemple)
1. Memorare, recunoaştere, Să definească, să
Obiective de reproducere de date, distingă, să recunoască, să
cunoaştere concepte, metode, legi identifice, să enumere
(achiziţie)
2. Transpunerea, Să formuleze o definiţie
Obiective de interpretarea şi personală, să explice, să
înţelegere extrapolarea informaţiei argumenteze, să exemplifice
3. Aplicarea conceptelor şi Să aplice, să transfere,
Obiective de a regulilor asimilate la să utilizeze, să rezolve, să
aplicare alte probleme concrete corecteze, să organizeze
4. Analiza elementelor, Să analizeze, să
Obiective de analiza de relaţii tip clasifice, să găsească
analiză cauză-efect, analiza (elementele structurale
principiilor şi a structurii date/cunoscute), să distingă,
de organizare să diferenţieze, să compare, să
ordoneze
5. Elaborarea unei lucrări Să compună, să
Obiective de personale, propunerea propună, să formuleze, să
sinteză unui proiect modifice, să relateze, să
(creaţie) povestească
6. Aprecieri, măsurări pe Să evalueze, să
Obiective de baza unor criterii interne formuleze opinii, judecăţi de
evaluare şi/sau externe valoare; să explice, să decidă
Semnificaţia fiecărei clase şi verbele de acţiune utilizate în exprimarea comportamentelor observabile
corespunzătoare pot fi utilizate în construcţia strategiei didactice: stabilirea unei structuri coerente a sarcinilor
didactice principale, succesiunea lor, metodele şi mijloacele de învăţământ necesare, formele de organizare cele
mai adecvate.
Clasele de obiective din domeniul afectiv-atitudinal se succed în funcţie de gradul de interiorizare a
valorilor ce conduc la formarea de sentimente, convingeri, atitudini: receptare, reacţie (răspuns), valorizare,
organizare, caracterizare.
Întrucât finalităţile vizate de obiectivele afectiv-atitudinale se bazează pe procese psihice interne şi se
formează în timp, ele se supun cu greu tehnicii de operaţionalizare şi, de cele mai multe ori, le regăsim în
categoria de scopuri ale lecţiei.
La nivelul domeniul psihomotor, clasele de obiective sunt ordonate după gradul de stăpânire a unei
deprinderi necesare pentru a îndeplini o activitate motorie: percepţia (imitarea), dispoziţia (stare de pregătire),
reacţie dirijată, automatism, reacţie complexă.
Obiectivele din orice domeniu şi clasă comportamentală se supun tehnicii de operaţionalizare.
Obiectivul operaţional este obiectivul formulat printr-un singur comportament observabil şi măsurabil, în
cel puţin o sarcină de activitate concretă, sarcină prin care acesta este testat pe parcursul şi/sau la sfârşitul
lecţiei; este un rezultat dorit, la care trebuie să ajungă elevul până la sfârşitul lecţiei, precizând “ce va şti să
facă” sau ce va trebui „să ştie să facă cu ceea ce ştie”.
Operaţionalizarea obiectivelor se realizează prin aplicarea unei proceduri de operaţionalizare, respectiv
prin parcurgerea succesivă a indicaţiilor acesteia.
Operaţionalizarea obiectivelor poate fi făcută după următoarele patru condiţii:
comportamentul (descris în termeni de acţiune observabilă);
performanţa (elementul de conţinut asimilat: cunoştinţe, competenţe; atitudini, valori; operaţii manuale şi
conduite motrice);
restricţiile comportamentului (condiţiile în care se va produce învăţarea şi elevul va proba formarea
comportamentului dorit);
restricţiile performanţei (performanţa minimă admisă - p.m.a.; criteriile după care se va aprecia reuşita).
Tipurile principale de criterii utilizate în formularea corectă a obiectivelor operaţionale sunt: criteriul
calitativ, criteriu prin raportare la un model, criteriul temporal, criteriul cantitativ (exprimat numeric sau
procentual).
În cazul în care criteriul de performanţă nu este stabilit, se subînţelege că acesta este de 100%
Obiectivele operaţionale trebuie formulate astfel încât să permită analiza de sarcină17 şi formularea itemilor
pentru testele de evaluare.

17
a doua tehnică de specificare a obiectivelor
16
Obiectivele trebuie a fi comunicate elevilor într-o formă accesibilă, în cadrul procesului de învăţământ, în etapa
lecţiei numită chiar Enunţarea temei şi a unor obiective.
Numărul obiectivelor operaţionale nu este standardizat; sunt stabilite de profesor, conform demersului său
personalizat în structurarea şi prelucrarea conţinutului la o clasă de elevi.
Conţinutul procesului de predare-învăţare
A determina conţinutul învăţământului la un obiect de învăţământ, înseamnă a cerceta ce anume din
cunoaşterea ştiinţifică de specialitate se propune spre învăţare pe diferite trepte de şcolarizare. Din punct de
vedere didactic, documentele şcolare care reglementează acest aspect sunt, în principal, următoarele: planul de
învăţământ, programele şcolare şi manualele alternative18.
Conţinutul procesului didactic include însă şi alte suporturi curriculare („curriculum-suport”): ghiduri
metodologice, softuri educaţionale, alte materiale auxiliare cu rol de documentare a profesorilor şi a elevilor:
culegeri, crestomaţii, tipuri de fişe etc.
Pentru profesori, documentele curriculare pe baza cărora îşi desfăşoară activitatea şi pe care el însuşi le
elaborează sunt: planificarea calendaristică anuală, proiectele pe unităţi de învăţare, proiectele şi/sau schiţele
de proiecte de lecţie.
Pentru elevi, în completarea manualelor se cer elaborate şi diversificate culegeri de texte literare,
filosofice, culegeri de exerciţii şi probleme, soft didactic, atlase, crestomaţii, fişe de activitate independentă,
diferite modele etc.
În toate acestea se pot identifica principalele elemente prin care definim astăzi conţinutul procesului de
învăţământ: cunoştinţele, capacităţile şi atitudinile. Toate acestea sunt integrate în sistemul Curriculum-lui
Naţional şi sunt urmărite a fi dobândite la obiectul de specialitate într-o lecţie, într-o unitate de învăţare, într-un
an şcolar, într-un ciclu curricular, pe parcursul şcolarităţii.
Curriculum Naţional reprezintă ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare oferite de
şcoală într-un sistem de învăţământ naţional. Prin Curriculum Naţional se desemnează, în mod convenţional,
totalitatea programelor şcolare.
Noul Curriculum Naţional are un grad ridicat de flexibilitate, oferind posibilitatea unor trasee curriculare
diferenţiate şi personalizate. Această flexibilitate se concretizează, în principal, în raportul dintre „Curriculum
nucleu” sau obligatoriu (65-70%), denumit la nivelul planului de învăţământ şi „trunchi comun” şi cel „la
decizia şcolii” (35-30%) - prescurtat CDS.
Planul-cadru stabileşte numărul de ore (minim şi maxim) acordat celor două structuri pe ani şcolari, arii
curiiculare şi discipline.
Exemplu extras din Planul-cadru de învăţământ pentru liceul teoretic, specializarea matematică –
informatică, la aria curriculară Om şi societate, clasa a IX-a:
Discipline Trunchi comun CDS
Istorie 1
Geografie 1 +2
Ştiinţe socio-umane 1
Religie/Istoria religiilor
Total 5
Din secvenţa planului cadru de mai sus, se poate remarca: numărul de ore acordat trunchiului comun este
stabilit pe discipline; numărul de ore acordat CDS este la nivelul ariei curriculare.
În demersul de construire a propriului proiect curricular, decizia de repartizare a acestor ore îi revine şcolii.
Prin CDS, şcoala are trei posibilităţi de repartizare a acestor ore, din care profesorii trebuie să aleagă una sau
mai multe variante, în funcţie de cerinţele elevilor, dar şi în funcţie de propriile preferinţe faţă de anumite
conţinuturi de specialitate.
Curriculum nucleu aprofundat19 – şcoala aprofundează materia inclusă în trunchiul comun, completând
segmentul de 30 % prin diversificarea activităţilor de învăţare la numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară.
Acest tip de curriculum nu presupune alte conţinuturi şi finalităţi.
Curriculum extins – presupune extinderea Curriculum-nucleu prin finalităţi şi conţinuturi noi, până la
numărul maxim prevăzut în plaja orară a unei discipline. Propunerilor din programa şcolară marcate cu asterisc
devin obligatorii.
Curriculum ca disciplină nouă – opţionalul. Acesta nu este prevăzut în trunchiul comun şi, ca atare,
presupune elaborarea de conţinuturi şi finalităţi noi, diferite. Se optează pentru activităţi care urmăresc
extinderea curriculum-lui nucleu prin noi conţinuturi organizate tematic, interdisciplinar, cu relevanţă pentru
specializare sau pentru zona geografică respectivă.
CDS se realizează prin următoarele tipuri de opţionale: opţionalul de aprofundare, opţionalul de
extindere, opţionalul preluat din trunchiul comun al altor discipline, opţionalul ca disciplină nouă, opţionalul
integrat.
Orientarea către propunerea de noi conţinuturi şi finalităţi dezvoltă profesorului de azi competenţe de
abilitate şi de abilitare curriculară (abilitare cu sens de autorizare).

18
Planul de învăţământ, programa şi manualul sunt analizate în unităţile de învăţare anterioare. Analiza conţinutului pe
discipline de specialitate impune trasee particulare, ceea ce depăşeşte tema sintezei de faţă.
19
Conform Ordinului ministrului nr. 3638/11 aprilie 2001, aprofundarea se aplică numai în cazuri de recuperare
17
O parte integrantă a strategiei de abilitare curriculară o constituie elaborarea şi difuzarea de ghiduri
metodologice, strategii de formare şi de autoformare, teme pentru ariile curriculare şi sugestii metodologice de
realizare, repere privind activitatea educativă etc.

