Sunteți pe pagina 1din 9

Burebista

Burebista (82 î.Hr. - 44 î.Hr.) a fost rege al geto-dacilor și întemeietorul


statului dac.

Conform spuselor lui Strabon, Burebista a fost un lider politic și militar


impresionant, al ținuturilor locuite de geto-daci:

„Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul
Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și
ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a
supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie
temut chiar și de romani.”

Fiind un desăvârșit lider și strateg militar a reușit unirea triburilor geto-


dacice, iar cu ajutorul sfatului său de tarabostes și cu ajutorul marelui preot,
Deceneu, a reușit să introducă o serie de măsuri administrative care au avut un
rol important în consolidarea și stabilitatea statului, a recrutat oameni noi pentru
administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obștești
obligatorii, făcând, astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Dacia, a
introdus sistemul de legi beligines, iar pe plan spiritual și-a întărit propriul cult.

Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea pericolului reprezentat de


celții situați în sud și în vest, supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților
grecești de la malul Pontului Euxin, întinzându-și regatul de la Pontul Euxin, în
est, până la Danubis în Câmpia Panonică, în vest, și de la Munții Haemus, în
sud, până la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de
temut al puternicei Republici romane.

În prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societății dacice, întărirea


aristocrației tribale militare, transformarea ei în clasă politică, iar pe plan extern
invaziile celților și amenințarea Republicii romane au constituit un mediu
prielnic pentru unificarea tuturor triburilor dacice într-o entitate de tip statal.

Conform istoricului Iordanes, Burebista își începe domnia în jurul anul


82 î.Hr., dată care a fost calculată funcție de momentul venirii la putere a lui
Sylla la Roma. Burebista a fost stăpânul unui teritoriu în hinterlandul Histriei,
având capitala la Argedava, iar pe măsură ce stăpânirea sa s-a întins și de-o
parte și de alta a Dunării este posibil să-și fi mutat capitala în Câmpia
Munteană, la Argedava de la Popești, pe râul Argeș. Această mutare s-a realizat
din rațiuni politice și strategice deoarece pe măsura măririi teritoriului său spre
vest, Argedava Dobrogeană nu putea controla teritoriul ocupat, iar din punct de
vedere militar, fiind amplasată pe malul drept al Dunării, ar fi îngreunat foarte
mult acțiunile de apărare. În acest moment au loc, probabil, desele treceri ale
fluviului, pe care le amintește Strabon, Căci trecând plin de îndrăzneală
Dunărea și jefuind Tracia - până în Macedonia și Iliria... , cu scopul de a-și
consolida controlul spațiului de la sud de Dunăre până la Munții Haemus. Astfel
limitele de nord, est și sud ale regatului fiind relativ stabile, cu triburi geto-dace
în nord, cu regatul lui Mitridates al VI-lea în est și crestele Balcanilor în sud, iar
pentru a consolida granița vestică a pornit o ofensivă împotriva scordiscilor,
stabiliți în jurul anului 278 î.Hr. în vecinătatea muntelui Scordus. Această
victorie de prestigiu asupra unui neam celtic se presupune că i-ar fi înlesnit
procesul de uniune cu triburile dacice din arcul intracarpatic, amenințate de
triburile celtice ale boiilor și a tauriscilor din Câmpia Panonică.

Unificarea triburilor geto-dacice s-a terminat în jurul perioadei 60 î.Hr.-


59 î.Hr, când Burebista începe campania împotriva celților de pe Dunărea
Mijlocie, din Bazinul Panonic. În această perioadă își mută centrul de putere în
munții Orăștiei și capitala la Costești. Regatul lui Burebista a atins întinderea
maximă după campania din est, din anul 55 î.Hr., împotriva cetăților de la
Pontul Euxin, în urma căreia a cucerit șiragul de orașe grecești de la Olbia, până
la Apollonia Pontica.

Burebista a reușit unificarea triburilor geto-dace bazându-se pe o


puternică forță armată care-i era fidelă. La apogeu, armata lui Burebista a fost
estimată la 200.000 de oameni, număr pe care Vasile Pârvan îl socotește mai
degrabă modest decât exagerat, dar acest număr nu a fost unanim acceptat de
către comunitatea istoricilor secolului XX.

