ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

SEMINAR NR. 3 – 04.11.2010

PROZELITISMUL UNIAT ÎN TRANSILVANIA

Situaţia românilor din Transilvania la început de secol XVIII.

O mică parte a românilor ortodocşi în frunte cu Atanasie
Anghel (mitropolitul ortodox de până atunci) acceptă unirea cu
Roma pentru a beneficia de drepturi politice, sociale şi religioase aşa
cum beneficiau aşa-zisele naţiuni recunoscute în Transilvania.
Acceptarea unirii a fost privită ca o necesitate istorică. Situaţia
era umilitoare, ei nu erau recunoscuţi ca naţiune, erau asimilaţi cu
iobagii şi supuşi unei fiscalităţi excesive, nu aveau acces la funcţii
sau demnităţi publice, nu aveau şcoli deşi din punct de vedere
numeric constituiau naţiunea majoritara şi cea mai importantă din
Transilvania. Religia ortodoxă nu fgura printre religiile recepte la
vremea respectivă. Din toate punctele de vedere românii din
Transilvania erau umiliţi şi ţinuţi într-o continuă şi adevărată
servitute şi robie. La sfârşitul secolului XVII, Transilvania în urma
păcii de la Karlowitz (1699) a fost încorporată Imperiului Habsurgic
devenind o anexă care se prezenta ca un conglomerat de teritorii. Îşi
fac simţita rpezenţa armata şi administraţia imperială întâlnind aici
interesul politic al curţii de la Viena şi interesul religios al curţii
pontificale de la Roma. Aceste interese duc la conlucrarea Vienei
politice cu Roma pontificală pentru a stapâni politic şi religios acest
ţinut. Se face propunerea de unire cu Roma pentru dobândirea unor
privilegii în scopul emancipării românilor din Transilvania. Li se
promit drepturi politice, sociale dacă vor accepta unirea. Atanasie
Anghel semnează unirea la 1701 deşi fusese atenţionat de la
hirotonia în Ţara Românească de eventualitatea ademenirii sale la
unirea cu biserica Romei. Când semnează actul de unire cu Biserica
Romei, el devine primul episcop al noii biserici unite (până în 1711)
şi asistăm la o lezare de demnitate pentru ca din mitropolit al
Transilvaniei ajunge episcop al unei biserici unite. Mitropolia
Transilvaniei dispare pentru mai bine de un secol şi jumătate fiind
reactivată la 1864 de către Andrei Şaguna, restauratorul mitropoliei
Ortodoxe a Transilvaniei. În schimbul primirii unirii, Atanasie
Anghel este beneficiarul unor foloase personale, el dobândeşte titlul
nobiliar de baron, ca însemn al nobilităţii sale primeşte un lanţ de
aur, domenii şi multe alte bunuri. Cu excepţia lui Atanasie Anghel şi
al unui restrâns grup de clerici care au semnat actul de unire,
aproape întreaga masă a credincioşilor ortodocşi nu au ştiut de
realizarea unirii aflând mai târziu de această nouă realitate
confesională. Când au aflat de unire şi că aceasta însemna
schimbarea legii ortodoxe s-a ajuns la împotriviri, la mişcari
împotriva uniaţiei, mişcări care adesea au îmbrăcat forma violentă a
unor răscoale, a unor războaie religioase. Deşi în actul unirii se
preciza ca nu se va altera nimic din legea ortodoxă, se urmă
eliminarea treptată a legii strămoşeşti a românilor (finalitatea vizată
a actului unirii, fapt mărturisit de Gavriil Capi, superiorul misiunii
de propagandă pentru Dacia – acesta afirmă că se va încerca chiar
schimbarea liturghiei). Reacţiile antiunioniste nu au întârziat sa
apară, cele mai dese împotriviri au apărut în sudul Transilvaniei
unde erau puternice legaturile cu Ţara Românească şi cu Episcopia
Râmnicului – Noului Severin. Însuşi Atanasie Anghel, regretând
alegerea semnării unirii cu Roma, renunţă din convingere la unirea
cu Roma. Trebuie spus că în prima jumătate a secolului XVIII este
caracterizată de fragilitate şi existenţa ei este pusa sub smnul
întrebării, motiv pentru care succesorii lui Atanasie Anghel încearcă
să o consolideze. Primul care se angajează cu zel misionar la
lucrarea de triumfare a unirii cu Roma este episcopul unit Ioan
Giurgiu Patachi (1721-1728) care ocupa abuziv în părţile
Făgăraşului biserica Sf Nicolae ctitorita de Brâncoveanu şi o
transforma în catedrală a noii biserici unite în pofida protestului
credincioşilor. Este un act de pradă. În 1727, acest Ioan Giurgiu
Patachi convoacă un sinod şi ia hotarârea de a invalida hirotoniile
preoţilor din transilvania săvârşite de Dositei Ţircan, originar din
comitetul din Alba de Jos, hirotonii din Ţara Românească pentru
Transilvania. A purces astfel la o nouă administrare a Tainei
Hirotoniei. Cel care contribuie decisiv la identitatea Bisericii Unite
este Inocenţiu Micu Klein1 (1732-1751).
Inocenţiu Micu Klein recurge la prozelitism, merge ca episcop
la românii ortodocşi din Şcheii Brasovului încercând să îi atragă la
unirea cu Roma. Este alungat din zonă şi nu I se permite să slujească
Liturghia în biserica Sf Nicolae (1733). În 1735 I M Klein se prezintă
dietei de la Cluj (parlamentul Transilvaniei al vremii) cu trei
revendicări:
1. preoţii sa fie scutiţi de taxe (era vorba doar despre preoţii
uniţi);
2. românii din Transilvania să nu întreţină legături cu cei din
Ţara Româneasca sau cu cei din Valahia imperială (cu cei din
Oltenia), fiind conştient că păstrarea unor astfel de legături