Mijloacele de învăţământ. Recomandări


Mijloacele de învăţământ constituie, alături de timpul de instruire, resursele materiale ale procesului de
învăţământ. Ele reunesc ansamblul tuturor materialelor, instrumentelor şi aparatelor care facilitează
desfăşurarea activităţilor de predare-învăţare-evaluare, pe linia atingerii obiectivelor lecţiei.
Ca materiale auxiliare activităţilor de predare-învăţare-evaluare, ele sunt investite cu un anumit potenţial,
potenţial pe care profesorul trebuie să-l valorifice, sub cât mai multe aspecte 20 (Gheorghiu, A., Popovici, M.M.,
1983, 110).
În vederea atingerii obiectivelor stabilite, selectarea mijloacelor de învăţământ este făcută de către
profesor în raport de potenţialul de care dispun mijloacele avute la dispoziţie 21, dar şi în raport de funcţiile
didactice pe care mijloacele tehnice de instruire le pot îndeplini: funcţia de instruire, funcţia de motivare a
învăţării şi de orientare a intereselor profesionale ale elevilor, funcţia demonstrativă, funcţia formativă şi
estetică, funcţia de şcolarizare substitutivă sau de realizare a învăţământului la/de la distanţă, funcţia de
evaluare a randamentului elevilor (M. Ionescu, V. Chiş, 2001, 170).
Există numeroase clasificări ale mijloacelor de învăţământ, clasificări ce pornesc de la un anumit criteriu
de derivare. Astfel, după funcţiile pedagogice şi potenţialul de influenţare, sunt:
mijloace informativ-demonstrative (naturale, tridimensionale, bidimensionale, reprezentări simbolice);
mijloace de exersare şi de formare a deprinderilor şi a abilităţilor practice;
mijloace de raţionalizare a timpului în orele de curs;
mijloace de evaluare.
Clasificarea mijloacelor de învăţământ după suportul material de prezentare (vizual, sonor, audiovizual,
alte tipuri) dovedeşte acelaşi fapt: posibilitatea integrării mijloacelor de învăţământ în situaţii educaţionale
diverse.
După rolul funcţional, clasificarea resurselor materiale este următoarea:
- mijloace de învăţământ propriu-zise, numite şi material didactic: obiecte naturale; obiecte substitutive,
funcţionale şi acţionale (machete, mulaje, etc); suporturi figurative şi grafice (planşe, hărţi, etc.), mijloace
simbolico-raţionale (tabele, scheme, grafice ş.a.), mijloace pe suporturi audio sau audio-video (benzi audio,
diapozitive, filme, CD-R, folii transparente, dischete, programe pe calculator).
- Echipamente care facilitează transmiterea mesajului didactic reprezentate de toate echipamentele tehnice
(instrumente, calculatoare, retroproiector, videoproiector ş.a).
- Alte materiale auxiliare care sprijină, indirect, procesul instructiv-educativ: şcoala, mobilierul şcolar, creta,
tabla ş.a.22
Oricare ar fi clasificarea abordată, este recomandabil ca, la începutul fiecărui an şcolar, odată cu
întocmirea Planificării calendaristice anuale, profesorul să facă un inventar al mijloacelor didactice disponibile
şi al celor de confecţionat sau de obţinut, de achiziţionat.
Metodele şi procedeele de predare-învăţare
Abordarea temelor din această unitate de învăţare se bazează pe utilizarea următoarelor „noţiuni ancoră”
ale Didacticii generale: metodă, procedeu, metodologie didactică, tehnologie, mijloace de
învăţământ, strategie didactică, stil didactic.
Didactica modernă apreciază că în „Şcoala românească la începutul mileniului III” metodele de
învăţământ tind să devină metode de investigaţie, de cunoaştere ştiinţifică a lumii: „metoda de învăţământ este
înţeleasă ca un anumit mod de a proceda, care tinde să plaseze elevul într-o situaţie de învăţare, mai mult sau
mai puţin dirijată, care să se apropie până la identificare cu una de cercetare ştiinţifică, de urmărire şi
descoperire a adevărului şi de legare a lui de aspectele practice ale vieţii ”(M. Ionescu, V. Chiş, 2001, pag.
126).
Clasificarea metodelor didactice
Metodele prezentate sunt extrase din următoarea clasificare 23:
Metode de comunicare
A.1. Metode de comunicare orală
A.1.1. Metode expozitive: explicaţia, prelegerea, expunerea sau prelegerea cu oponent;
A.1.2. Metode interogative (conversative sau dialogate): conversaţia
A.1.3. Metoda discuţiilor şi dezbaterilor
A.1.4. Metoda problematizării
20
Comunicare directă; activizarea participării elevilor; formarea de priceperi, deprinderi, capacităţi şi atitudini;
raţionalizarea eforturilor (potenţial ergonomic)
21
Mijloace concepute şi realizate de profesor şi de elevi înainte de derularea procesului de învăţământ; mijloace preluate şi
adaptate.
22
În Proiectul de lecţie, la rubrica „Resurse materiale”, consemnarea materialelor din această categorie nu este necesară,
întrucât sunt subînţelese
23
I. Cerghit, Metode de învăţământ, EDP, Bucureşti, 1980/1997, Metodologia didactică, în „Prelegeri pedagogice”, Ed.
Polirom, Iaşi, 2001
18
A.2. Metode de comunicare bazate pe limbajul intern
A.3. Metode de comunicare scrisă. Tehnica lecturii, analiza textului
Metode de explorare a realităţii
B.1. Metode de explorare nemijlocită (directă) a realităţii: observaţia, experimentul
B.2. Metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii: demonstraţia, metode de modelare
Metode bazate pe acţiune
C.1. Metode bazate pe acţiunea reală (autentică): exerciţiul, metoda studiului de caz, proiectul sau
tema de cercetare-acţiune, metoda lucrărilor practice
C.2. Metode de simulare: metoda jocurilor (învăţarea prin joc), învăţarea pe simulatoare
Metode de raţionalizare a învăţării şi predării: metoda activităţii cu fişele, instruirea asistată de calculator

Metodele didactice din clasificarea de mai sus sunt recomandate pentru fiecare disciplină, în Programa
şcolare aferentă, la rubrica Sugestii metodologice.
De asemenea, în demersul analitic la câteva metode, reprezentative pentru grupa din care fac parte 24, se
va avea în vedere modul în care fiecare metodă didactică îşi îndeplineşte principalele sale funcţii:
funcţia cognitivă, funcţie prin care metoda didactică îndeplineşte un dublu rol: informativ (de
comunicare/transmitere a cunoştinţelor) şi formativ (de formare-dezvoltare a aptitudinilor, atitudinilor şi a
capacităţilor intelectuale);
funcţia normativă: algoritmul desfăşurării ei, etapele pe care le presupune şi normele, regulile pe care le
impune. Respectarea acestora ordonează activitatea profesorului şi a elevilor şi constituie condiţia necesară
asigurării succesului didactic.

Metode de comunicare scrisă. Tehnica lecturii, analiza textului


Metodele lecturii (livrescului) sunt metode bazate pe citirea textului. Prezenţa mass-mediei în viaţa
cotidiană a diminuat interesul pentru lectură. Cercetări sociologice arată ca fiind un fenomen îngrijorător
pierderea interesului pentru lectură. Totuşi, cu toate acestea, azi se citeşte mai mult, incluzând informaţiile citite
pe cale virtuală. Astăzi este pusă în evidenţă tehnica citirii rapide (lectura rapidă). Această metodă are câteva
avantaje. Este o citire de esenţă, nu obligă parcurgerea textului cuvânt cu cuvânt, ci presupune un antrenament
al identificării esenţialului. Este o tehnică ce merită a fi perfecţionată, întrucât citirea în gând cu centrarea pe
esenţial asigură şi menţinerea datelor achiziţionate pe termen lung.

Munca cu manualul se bazează pe câteva deprinderi esenţiale: analiza textului, înţelegerea sensului,
găsirea problemelor-cheie, stabilirea relaţiilor, punerea de probleme, asocierea ideilor, notarea datelor esenţiale,
a comentariilor proprii, efectuarea de lucrări. Analiza textului este un procedeu didactic solicitat de actualele
manuale care dau bibliografie, inserează fragmente-citat, atât pe parcursul lecţiilor, cât şi spre finalul acestora,
cu menţiunea „Text de comentat”.
Metoda modelării (model devices) presupune raţionamentul analogic în realizarea caracteristicilor
esenţiale ale unei realităţi, prin reproducerea într-o formă simplificată sau aproximativă a sa. Modelul nu este
un mijloc intuitiv, ci o construcţie artificială a unui sistem complex (obiect, fenomen, proces, o situaţie, o
problemă, o stare de fapt etc). Este o formă simplificată întrucât descrie şi reproduce numai acele însuşiri
esenţiale, absolut indispensabile pentru a explica sau demonstra o situaţie reală sau o structură conceptuală.
Modelul conceptual (economic, geografic, istoric, gramatical, litarar etc) este o reprezentare a unui obiect,
proces, în diferite forme, cu scopul determinării a noi proprietăţi care, altfel, nu ar fi putut fi evidenţiate.
Metoda activităţii cu fişele este considerată drept prima formă de organizare programată a
învăţării. Utilizarea fişelor individualizează învăţarea, întrucât subiectele formulate pe diferite tipuri
de fişe au destinaţie precisă. Fişele de cunoştinţe (noţiuni) sunt fişele ce conţin definiţii ale noţiunilor
importante; fişe-citat cu extrase din dicţionare, lecturi suplimentare, etc; fişe cu algoritmi de calcul,
etape de lucru; fişe cu formule. Aceste fişe, dacă sunt realizate de elevii înşişi, pot deveni fişe de
autoinstruire. Fişele de exerciţii pot avea un grad progresiv de dificultate, prin care se urmăreşte
consolidarea şi aplicarea noţiunilor, a formulelor, a simbolurilor asimilate. Fişe de control sunt fişele
utilizate în lecţiile de evaluare, cu subiecte asemănătoare fişelor de exerciţii. Fişele de recuperare, după
cum arată şi numele, sunt destinate corectării şi sunt utilizate pentru elevii care au înregistrat eşecuri la fişele de
control. Fişe de dezvoltare sunt destinate elevilor care nu avut greşeli majore la fişele de control (au atins
performanţa minimă acceptabilă).

Metodele şi tehnicile de evaluare


În cadrul disciplinelor de orice specialitate, procesul de învăţământ presupune interacţiunea funcţională,
multiformă şi interdependentă a celor trei activităţi didactice de bază: predarea -învăţarea - evaluarea. Fiecare
din acestea incumbă seturi de acţiuni şi operaţii specifice; ansamblul lor configurează unitatea procesului
didactic organizat pentru fiecare disciplină şcolară.
Analiza metodelor de evaluare presupune revizuirea metodelor considerate tradiţionale şi
combinarea lor cu metodele alternative ale evaluării. Metodele tradiţionale de evaluare sunt:
24
Munca cu manualul, Modelarea, Metoda activităţii cu fişele
19
verificările orale, verificările scrise, probele de evaluare. Metode alternative de evaluare sunt
considerate următoarele: observarea sistematică a elevilor, investigaţia, proiectul, portofoliul,
autoevaluarea.
Verificările orale prilejuiesc cunoaşterea directă, relevă capacitatea elevului de a se exprima, de a expune
un subiect. Spre deosebire de alte probe, prin verificările orale există posibilitatea de a dirija elaborarea
răspunsurilor, prin întrebări auxiliare, suplimentare. Ca limite ale acestei metode, se pot enumera: operează un
sondaj în rândul elevilor; mare consumatoare de timp; obiectivitatea evaluării este influenţată de anumite
circumstanţe: gradul diferit de dificultate al întrebărilor de la un elev la altul; variaţii intra şi interindividuale
(variaţia stării afective a examinatorului, respectiv competenţe de examinator diferite la educatori diferiţi).
Verificările scrise pot fi de trei tipuri: de control curent (extemporale): cu 1-2 întrebări, timp de 15-20
minute; trebuie să solicite şi capacităţi de aplicare, nu numai de reproducere; la sfârşitul unui capitol (evaluare
continuă): lecţii speciale de verificare, pot dura toată ora, au caracter cuprinzător; semestriale, cu caracter de
bilanţ, pregătite prin lecţii de recapitulare şi sinteză. Alte moduri sunt „lucrările scurte, de tip obiectiv”
(întrebare-răspuns)– elevii răspund scurt, obiectiv, succesiv. Avantajele acestei metode de evaluare sunt cel
puţin trei: permit verificarea unui număr mare de elevi, oferă posibilitatea lucrului în ritm propriu; anonimatul
lor asigură obiectivitatea (aprecierea nu este influenţată de părerea pe care profesorul şi-a format-o despre elev
– efectul halo sau efectul pygmalion). Ca limite ale metodei de evaluare prin lucrări scrise, se pot enumera: nu
permit ca unele erori să fie lămurite şi corectate pe loc; nu e posibilă orientarea elevilor către răspunsul corect;
sporeşte rolul întâmplării în evaluarea rezultatelor, mai ales atunci când conţinutul lor nu acoperă decât o mică
parte din materia ce este verificată; aceleaşi subiecte pot determina „colaborări” între colegii de bancă.
Proba practică / probele practice verifică modul în care elevul execută o lucrare sau atinge un anumit
nivel de performanţă. Există situaţii în care verificarea cu ajutorul acestor probe oferă informaţii referitoare la
gradul de însuşire a conţinutului conceptual Exemplu: modalitatea de utilizare a scalelor pentru întocmirea unui
chestionar la disciplina de specialitate.
Observarea sistematică a elevilor: poate fi făcută pentru a evalua performanţele elevilor, dar, mai ales,
pentru a evalua comportamente afectiv-atitudinale. Caracteristicile ce pot fi evaluate sunt: concepte şi
capacităţi (organizarea şi interpretarea datelor, selectarea şi organizarea corespunzătoare a instrumentelor de
lucru, descrierea şi generalizarea unor procedee, tehnici, relaţii; utilizarea materialelor auxiliare pentru a
demonstra ceva; identificarea relaţiilor; utilizarea calculatorului); atitudinea elevilor faţă de sarcina dată:
(concentrarea asupra sarcinii de rezolvat, implicarea activă în rezolvarea sarcinii, punerea unor întrebări
pertinente profesorului, completarea / îndeplinirea sarcinii, revizuirea metodelor utilizate şi a rezultatelor);
comunicarea (discutarea sarcinii cu profesorul în vederea înţelegerii acesteia).
Investigaţia reprezintă o situaţie complicată: nu are o singură rezolvare sau nu presupune o rezolvare
simplă. Deşi sarcina poate fi scurtă, timpul de lucru se poate prelungi până la sfârşitul orei, pentru că
investigaţia începe, se desfăşoară şi se termină în clasă. Investigaţia poate fi făcută individual sau în cadrul unui
grup de elevi. În ambele forme de organizare, pot fi stabilite obiective care urmăresc: înţelegerea şi clarificarea
sarcinilor; aflarea procedeelor pentru găsirea de informaţii; colectarea şi organizarea datelor sau informaţiilor
necesare; formularea şi testarea ipotezelor de lucru; schimbarea planului de lucru sau colectarea altor date;
scrierea unui scurt raport privind rezultatele investigaţiei. Prin utilizarea investigaţiei ca metodă de evaluare, pot
fi urmărite şi câteva caracteristici personale ale elevilor: creativitatea, iniţiativa în cadrul grupului, participarea
în cadrul grupului (cooperare, tendinţa de preluare a conducerii), perseverenţa, flexibilitate şi deschidere către
idei noi, dorinţa de generalizare, ş.a.
Proiectul se bazează pe o activitate mai amplă decât investigaţia. În urma alegerii titlului de către profesor
sau/şi de elevi, proiectul începe în clasă, prin definirea şi înţelegerea sarcinii (eventual şi prin începerea
rezolvării acesteia), se continua acasă pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni (timp în care elevul are
permanente consultări cu profesorul) şi se încheie tot în clasă, prin prezentarea în faţa colegilor a unui raport
asupra rezultatelor obţinute şi, dacă este cazul, a produsului realizat. Proiectul poate fi individual sau de grup.
Capacităţile / competentele care se evaluează la nivelul proiectului sunt identificate prin: metodele de
lucru, utilizarea bibliografiei şi a altor resurse informaţionale; utilizarea materialelor si a echipamentului;
corectitudinea / acurateţea tehnicii de lucru; generalizarea problemei; organizarea ideilor si materialelor într-un
raport; calitatea prezentării; acurateţea schemelor, a desenelor etc.
Portofoliul reprezintă o colecţie exhaustivă de informaţii despre progresul şcolar al unui elev, obţinut
printr-o varietate de lucrări pe care elevul le-a realizat într-un anumit interval de timp (semestru, an şcolar).
Componentele unui portofoliu, componente ce pot fi adaptate la finalităţile oricărei disciplinei şcolare, sunt
următoarele:
rezultatele la probele scrise (teste, probe pentru acasă);
rezultatele activităţilor practice, proiectelor, investigaţiilor, cercetărilor efectuate;
referate, eseuri, articole publicate, lucrări prezentate la sesiuni ştiinţifice sau la cercul de specialitate;
rezultate ale activităţii de informare şi documentare independentă;
fişa individuală de observare-evaluare a elevului;
fişa de autoevaluare;
chestionare de atitudini;
alte rezultate relevante ale activităţii elevului. (I.Neacşu, A.Stoica, 1996).

