Sunteți pe pagina 1din 21

AZILUL ÎN ROMÂNIA

Otilia Ioana ANGHEL

1
Azilul în România

În limbajul comun, cuvântul ”azil” reprezintă locul unde o persoană găseşte ocrotire,
adăpost, refugiu.
În prezent, cuvântul ”azil” are o dublă accepţie şi anume:
- locul unde o persoană nu poate fi prinsă de urmăritori;
- protecţia persoanei faţă de urmăritori.
Cu toate că nu există nici un document internaţional care să definească acest concept,
doctrina a definit azilul ca fiind o măsură de protecţie care se acordă azilantului sau se poate acorda
solicitantului de azil în cazul în care, în ţara sa de origine este supus la persecuţii pentru activităţi
politice, democratice sau umanitare sau, în alţi termeni, ”este urmărit sau persecutat pentru activităţi
desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.
Azilul este o măsură de protecţie, care se acordă azilantului sau urmează să se acorde
solicitantului de azil şi are drept rezultat acordarea dreptului de azil1.
Azilantul este persoana fizică ce a beneficiat de acordarea azilulului, în condiţiile prevăzute
de legile internaţionale. Azilantul este deci un fost aplicant de azil, care a dobândit deja dreptul de
azil, cu toate drepturile şi obligaţiile care le incumbă această calitate. Azilanţii se bucură de drepturi
şi pot să-şi asume obligaţiile oricărui străin, inclusiv în România şi nu pot fi extrădaţi, din acest
punct de vedere asimilându-se cu cetăţenii români
Potrivit art. 18 alin. (2) din Constituţie, dreptul de azil în România se acordă şi se retrage, în
condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.
În România, azilul este reglementat de Legea 122/2006, cu modificările ulterioare. Pentru
aplicarea Legii 122/2006 au fost emise Normele metodologice aprobate prin HG 1251/2006.
Materia azilului este supusă şi unor reglementări internaţionale, spre exemplu: Convenţia
privind statutul refugiaţilor încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, Directiva Consiliului 2005/71/CE
privind o procedură specială de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe în scopul desfăşurării unei
activităţi de cercetare ştiinţifică etc.

La nivel naţional, instituţia responsabilă cu gestionarea azilului este Oficiul Român pentru
Imigrări.
Oficiul Român pentru Imigrări este un organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, cu personalitate juridică, funcţionând în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative.
În subordinea Oficiului pentru Imigrări se pot înfiinţa centre regionale de proceduri şi cazare
a solicitanţilor de azil şi a celor cărora le-a fost acordată o formă de protecţie în România.

Tipuri de azil
1
Drept acordat de către un stat unor cetăţeni străini urmăriţi de autorităţile din ţara lor din motive politice, de a
se stabili pe teritoriul său. Acordarea acestui drept le permite să nu fie extrădaţi.

2
Azilul poate fi teritorial şi diplomatic:
a) Azilul teritorial se acordă unor persoane, la cerere, în cazuri de persecuţii politice
exercitate asupra lor în propriul stat. Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al
statului, însă, o dată ce l-a acordat, statul este obligat să asigure o protecţie activă, care să vegheze la
asimilarea azilantului în societate, precum şi ocrotire, din raţiuni umanitare. Dreptul de a solicita azil
este considerat un drept fundamental al omului, fiind înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, adoptată de O.N.U. în 1948.
b) Azilul diplomatic2 se referă la primirea şi protecţia acordată, în localurile ambasadelor
străine, cetăţenilor statului pe lângă care este acreditată misiunea diplomatică, cetăţeni urmăriţi de
propriile autorităţi, ori a căror viaţa este în pericol din cauza unor evenimente interne excepţionale.
Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încălcare a suveranităţii statului de
reşedinţă. În general, azilul diplomatic se acordă în baza unor convenţii, sau pe bază de reciprocitate.
Este o problemă controversată a dreptului diplomatic 3, Convenţia de la Viena din 1961
neocupându-se de această chestiune. Dreptul la azil 4 are origini cutumiare – laice şi religioase – şi a
evoluat mai mult pe baze umanitare, decât juridice. Fundamentarea juridică a instituţiei azilului
diplomatic aparţine în principal ţărilor latino-americane, care au adoptate convenţii şi tratate în acest
sens.
Azilul diplomatic este un domeniu al dreptului internaţional definit, de fapt, în cadrul
binomului: azil teritorial şi azil diplomatic5.
Categorii de persoane care beneficiază de imunităţi, privilegii şi facilităţi
Şefii de misiune şi membrii personalului diplomatic
Sunt beneficiari, în principiu, egali ai statutului diplomatic, deopotrivă şefii de misiune
(indiferent de rangul lor: ambasadori, miniştri plenipotenţiari, însărcinaţi cu afaceri, înalţi comisari
sau nunţii papali), precum şi categoriile care compun grupul agenţilor diplomatici (ministru
consilier, consilierul, secretarul I, II, III, ataşaţi diplomatici şi cei de specialitate, cu condiţia ca
aceştia din urmă să fi primit din partea statului acreditant rangul diplomatic iar statul acreditar să-i fi
înscris pe lista Corpului Diplomatic).
Membrii personalului nediplomatic
Potrivit textului Convenţiei de la Viena, acest personal se va bucura de imunităţile şi
privilegiile personalului diplomatic, dar cu limitarea imunităţilor de jurisdicţie civilă şi
administrativă doar la actele săvârşite în exercitarea îndatoririlor de serviciu.

