Sunteți pe pagina 1din 8

DREPTUL LA AZIL

Otilia Ioana ANGHEL

1
Consideraţii introductive

Pentru prima dată dreptul la azil a fost fixat în Constituţia Franţei din anul 1793, în conformitate cu
care se acorda “azil străinilor izgoniţi din patria lor pentru cauza libertăţii”. Dezvoltarea de mai
departe a acestei instituţii s-a făcut atât prin prevederile dreptului intern al statelor, cât şi în cadrul
cooperării internaţionale pe calea încheierii, în principal, a tratatelor bilaterale şi adoptării de
declaraţii.
Dreptul la azil, de regulă, este fixat în constituţiile statelor.[1]
Dreptul de a solicita azil, ca drept fundamental al omului, e consacrat şi la nivel internaţional.
Cu toate că nu există niciun document internațional care să definească conceptul de azil, doctrina a
definit azilul[2] ca fiind o măsură de protecție care se acordă azilantului sau se poate acorda
solicitantului de azil în cazul în care, în țara sa de origine este supus la persecuții pentru activități
politice, democratice sau umanitare sau, în alți termeni, este urmărit sau persecutat pentru activități
desfășurate în favoarea umanității, progresului și păcii.
Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu poate fi
considerat un act inamical faţă de un stat.
Reglementarea dreptului de azil urmăreşte asigurarea protecţiei persoanelor care din diverse motive
ajung în situaţia de a se stabili pe teritoriul altui stat şi a cărui cetăţenie nu o deţin. Azilul[3] ca
fenomen cunoscut încă din cele mai vechi timpuri are în prezent diferite accepţiuni, cum ar fi aceea
de: azil constituţional, convenţional, teritorial, azil diplomatic, maritim, de protecţie subsidiară, de
protecţie temporară şi face obiectul unor reglementări precise.

Aspecte generale privind instituţia azilului


Instituţia azilului este, în general, abordată din două puncte de vedere distincte: al statului care
acordă acest statut şi al persoanelor care îl solicită.
Din punctul de vedere al statului, acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezintă un drept suveran.
Statul poate să permită intrarea şi şederea pe teritoriul său a unor străini supuşi persecuţiilor politice
în statul ai căror cetăţeni sunt. În acelaşi timp, statul solicitat nu are o obligaţie de a răspunde
favorabil la o cerere de azil, care poate fi refuzată.
În practică se recunoaşte că aparţine exclusiv statului solicitat dreptul de a aprecia, în fiecare caz în
parte, temeinicia cazurilor care motivează o cerere de azil.
După acordarea azilului, statul trebuie să se comporte, faţă de străinul căruia i-a acordat acest statut
în conformitate cu principiile generale de drept internaţional, cât şi cu convenţiile internaţionale,
referitoare la drepturilor străinilor la care este eventual parte.
În dreptul internaţional contemporan s-a susţinut că, din punctul de vedere al statului care acordă
azil, acest concept include două elemente:
 ocrotirea unor străini din raţiuni umanitare, care însă în cazul azilului reprezintă mai mult decât
un refugiu temporar;
 un anumit grad de protecţie activă, printr-o serie de măsuri care revin autorităţilor cu atribuţii
speciale în acest domeniu, vizând asimilarea azilantului în societatea în care a fost primit.
Din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental
al omului. Acest drept a fost prevăzut în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art.14).[4]
Azilanţii se bucură de drepturi[5] şi pot să îşi asume obligaţiile[6] oricărui străin (cetăţean străin sau
apatrid), inclusiv în România.
Analiza legislaţiei interne a statelor în problemele azilului, tratatelor bilaterale şi regionale, altor acte
internaţionale îmi permite a constata următoarele:
- fiecare persoană are dreptul de a solicita azil în alte state, salvându-se de persecuţii pe motive
politice sau din cauza altor activităţi sociale; statele, în virtutea suveranităţii lor, stabilesc în legislaţia
naţională atât principiul, cât şi ordinea de acordare a azilului;
- dreptul la azil nu se acordă persoanelor învinuite de comiterea unei crime împotriva păcii, o crimă
de război sau o crimă împotriva umanităţii, precum şi a infracţiunilor penale prevăzute de tratatele