20
Autoevaluarea se bazează pe întrebări pe care elevii şi le pun sau sunt conduşi să şi le pună: „Există un alt
mod (metoda) de a rezolva această sarcină?”, „Ce produs care mă reprezintă cel mai bine pentru a-l pune în
portofoliu?”. În formarea capacităţilor autoevaluative la elevi, sunt necesare câteva condiţii:prezentarea
obiectivelor pe care elevii trebuie să le atingă; încurajarea elevilor în a-şi pune întrebări de tipul celor de mai
sus şi a da răspunsul în scris; încurajarea elevilor în cadrul grupului; completarea la sfârşitul unei sarcini
importante a unor propoziţii de genul: „Am descoperit că …”, „În realizarea acestei sarcini am întâmpinat
următoarele dificultăţi:…” etc.
Date fiind avantajele şi dezavantajele fiecărei forme de evaluare, experienţa demonstrează utilitatea
îmbinării lor. Un singur instrument de evaluare nu poate măsura totul. De aceea, este necesar ca proiectarea
acţiunilor evaluative să aibă în vedere majoritatea instrumentelor de evaluare ce pot fi utilizate.
Cerinţe comune tuturor formelor de evaluare:
raportarea echilibrată la toate tipurile de finalităţi: obiective/competenţe, valori şi atitudini;
frecvenţa şi ritmicitatea notării;
alegerea metodei şi a procedeelor adecvate materiei, în concordanţă cu tipurile de rezultate măsurate;
îmbinarea mai multor metode şi tehnici în vederea verificării unui anumit tip de rezultat;
evitarea erorilor de apreciere a rezultatelor;
antrenarea mai multor corectori, inclusiv elevii, prin: autoevaluare, corectare reciprocă sau evaluare
externă.
Date fiind avantajele şi dezavantajele fiecărei forme de examinare, experienţa demonstrează utilitatea
îmbinării lor, precum şi necesitatea îndeplinirii a cât mai multe din condiţiile de mai sus.
Pentru ca evaluarea realizată pe întreg parcursul anului (iniţială, formativă şi sumativă) să acopere toate
obiectivele/competenţele din Programa şcolară de la disciplina de specialitate, se recomandă întocmirea unei
Matrici de evaluare centrată pe finalităţile corespunzătoare acesteia (capacităţi sau competenţe, valori şi
atitudini).
Pornind de la matricea dată mai jos, se pot construi instrumentele corespunzătoare pentru testarea
atingerii obiectivelor de referinţă/ competenţelor specifice prevăzute de Programa şcolară la disciplina de
specialitate.

Clasa ……………. Disciplina …………….


Unitate de învăţare …………

Observarea
Finali- Metode şi Instrumente de evaluare
sistematica a
tăţile Proba Proba Proba Tema Tema …
Progra scrisă orală practică de de …
elevilor

-mei (proiect) lucru acasă


şcolare în
*25 clasă
……

In mod similar, pentru disciplinele la care însuşirea/cunoaşterea unor elemente de conţinut este esenţială,
se pot construi matrice de evaluare pe conţinuturi şi domenii de conţinut.

Formele de organizare (la nivelul activităţii elevilor şi la nivelul procesului de învăţământ) şi relaţiile
psihosociale implicate
Principalele moduri de organizare a activităţii elevilor sunt: frontal (cu toţi elevii aflaţi într-o formă de
organizare a procesului de învăţământ); pe grupe de elevi, individual.
Organizarea procesului de învăţământ şi, implicit, construirea strategiei didactice, poate pleca de la orice
combinaţie a următoarelor patru structuri (Gheorghiu, A., Popovici, M.M., 1983, 102):

25
* O.R. (Obiective de referinţă, până la clas a IX-a, inclusiv), C.S. (competenţe specifice, de la clasa a X-a), valori şi
atitudini

21
Reparti- Participare Dirijarea activităţii Desfăşurarea
zarea la elevilor activităţii
sarci efect didactice26
nilor uare
a
sarci
nilor
1.Neridijată Lecţie (în scoală)
(independentă)
Activitatea în
Colectiv 2. Semidirijare cabinetul de
Sarcini
frontale specialitate, laborator

3.Dirijată: Activităţi practice


a.dirijată prin (lucrări)
profesor
Activităţi de evaluare
Pe grupe
Vizita / excursia
b.dirijată prin
didactică
echipe de profesori
Consultaţii, meditaţii
Sarcini cercul de elevi, studiul
diferenţiate în biblioteci
c.dirijată prin
Individual programe de Elaborarea de
instruire (resurse proiecte, modele
materiale)
Tema pentru acasă

Prin forma de organizare a procesului de învăţământ înţelegem orice cadru de desfăşurare în şcoală sau în
afara şcolii în care sunt stabilite legături între elementele sale structurale. Acestea sunt : lecţia care rămâne
principala formă de realizare a procesului instructiv-educativ, sub toate tipurile sale; meditaţiile şi consultaţiile;
lucrările practice şi de laborator; cercuri pe diferite teme; cercuri pe obiecte de învăţământ; concursuri şi
olimpiade şcolare; sesiuni ştiinţifice de referate şi comunicări ale elevilor, excursia şi vizita de documentare;
tabere /ateliere de creaţie, s.a.
Oricare ar fi forma de organizare a procesului de învăţământ, activitatea elevilor poate fi dirijată,
semidirijată sau nedirijată, independentă.
Lecţia este unitatea pedagogică ce respectă 3 criterii de organizare: logic (sistem de cunoştinţe structurat),
psihologic (respectarea criteriilor cerute de particularităţile de învăţare, motivaţie, interese); didactic (utilizarea
ansamblului de metode şi procedee adecvate obiectivelor).
Activitatea pe grupe mici de elevi este o forma de organizare a procesului de instruire în care elevii dintr-o
clasă sunt împărţiţii pe colective, având de rezolvat o sarcină comună în aşa fel încât comportamentul fiecărui
elev este motivat atât de activitatea comună, cât şi de relaţiile individuale ale celorlalţi membrii ai colectivului.
Învăţarea în această formă reprezintă un cadru suficient de larg pentru aplicarea mai multor procese de
instruire, favorizând totodată organizarea şi realizarea unui proces de interacţiune socială între grupe.
Organizarea pe grupe mici de elevi este cel mai bine reprezentată de cercurile de elevi organizate în
sistemul educativ şcolar şi extraşcolar. Activitatea individuală se îmbină cu cea colectivă pentru rezolvarea
unor sarcini ce dezvoltă: spiritul de iniţiativă, formarea deprinderilor de activitate independentă, capacităţile
de organizare, spiritul de disciplină, capacităţile de subordonare, de coordonare, de conducere şi de
autoconducere (mai ales la clasele mari). De asemenea, activităţile în cercuri stimulează şi dezvoltă aptitudinile
creatoare, lărgesc orizontul de cunoaştere, îndreaptă elevii dotaţi către performanţe superioare.
Activitatea în cercurile de elevi contribuie nu numai la valorificarea utilă şi plăcută a timpului liber, ci şi
la orientarea şcolară şi la preorientarea profesională.
Cercurile de elevi pot fi organizate pe discipline şcolare (fizică, biologie, limba engleză, artă plastică etc)
sau pe alte domenii de interes: etnografie şi folclor, biblioteconomie, automobilism, stenodactilografie, înot,
astronomie, racheto-modelism, fotografie s.a.
Metodologia organizării şi conducerii unui cerc de elevi presupune, pentru profesor, alte activităţi decât
cele specifice lecţiei:
înscrierea şi selecţia elevilor;
stabilirea structurii organizatorice;
26
Forme de organizare a procesului de învăţământ
22
stabilirea formelor de activitate internă (şedinţe de lucru);
programarea formelor de activitate externă (tabere de profil, corespondenţe, excursii, vizite de
documentare etc.);
finalizarea muncii din cadrul cercului (modalităţi de popularizare).
Oricare ar fi forma de manifestare extraşcolară/extracurriculară, în organizarea procesului de învăţământ
trebuie să se ţină seama de următoarele principii metodologice:
angajarea individuală liberă a copiilor şi a tinerilor la diversele activităţi educative extraşcolare;
asigurarea unei mari diversificări a acţiunilor şi a conţinutului lor, cu păstrarea unităţii funcţionale a
acestora, astfel încât să se ofere fiecărui elev cele mai potrivite posibilităţi de a se exprima şi de a-şi îmbogăţi
personalitatea;
îmbinarea activităţilor teoretice cu activităţi practice utile colectivităţii şcolare sau sociale;
coparticiparea şi cooperarea elevilor şi a profesorilor pe tot parcursul activităţii;
asigurarea tuturor elementelor necesare pentru ca elevii să acţioneze, potrivit uneia din dorinţele pe care le
resimt cu intensitate, în condiţii cât mai degajate şi într-un cadru social mai deschis decât mediul şcolar, în care
să-şi poată lărgi orizontul de cunoştinţe şi să-şi verifice capacităţile în confruntarea directă cu realitatea naturală
sau socială pe care o abordează (Şt.Costea, 1971, 47).
Toate formele de organizare a procesului de învăţământ implică: resurse umane, informaţionale,
materiale, procedurale; abordarea variată a conţinuturilor (inter-trans-intra-disciplinar, integrat, modular);
acţiuni evaluative specifice momentelor în care au loc (evaluare iniţială, formativă şi finală).