2
Numit şi azil extrateritorial
3
Azilul diplomatic nu este recunoscut ca legal în multe state ale lumii.
4
Drept acordat de catre un stat unor cetăţeni străini urmariţi de autorităţile din ţara lor din motive politice, de a
se stabili pe teritoriul său. Daca ei se bucură de acest drept, nu pot fi extrădaţi.
5
„Spre deosebire de azilul terirorial, care constituie o afirmare a suveranităţii statului, acordarea azilului
diplomatic poate fi considerată ca o încălcare a suveranităţii statului de reşedinţă de către misiunile
diplomatice ori consulare străine, în incinta cărora s-ar acorda azil, întrucat, pe această cale, se oferă
beneficiarului azilului posibilitatea de a se sustrage aplicării legilor statului său naţional ori administrării
justiţiei în acest stat.” Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public,
Editura All Beck, 2003, pag. 185.

3
Membrii de familie ai agentului diplomatic şi ai personalului administrativ, tehnic şi de
serviciu
Convenţia de la Viena stabileşte în art. 37, paragraful 1 că: “Membrii familiei agentului
diplomatic beneficiază de aceleaşi privilegii şi imunităţi cu titularul, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai
statului acreditar şi să facă parte din gospodăria agentului diplomatic titular”.
Curierul diplomatic
Deşi nu are calitate diplomatică şi este beneficiar al inviolabilităţii personale şi a unui drept
de protecţie din partea statului acreditar, curierul diplomatic are întotdeauna asupra sa o scrisoare
care să-i ateste această calitate sau coletele pe care le transportă.
Durata imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor
“Statutul diplomatic”6, adică ansamblul de imunităţi, privilegii şi facilităţi acordate, subzistă
atâta vreme cât se menţine calitatea care legitimează acordarea acestuia. El este neîntrerupt pe toată
perioada situată între momentul dobândirii şi cel al încetării acelui statut.

În România, noţiunea de azil a evoluat din perioada Constituţiilor comuniste 7, în care azil se
acorda celor urmăriţi pentru activitatea lor „democratică”, 8 pentru lupta de eliberare naţională, sau
apărarea intereselor celor ce muncesc, după 1990, în Constituţiile din 1991 şi 2003, apar noi
elemente, pe lângă cele tradiţionale: „dreptul de azil se acordă sau se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România era parte.”

Cadrul juridic al sistemului internaţional de protecţie a refugiaţilor

Răspunderea pentru protecţia cetăţenilor le revine statelor. Atunci când guvernele nu vor sau
nu pot să-şi protejeze cetăţenii, oamenii pot suferi încălcări atât de grave ale drepturilor lor, încât
sunt forţaţi să-şi abandoneze căminul şi, adesea, chiar familiile, pentru a găsi refugiu într-o altă ţară.
Deoarece, prin definiţie, guvernele ţărilor lor de origine nu mai asigură protecţie pentru drepturile
fundamentale ale refugiaţilor, comunitatea internaţională intervine pentru a veghea la respectarea
acestor drepturi fundamentale.
După cel de-al doilea Război Mondial, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a creat Înaltul
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) 9, al cărui mandat este de a proteja şi de a
găsi soluţii durabile pentru refugiaţi. Activităţile sale se bazează pe un ansamblu de norme şi de
domenii ale dreptului internaţional, printre care se numără Declaraţia Universală a Drepturilor
6
În perioada de după al II-lea Razboi Mondial, Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din
1961 şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963 au stabilit regulile de bază privind
statutul diplomatic şi statutul consular , cu intenţia de a uniformiza aplicarea lor.
7
Este vorba despre Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965
8
A se citi comunistă
9
History of UNHCR - http://www.unhcr.org/pages/49c3646cbc.html

4
Omului din 1948 şi cele patru Convenţii de la Geneva (1949) privind dreptul internaţional umanitar,
precum şi o serie de tratate şi declaraţii internaţionale şi regionale, cu şi fără titlu obligatoriu, care
abordează în mod specific nevoile refugiaţilor.