1
Figura acestui episcop unit este prezentată extrem de favorabil în manualul părintelui Mircea Păcurariu, lăsând
impresia că este zugrăvit portretul unui ierarh ortodox, victima Vienei şi a Romei.
 atenta la siguranţa unirii (îi facea pe românii din
Transilvania să menţină vie identitatea, apartenenţa la legea
ortodoxă şi să se opună unirii);
3. toţi românii din Transilvania să fie supuşi la autoritatea sa
de episcop, cerând trecerea în masă (fără consultare) a
românilor la Biserica Unită ca şi cum toţi românii ar fi fost
uniţi cu Roma (mare parte erau ortodocşi, fiind o cerere
abuzivă).
Cea mai mare realizare a fost mutarea sediului noii episcopii la
Blaj (1737). Blajul devine un loc emblematic pentru noua biserică şi
epicentrul tuturor acţiunilor noii biserici unite. Blajul devine nucleul
ideologic al propagandei uniate în Transilvania. Crează aici un
patrimoniu al Bisericii Unite creând domenii, înfiinţează o mănăstire
de călugări şi un liceu confesional unde este pregătit viitorul cler al
Bisericii Unite şi cei care aveau rezultate foarte bune (elita
absolvenţilor acestui liceu confesional era trimisă pentru
continuarea studiilor la Roma, revenind în ţara ca misionari – este
cazul lui Silvestru Caliani, Grigore Maior, viitor episcop unit care în
timpul răscoalei religioase a lui Sofronie de la Cioara a fost trimis
din comitat în comitat pentru a predica unirea şi pentru a potoli
spiritele celor care se ridicaseră împotriva unirii, trimiţând rapoarte
amănunţite la Blaj şi la Roma despre starea unirii). Deşi este scos
din scaun şi trimis la Roma, până la moartea sa I M Klein rămâne un
entuziast susţinător al Bisericii Unite pentru că în perioada exilului
menţine o corespondenţă cu secretarul său de la Blaj, afirmând ca va
fi gata sa revina ca episcop la Blaj. Mulţi îi arogă drepturi culturale
spunând ca a fost animat de soarta românilor din Transilvania, dar el
dorea privilegii doar pentru cei care aderau la Biserica Unită din
Roma, o situaţie parte putând fi creată doar pentru cei care aderau
la biserica unită, de aceea lupta pentru atragerea cât mai multor
români pentru această unire. Dacă I M Klein vedea emanciparea
posibilă doar prin biserica Unită şi această viziune a sa era una
greşită pentru că accepta compromisul unirii cu Roma, mai târziu, în
secolul XIX, mitropolitul Andrei Şaguna a demonstrat contrariul şi
anume că românii se pot emancipa poltiic, social, religios fără preţul
vânzării şi fără compromis demonstrând ca Biserica Ortodoxă este
capabilă de progres care să ducă la propăşirea românilor.
Referitor la eşecul viziunii şi programul lui I M Klein, a
provenit din obţinerea de drepturi din unirea poporului cu
catolicismul, aceasta fiind o diplomaţie care nu a fost corecta
deoarece adevarata diplomaţie trebuie să arate că se fac concesii
când nu se face nici o concesie esenţială. Din timpul păstoririi lui I
M Klein, către jumătatea secolului XVIII apar cele mai puternice
mişcări la adresa uniaţiei: Visarion Sarai (1744) apoi mişcarea dintre
1759-1761 a lui Sofronie de la Cioara. Violenţa unor astfel de mişcări
care a antrenat mase mari ale populaţiei au ameninţat profund
unirea cu Roma şi autorităţile religioase de la Blaj ca şi cele
imperiale de la Roma au adoptat o serie de măsuri menite să reprime
aceste mişcări. Cea mai amplă măsură a fost intervenţia cu acceptul
împărătesei Maria Tereza (1761) a armatei imperiale sub comanda