1. Activităţile didactice fundamentale (predarea–învăţarea-evaluarea) în procesul de învăţământ la


disciplina de specialitate
Activităţile didactice fundamentale desfăşurate în cadrul procesului de învăţământ sunt: predarea,
învăţarea, evaluarea. Analiza separată a acestora are drept scop delimitarea unor acţiuni specifice fiecăreia. În
cadrul procesului de învăţământ, ele interacţionează permanent, sunt co-evolutive şi se află în relaţii de
interdeterminare. De aceea, orice încercare de definire a uneia comportă raportări la celelalte două.
Activitatea de predare este activitate desfăşurată de profesor în cadrul lecţiei cu scopul de a intermemedia
construcţia cunoaşterii individuale a elevilor, deci, activitatea de învăţare. Ea cunoaşte restructurări permanente,
în urma deciziilor luate prin activitatea de evaluare. Predarea cunoaşte multiple atribute sau dimensiuni:
componentă esenţială a procesului de învăţământ; „nucleu dur” al profesiunii didactice; artă, ştiinţă, tehnică,
tehnologie; structură de acţiuni generativă de învăţare; gestiune a învăţării; act de comunicare; ofertă de
experienţe educative; interacţiune comportamentală; instanţă decizională; etc. Din punctul de vedere al
organizării conţinutului, se poate vorbi de predare concentrică, predare liniară, predare pe obiecte de
învăţământ, predare integrată. Din perspectiva modurilor de organizare cerute de practica şcolară se cunosc cel
puţin două forme speciale: predare simultană, predare în echipe de profesori.
Învăţarea cunoaşte, de asemenea, abordări multiple: ca activitate, ca proces, ca produs, ca un ansamblu de
factori. A determina activitatea de învăţare a elevilor prin predare înseamnă a determina convertirea informării
în formare. Abordând învăţarea şi cunoaşterea dincolo de concepte, specialiştii atrag atenţia asupra unei sarcini
urgente pentru educatori: înţelegerea a cel puţin două perspective, relativ convergente, în obţinerea de efecte
pozitive în activitatea didactică: învăţarea prin cunoaşterea produs (transmiterea culturii: conţinuturile supuse
asimilării sunt scopuri, obiective ale învăţării, nu schimbarea, transformarea în planul formării intelectuale),
perspectivă ce se corelează cu dimensiunea informativă a procesului de învăţământ; învăţarea prin
cunoaşterea-proces (dominarea activităţii mentale personale, gândire reflexivă 27), perspectivă ce se corelează cu
dimensiunea formativă a procesului de învăţământ. Sensul general psihopedagogic al învăţării este, deci, acela
de activitate pentru însuşirea de cunoştinţe (a) şi dobândirea de deprinderi (b) în toate sectoarele vieţii psihice:
cunoaştere, afectivitate, voinţă. Din sintagmele utilizate în limbajul de specialitate se pot enumera: învăţare
prin descoperire, învăţare prin problematizare, învăţare senzorio-motorie, învăţare cognitivă (intelectuală),
învăţare prin cercetare, învăţare prin încercare şi eroare, învăţare socială, etc.
Evaluarea este procesul menit să măsoare şi să aprecieze: valoarea rezultatelor sistemului de educaţie sau
a unei părţi a acestuia; eficacitatea resurselor, a condiţiilor, a operaţiilor; eficienţa activităţii sistemului, în
vederea luării deciziilor privind ameliorarea procesului didactic. Activităţile evaluative sunt capabile să
realizeze cunoaşterea şi aprecierea schimbărilor produse la elevi în toate planurile personalităţii lor (cognitiv,
creativ, volitiv, afectiv-atitudinal s.a.), realizând astfel o sinteză psihopedagogică între elemente didactice şi
efectele din plan psihologic. Prin deciziile luate în urma aplicării unor acţiuni evaluative specifice, profesorul
extinde evaluarea asupra predării, asupra învăţării, asupra situaţiei de plecare, asupra finalităţilor generale şi
specifice ale lecţiei la disciplina de specialitate. Evaluării îi revine rolul reglator în activitatea didactică.
Evaluarea se raportează nu numai la predare-învăţare, ci şi la activităţile de conducere şi de management pe
care le îndeplineşte profesorul la nivelul clasei.
Predarea, ca dirijare a învăţării, apare ca un complex de procedee de prezentare a materiei sau ca un
ansamblu de prescripţii evidenţiate în principalele secvenţe ale lecţiei: formularea sarcinilor de învăţare şi
prezentarea algoritmului rezolvării lor; coordonarea activităţii observative (captare, orientare, menţinere) prin
utilizarea unor metode conversative, a mijloacelor de învăţământ sugestive etc; explicaţii de tipul decodărilor;

27
Corelaţii cu metodele de învăţământ: reflecţia personală – metodă de comunicare bazată pe limbajul intern
23
susţinerea activităţii de învăţare; introducerea elementelor de feed-back; dezvoltarea capacităţilor
autoevaluative.
Un curriculum care îl plasează pe elev în rol central în procesul de învăţare îl instruieşte pe acesta să
selecteze şi să abordeze secvenţial activităţile şi materialele cu care lucrează (individualizare); facilitează
elevilor să-şi asume responsabilităţi şi să se ajute reciproc (interacţiune). Pentru a atinge aceste obiective, este
nevoie ca profesorul să abordeze conţinutul din punct de vedere pedagogic, ceea ce necesită înţelegerea
modului în care elevii percep materialul de învăţat, inclusiv modul în care aceştia tind să înţeleagă greşit sau să
uite. Formele predării sunt asociate formelor de organizare a activităţilor elevilor: frontale, grupale sau
colective, microgrupale sau pe echipe, duale sau în pereche, individuale şi mixte ( I.Cerghit, 2002, 249). Deşi
strategiile predării nu coincid pe deplin cu strategiile învăţării, deoarece elevii învaţă şi independent de
conducerea învăţării prin predare, strategiile predării se bazează pe comutări flexibile între acţiunile profesorului
şi acţiunile elevului. La acestea se adaugă modurile de organizare a învăţării (frontală, individuală, de grup), pe
de o parte, şi combinatorica metodelor, a mijloacelor şi a principiilor practice, pe de altă parte.
Formarea noţiunilor de specialitate
Noţiunile sunt unităţile de bază ale gândirii. Formarea de noţiuni ştiinţifice la disciplinele de specialitate
contribuie la formarea unui mod specific de gândire, în cadrul căruia se ordonează şi se ierarhizează sistemic,
alcătuind piramida noţiunilor.
Sfera

Volumul
Fig. 3.2.1. Piramida noţiunilor

La baza piramidei se află noţiunile individuale (cele mai apropiate de concret, dar niciodată reductibile la
un concret singular), noţiuni cu sfera28 cea mai mică şi volumul sau conţinutul 29 cel mai mare. Pe nivelurile
următoare se aranjează noţiuni cu sfera din ce în ce mai mare şi cu volumul din ce în ce mai mic, urcând de la
un grad de generalitate la altul, superior. În vârful piramidei se află noţiunile cu cel mai mare grad de
generalitate posibil şi care sunt numite categorii supraordonate (M. Golu, 2000). De aceea, noţiunea
îndeplineşte rolul de integrator categorial, fiind întotdeauna generală, dar situându-se pe diferite niveluri de
generalitate.
Trecerea de la un nivel de generalitate la altul, pe verticală, spre categorii, este realizată de operaţia
gândirii numită abstractizare (ignoră/„face abstracţie” de însuşirile variabile). Traseul descendent de la
generalul categorial spre concret, particular, se face prin operaţiile de concretizare şi de particularizare.
Resurse

R.naturale R. umane R. Financiare

Reprezentarea raporturilor dintre noţiuni prin metoda genetică

Atunci când organizarea în interiorul piramidei este bună, gândirea „se mişcă” liber, cu coerenţă în toate
sensurile, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, la nivelul aceluiaşi etaj/nivel ierarhic integrat. Astfel, în
interiorul piramidei, între noţiuni/sisteme de noţiuni se stabilesc diferite raporturi, în funcţie de sfera şi
conţinutul lor:
Raport de supraordonare (de la gen la specie): „resurse” şi „resurse naturale”;
Raport de subordonare (de la specie la gen): „resurse naturale” şi „resurse”;
Raport de coordonare (de la specie la specie): „resurse naturale” şi „resurse umane”.

Principalii factori care influenţează formarea noţiunilor sunt:


Organizarea materialului în manuale
282
Sferă (extensiune) se numeşte acea dimensiune a unei noţiuni generale care cuprinde numărul obiectelor ce alcătuiesc
clasa la care noţiunea se referă.
29
Conţinut (intensiune) este a doua dimensiune a unei noţiuni generale formată din proprietăţile comune obiectelor ce
alcătuiesc clasa referenţială respectivă.
24
Rolul profesorului în predarea cunoştinţelor
Locul şi rolul elevului în procesul învăţării
Rolul materialului intuitiv în formarea conceptelor.
Majoritatea psihologilor arată că activitatea mintală de achiziţionare a cunoştinţelor noi este facilitată de
experienţa anterioară. Fiecare informaţie nouă asimilată conduce nu numai la îmbogăţirea bazei de date
existente, ci şi la restructurarea acesteia, la noi diferenţieri şi coordonări. Înţelegerea unei noţiuni noi are loc pe
baza stabilirii legăturilor necesare cu experienţa personală generalizată a fiecărui elev, astfel încât la fiecare
disciplină şcolară noţiunile formează sisteme de noţiuni de specialitate. Acestea devin operaţionale prin cel
puţin două acţiuni: „Să-i învăţăm pe copii cum să înveţe” prin implicare activă atât în procesul de dobândire, cât
şi cel de reactualizare şi de reproducere, prin formularea de tipuri de sarcini care solicită aplicarea cunoştinţelor
la cazuri noi, dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor de a rezolva probleme; organizarea unor sinteze
interdisciplinare (team-teaching) – (Văideanu, G., 1996, 67), în vederea dezvoltării gândirii interdisciplinare
prin activizarea sistemelor de noţiuni specializate, formate la diferite discipline aflate în aceeaşi arie curriculară,
dar şi arii curriculare diferite (transdiciplinaritate). Preocuparea profesorilor de a-şi desfăşura activitatea
instructiv-educativă depăşeşte astfel orizontul propriei specializări, dovedind deschidere faţă de alte ştiinţe, faţă
de ceea ce învaţă elevii la alte discipline.
Recomandările generale date aici dobândesc alte caracteristici particulare în predarea fiecărei discipline,
caracteristici ce vor fi dublate de cele dobândite prin conturarea unui stil didactic propriu.

25
Unitatea de învăţare 4
CONSTRUIREA INSTRUMENTELOR EVALUĂRII
ŞI VALORIFICAREA REZULTATELOR ELEVILOR30

Cuvinte cheie: itemi obiectivi, itemi, semiobiectivi, itemi subiectivi, prelucrarea statistică, valorificarea
rezultatelor evaluării

Elaborarea unui test de evaluare formativă, a unei probe de evaluare în general, este o activitate complexă,
ce presupune interacţiuni cu celelalte elemente structurale ale procesului de învăţământ, dar în primul rând cu
obiectivele pedagogice şi cu tipurile de conţinuturi supuse verificării.
Proba de evaluare reflectă concordanţa dinte obiective – conţinuturi – evaluare, pe de o parte, instruire –
învăţare, pe de altă parte. Etapele elaborării unei probe de evaluare sunt: precizarea obiectivelor de referinţă,
corespunzătoare unităţii de învăţare; analiza conţinutului: marcarea noţiunilor esenţiale şi analiza formelor de
comportament prin care acestea se pot exprima (formularea obiectivelor operaţionale); alegerea tipurilor de
întrebări (itemi) într-o probă de evaluare.
Proba de evaluare desemnează orice instrument de evaluare proiectat, administrat şi corectat de către
profesor.
Itemii de evaluare sunt elemente componente ale unei probe. Fiecare item are o notă specifică în cadrul
problemei, fiind o temă, o unitate, un element ce se referă la un fragment strict determinat şi unic al conţinutului
supus evaluării.
Din punct de vedere al obiectivităţii în notare, itemii se pot clasifica în: itemi obiectivi, semiobiectivi,
subiectivi.
- Itemii obiectivi pot fi :
itemi cu alegere duală
itemi de tip pereche
itemi cu alegere multiplă
- Itemi semiobiectivi :
itemi cu răspuns scurt
itemi de completare
întrebări structurate
- Itemi subiectivi :
rezolvări de probleme
eseu - structurat \ semistructurat
eseu liber (nestructurat)
Itemii obiectivi presupun formularea de întrebări cu răspunsuri închise, prin care se realizează o puternică
structurare a sarcinilor propuse elevilor prin raportare directă la obiectivele operaţionale. Elevul nu elaborează
răspunsul, ci are sarcina de a-l identifica pe cel corect din două sau mai multe variante posibile, în cele trei
situaţii de formulare a itemilor obiectivi.
Itemii semiobiectivi reprezintă itemii prin care elevului i se cere să ofere un răspuns în totalitatea lui sau
o parte componentă a unei afirmaţii sau a unei reprezentări grafice astfel încât aceasta să capete sens şi valoare
de adevăr. Răspunsul cerut are corespondenţă directă cu datele factuale prefigurate în curriculum (cuvinte,
formule, algoritmi, simboluri, reprezentări grafice etc.).
Itemii subiectivi sunt itemii cu răspuns deschis care vizează capacităţi intelectuale înalte: gândire
divergentă - creativitate, caracter personal al răspunsului, capacităţi de generalizare şi de abstractizare.
La o probă de evaluare sumativă, se recomandă ca structura acesteia să cuprindă itemi din toate categoriile.
Un pas în individualizarea instrucţiunilor poate fi evaluarea formativă combinată cu o varietate de
materiale şi proceduri instrucţionale pe care elevul să le folosească imediat în recuperarea/completarea unor