Legislaţia şi normele internaţionale - Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor

Convenţia privind statutul refugiaţilor reprezintă fundamentul dreptului internaţional al


refugiaţilor. Convenţia privind refugiaţii defineşte noţiunea de “refugiat” şi stabileşte normele
minimale pentru tratamentul persoanelor cărora li se recunoaşte statutul de refugiat.
Deoarece Convenţia a fost redactată după încheierea celui de-al doilea Război Mondial,
definiţia pe care o dă noţiunii de refugiat se concentrează asupra persoanelor aflate în afara ţării lor
de origine şi care sunt refugiate din cauza evenimentelor produse în Europa sau pe alte continente
înainte de 1 ianuarie 1951. Pe măsură ce au apărut noi situaţii de criză care implicau refugiaţi, pe la
sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, a devenit necesară lărgirea cadrului temporal şi geografic
al Convenţiei privind refugiaţii. Astfel, s-a elaborat şi adoptat un Protocol la Convenţie.
Conform Convenţiei privind statutul refugiaţilor, un refugiat este o persoană care: are o
temere bine întemeiată de persecuţie din cauza rasei, religiei, cetăţeniei, apartenenţei la un anumit
grup social, sau opiniei politice; se află în afara ţării sale de origine; şi nu poate sau nu vrea să se
pună sub protecţia acelei ţări sau să se întoarcă acolo, de teama persecuţiei.

Protocolul din 1967 privind statutul refugiaţilor

Protocolul din 1967 privind refugiaţii este un instrument independent faţă de Convenţia din
1951, deşi este legat de aceasta în totalitate. Protocolul elimină limitările temporale şi geografice
care se găsesc în definiţia refugiaţilor din Convenţie.

Convenţia şi Protocolul acoperă împreună, trei subiecte principale:


- Definiţia de bază a noţiunii de refugiat, precum şi clauzele privind încetarea sau excluderea
de la statutul de refugiat.
- Statutul juridic al refugiaţilor în ţara de azil, drepturile şi obligaţiile acestora, inclusiv
dreptul de a fi protejaţi de repatrierea forţată sau returnarea într-un teritoriu în care vieţile şi
libertatea lor ar fi ameninţate.
- Obligaţiile statelor, inclusiv cooperarea cu UNHCR 10, în exercitarea funcţiilor şi facilitarea
sarcinii sale de a supraveghea aplicarea Convenţiei.
Prin aderarea la Protocol, statele acceptă să aplice majoritatea articolelor din Convenţia
privind refugiaţii (articolele 2 până la 34 inclusiv) pentru toate persoanele acoperite de definiţia

10
UNHCR, Governance and organization, http://www.unhcr.org/pages/49c3646c80.html

5
refugiatului din Convenţie. Totuşi, marea majoritate a statelor au preferat să adere atât la Convenţie,
cât şi la Protocol, acţiune prin care statele reafirmă ideea că ambele tratate au un rol central în
sistemul internaţional de protecţie a refugiaţilor:
“Convenţia cheamă toate Parlamentele şi Guvernele să conştientizeze răspunderea pe care o
au de a proteja refugiaţii şi de a primi victimele persecuţiei politice, aşa cum sunt definite în
Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor.”11