2
internaţionale privind extrădarea; aprecierea temeiurilor de acordare a azilului sau refuzului acordării
acestuia îi aparţine statului solicitat;
- acordarea azilului presupune autorizarea de intrare şi stabilire în ţară, limitarea expulzării şi
interzicerea extrădării;
- acţiunea de acordare a azilului reprezintă o manifestare de ordin umanitar şi nu trebuie considerată
de alte state drept un act inamical.
Dreptul la azil atât în actele internaţionale, cât şi în doctrina de drept internaţional, îmbracă două
forme: azilul teritorial şi azilul diplomatic. Azilul acordat pe teritoriul statului se numeşte teritorial.
Azilul acordat în misiunile diplomatice sau în instituţiile consulare străine se numeşte diplomatic.
Acesta din urmă a fost practicat,cu caracter excepţional,în ţările din America Latină.
În continuare voi aborda azilul politic, enumerând principalele caracteristici:
- azilul politic nu este definit nici de normele internaţionale, nici de cele regionale în materie (nici
când se tratează problema azilului teritorial nu se realizează definirea acestuia);
- noţiunea trebuie căutată în special în normele interne, iar acolo unde nu se regăseşte, trebuie
extrasă din situaţiile concrete ce au avut loc, atât în plan internaţional, cât şi naţional;
- nu poate fi asimilată statutului de refugiat şi chiar dacă nu există specificări în normele interne, se
impune interpretarea normelor constituţionale în materie, în scopul realizării unei diferenţieri clare
de termeni ce pot genera confuzii;
- inexistenţa normelor interne nu poate împiedica aplicarea ei în situaţiile concrete ce pot apare,
datorită prevederilor din normele internaţionale şi din cele constituţionale;
- atunci când se operează cu noţiunea azilului politic, trebuie luaţi în considerare şi analizaţi şi
ceilalalţi termeni, legaţi în special de instituţia statutului de refugiat, deoarece între cele două noţiuni
există foarte multe asemănări şi uneori nici nu pot opera separat;
- luarea în considerare a acestei noţiuni, impune stabilirea condiţiilor concrete ce o pot genera,
deoarece inexistenţa lor dă naştere unor controverse majore privitoare la acordarea azilului politic şi
chiar dau naştere arbitrariului în domeniu; (noile norme în materia străinilor, în curs de elaborare în
Olanda, sunt un exemplu asupra modului deficitar în care se interpretează dreptul de a rămâne pe
teritoriul unui stat, pentru persoanele care au beneficiat de statutul de refugiat sau al celui de azil,
care provin din state în care situaţia care a generat starea de refugiat, a încetat să mai existe);
- chiar dacă normele internaţionale în materie nu sunt clare, fapt ce poate fi regăsit atât în normele
regionale cât şi în cele interne, acestea conţin totuşi un element de esenţă, consfinţit de toate statele
semnatare ale Declaraţiei asupra Azilului Teritorial din 1967 şi anume, acela, care constă, în
recunoaşterea expresă a principiului nereturnării; principiu care, aplicat, duce în mod automat la
obligaţia ce revine oricărui stat semnatar, de a acorda, până la găsirea unui alt stat de primire, a
dreptului de azil;
- acest drept, care este de fapt doar unul de protecţie temporară, poate fi definit astfel, deoarece
trebuie să implice toate celelalte caracteristici şi elemente de conţinut pe care le are dreptul de azil,
în afara celui de şedere permanentă.
Noţiunea de azil politic, apreciată ca o instituţie de drept umanitar, nu ar putea opera, fără ca
specialiştii în materie să cunoască şi o clarificare a formelor în care acesta se poate materializa,
precum şi elementele ce caracterizează conţinutul său juridic. Totodată, trebuie să subliniem că, în
procesul cunoaşterii acestei instituţii, se impune aprecierea certă a corelaţiei care trebuie să se nască
între această instituţie şi cea de cetăţean, de străin şi de apatrid, dintre noţiunea de azil politic şi cea
a extrădării sau a expulzării.
În consecinţă, studierea şi clarificarea noţiunii de azil politic ar duce şi la clarificarea celorlalte forme
de azil şi, de ce nu, ar realiza o clasificare mai accentuată a acestei instituţii faţă de cea a statutului
de refugiat.