30
Autor: lect.univ.drd. Nadia Florea

26
lacune. Astfel, fără ca profesorul să iniţieze o lecţie tipică de evaluare, acesta reuşeşte să cunoască nivelul atins
de fiecare elev şi să ia decizii imediate pentru ameliorarea procesului didactic.
Diagnoza dificultăţilor
Rezultatul la un test de evaluare formativă urmăreşte să producă conştientizarea nivelului atins de fiecare
elev. Elevul însuşi are nevoie de feed-back, întrucât numai aşa conştientizează încă o dată ceea ce a învăţat şi
ceea ce încă trebuie să înveţe.
Dacă elevului, după examenul formativ, îi sunt arătaţi itemii la care a răspuns corect şi itemii la care a
răspuns greşit, va avea informaţia necesară despre ce trebuie să înveţe sau să recapituleze. Proba de evaluare
formativă vizează conţinuturile esenţiale, definiţii, principii, elemente explicative sugestive. Itemii la care a
răspuns corect pot constitui un inventar util despre cunoştinţele pe care le stăpâneşte, iar cei la care a răspuns
greşit sau nu a răspuns, ca direcţii de revizuire sau ca direcţii spre ceea ce mai trebuie să înveţe.
Evaluarea îşi dovedeşte virtuţile formative, dacă la sfârşitul fiecărui capitol profesorul pregăteşte o analiză
a erorilor făcute de elevi la fiecare item al testului formativ.
Prelucrarea şi analiza rezultatelor probelor de evaluare
Acţiunea de evaluare nu se încheie cu notarea. Multe alte judecăţi valorice mai pot fi emise prin prelucrarea
datelor. Acest proces permite desprinderea unor concluzii utile asupra activităţii încheiate, identificarea unor
fenomene ce privesc randamentul şcolar, dar şi luarea unor decizii privind activitatea viitoare.
Tehnicilor de prelucrare sunt purtătoare de caracteristici importante: sunt foarte apropiate celor utilizate în
prelucrarea unor investigaţii ştiinţifice, implică utilizarea aparatului matematico-statistic, sunt accesibile
profesorilor de orice specialitate, permit organizarea şi prezentarea datelor în tabele, reprezentări grafice cu o
mare putere de sugerare.
Principalele tipuri de prelucrări sunt: organizarea datelor şi a rezultatelor probei de evaluare şi prelucrare
statistică.

Organizarea datelor şi a rezultatelor probei de evaluare presupune utilizarea unor fişe de centralizare pe
următoarea structură: obiectivele şi conţinuturile supuse verificării; sarcinile de lucru introduse în probă;
consemnarea rezultatelor ( v. evaluarea formativă).

Conţinuturi Obiective Sarcinile


1
2

Analiză de conţinut a probei, cu evidenţierea datelor următoare:


Răspunsuri Greşeli Frecvenţa lor
satisfăcătoare nesatisfăcătoare tipice

Prelucrare statistică
TABELUL REZULTATELOR :
Note 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
Nr. elevi 4 9 10 8 4 3 2 - - -

De aici se realizează toate celelalte operaţii de prelucrare statistică:


calculul mediei aritmetice
nota modală (nota cu frecvenţa cea mai mare)
întinderea scalei notelor
amplitudinea scalei
Având numeroase criterii drept reper în depistarea disfuncţionalităţilor, activitatea de evaluare în
învăţământ se dovedeşte a fi proces riguros, prin care se realizează o permanentă reglare şi optimizare a
activităţii.
Fără pretenţia de a considera epuizate demersurile posibile de valorificare a rezultatelor evaluării şi de
realizare a mecanismelor de reglaj în activitatea de evaluare, se evidenţiază importanţa problemei şi a
principalelor pârghii ce vor constitui direcţii de acţiune în activitatea didactică la disciplina de specialitate.

27
Unitatea de învăţare 5
ROLUL CATEDREI ŞI AL CABINETULUI DE SPECIALITATE ÎN SISTEMUL ACTIVITĂŢII
DIDACTICE31

Cuvinte-cheie: mijloace de învăţământ; cabinet de specialitate, condiţii de pavoazare, aranjare;


catedra de specialitate

1.Specificul lecţiilor desfăşurate la Cabinetul de specialitate


Activităţile în Cabinetul de specialitate trebuie să se înscrie pe coordonatele unor lecţii activ-participative.
Specificul lecţiilor desfăşurate aici derivă atât din schimbarea mediului oferit de sală de clasă, cât şi din
abilitatea profesorului de a realiza şi „altfel” de lecţii.
a) Organizarea lecţiilor în cabinetul de specialitate presupune pregătirea unor sarcini interesante şi
atractive pentru elevi: rezolvarea unui rebus didactic, având acces la: dicţionare, manual, reviste, alte surse;
integrarea unor secvenţe de muncă sem-independentă: li se va permite elevilor să discute între ei, să se consulte
în găsirea soluţiilor unei probleme.
Oricare ar fi demersul didactic pe care şi-l propune profesorul, la sfârşitul orei, elevii trebuie să
conştientizeze că sarcinile-problemă pe care le-au avut de rezolvat nu au fost imposibile sau că le-au fost date
spre a găsi o cale de ocolire a lor, ci de a verifica ipoteze, de a descoperi şi de a confrunta concluziile cu
rezultatele.
De obicei, pe parcursul orelor desfăşurate în cabinet se utilizează filme didactice, înregistrări pe diferite
suporturi, se utilizează mijloacele de învăţământ de care profesorul nu dispune la sala de clasă. Toate tipurile de
mijloace de învăţământ specifice predării-învăţării-evaluării conţinuturilor ştiinţifice de specialitate îşi găsesc
locul şi în Cabinetul de specialitate.
b) Dotarea şi amenajarea cabinetului
Un cabinet de specialitate bine dotat trebuie să cuprindă: mobilierul adecvat, materiale documentare
indexate în dosare, bibliorafturi tematice, fişiere bibliografice, o bibliotecă, o combină de aparate audio-video
(mediateca), un ecran mobil sistem „styrex” şi cel puţin o tablă (neagră, albă sau flip chart).
Existenţa unor table mai mici, pe un perete lateral al cabinetului, facilitează prezentarea activităţii pe
grupuri, fiecare grup având tabla sa, pe care un delegat al grupului scrie soluţiile/concluziile grupei sale. După
încheierea activităţii pe grupe, rezultatele tuturor sunt confruntate sau coroborate uşor.
Pentru orice cabinet nu numai materialul didactic şi mijloacele de învăţământ sunt importante, ci şi
condiţiile în care funcţionează acesta. Cercetări de psihologie şi de sociologie economică au confirmat faptul că
un mediu de lucru bine amenajat susţine implicarea efectivă şi afectivă a angajaţilor (v. condiţiile oferite de
birourile marilor firme). Extrapolând pentru mediul şcolar, este de recunoscut faptul că şi aici asigurarea unui
mediu de lucru plăcut are implicaţii psihologice majore: facilitează activitatea proceselor cognitive, starea de
calm, buna dispoziţie şi dorinţa de colaborare.
Aceste condiţii sunt de natură materială, dar şi de natură ergonomică şi managerială. Ele se referă, în
principiu, la: iluminarea spaţiului, calitatea mobilierului şcolar, culoarea zugrăvelii, perdele/draperii, alte piese
de mobilier decât cele strict şcolare (o măsuţă, un suport pentru plante decorative), pavoazarea de ansamblu a
spaţiului ce are destinaţia de Cabinet de specialitate.
Scopul general al dotării şi amenajării este ca „prin organizarea sa, prin dispunerea mobilierului, a
materialelor informativ-documentare, prin sisteme de rapidă regăsire a informaţiilor stocate pentru un cât mai
larg evantai de noţiuni, concepte şi categorii de subiecte şi teme, cabinetul de ştiinţe sociale trebuie să creeze
condiţii pentru ca activităţile colective pe care le găzduieşte să poată avea un caracter cât mai activizator, cât
mai participativ şi prin aceasta cât mai formativ cu putinţă” (D.Curuz, 1980, pag.295).

(1) (2) (3)

Modele de aranjare a mobilierului şcolar

Aranjarea mobilierului şcolar determină tipuri de interacţiune diferită. Modelul tradiţional, prezentat în
figura de mai sus, este recomandat pentru desfăşurarea lecţiilor în care predomină ca metode de învăţământ
prelegerea şi expunerea. Este un model care favorizează metodele expozitive, dar şi pasivismul elevilor.
31
Autor: lect.univ.drd. Nadia Florea