Responsabilităţile statelor părţi la Convenţia privind statutul refugiaţilor 12

Unul dintre principiile generale ale dreptului internaţional este că orice tratat în vigoare
obligă statele părţi la acesta şi trebuie să fie aplicat cu bună credinţă. Ţările care au ratificat
Convenţia privind statutul refugiaţilor sunt obligate să-i protejeze pe refugiaţi pe teritoriul lor, în
conformitate cu dispoziţiile din tratate13.
Dintre prevederile pe care statele părţi la Convenţia privind refugiaţii şi la Protocol trebuie
să le aplice, cele mai importante sunt:
- Cooperarea cu UNHCR - conform articolului 35 al Convenţiei privind statutul refugiaţilor
şi Articolului II al Protocolului din 1967, statele părţi au obligaţia să coopereze cu UNHCR în
exercitarea funcţiilor sale şi, în special, să faciliteze sarcina sa de supraveghere a aplicării
dispoziţiilor care se regăsesc în aceste tratate.
- Prezentarea de informaţii privind legislaţia naţională – Statele părţi la Convenţia privind
refugiaţii se angajează să-l informeze pe Secretarul General al ONU cu privire la legile şi
reglementările pe care le adoptă, pentru a asigura aplicarea Convenţiei.
- Dispensa de reciprocitate –În cazul în care, conform legilor unei ţări, un străin poate
beneficia de un drept doar în situaţia în care ţara de origine a străinului în cauză aplică un tratament
similar (principiul reciprocităţii), această prevedere nu se aplică refugiaţilor.
Noţiunea de reciprocitate nu se aplică refugiaţilor deoarece aceştia nu se bucură de protecţia
ţării lor de origine.
“Comitetul Executiv încurajează statele şi UNHCR să continue să promoveze, acolo unde
este cazul, iniţiativele regionale pentru protecţia refugiaţilor şi soluţiile durabile, şi să elaboreze
norme regionale, care să fie pe deplin conforme cu normele de protecţie universal recunoscute şi să
răspundă unor împrejurări regionale şi nevoi de protecţie specifice.” 14

11
Protocol privind statutul refugiaţilor, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967
12
Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor, adoptată in 1951 la Conferinţa Naţiunilor Unite
13
Convenţia nu rezolvă cauzele refugierii, ci oferă protecţie victimelor legitime ale acestor cauze. Protecţia
internaţională asigură securitatea fizică, refugiaţii beneficiind de cel puţin aceleaşi drepturi şi ajutor ca orice
străin rezident legal, inclusiv libertatea de gandire, libertatea de mişcare şi de a nu fi supus torturii şi
tratamentului degradant.
14
Concluziile nr. 81(k) ale Comitetului Executiv al UNHCR, 1997

6
Principiul nereturnării

Dreptul unui refugiat de a fi protejat împotriva repatrierii forţate (refoulement) este formulat
în Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor. “Niciun stat contractant nu va expulza sau returna
(‘refouler’), în niciun fel, un refugiat spre frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea sa ar fi
ameninţate pe motive de rasă, religie, cetăţenie, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie
politică.”15.
Returnarea este interzisă, în mod expres sau implicit şi de Convenţia privind tortura şi alte
tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante 16, a patra Convenţie de la Geneva din 194917,
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice 18, Declaraţia privind protecţia tuturor
persoanelor de dispariţia forţată 19 şi Principiile prevenirii eficace şi investigării execuţiilor
extrajudiciare, arbitrare şi sumare20.
Mai mult, returnarea este interzisă în mod expres sau implicit într-o serie de instrumente
regionale din domeniul drepturilor omului, inclusiv Convenţia Europeană pentru Protecţia
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale 21, Convenţia Americană privind Drepturile
Omului22, Convenţia OUA privind refugiaţii23 şi Declaraţia de la Cairo privind protecţia refugiaţilor
şi a persoanelor deplasate în lumea arabă24.

Norme naţionale în context internaţional

Adoptarea unei legislaţii naţionale în materie de refugiaţi, care să se bazeze pe normele


internaţionale, reprezintă cheia consolidării azilului, a eficientizării protecţiei şi a asigurării unei
baze pentru căutarea unor soluţii la situaţia refugiaţilor. Înglobarea prevederilor dreptului
internaţional în legislaţia naţională este deosebit de importantă, mai ales în domeniile care nu sunt
reglementate de Convenţia privind refugiaţii, cum ar fi procedura de determinare a statutului de
refugiat.
Sistemul de azil din România a evoluat, începând din 1991, când statul român a devenit
parte a Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul şi regimul refugiaţilor şi a Protocolului
adiţional din 1967. În 1996, România a avut prima lege naţională a azilului şi în 2000 a apărut

15
Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951), art. 33 (1)
16
Articolul 3 din Convenţia privind tortura şi alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante
17
Articolul 45, alin. 4 din Cea de-a patra Convenţie de la Geneva din 1949
18
Articolul 7 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
19
Articolul 8 din Declaraţia privind protecţia tuturor persoanelor de dispariţia forţată
20
Principiul 5 din Principiile prevenirii eficace şi investigării execuţiilor extrajudiciare, arbitrare şi sumare
21
Articolul 3 din Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
22
Articolul 22 din Convenţia Americană privind Drepturile Omului
23
Articolul II din Convenţia OUA privind refugiaţii
24
Articolul 2 din Declaraţia de la Cairo privind protecţia refugiaţilor şi a persoanelor deplasate în lumea arabă