lui Adolf von Bukoww care demoleaza in intervenţia sa zeci de
manastiri ortodoxe, incendiaza biserici ortodoxe şi efectul prezenţei
militare in Transilvania a fost practic stârpirea monahismului
ortodox din Transilvania. Monahi de ordinul sutelor (poate chiar
miilor) au luat calea pribegiei s-au retras in spatiile limitrofe, cei
mai mulţi regăsindu-şi refugiu în Moldova la manastirile
Dragomirna, Secu şi Neamţ în obştile întemeiate de stareţul Paisie.
Pentru a preîntâmpina orice reactie potrivnică unirii de tipul
răscoalei lui Sofronie de la Cioara, se înfiinţează o forţă militara
locală capabilă să acţioneze în interiorul Transilvaniei cât şi la
graniţele ei întruchipată de regimentele grănicereşti. Erau grăniceri
care asigurau baza frontierelor şi acopereau un teritoriu ce pornea
din sudul Transilvaniei (din zona Banatului până în părţile
Bucovinei), urmărindu-se ca în felul acesta să se interzică orice
legătură a românilor din Transilvania cu cei ortodocşi din Moldova şi
chiar din Rusia. Aceste regimente grănicereşti care au primit
denumirea de miliţie naţională (apare în decretul de înfiinţare a
regimentelor grănicereşti semnat de Maria Tereza miles, militis =
ostaş, soldat), având şi rolul de a face prozelitism printre românii
din Transilvania (prin încorporarea lor în regimentele grănicereşti,
solda grănicerilor fiind foarte consistentă şi ţaranii cu venituri
umilitoare erau îndemnaţi să se înroleze în aceste regimente fiind
acceptat doar dacă acceptau unirea cu Roma, situaţia lor socială şi
materială îmbunătăţindu-se vizibil). Prin înrolarea în regimente erau
atraşi la unirea cu Roma. Aceste corpuri armate de grăniceri, foarte
adesea îşi manifestau atitudinea prigonitoare la adresa neuniţilor
(ortodocşii din Transilvania). Petru Maior, reprezentant al Şcolii
Ardelene şi episcop unit spune ca toate aceste regimente au fost
alcatuite din oameni uniţi şi din feciorii preoţilor uniţi (primii care
aveau acces în aceste regimente); militarii raspandiţi prin ţara
începura a gonii pe preoţii neuniţi caci primedjie era pentru el de a
se intalni cu oameni ca aceştia pe drum.
Consolidarea unirii s-a facut prin angajarea personală a
episcopilor uniţi. Este vorba despre opera de prozelitism pe care a
facut-o fiecare episcop unit urmărindu-se creşterea numerică a
adepţilor unirii. O puternică ofensivă a uniatismului se înregistrează
sub episcopul unit Atanasie Rednic (1765-1772). Pentru acest
episcop unit, consolidarea unirii însemna şi educarea dogmatică a
credincioşilor încât să poata rezista unor tulburari. Convoacă un
sinod la Blaj la 1767 unde prezinta un desen intitulat Biserica
exprimată printr-un pom fructifer (pom cu mai multe ramuri şi
folosindu-se de aceasta reprezentare plastică a explicat celor
prezenţi la sinod ca dupa cum trunchiul copacului este unul deşi
ramurile sale sunt mai multe, tot astfel biserica adevarata este una
singura oricat de multe si de felurite ar nfi riturile ei – voind sa
explice printr-un desen realitatea unirii cu biserica Romei).
Episcopul dă tonul vizitaţiilor canonice. Însoţit de secretarul său,
Iacob Aron, Atanasie Rednic merge din comitat în comitat şi predică
unirea cu Roma făcând numeroşi adepţi raportând la Roma şi la
Viena că prezenţa sa printre românii neuniţi ortodocşi s-a făcut cu
rod maxim şi urmarea acestor vizitaţii canonice a fost convertirea
multora.
Pe aceeşi linie a prozelitismului se înscriu acţiunile episcopului
Grigore Maior (1762-1763). Sub acest Grigore Maior (unchiul lui