Azilul în Uniunea Europeană


Statele europene au o lungă tradiţie în a oferi un refugiu celor persecutaţi. Protecţia drepturilor
fundamentale constituie nucleul identităţii europene. În anul 1999, statele membre ale Uniunii
Europene s-au angajat să creeze un Sistem European Comun de Azil pentru a putea face faţă
problemelor de azil din ce în ce mai mari la nivel european.

3
În decursul următorilor ani, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri legislative importante
cu scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre. Regulamentul Dublin
stabileşte care stat membru este responsabil de examinarea unei cereri de azil individuale. Directiva
privind Condiţiile de Primire stabileşte condiţiile minime pentru primirea solicitanţilor de azil, inclusiv
cazarea, educaţia şi sănătatea acestora. Directiva privind Procedurile de Azil prevede standardele
minime pentru procedurile de azil, aducând astfel o contribuţie importantă la dreptul internaţional,
întrucât această tematică nu este reglementată iniţial de către Convenţia privind Statutul Refugiaţilor
din 1951. Directiva de Calificare introduce conceptul de protecţie subsidiară, care vine să completeze
Convenţia privind Statutul Refugiaţilor din 1951, formă de protecţie care urmează să fie acordată
persoanelor ce se confruntă cu riscuri de vătămare gravă.
Uniunea Europeană a creat de asemenea un Fond European pentru Refugiaţi pentru a oferi sprijin
financiar statelor membre care să le permită sistemelor lor de azil să lucreze eficient. Eurodac este
o bază de date electronică care a fost lansată pentru compararea amprentelor şi pentru a determina
dacă un solicitant de azil a depus deja o cerere de azil într-un alt stat membru.
Uniunea Europeană are un rol important cu privire la problemele de azil şi de relocare în interiorul şi
în afara Uniunii. Legislaţia şi practicile Uniunii Europene influenţează considerabil dezvoltarea
mecanismelor de protecţie a refugiaţilor în multe alte ţări. Instituţiile Uniunii, cum ar fi Consiliul
European, Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea Europeană de Justiţie, au puteri
legislative, executive şi judiciare în domeniile direct relevante pentru mandatul UNHCR.
În ciuda directivelor şi regulamentelor care vizează armonizarea Uniunii Europene, există încă
diferenţe semnificative între statele membre, în abordările lor la protecţie, şansele şi ratele de
recunoaştere a statutului de refugiat, precum şi condiţiile de primire, cum ar fi asistenţa medicală
disponibilă pentru bărbaţi, femei şi copiii care solicită azil. De exemplu, în unele state membre ale
U.E., accesul la sprijinul material de bază este atât de limitat că mulţi solicitanţi de azil ajung să
doarmă pe străzi.
Prin urmare, U.N.H.C.R. urmează îndeaproape legislaţia şi politicile Uniunii Europene în materie de
azil şi oferă recomandări şi consiliere pentru instituţiile U.E. şi cele 27 de state membre cu privire la
o gamă largă de probleme legate de protecţia refugiaţilor, relocarea şi integrarea acestora. Agenţia
pentru Refugiaţi emite periodic rapoarte, propuneri şi observaţii cu privire la dreptul de azil şi politica
U.E..