28
Modelele prezentate în cazurile (2) şi (3) favorizează atât interacţiunea profesor-elev/ elev-profesor, cât şi elev-
elev /elev-elevi, făcând posibile astfel toate formele de organizare a elevilor.
Atributele moderne ale mobilierului şcolar32 sunt: simplitatea, funcţionalitatea, durabilitatea,
instrucţionalitatea şi modularitatea.
Specialişti în ergonomie şcolară propun modele funcţionale care să asigure atât confortul fizic al elevilor
de diferite vârste şcolare (cu mecanisme de reglare, în funcţie de înălţime), cât şi posibilitatea adaptării rapide a
acestora în funcţie de stilul de interacţiune didactică preferat de profesor, de sarcina didactică de bază sau tipul
activităţii.
De aceea, în şcoala secolului al XXI-lea, optăm pentru un mobilier modular care să poată fi modificat cu
uşurinţă, în funcţie de sarcinile de învăţare (frontale, strict individuale, colaborare cu un singur coleg, învăţare
în microgrupuri, echipe).
Într-o şcoală cu facilităţi minime, înfiinţarea unui cabinet de specialitate este condiţionată, concomitent,
de doi factori: spaţiu adecvat şi dorinţa efectivă a profesorului de a face o muncă cu dăruire şi pasiune.
2. Rolul managerial al catedrei de specialitate
Un rol esenţial al formării cadrului didactic în primii ani de învăţământ îl are colectivul şcolii în care
funcţionează, respectiv catedra de specialitate ce reuneşte profesori ce predau aceeaşi disciplină de învăţământ
sau discipline aflate în aceeaşi arie curriculară.
Constituind subunităţi organizaţionale ale şcolii ca instituţie educaţională, catedrele de specialitate au un
loc distinct şi îndeplinesc funcţii specifice în sistemul general de organizare a şcolii.
Din perspectivă managerială, catedra, prin şefii de catedră şi prin membrii săi, desfăşoară un ansamblu de
activităţi care, pe de o parte trebuie planificate, organizate, coordonate , monitorizate şi controlate, iar, pe de
altă parte, structurate şi desfăşurate cât mai funcţional posibil, pentru a fi cât mai adecvate şi mai eficiente
necesităţilor şi condiţiilor specifice.
Într-o ordonare şi clasificare primară şi incompletă, activităţile catedrei pot fi grupate în:
Activităţi consacrate realizării obiectivelor şi sarcinilor didactice
stabilirea coordonatelor proiectării didactice anuale, semestriale, pe unităţi de învăţare, pe baza metodologiei
de aplicare a noului curriculum pentru anul în curs;
inventarierea materialului didactic aflat în dotare şi stabilirea necesarului de material pentru buna desfăşurare
a activităţii didactice în anul în curs: mijloace de învăţământ ce pot fi comandate, obţinute prin donaţii,
sponsorizări; materiale didactice realizate prin mijloace proprii (planşe, machete, panouri etc) şi repartizarea
confecţionării acestuia între membrii catedrei;
propunerea unui prototip de material didactic pentru profesor sau pentru trusa individuală a elevilor;
planificarea unor lecţii deschise la nivelul catedrei;
stabilirea unui număr minim de ore de interasistenţe pentru fiecare cadru didactic; profesorul debutant asistă
la orele colegilor cu mai multă experienţă şi grad didactic, urmând ca apoi să fie asistat de aceştia. După fiecare
oră de asistenţă profesorul debutant întreprinde o activitatea de evaluare /autoevaluare, urmărind cuantificarea
elementelor valoroase, care au asigurat succesul, dar şi aspectele mai puţin izbutite, stabilind o diagnoză a
dificultăţilor pe care să le depăşească mai uşor în activitatea viitoare;
participarea mai multor profesori la: stabilirea structurii lecţiilor de recapitulare, la întocmirea unor probe de
evaluare a elevilor;
predarea în echipă.
Activităţi consacrate realizării obiectivelor şi sarcinilor extraclasă şi extraşcolare
planificarea de consultaţii pentru olimpiade, bacalaureat, lucrări de diplomă, dar şi cu scop de recuperare
pentru elevii rămaşi în urmă la învăţătură;
organizarea unor activităţi extraşcolare comune mai multor clase: întâlniri cu specialişti din învăţământul
superior sau din cercetare, vizite la un obiectiv economic, excursii, spectacole etc;
organizarea Cercului de elevi pe aplicaţii în specialitate;
înfiinţarea unei Gazete de Ştiinţe la nivelul şcolii şi coordonarea elevilor în realizarea articolelor;
Activităţi de evaluare a rezultatelor şcolare
analiza procesului de învăţământ prin prisma rezultatelor obţinute de elevi semestrial, anual sau la testele
standardizate, olimpiade, concursuri pe teme de specialitate, examenul de bacalaureat;
analiza unor greşeli tipice înregistrate în urma probelor de control, la mai multe clase;
Activităţi de informare, de documentare didactică şi de cercetare ştiinţifică
dezbateri, pe echipe de profesori, privind manualele şcolare alternative.
dezbaterea unor aspecte informativ-formative corelate: parcurgerea integrală a programei versus cum primesc
elevii un volum mare de cunoştinţe, cum asimilează, dacă asimilează, manifestă interes, cum reacţionează la
dificultăţi?
prezentarea/semnalarea noilor apariţii editoriale psihopedagogice şi de specialitate;
întocmirea unor dosare tematice: Proiecte de lecţie, Fişe de lucru, Fişe de dezvoltare, Fişe de recuperare,
Fişe bibliografice, Bibliografii, Referate, Studii şi cercetări, Subiecte date la Olimpiade, Subiecte date la
Bacalaureat, Subiecte date la examenele de admitere în învăţământul superior, Subiecte formulate de profesori;
Albume cu fotografii din activitatea ştiinţifică a cabinetului (participări la sesiuni ştiinţifice, invitaţi de
specialitate), din excursiile-lecţie s.a.
32
Ullich, D., Pädagogische interaction, Beltz Verlag, Weinheim und Basel, 1995, apud R.B. Iucu, 2000, pag. 72
29
iniţierea unor cercetări cu valoare psihopedagogică şi metodică, cercetări ce pot fi valorificate ulterior în
articole pentru revista „Tribuna învăţământului”, referate pentru cercurile de specialitate sau chiar pot constitui
subiectele unor teme de cercetare pentru obţinerea gradului didactic I.
Activităţi specifice relaţiilor şcolii cu familia, comunitatea, organizaţiile şi asociaţiile de tineret, cu
organismele şi organele administraţiei locale şi teritoriale: lectorate cu părinţii; stabilirea de parteneriate cu
instituţii de educaţie şi cultură existente în localitate sau pe raza acesteia, precum muzeul sau biblioteca.
Dacă pe parcursul pregătirii iniţiale, viitorul cadru didactic este cel puţin iniţiat în cercetarea
psihopedagogică, în primii ani de activitate va reuşi să identifice probleme (psihopedagogice, metodice
concrete) cu mai multă uşurinţă, să efectueze corectări cu caracter pedagogic, să elaboreze lucrări pe baza
acestora, valorificând astfel, la nivel teoretic, propria experienţă.

Unitatea de învăţare 6

30
PROFESORUL ŞI ORA DE DIRIGENŢIE33

Cuvinte cheie: componente şi subcomponente ale activităţii educative, Proiectul anual de activitate
educativă, Proiectul semestrial de activitate educativă, Proiectul orei de dirigenţie, Caietul dirigintelui, Fişa
psihopedagogică

1. Domenii de activitate şi principale atribuţii


Rolul profesorului–diriginte este complex, dificil şi covârşitor în devenirea elevilor săi. Din ansamblul
vast al trăsăturilor ce conturează profilul unui bun diriginte se pot enumera: bună pregătire profesională şi
psihopedagogică; cât mai larg orizont asupra culturii şi civilizaţiei; dragoste faţă de elevi; tact pedagogic;
obiectivitate; principialitate, autoritate, dar şi înţelegere; nepărtinire; iniţiativă ş.a.
Sarcinile dirigintelui sunt raportate la relaţiile cu elevii şi părinţii acestora, la profesorii clasei, dar şi la
nivelul comisiei diriginţilor condusă, de obicei, de directorul şcolii. Dar, partenerii profesorului-diriginte în
activitatea educativă nu se află numai în şcoală. Profesorul-diriginte poate deschide colaborări cu alte şcoli, cu
alte instituţii (Armata, Poliţia, Ministerul Sănătăţii ş.a.), cu mass-media, cu comunitatea locală, dar mai ales, cu
instituţii conexe ale Ministerului Educaţiei: biblioteci, palate, cluburi ale copiilor, inspectoratul şcolar (I.S.),
Casa Corpului Didactic (C.C.D.), cabinetele de asistenţă psihopedagogică (C.A.P.P.), Agenţiile Taberelor şi
Turismului Şcolar (A.T.T.S.), organizaţii non-guvernamentale (asociaţii, fundaţii), firme şi societăţi private.
Rezolvarea acestor multiple sarcini, reclamă, din partea profesorului-diriginte, competenţe de a fi un
manager real al clasei de elevi. Astfel, astăzi, accentul cade pe rolul de iniţiator de proiecte educative, de
promotor al cooperării, de coordonator al echipei educaţionale.
În funcţie partenerii educaţionali, activitatea profesorului-diriginte se înscrie pe următoarele coordonate:
coordonarea colectivului de elevi:
organizarea elevilor (preluarea evidenţei, stabilirea unor responsabilităţi);
cunoaşterea colectivului de elevi (cunoaşterea sintalităţii grupului, evaluarea comportamentelor şi
construirea unui profil psihologic prin colaborări cu profesorii psihopedagogi);
îndrumarea colectivului de elevi şi a activităţii acestora, prin pregătirea şi asigurarea bunei
desfăşurări a orei de dirigenţie, în care să valorifice dialogul deschis cu elevii.
sarcini în relaţia cu părinţii elevilor săi;
constituirea Comitetului de părinţi la nivelul clasei,
stabilirea unor forme de colaborare cu părinţii (întâlniri programate – clasă, pe grupuri, individual, vizite
la domiciliu, corespondenţă, convorbiri telefonice, activităţi nonformale – excursii, consultaţii la cererea
părinţilor;
medierea unor stări conflictuale apărute în relaţia profesor-elev-părinte;
pregătirea şi conducerea unor adunări colective cu părinţii, adunări tematice, de tipul lectoratelor;
confirmarea unor date culese anterior despre personalitatea copiilor şi despre familiile lor.
sarcini şi colaborări la nivelul Comisiei diriginţilor, al Consiliului profesoral (pe şcoală), precum şi la
nivelul Consiliul Profesorilor Clasei34
armonizarea cerinţelor educaţionale ale cadrelor didactice,
evaluarea programului şcolar şi a comportamentului fiecărui elev,
stabilirea măsurilor educaţionale comune, optime;
propunerea de recompense şi sancţiuni pentru elevi;
stabilirea programelor- activităţilor recuperatorii;
Profesorul-diriginte, ca preşedinte al Consiliului profesorilor Clasei, are următoarele atribuţii:
orientează, împreună cu membrii Consiliului de elevi, alegerea opţionalelor din CDS;
îndrumă activitatea de orientare şcolară şi profesională a elevilor;
stabileşte programele de pregătire suplimentară pentru elevi,
rezolvă anumite situaţii conflictuale între elevi sau între elevi ţi profesorii clasei;
sprijină şi implică profesorii clasei în activităţi extracurriculare cu elevii.
sarcini ce decurg din acţiuni de parteneriat cu alte instituţii:
realizarea unor proiecte pe bază de parteneriat;
stabilirea unor contracte, calendare de lucru, planuri concrete de activităţi;
valorificarea şi popularizarea rezultatelor comune obţinute.
Documentele profesorului diriginte. Fişa psihopedagogică
Catalogul clasei se completează la începutul anului şcolar, semestrial şi, la sfârşitul anului şcolar, după
examenele de corigenţă. De asemenea, profesorul-diriginte operează în catalog, atunci când este cazul, situaţiile
de transferări, sancţiuni.
Documentele şcolare care concretizează activitatea de proiectare a activităţii educative sunt: Proiectul
anual de activitate educativă, Proiectul semestrial de activitate educativă şi Proiectul orei de dirigenţie.

33
Autor: lect.univ.drd. Nadia Florea
34
Conform Regulamentului şcolar, la nivelul fiecărei clase/an de studiu, se constituie „Consiliul Profesorilor Clasei”, cu
rolul de a contribui la orientarea ţi consilierea părinţilor, la elaborarea Fişei de observaţie a elevilor.
31
Proiectul anual de activitate educativă dovedeşte că, mai ales acest tip de activitate, este o acţiune
sistematică, cu caracter anticipativ, care se supune respectării normelor de proiectare didactică. În urma
parcurgerii Programei propuse de actualele documente curriculare (MEC şi CNC, Repere privind activitatea
educativă, 2001,7-21), Proiectul anual de activitate este întocmit de profesorul-diriginte la începutul fiecărui an
şcolar, după următoarea structură:
Proiect anual de activitate

Componenta Obiective Modalităţi Termen Colaborări Feed-


subcomponenta urmărite de back
realizare

Principalele repere ale activităţii educative sunt formulate la nivelul componentelor şi a subcomponentelor:
- Managementul clasei ca grup
- Dezvoltarea personalităţii şi dezvoltarea carierei
- dezvoltarea personalităţii elevului
- dezvoltarea carierei elevului
- Educaţia pentru valori
educaţia pentru o societate democratică
educaţia pentru munca de calitate
educaţia pentru receptarea valorilor culturale
educaţia pentru viaţa privată
educaţia pentru mediu
educaţia pentru sănătate
- Educaţia pentru securitatea personală
Educaţia rutieră
Educaţia pentru protecţia consumatorului
Educaţia pentru protecţia civilă
Educaţia pentru apărare împotriva incendiilor
Educaţia juridică şi prevenirea delincvenţei juvenile
La nivelul fiecărei componente, sunt stabilite o serie de obiective şi sunt propuse o serie de strategii de
realizare (activităţi, metode, mijloace didactice, produse ale activităţii).
Proiectul de activitate semestrială are următoarea structură:
Activitatea Săptămâna Observaţii
desfăşurată I II III …..