Armata lui Burebista era formată din două categorii principale de forțe:
oastea regelui, cu caracter mai mult sau mai puțin permanent și o oaste alcătuită
din contingente conduse de fostele mari căpetenii de formațiuni politice
devenite acum generali ai lui Burebista. Izvoare antice pentru stabilirea exactă a
componenței pe arme a forțelor militare nu există, dar istoricii și istoricii
militari sunt de părere, prin analogie cu componența armatelor inamice a celților
și romanilor, că armata lui Burebista a fost formată din trupe pedestre, trupe
călare, trupe destinate mașinilor de asediu, specialiști în construcția
fortificațiilor, flotilă de Dunăre și o flotă a Mării Negre, după cucerirea cetăților
pontice.
Cavaleria a fost mai redusă ca efective în armata dacică și se recruta din
zonele de câmpie și de deal, unde se creșteau caii. Cavaleria avea rol de
cercetare, asigurarea legăturilor de comunicații și hărțuirea prin surprindere a
inamicului. Deseori, calul era folosit ca mijloc de transport până la locul
bătăliei, unde luptătorii descălecau și luptau ca trupe pedestre.[21] Aprecierile
asupra flotilei de Dunăre și asupra flotei Mării Negre a istoricilor înainte de
1989, în lipsa izvoarelor antice, sunt apreciate drept tendențioase și, pe alocuri,
exagerate. Referitor la structura organizatorică a armatei, Ion Horațiu Crișan a
formulat ipoteza că unitățiile erau conduse de tarabostes, iar subunitățile de
către comati.

Campaniile militare întreprinse de Burebista nu au avut caracterul


expedițiilor de pradă, ci acestea au avut rațiuni politice și au vizat ca obiectiv
fundamental cuprinderea teritoriilor ce aparținuseră geto-dacilor și securizarea
hotarelor. De asemenea, Burebista nu a urmărit crearea unui stat mare care să fie
alcătuit dintr-un conglomerat de populații, asemeni despoțiilor orientale, ci a
urmărit întemeierea unui stat cu structuri omogene din punct de vedere etnic.

Decebal
Decebal a fost regele Daciei între anii 87-106.

Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor


recunoaște abilitățile militare și politice. La începutul secolului III, la aproape
150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius făcea
regelui dac următorul portret elogios:

Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă


prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde
curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu
bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de
temut al romanilor.

Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul


"DECEBALVS PER SCORILO". Unele interpretări îl consideră în limba dacă,
posibilul sens fiind de Decebal fiul lui Scorilo, altele în latină, traducerea fiind
Decebal prin Scorilo. Alții cred că e vorba de o simplă marcă de olar.

Începutul domniei

Încă din primul an de domnie, din anul 85, Decebal se confrunta cu o


situație dificilă. Roma organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul
Domițian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de
prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea. Într-un defileu
carpatic, Decebal atrage forțele romane într-o cursă. Comandantul roman cade
în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee
și stindardul legiunii a V-a. Marea bătălie are loc la Tapae.

La un an de la victorie, în 88, o armată romană condusă de Tettius


Iulianus atacă din nou regatul lui Decebal, pătrunzând în Dacia prin Banat.
Decebal așteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu victoria
romană. Deși înfrânt de romani, din cauza dificultăților întâmpinate de armatele
imperiale în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, care-l sprijiniseră pe
regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domițian în anul
89. Decebal era numit client al Romei, iar regatul său, regat clientelar, primea
meșteri mineri, instructori militari etc.

Dacia s-a aflat la apogeul puterii sale sub regele Decebal. Deși mai
restrâns ca arie geografică decât Regatul lui Burebista (82-44 î.Hr.) - cuprinzând
Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul stat era mai
puternic și mai bine organizat. Limitele statului dac în timpul lui Burebista (82-
44 î.Hr.) au fost: în nord, Carpații Păduroși; în est, Pontul Euxin; în sud, munții
Haemus (Munții Balcani); în vest, Dunărea Mijlocie. Progresele înregistrate în
acest timp de societatea dacică erau multiple și importante: o populație
numeroasă și grupată în jurul multor dave în care pulsa o vie activitate
economică, legături comerciale cu lumea greco-romană, o cultură înfloritoare cu
puternice elemente originale.

Confruntările dintre daci și romani au reînceput în timpul împăratului


Traian. La începutul anului 101, armata romană, condusă chiar de împărat, după
ambele pregătiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni și alte unități
auxiliare (în total circa 150.000 de soldați). La 25 martie 101 împăratul
părăsește Roma, traversează Dunărea pe poduri de vase la Lederata (Ramna) și
Dierna (Orșova) pătrunzând în Dacia prin Banat. Dio Cassius menționează
episodul în care burii germanici cu aliații lor îi trimit lui Traian o ciupercă
uriașă pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt sfătuiți pentru binele lor
să se întoarcă la Roma. Are loc bătălia de la Tapae, în vara anului 101, iar
Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie cu victoria
romană.