Evoluţia legislaţiei româneşti în materia azilului


Transformările care au avut loc în Europa Centrală la sfârşitul anilor ΄80 au deschis pentru guvernele
ţărilor din regiune o serie de noi perspective şi probleme în domeniul protecţiei refugiaţilor. Ţări,
percepute în trecut doar ca „surse” de refugiaţi[7] ce vroiau să scape de regimul comunist, au
devenit ţări care primeau refugiaţi, crescând astfel grupul de state europene în care persoanele care
aveau nevoie de protecţie internaţională puteau solicita şi obţine azil.
Toate ţările Europei Centrale au aderat la Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul
refugiaţilor şi la Protocolul din 1967 (România a aderat în 1991). În scurt timp, România a promulgat
legi privind regimul statutului de refugiat, s-a instituit procedura de azil şi au fost reglementate
structurile administrative necesare.
Principalele prevederi legislative ce reglementează actualmente sistemul de azil în România sunt: –
Ordonanţa Guvernului nr. 43/2004 privind statulul şi regimul refugiaţilor în România, Ordonanţa
Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie
în România, Legea nr. 122/2006 privind azilul în România şi H.G. nr. 1251/2006 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 122/2006 privind azilul în România cu modificările şi
completările.
Autoritate statală cu competenţe în asistenţa solicitanţilor de azil şi refugiaţilor este Oficiul Naţional
Român pentru Refugiaţi (O.N.R.), structură a Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aceasta este
autoritatea desemnată pentru procesarea cererilor de azil în etapa administrativă. La nivelul O.N.R.
se realizează: depunerea cererii de azil, fotografierea şi amprentarea, eliberarea documentului
temporar de identitate, intervievarea solicitantului, soluţionarea cererii de azil şi comunicarea
soluţiei. Conform legii, procedura administrativă de determinare a statutului de refugiat (la nivelul