Activitatea consemnată poate fi: oră de dirigenţie, excursie, întâlnire cu profesorii clasei ş.a.; în rubrica
săptămânilor, se marchează cu un x, corespunzător săptămânii.
3.Proiectul orei de dirigenţie
Data …… Tema (subiectul):
Strategii de realizare (metode, procedee, mijloace, forme de organizare): ……. Bibliografia consultată
(dacă este cazul):
Scenariul desfăşurării activităţii:
Organizarea clasei în vederea desfăşurării activităţii
Motivarea elevilor
Anunţarea temei şi a obiectivului activităţii
Desfăşurarea activităţii
Asigurarea feed-back-ului35
Caietul profesorului-diriginte este documentul cel mai complex şi mai important, pentru că el reuneşte
toate domeniile şi referinţele muncii educative. Structura acestui caiet ar putea fi următoarea:
Catalogul clasei
Profesorii clasei
Comitetul de părinţi pe clasă
Colectivul de responsabili ai clasei
Orarul clasei
Proiectul anual de activitate educativă
Proiectul semestrial de activitate educativă
Scenarii de lecţii de dirigenţie (schiţe de proiecte ale
orelor de dirigenţie)
Asistenţe la orele clasei, ş.a.
Observaţii asupra clasei şi asupra elevilor

35
Nu este vorba de o evaluare standard, ci de aprecieri asupra obiectivelor propuse, a modului concret în care s-a
desfăşurat activitatea; acestea vor constitui repere pentru optimizarea activităţii viitoare.
32
Fişele psihopedagogice (ce vor sta la baza realizării
Caracterizărilor elevilor)

FIŞA PSIHOPEDAGOGICĂ
(un posibil model în Caietul dirigintelui)

1. Numele şi prenumele elevului …………………… născut în anul…….luna…….ziua……în


localitatea……….judeţul……_____
Domiciliul prezent al familiei……………………………………_
Elevul a locuit cu un tutore (bunici, frate mai mare, rude ):
DA - perioada ______ NU
Domicilii anterioare: …………………………_
Ruta şcolară……………………………

I.Mediul familial
1.Părinţi
Numele Studii Venit Starea Religia
Vârsta Profesia sănătăţii
TATA
MAMA
2.Fraţi
Numele Studii Venit Starea Religia
Vârsta Profesia sănătăţii
1.
2.

3.Tipul familiei
Monoparen Dezorganizată Crescut de Cu un
-tală din anul: către părinte
vitreg
1.alcool
2.violenţă
domestică
3.droguri

Instituţionalizat Familie adoptivă Normală

4. Relaţiile între membrii familiei


Instrucţiuni: Vă rugăm să marcaţi cu X în dreptul numărului care caracterizează cel mai bine
situaţia indicată, în care 1 înseamnă situaţie optimă şi mergând spre 7 care situaţie se deteriorează.
1 2 3 4 5 6 7
Înţelegere Dezacord marcat
armonie conflicte
Copilul este agresat (precizaţi persoana care agresează): …………………………………………..
5.Climat educativ
1 2 3 4 5 6 7
favorabil nefavorabil
Factori ai climatului educativ:
1 2 3 4 5 6 7
Nivel Nivel
material bun material
scăzut
Nivel intelectual Nivel
ridicat intelectual
scăzut
Nivel cultural ridicat Nivel
cultural
scăzut
Interes faţă de Dezinteres
educaţia elevului

33
6.Condiţii de învăţare
Camera Birou Bibl. TV PC
Singur Cu Cu altă Altă
fraţi rudă situaţie

II. Sănătatea elevului - Antecedente personale:


- boli ale copilăriei…………………
- alte tulburări organice şi funcţionale semnificative: ……….
- bolnăvicios (cu predispiziţie la): ……..
- sensibil (explicaţii): ……….

III. Situaţia şcolară


1.Rezultate generale obţinute
Dinamica rezultatelor:
Clasa a VIII-a a IX-a a X-a a XI-a a XII-a
Media gen.
Locul
Corigenţe
Clasa a VIII-a a IX-a a X-a a XI-a a XII-a
Obiectele
Repetenţie
Clasa a VIII-a a IX-a a X-a a XI-a a XII-a
Anul

2.Manifestări în timpul lecţiei


1 2 3 4 5 6 7
Atenţie sporită Lipsa atenţiei
la lecţie (alte preocupări)
Participare / Neimplicare /
implicare la lecţie dezinteres

3.Modul de pregătire al lecţiilor


cu regularitate
sporadic
din iniţiativă proprie
sub supraveghere

4.Factori psihologici explicativi ai succesului/insuccesului şcolar


1 2 3 4 5 6 7
Aptitudine înaltă Aptitudine scăzută
pentru învăţare pentru învăţare
Sârguincios Inconsecvent
Interes pentru Dezinteres
învăţare

Integrarea socială a elevului


1.Conduita în familie
- faţă de părinţi:
1 2 3 4 5 6 7
Supunere cooperare Nesupunere
Dependenţă afectivă echilibru Lipsa
faţă de părinţi afectiv afectivităţii
- relaţiile cu fraţii:
1 2 3 4 5 6 7
Cooperare Competiţie
- implicare în activitatea familiei
1 2 3 4 5 6 7
Hiperprotejat / Solicitare exagerată
neresponzabilizat este exploatat

2.Conduita în şcoală
34
Relaţiile elev-profesor
1 2 3 4 5 6 7
Disciplinat Indisciplinat
Politicos Nepoliticos /
Impertinent
Independent Docil / Supus
Cooperant Rezervat
Încăpăţânat

Relaţiile cu colegii
1 2 3 4 5 6 7
Sociabil Izolat
Dominare Supunere

V. Caracteristicile personalităţii

Inteligenţa: F.B. B. M. S.

Gândire: concretă abstractă


creativă rezolvator de probleme
Limbaj
1 2 3 4 5 6 7
Scris corect incorect
Oral corect incorect
bogat în sărac în
semnificaţii semnificaţii

Memorie: mecanică logică

Imaginaţie:
1 2 3 4 5 6 7
bogată săracă

Atenţie:
1 2 3 4 5 6 7
stabilă instabilă
mobilă lipsa
mobilităţii

Reacţii la eşec:
1 2 4 5 6 7
acceptare Nu acceptă
eşecul

Timiditate:
1 2 4 5 6 7
normală în exces

Echilibru emoţional:
1 2 3 4 5 6 7
stabil instabil

Temperament
1 2 3 4 5 6 7
introvertit extrovertit
Rezistenţă lipsa rezistenţei
la efort la efort

Aptitudini
literare artistice tehnice ştiinţifice

35
Altele ……

Trăsături de caracter
1 2 3 4 5 6 7
Principial Neprincipial
Politicos Nepoliticos
Modestie Aroganţă
Altruism Egoism
Onest Mincinos

Trăsături ale voinţei


1 2 3 4 5 6 7
Ambiţios Fără ambiţie
Consecvent Inconsecvent
Perseverent Renunţă uşor
Hotărât Nehotărât

VI.Orientare şcolară şi profesională

Opţiunea elevului …….


Opţiunea părinţilor………….
Evaluarea intereselor profesionale de către psihopedagog:
……………………………………………………..
Aprecierea opţiunii şi recomandările profesorului-diriginte:
………….………………………………….
Concluzii:
……………………………………………..

36
Unitatea de învăţare nr. 7
DEMERSURI CREATIVE ŞI INOVATIVE ÎN DIDACTICA DE SPECIALITATE36
Cuvinte cheie: creaţie; inovaţie; învăţare; învăţare de menţinere; învăţare inovativă, anticipativă,
participativă; conţinut disciplinar, multidisciplinar, interdisciplinar de învăţare, tehnologie informatică.

Contextul general al demersurilor inovative în Didactica specialităţii


Necesitatea abordării prospective şi a înnoirii continue a ansamblului educaţiei, recunoscută dintotdeauna,
a devenit astăzi nu numai presantă, ci şi inevitabilă. Factorii care generează o asemenea necesitate sunt multipli:
unii sunt cvasipermanenţi şi au apărut odată cu apariţia educaţiei ca proces de educare şi de valorificare a
resurselor umane, alţii au apărut treptat, pe măsura dezvoltării şi evoluţiei educaţiei, în relaţie cu dezvoltarea
din ce în ce mai rapidă, mai complexă şi mai inedită a cunoaşterii ştiinţifice şi a progresului tehnic, dar şi în
relaţie cu dezvoltarea culturii şi a structurilor economico-sociale, politice, culturale din societăţile moderne.
Conştientizarea acestor realizări a fost exprimată succesiv, în formule emblematice, de către mulţi
reprezentanţi ai ştiinţelor sociale şi umane, între care, nu în ultimul rând, ai psihologiei şi ai ştiinţelor educaţiei.
Astfel, un reprezentant al antropologiei culturale susţinea că: „…nimeni nu se naşte în societate în care trăieşte
şi nu va muri în cea pe care a cunoscut-o.”
Un reputat reprezentant al UNESCO (Edgar Faure, preşedintele unei comisii internaţionale UNESCO,
care a elaborat un Raport asupra dezvoltării educaţiei, publicat în anul 1972) atrage atenţia asupra faptului că
educaţia şi învăţământul, în toate componentele lor, pot fi cu adevărat eficiente numai în măsura în care vor
reuşi să pregătească noile generaţii pentru viitor, pentru a fi capabili să muncească, să trăiască şi să se realizeze
în sisteme sociale care nu există în prezent. Reluând aceste evaluări, Gaston Berger, psihopedagog francez, într-
o lucrare consacrată omului modern şi educaţiei sale, arată că noi, şcoala şi educatorii „…trebuie să pregătim
tineretul în vederea rezolvării unor sarcini pe care nu le putem prevedea exact; nu putem învăţa pe copiii noştri
tot ce vor trebui să ştie timp de 30-40 de ani de activitate profesională, pentru că nu ştim încă în ce va consta
această activitate şi pentru că o parte importantă din cunoştinţele indispensabile pentru această perioadă nici
nu sunt descoperite.”
Astăzi, când suntem martori la/părtaşi ai debordantului progres al cunoaşterii umane şi al dezvoltării
tehnologice fără precedent, al profundelor transformări ale structurilor economice, sociale şi politice, care au
făcut ca, în prezent, societăţile contemporane să devină din ce în ce mai evident „societăţi ale cunoaşterii şi ale
informatizării”. În aceste condiţii, toate datele sistemelor educaţionale sunt radical schimbate, ceea ce face
necesar ca vechile viziuni şi perspective asupra direcţiilor şi asupra sensurilor dezvoltării şi înnoirii acestora să
fie radical reconsiderate.
În condiţiile în care societatea cunoaşterii şi informatizării reprezintă în secolul XXI echivalentul
multiplicat al revoluţiei industriale din secolul al XIX-lea,, este evident că toate strategiile, politicile,
programele şi acţiunile vizând realizarea educaţiei ca educaţie a societăţilor cognitive, să fie reconsiderate şi
reelaborate.
Începând cu obiectivele învăţării, conţinutul, modalităţile de organizare a sistemelor şi a instituţiilor
educaţionale şi de învăţământ, încheind cu sistemele şi procesele şi activităţile de predare-învăţare-evaluare de
la nivelul de bază al sistemelor – cel al şcolii şi al celorlalte formaţiuni de lucru, ale organizaţiilor şi instituţiilor
sociale educaţionale. Adică, la nivelul la care „prind viaţă”, se realizează efectiv toate proiecţiile şi programele
dezvoltării şi modernizării educaţiei şi învăţământului.
Coordonate teoretico-metodologice ale modernizării Didacticii de specialitate
În acest cadru, un loc şi un rol central îl ocupă preocupările de adoptare a unei viziuni şi a unei concepţii
noi asupra didacticii , de reelaborare a didacticii generale a învăţământului şi de modernizare a didacticii
specialităţilor din întregul sistem de învăţământ, care se constituie în unul din obiectivele strategice majore ale
politicilor educaţionale ale statelor în perioada contemporană.
În procesul de realizare a unui atât de redutabil obiectiv, este necesară valorificarea cât mai deplină şi cât
mai eficientă a potenţialului creativ şi inovativ al tuturor factorilor politici-administrativi, ştiinţifici, al
întregului personal didactic şi de specialitate şi, nu în ultimul rând, al factorilor de decizie cu responsabilităţi în
domeniul educaţiei şi învăţământului. În acelaşi timp, problemele teoretice, cât şi cele practice, organizaţionale,
economice, materiale, financiare şi manageriale ce se cer a fi corect soluţionate sunt de extremă complexitate şi
de mari dimensiuni, cu impact profund şi cu implicaţii majore în toate componentele societăţii şi vieţii
individuale şi sociale ale întregii populaţii.
Concret, abordarea şi soluţionarea creativă a fundamentelor teoretice ale modernizării practicii didactice
reclamă, între altele:
schimbarea paradigmei învăţării ca proces esenţial al educaţiei, în sensul trecerii şi înlocuirii treptate a
învăţării de menţinere, preponderentă în prezent în învăţământ şi educaţie, cu noile tipuri de învăţare creativă,
inovativă, anticipativă şi participativă, ca mijloace de pregătire atât a oamenilor, cât şi a societăţilor pentru a fi
în măsură să acţioneze adecvat la situaţiile noi, mereu schimbătoare şi în ritmuri din ce în ce mai alerte;
revederea şi reformularea finalităţilor învăţării, în direcţiile:

36
Autor: prof.univ.dr. Ştefan Costea

37
cultivării generalizate a autonomiei, respectiv a capacităţilor şi aptitudinilor oamenilor – individual şi în grupuri
sociale - de a se baza, cât mai mult posibil, pe forţele proprii şi de a-şi organiza viaţa pe baza eliberării cât mai
extinse de toate categoriile de dependenţe;
dezvoltării capacităţilor oamenilor de a crea relaţii şi sisteme de relaţii cât mai extinse, de a stabili
legături şi de a coopera cu alţii în eforturile de realizare a cât mai multor scopuri şi obiective comune; deci, de
înţelegere a sistemelor mai largi, a ansamblurilor din care fac parte, a interdependenţelor şi a deschiderii faţă de
noi forme şi tipuri de participare;
reconsiderării locului şi rolului valorilor şi a relaţiilor interumane în ansamblul proceselor de învăţare şi
plasarea lor corectă în sistemele şi ambianţele de învăţare, alături de cele care mediază învăţarea:
dezvoltării limbajului şi a altor instrumente (imagini, unelte, maşini etc), atât în calitatea lor de
„instrumente ale învăţării” cât şi ca obiective ale acesteia;
soluţionarea unor multiple şi complexe probleme în legătură cu exigenţele modernizării conţinutului
proceselor de învăţare care trebuie să fie puse de acord cu natura şi nivelul actual de dezvoltare al cunoaşterii şi
al ştiinţei şi cu tendinţele de evoluţie a lor, în sensul trecerii din ce în ce mai exprese de la conţinuturi
disciplinare (de învăţare) la noi conţinuturi multi şi interdisciplinare, care reflectă, din ce în ce mai adecvat,
unitatea esenţială a diverselor domenii de studiu ale ştiinţei şi unitatea epistemologică a câmpului de studiu al
disciplinelor ştiinţifice, care face posibilă şi necesară utilizarea aparatului logic şi epistemologic al unei ştiinţe
în altele, în vederea dezvoltării lor.
Noile tehnologii informatice şi modernizarea Didacticii de specialitate
Un domeniu esenţial al didacticii generale şi a specialităţii care reclamă eforturi susţinute de înnoire şi de
soluţionare creativă şi inovativă a problematicii modernizării activităţii didactice, îl reprezintă cel al relaţiilor
dintre procesele de învăţare şi noile tehnologii informatice. Aceasta, deoarece noile tehnologii informatice nu
reprezintă numai modalităţi şi instrumente noi de a face lucruri „vechi”, ci un factor esenţial al transformării
funcţiilor şi structurilor învăţământului în mai multe sensuri şi al rolurilor şi relaţiilor dintre cele două categorii
fundamentale ale activităţii didactice: educatorul şi educatul.
În acest context, este necesar ca ansamblul strategiilor, programelor şi acţiunilor consacrate valorificării
acestor noi tehnologii în învăţământ să pornească de la premisa că utilizarea noilor tehnologii în procesele de
predare-învăţare şi evaluare trebuie să reprezinte, în primul rând, o resursă inestimabilă a modernizării învăţării
şi, în al doilea a rând, instrumente de învăţare, în toate disciplinele predate şi în activităţile instructiv-educative
extraclasă şi extraşcolare. Realizarea practică a acestui deziderat presupune:
noile tehnologii informaţionale să se regăsească în mod adecvat în toate componentele metodologiei
activităţii didactice, începând cu „tehnologia instruirii”, sistemul de metode şi procedee didactice, mijloacele de
învăţământ, mijloacele tehnice de instruire, sistemul formelor de organizare a activităţii instrucţionale şi
educaţionale, în proiectarea, elaborarea şi implementarea tuturor tipurilor de strategii didactice în general, în
proiectarea, realizarea şi evaluarea întregului proces de învăţământ, în cocncordanţă cu obiectivele asumate ale
acestuia;
asigurarea caracterului dinamic şi deschis al metodologiei didactice – ca o premisă esenţială a creşterii
capacităţii acesteia de a încorpora în mod creativ generaţiile succesive de categorii de mijloace de învăţământ
şi, în mod deosebit, a celor din ultimele generaţii (PS, noi tehnici de comunicare, CD-R, soft-urile educaţionale
etc);
diversificarea şi multiplicarea formelor de organizare şi desfăşurare a activităţilor didactice şi reunirea lor
într-un sistem coerent şi cuprinzător, pe baza unei taxonomii, elaborate potrivit unor criterii ştiinţifice, logice,
epistemologice şi pedagogice valide, semnificative;
includerea în procesul de modernizare a metodologiilor şi tehnologiilor didactice a tuturor categoriilor de
educaţie: formală, nonformală şi informală, în perspectiva valorificării didacticilor modernizate în cadrul unui
sistem global, integrat de educaţie, în cadrul căruia să se poată asigura în mod eficient, complementaritatea
învăţării formale, nonformale şi informale;
formarea şi pregătirea cadrelor didactice în concordanţă cu noile exigenţe antrenate de încorporarea în
sistemele moderne de învăţământ a didacticilor de specialitate, bazate pe utilizarea şi valorificarea noilor
generaţii de mijloace şi tehnologii informatice;
identificarea şi determinarea cât mai elaborată a principiilor teoretico-metodologice generale ale
proceselor de înnoire a sistemului didacticilor de specialitate este din ce în ce mai actuală şi prezentă, datorită
faptului că, practica educaţională şi didactica se află în prezent în procese din ce în ce mai alerte de transformări
din ce în ce mai inedite, care oferă o bază de date şi de experienţe din ce în ce mai „provocative”, atât pentru
teoria, cât şi pentru metodologia şi practica educaţională.
O serie de direcţii de reflecţie şi de acţiune propuse deja, reclamă răspunsuri validate ştiinţific, întrucât
astăzi se discută, din ce în ce mai insistent, despre:
„deşcolarizarea” societăţii şi înlocuirea actualelor forme de învăţământ şi educaţie cu altele, bazate pe
conţinuturi de învăţare liber alese, asimilate fără profesori sau educatori profesionişti.
crearea unor noi tipuri de „configuraţii educaţionale” (agenţii de materiale educaţionale, reţele de
comunicaţii, laboratoare, bănci de date şi de informaţii) în materiile de educaţie, accesibile oricărei persoane
interesate să înveţe singură, care să înlocuiască actualele tipuri de şcoli;
Info-şcoala, utilizând PC-ul şi Internetul şi promovarea învăţării asistate de calculator;

38
Radio-tele-şcoala, ca nou tip de şcoală, capabilă să ofere, prin intermediul sutelor de sateliţi de
telecomunicaţii mii de programe TV, inclusiv programe de învăţământ şi educaţie;
apariţia „şcolilor de sâmbătă şi de duminică”, a „şcolilor de vacanţă” sau a „şcolilor pe roţi”, bazate pe
produse „ludice”, pe utilizarea eficientă şi constructivă a timpului liber, pe educaţie prin excursii şi călătorii etc.
învăţământul la distanţă (învăţământul deschis la distanţă - IDD) ca direcţie deja viabilă de dezvoltare a
sistemelor educaţionale a generat o arie de tehnologii de învăţare, aflate în procese rapide de extensie şi de
diversificare;
Universitatea deschisă şi universităţile libere au determinat noi direcţii de evoluţie şi de dezvoltare a unor
noi tehnologii şi metodologii didactice;
noua ramură industrială „Edu-taintment”, cuprinzând companiile de cablu, grupele de telecomunicaţii, de
filme, Cd-uri, legată de industria de software etc, toate au deja implicaţii profunde asupra educaţiei şi
învăţământului.
Multe din aceste idei şi sugestii par destul de utopice. Unele marchează evoluţii promiţătoare. Toate la un
loc reclamă, însă, examinări atente şi eforturi de corelare a educaţiei şi învăţământului, inclusiv a
metodologiilor şi tehnologiilor didactice, cu evoluţiile societăţii şi civilizaţiei contemporane, ca temei al
asigurării calităţii, eficienţei şi performanţei necesare în aceste domenii fundamentale ale progresului uman şi
social.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ37:
37
Lucrările marcate* fac referiri directe la tematica unităţilor de învăţare prezentate. Celelalte lucrări pot fi consultate pentru
completarea informaţiilor şi cunoştinţelor din Didactica specialităţii
39
***- Programele şcolare pentru ariile curriculare / disciplinele vizate
***- Manualele şcolare pentru disciplinele a căror didactică se studiază
*** - Metodici / didactici de specialitate
*** - Instruirea diferenţiată. Aplicaţii ale teoriei inteligenţelor multiple, Ghid, MEC; 2001
*** -MEC, CNC, Repere privind activitatea educativă, Ghid metodologic, 2001
***, Didactica învăţământului de ştiinţe sociale, Ed. Militară, Bucureşti, 1980
***, Revista de pedagogie, nr.11-12/1992, număr tematic „1001 de teme posibile pentru Ora de dirigenţie”
Aebli, Hans, Didactica psihologică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
Ausubel, D; Robinson, F. Învăţarea în şcoală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
Bloom, B.S. si colab., Taxonomy of Educational Objectives, Handbook, Cognitive Domain, David McKey
comp., Inc., Ney York, 1971
*Botkin, W.J., Elmandjara, M., Maliţa, M., Orizontul fără limite al învăţării. Lichidarea decalajului uman,
Ed.Politică, Bucureşti, 1981, capit.II
*Caluschi, Mariana, colab., Inventica şi şcola, Ed.”Bit”, Iaşi, 1994
Cazacu, A., Didactica filosofiei, Ed.FRM, Bucureşti, 2003
Cerghit, I.(coord.), Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă,EDP, Bucureşti, 1983
Cerghit, I., Metode de învăţământ, EDP, Bucureşti, 1997
Chiş, V., Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Presa Universitară Clujeană, 2001
Copilu, D-tru, colab., Predarea pe bază de obiective curriculare de formare, EDP, Bucureşti, 2002
*Curuz, D-tru Folosirea cabinetelor de ştiinţe sociale în procesul predării-învăţării, în „Didactica
învăţământului de ştiinţe sociale”, Ed. Militară, Bucureşti,
*Dăscălescu, R., Salade, D-tru, Cercurile de elevi în liceu, EDP, Bucureşti, 1971
De Corte, E. (1979), Les fondaments de l’action didactique, A.De Boeck, Bruxelles
*Faure, Ed.,colab., A învăţa să fii, partea a II-a (capit. 4 şi 5), EDP., Bucureşti, 1974
Giddens, A., Viitorul educaţiei. Educaţia şi noile tehnologii de comunicare, in: Sociologie, Ed. BIC/ALL-ceu,
Bucureşti, 2000;
*Gheorghiu, A., Popovici, M.M., Elemente de tehnologie didactică – discipline de specialitate, EDP, 1983,
Bucureşti
*Hăvârneanu, C. (coord), Caietul dirigintelui, Ed.Sigma Primex, 2001
*Ionescu, M., Radu, I., Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001
*Iucu, B.I. Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Ed. Polirom, Iaşi, 2000,
Joiţa, Elena, Eficienţa instruirii - Fundamente pentru o didactică praxiologică, E.D.P.R.A., Bucureşti, 1998
Maciuc, Irina, Repere ale instruirii, EDP, Bucure;ti, 2002
Milcu, M. Ştefan, Pledoarie pentru dialog, Ed. FRM, Bucureşti, 1997
*Potolea, D., - Teoria si metodologia obiectivelor educaţionale în “Curs de pedagogie”, Univ. Bucureşti, 1988
Potolea D., Neacşu I., Radu I.T., Reforma evaluarii în învăţământ. Concepţii şi strategii, Consiliul Naţional de
Evaluare şi examinare, Bucureşti, 1996
*Neacşu, I., Instruire şi învăţare, Ed. Şt., Bucureşti, 1990
*Neacşu, I., Stoica, A.(coord.), Ghid general de evaluare şi examinare, S.N.E.E., Ed.Aramis, 1996
Radu, I.T., Evaluarea în procesul didactic, EDP RA, Bucureşti, 2000
Văideanu, G., Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, Bucureşti, 1989
*M. Zlate, Empiric şi ştiinţific în învăţare, EDP, Bucureşti, 1973

40