În iarna și primăvara anului 102, Decebal este înfrânt la Nicopolis ad


Istrum și în Dobrogea la Adamclissi. În toamna anului 102, Decebal este silit să
încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia: regele dac trebuia să dărâme zidurile
cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să renunțe la orice independență în
politica externă.

Traian
Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce,
d. 8 sau 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117, a fost al
doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia
Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei
sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE •


FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS •
AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS •
PARTHICVS • MAXIMVS.

Traian a fost fiul lui Marcus Ulpius Traianus, un proeminent senator și


general dintr-o familie romană faimoasă (Ulpii). Familia s-a stabilit în provincia
Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic,
iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat și
după moartea sa.

S-a născut pe 18 septembrie 53, în orașul Italica, din provincia romană


Hispania. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai
periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele
lui Domițian împotriva germanilor și era unul dintre cei mai mari comandanți
militari ai imperiului când Domițian a fost ucis în 96.
Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domițian, Nerva, care
era nepopular în cadrul armatei și avea nevoie de cineva ca să obțină sprijinul
legiunilor. A obținut acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său și
succesor, în toamna anului 97 (27 octombrie). Viitorul împărat Hadrian i-a adus
vestea lui Traian despre adopție, obținând astfel bunăvoința lui Traian pentru
restul vieții sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat
fără nici un incident, fiind respectat de supuși. Astfel primul roman ne-italian a
devenit împărat.

Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe


care el l-a justificat prin guvernarea pașnică și fără vărsare de sânge, spre
deosebire de domnia lui Domițian. A eliberat cetățenii romani care fuseseră
închiși pe nedrept de Domițian și a returnat proprietăți confiscate. Popularitatea
sa a ajuns să fie atât de mare încât Senatul Roman i-a acordat lui Traian titlul de
optimus, adică „cel mai bun”.

Dar Traian a rămas în istorie și pentru luptele sale. În 101, a lansat o


expediție în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre și l-a forțat un an mai târziu
pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala
Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul
de Dacicus Maximus.

Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman,


încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se
hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre,
și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind
distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construit un
nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A
hotărât să colonizeze Dacia cu romani și a anexat-o ca provincie romană.

Bătălia de la Posada
Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul
Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a
marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.

În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un


an mai târziu, domnitorul român cucerește Severinul, ceea ce a dus la răcirea
relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai
plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la
sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de
recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.

Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele


Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe fostul
său vasal, Basarab I, cneaz al ținutului. Ocupă Banatul de Severin și înaintează
prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeș.
Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se
instalează foametea încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol
Robert primește o solie din partea domnitorului român (ilustrată și într-una
dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena),
care îi aduce o propunere de pace.

Deși Basarab I își plătea conștiincios arenda pentru vasalitatea acordată


(conform contractelor cu coroana ungară asupra drepturilor si folosirea
resurselor naturale, contract păstrat in corespondenta papală), regele Ungariei s-
a lăsat ațâțat de adversarii lui Basarab, voievodul Thomas din Transilvania si
fiul lui Niklas Gara, de-al îndepărta pe Basarab, sperând astfel că ei vor putea
obține investitura vasalității asupra Valahiei. Astfel Basarab nedorind un război
devastator a oferit generos regelui o despăgubire pentru campania sa.

Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se


promitea generos o despăgubire a 7.000 de mărci de argint, cedarea cetății
Severinului și trimiterea unui fiu la curtea ungară ca garanție, "numai vă
întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți
scăpa de dânsele".

Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor


sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata
maghiară ajunge la Curtea de Argeș, pe care o găsesc pustie și o incendiază.

Unele relatări ungurești dar și cronica lui Jan Długosz povestesc despre
un armistițiu încheiat între cele două părți beligerante, cu condiția ca românii să
conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. Ghizii
români puși la dispoziția regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri
într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de
veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor
înfrângerea rușinoasă a armatei regale.

Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt
atacați și zdrobiți. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat
în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de


amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă
era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate
împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit.
Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca
săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi
trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina
înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina
urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din
râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu
aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul
prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”

—Cronica pictată de la Viena

După lupta de 3 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a


scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi
recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin Timișoara.

Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma,


voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și
preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie,
însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu
puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.

„Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci
această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la
ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe
alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii
clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de
ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”

—Cronica pictată de la Viena


Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au
venit și cete de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie
ca fiind falsă, menită a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să
poată fi explicată mai ușor înfrângerea ungurilor.[formulare evazivă] Tot în
sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai
veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au
răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecințe

„Românii... puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte


scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț”

—Cronica lui Johann de Thurocz

Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența


ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i
lărgească hotarele.

Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a


însemnat practic nașterea unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând
titlul de Mare Voievod.

Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui


Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după
1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.