4
O.N.R.) durează între 30 şi 60 de zile. Ea se poate suspenda în cazuri speciale, cum ar fi, de exemplu,
lipsa interpretului. Solicitanţii de azil au dreptul de a fi intervievaţi într-o limbă pe care o cunosc şi
de a beneficia gratuit de un interpret pe toată perioada procedurii de determinare a statutului de
refugiat. Serviciile de traducere şi interpretare pot fi asigurate din bugetul Ministerului Administraţiei
şi Internelor / Ministerul Justiţiei, numai dacă sunt acordate de traducători autorizaţi.
Judecătoriile procesează cererile de azil respinse de O.N.R. (solicitantul de azil trebuie să depună
plângere la judecătorie în termen de 10 zile de la comunicarea soluţiei de către O.N.R.; această etapă
de realizare a cererii de azil are durata de 30 de zile de la înregistrarea plângerii şi se finalizează cu
pronunţarea unei hotărâri judecatoreşti cu privire la cererea de azil), iar tribunalele pe cele respinse
de judecătorii sau cazurile împotriva cărora procurorul a depus recurs. Această etapă are o durată
prevazută de lege de 30 de zile de la înregistrarea recursului (recursul se depune în termen de 5
zile de la comunicarea soluţiei de către judecătorie) şi se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile. Cazurile respinse intră sub incidenţa legii străinilor.
Solicitanţii de azil pot beneficia de asistenţă materială / financiară pentru acoperirea nevoilor de
cazare, hrană, igienă. În centrele administrate de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, două în Bucureşti,
unul la Galaţi, unul la Timişoara sunt cazate în special cazurile vulnerabile. Centrele respectă
standardele minime de locuit şi sunt dotate cu facilităţi rezonabile pentru activităţi educative,
culturale sau gospodareşti (în fiecare centru de cazare există bucătării comune – dotate cu mese,
maşini de gătit, frigidere – grupuri sanitare, maşini de spălat).
Nevoile de hrană şi nutriţie ale solicitanţilor de azil sunt acoperite prin alocaţii lunare[8] acordate din
resurse guvernamentale, ONG-urile suplimentând ocazional asistenţa în vederea acoperirii
standardelor minime de nutriţie.
Solicitanţii de azil cazaţi în centre beneficiază de materiale / condiţii pentru igiena personală, iar
întreţinerea centrelor de cazare este suportată de către stat, fiecare locuitor al centrului primeşte
lunar produse de igienă personală, iar necesarul de articole de curăţenie este acoperit în
cooperare cu organizaţiile non-guvernamentale, care efectuează distribuţii periodice de materiale
de igienă generală şi colectivă. Asistenţa medicală primară şi de urgenţă este acordată de către
cabinetele medicale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor care funcţioneză în centrele de cazare
sau, după caz, în instituţii specializate. Probleme întâlnesc solicitanţii de azil care suferă de boli
cronice, care nu reprezintă urgenţe. Asistenţa medicală a acestor cazuri se încearcă a fi acoperită de
organizaţiile non-guvernamentale active în domeniu.
În România se depun în medie 1.000 de cereri de azil pe an. Principalele ţări de origine ale
solicitanţilor statutului de refugiat în România sunt Irak, India, China, Somalia, Iran. Durata
procedurii de determinare a statutului de refugiat pentru un solicitant de azil poate fi în România şi
de un ,un an şi jumătate. Rata recunoaşterii cererilor a fost în anul 2003 de aproximativ 19%.
După ce procedura de azil a fost reglementată şi a început să funcţioneze în România, problema
prioritară a autorităţilor a devenit cea a integrării refugiaţilor. Protecţia efectivă a refugiaţilor necesita
măsuri practice care să le permită acestora atingerea unui nivel corespunzător de independenţă
economică pentru a se putea integra în mediul social, economic, cultural al ţării în care trăiesc.
Odată cu primirea unei forme de protecţie, persoanele pot fi incluse la cerere într-un program de
integrare implementat de Oficiul Naţional Român pentru Refugiaţi. Acest program oferă cazarea
pentru cazurile vulnerabile pe o perioadă de 6 luni în Centrul nr.2, situat în Bucureşti, precum şi
participarea la cursurile de limbă română şi orientarea culturală. Persoanele înscrise în program
primesc un ajutor rambursabil din partea statului român în valoare de aproximativ 70 de
USD/persoană/lună pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea de prelungire până la 9 luni. Prin
parteneriatele încheiate cu Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă şi prin contractarea
diverşilor angajatori, O.N.R. încearcă integrarea refugiaţilor pe piaţa forţei de muncă. Este încurajată
integrarea refugiaţilor în alte regiuni ale ţării. Conform legii, refugiatul care îşi găseşte un loc de
muncă în afara Bucureştiului poate beneficia de locuinţă socială din partea autorităţilor din partea
respectivă sau de plata a 50% din chiria locuinţei dacă nu are posibilitatea să-şi plătească integral
chiria.
Fără îndoială, integrarea refugiaţilor în România întâmpină impedimente majore legate în special de
condiţiile socio-economice[9]. Refugiaţii întampină o serie de obstacole în procesul integrării,
obstacole determinate de experienţa exilului involuntar, necunoaşterea limbii din ţara gazdă, izolare,