Petru Maior) unirea cu Biserica Romei se consolideaza definitiv,
întreprinde ca şi Atanasie Rednic vizitaţiile canonice. Spre deosebire
de Atanasie Rednic, prozelistismul sau este mult mai eficient pentru
ca reuseste sa converteasca la unirea cu Roma nu mii de persoane ci
comitate intregi. El avea forţă de convingere, despre el Petru Maior
spune ca era un om tocmit a atrage mulţimile către el aşa cum
atrage magnetul fierul. Succesul prozelitismului său se datorează şi
unor tertipuri pe care le foloseşte Grigore Maior pentru că în
preumblările sale recurge la un intenţionat error in persona, îşi
ascunde adevarata identitate (în straie de vladica ortodox, oamenii
având impresia ca este un episcop ortodox). Pentru a-i amagi pe
oameni, nu se pronunţa asupra deosebirilor dogmatice dintre cele
doua biserici, asupra celor patru puncte florentine. El era primit de
mase, era ascultat şi primirea călduroasă care i se facea era semn că
poporul că poporul era de acord (accepta) unirea.
Un rol deosebit în impunerea unirii l-a avut, înfiinţarea în 1747
a unei tipografii confesionale la Blaj în care apăreau cărţi cenzurate
de teologii de la Blaj. În acelaşi an 1747, în timpul episcopatului lui I
M Klein, Maria Tereza da un rescript imperial prin care interzice
patrunderea de carte religioasă ortodoxa înj Transilvania şi mai apoi
aproba înfiinţarea tipografiei de la Blaj. Cărţile româneşti ortodoxe
circulau (pătrundeau cărţi ortodoxe de la Râmnic, centru tipografic
în secolul XVIII).
Până la venirea ca mitropolit în secolul XIX a lui Andrei Şaguna
pentru românii ortodocşi din Transilvania, situaţia lor nu se
îmbunătăţeşte, situaţia lor este aceeaşi cu cea de dinainte de 1701.
Dacă la începutul secolului al XVIII-lea, situaţia Bisericii Unite este
pusă sub semnul eşecului, după intervenţia generalului Bukow
unirea se consolidează şi devine o realitate nouă confesională pentru
românii din Transilvania (românii au fost bifurcaţi din punct de
vedere confesional: cei rămaşi pe mai departe ortodocşi şi pe altă
parte cei care au aderat la Biserica Romei). Cea dintai generatie de
episcopi uniti avea asprimea neofitilor, trufia celor ce gusta o cultura
mai inalta sau se impartasesc de onorurile pe care le are orice
autoritate pentru a momi.
Este a doua unire a unei biserici ortodoxe cu biserica Romei
(după unirea de la Brest-Litovsk 1595 unde lucrurile au stat altfel
pentru ca 6 episcopi din 8 au aderat la unirea Bisericii cu Roma).

Paisianism – sec XVIII marcheaza influenţa fanarioţilor, în apus

stând sub semnul iluminismului care actiona pentru înstrăinarea
omului de Dumnezeu, având o atitudine anticlericala si laicizanta
Bibliografie:
1. Cuviosul Paisie de la Neamţ (Velicicovski), Ediţie îngrijită de
Diac. Prof. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1996
2. Citerio Elia – învăţătura spirituală a stareţului Paisie.
Radiografia unei obşti în volumul “Românii în reînoirea
isihastă”, Editura Trinitas, Iaşi, 1997
3. Joantă Serafim – Isihasmul, tradiţie şi cultură românească,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1994
3. Stăniloae, Dumitru – Istoria isihasmului în România în volumul
8 al Filocaliei, Bucureşti, 1978
4. Zaharia, Ciprian – Contribuţia românească la sinteza paisiană.
Paisianismul şi spiritualitatea cernicană în volumul
Paisianismul. Un moment românesc în istoria spiritualităţii
europene, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996