5
probleme de adaptare în primii ani, tulburări fizice şi psihice generate de traumele din trecut şi în
primul rând de torturi. Ei se confruntă, de asemenea, cu o serie de dezavantaje de factură socio-
economică. De cele mai multe ori unui refugiat îi este foarte greu să-şi găsească un loc de muncă la
nivelul pregătirii pe care o are din ţara de origine în special datorită lipsei documentelor de studii
necesare sau recunoaşterii acestora de către autorităţile române.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi implementează în România prin organizaţiile
sale partenere (Consiliul Naţional Pentru Refugiaţi, ARCA-Forumul Român pentru Refugiaţi şi
Migranţi, Salvaţi Copiii România) un program anual de asistenţă a solicitanţilor de azil şi refugiaţilor
care are în vedere în special monitorizarea respectării standardelor internaţionale de asistenţă
umanitară, promovarea asumării responsabilităţilor de către autorităţile române, finanţarea
programelor de asistenţă directă a solicitanţilor de azil şi refugiaţilor (consiliere psihosocială,
asistenţă psihologică, cursuri de limbă română pentru solicitanţii de azil) sau a celor de asistenţă
indirectă (cum ar fi specializarea practicienilor în domeniul asistenţei sociale). Practicieni în domeniu,
refugiaţi, cetăţeni români, sărbătoresc an de an Ziua Internaţională a Refugiatului pe 20 iunie.
Diverse manifestări sunt organizate în Bucureşti şi în ţară (concerte, concursuri radio, campanii
informative) având drept scop sensibilizarea societăţii româneşti cu problema refugiaţilor[10].
Momentele marcante ale consolidării sistemului legislativ al azilului în România includ aderarea la
Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor şi la Protocolul adiţional (Legea nr.46/1991),
adoptarea primei legi privind statutul şi regimul refugiţilor (Legea nr.15/1996) şi a celor două
ordonanţe de guvern (nr.102/2000 şi nr. 43/2004), aprobate ulterior prin lege. Tendinţele europene
în materie, precum şi nevoia de armonizare cu legislaţia comunitară au dus la elaborarea unei noi
legi (Legea nr.122/2006 privind azilul în România), prin care au fost păstrate majoritatea prevederilor
anterioare, dar în acelaşi timp au fost introduse şi noi concepte, precum stabilirea statului membru
responsabil, protecţia subsidiară, transferul de responsabilitate etc.
Legea nr. 122/2006 privind azilul ân România cuprinde, de asemenea, în mod expres, principiile şi
garanţiile procedurale aplicabile în domeniul azilului ca: asigurarea accesului la procedura de azil
oricărui cetăţean străin sau apatrid care solicită protecţia statului român, nediscriminarea pe
considerente de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare
sexuală, vârstă, handicap, boală cronică, apartenenţă la o categorie defavorizată, situaţie materială,
statut la naştere sau dobândit ş.a;, nereturnarea – care prevede faptul că împotriva solicitantului
de azil nu poate fi luată măsura expulzării, extrădării sau a returnării forţate de la frontieră ori de
pe teritoriul României, respectarea principiului unităţii familiei, confidenţialitatea datelor şi a
informaţiilor referitoare la cererea de azil, respectarea interesului superior al copilului, garanţii privind
minorii neînsoţiţi, prezumţia de bună-credinţă.

Bibliografie
 Gheorghe Iancu, Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Editura ALL
Beck, Bucureşti, 2002;
 Petre Catrinciuc, Regimul juridic al străinilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
 Vasile Popa, Concepte de drept internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
 Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în Dreptul Internaţional Public, Ediţia a III-
a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
 Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007;
 Dumitru Mazilu, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2000;

6
 Situaţia refugiaţilor în lume 1997-1998. Persoanele deplasate – o problemă umanitară – Înaltul
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Ed. Carocom 94 SRL, 1999.

[1] De pildă, în art. 10 din Constituţia Italiei, în preambulul Constituţiei Republicii Franceze. Potrivit
art. 19 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova, “Dreptul la azil se acordă şi se retrage în condiţiile
legii, cu respectarea tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte”. Un articol cu un
conţinut similar ca cel din Constituţia Republicii Moldova îl găsim şi în Constituţia României (art. 18
alin. 2). Potrivit art. 18 alin. 2 din Constituție, dreptul de azil în România se acordă și se retrage, în
condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte.
În ce priveşte ordinea de acordare a azilului şi statutul juridic al persoanelor ce obţin azil, ele sunt
determinate prin alte acte normative.
[2] Cuvântul azil vine din grecescul asulon care desemnează un templu sau un loc sacru, cu caracter
religios, inviolabil. În timp, acest sens a evoluat pentru a desemna un loc unde o persoană alungată
(urmărită) pentru diverse motive putea să-şi găsească refugiu şi să primească ajutor şi protecţie.
[3] Motivele pentru care o persoană se expatriază şi cere în alt stat protecţia care nu-i este asigurată
în statul său de origine sau reşedinţă sunt extrem de diverse. Poate fi vorba de un dezastru natural,
de o epidemie sau de o stare de sărăcie gravă a maselor, de război civil, de persecuţii pe motive
diverse, exercitate de autorităţile publice sau alte forţe care încalcă drepturile omului. La acestea se
pot adăuga motive economice sau delictuale. Evaluarea acestor factori conduc statele la o opţiune
care se situează între două poziţii extreme: pe de o parte o reglementare severă, pe de alta, o
îngăduinţă peste măsură care lasă câmp deschis mafiei şi instaurării regimurilor totalitare.
[4] „ 1. Oricine are dreptul de a căuta şi de a se bucura de azil contra persecuţiei în alte ţări;
2. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unei urmăriri pentru infracţiuni fără caracter politic
sau pentru acte contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.”
[5] Drepturile solicitantului de azil: – de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15
zile de la finalizarea procedurii de azil, cu excepţia cazului în care cererea de azil a fost respinsă în
urma soluţionării în procedură accelerată sau în procedură la frontieră, caz în care trebuie să
părăsească teritoriul României imediat ce procedura a fost finalizată; să fie asistat de avocat; să i se
asigure, gratuit, un interpret; să contacteze şi să fie asistat de un funcţionar al Înaltului Comisariat
al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi; să fie consiliat şi asistat de un reprezentant al organizaţiilor
neguvernamentale, române sau străine, în orice fază a procedurii de azil; să fie informat cu privire
la drepturile şi obligaţiile ce îi revin, într-o limbă pe care o cunoaşte; dreptul la protecţia datelor
personale; să i se elibereze un document temporar de identitate; să participe la activităţi de adaptare
culturală; să fie cazat în centrele de primire şi cazare; să primească asistenţă medicală şi tratament
corespunzător; să primească asistenţă medicală adecvată în cazul celor cu nevoi speciale; acces la
piaţa de muncă; acces la învăţământul obligatoriu în cazul minorilor; minorii neînsoţiţi au dreptul la
aceeaşi protecţie oferită minorilor români în dificultate.
Drepturile beneficiarilor de azil: să rămână în România și să obțină documentele pentru dovedirea
identității și pentru trecerea frontierei; să își aleagă locul de reședință și să circule liber; să fie
angajat; să își transfere bunurile din România într-o altă țară în vederea reinstalării; să beneficieze
de protecția proprietății intelectuale; să aibă acces la toate formele de învățământ; libertatea de a
practica propria religie; să beneficieze de dreptul la asociere; protecția datelor personale; acces liber
la instanțele de judecată și la asistența administrativă; să participe la programele de integrare și să
fie cazat în centrele Oficiului Român pentru Imigrări; să își stabilească domiciliul legal în România;
să poată beneficia, la cerere, de asistență în vederea repatrierii voluntare.
[6] Obligațiile solicitantului de azil: să prezinte organelor competente, în scris, cererea motivată cu
datele indicate de organul la care se depune și de a se supune amprentării (mai puțin persoanele sub
14 ani) și fotografierii; să prezinte informații complete și reale cu privire la cererea de azil și persoana
sa; să depună toate documentele pe care le are la dispoziție și sunt relevante; să predea documentul
pentru trecerea frontierei și să primească documentul prevăzut de lege; să urmărească stadiul
procedurii și să anunțe autoritățile competente cu privire la schimbarea reședinței; să răspundă
solicitărilor organelor competente; să nu părăsească localitatea de reședință fără acordul Oficiul
Român pentru Imigrări.

7
Obligațiile beneficiarilor de azil: să respecte Constituția și legile țării; să aibă o conduită corectă și
civilizată; să respecte regulamentele centrelor Oficiului Român pentru Imigrări; să evite provocarea
unor stări conflictuale; să se supună regulilor privind regimul juridic al străinilor, dacă legea nu
dispune altfel; să restituie ajutorul primit dacă a realizat venituri care permit acest lucru.
[7] Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în Dreptul Internaţional Public, Ediţia a
III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.181.
[8] Vasile Popa, Concepte de drept internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 105.
[9] Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor , Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.174.
[10] Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.174.