7
Ordonanţa de urgenţă nr. 102, care, cu ajutorul modificărilor sale ulterioare a adus legislaţia română
la standardele europene şi internaţionale în domeniul azilului.
Guvernul a aprobat proiectul de Lege pentru ratificarea Acordului între Guvernul României,
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR / UNHCR) şi Organizaţia
Internaţională pentru Migraţie (OIM) privind evacuarea temporară în România a unor persoane
aflate în nevoie urgentă de protecţie internaţională şi relocarea ulterioară a acestora 25 şi pentru
reglementarea unor aspecte procedurale de implementare a acestuia.
Sintagma „persoană aflată în nevoie urgentă de protecţie internaţională” se referă la
refugiaţii recunoscuţi în baza Convenţiei din 1951 şi a Protocolului acesteia din 1967 privind statutul
refugiaţilor, precum şi la alte persoane aflate sub mandat ICNUR, care se află în nevoie de evacuare
urgentă din ţara de prim azil.
La dispoziţia sau în favoarea refugiaţilor există o serie de proceduri speciale ale ONU în
materia drepturilor omului: Comisia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, un organism format
din 53 de state membre, a stabilit diverse mecanisme pentru investigarea situaţiei drepturilor omului
pe teme şi ţări. Una dintre trăsăturile acestor proceduri speciale este că activităţile se pot desfăşura
indiferent dacă un stat este sau nu parte la tratatele internaţionale în materia drepturilor omului. În
cadrul tuturor procedurilor speciale, cu ocazia sesiunii anuale de la Geneva, Comisiei i se prezintă
un studiu privind drepturile omului într-o anumită situaţie. În cadrul mai multor proceduri, se pot
face apeluri de urgenţă pe o bază strict umanitară, iar în ceea ce priveşte refugiaţii, se pot avea în
vedere următoarele proceduri: Raportorii speciali sau organismele speciale ale Comisiei ONU pot
interveni pe lângă guvernul vizat, pentru a preveni supunerea unor refugiaţi, solicitanţi de azil sau
persoane deplasate pe plan intern la încălcări iminente ale drepturilor omului sau ca răspuns la
posibilitatea producerii unor astfel de încălcări.
Atunci când este vorba de o încălcare iminentă a principiului nereturnării, se poate recurge,
în anumite împrejurări, la următoarele proceduri tematice: Raportorul Special ONU privind tortura,
Raportorul Special ONU privind execuţiile sumare, Grupul de lucru ONU privind dispariţiile forţate.
Dreptul umanitar internaţional prevede că victimele conflictelor armate, fie că au fost
deplasate sau nu, trebuie să se bucure de respect şi protecţie împotriva efectelor războiului şi să
beneficieze de asistenţă imparţială. Deoarece mulţi refugiaţi se regăsesc în mijlocul unor conflicte
armate interne sau internaţionale, de multe ori, dreptul refugiaţilor se leagă strâns de dreptul
umanitar. A patra Convenţie de la Geneva privind protecţia persoanelor civile pe timp de război 26
(1949) conţine un articol care se referă în mod specific la refugiaţi şi la persoane deplasate.
Protocolul Adiţional I (1977) prevede că refugiaţii şi apatrizii vor beneficia de protecţie 27.
Dreptul internaţional al refugiaţilor face parte din mozaicul mai vast care cuprinde dreptul
internaţional al drepturilor omului şi dreptul umanitar internaţional. Dreptul internaţional al
drepturilor omului constituie cadrul larg în care se înscriu prevederile din dreptul refugiaţilor. Pactul
25
Acord semnat la Bucureşti la 8 mai 2008
26
A patra Convenţie de la Geneva privind protecţia persoanelor civile pe timp de război din 1949, art. 44.
27
În conformitate cu prevederile din Părţile I şi a III-a ale Celei de a patra Convenţii de la Geneva din 1949

8
Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice interzice implicit returnarea unei persoane într-un
teritoriu unde ar putea deveni victima torturii. Mai mult, aproape toate prevederile pactului se aplică
la apatrizi.
Refugiaţii se bucură de două categorii de drepturi, care se suprapun parţial: drepturile care le
sunt acordate ca indivizi şi care sunt garantate, în baza normelor internaţionale ale drepturilor
omului şi a dreptului intern28, precum şi drepturile specifice, legate de statutul lor de refugiaţi 29.
Există două tratate internaţionale în materia drepturilor omului, care joacă un rol
semnificativ în cadrul dreptului internaţional al refugiaţilor:
Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse aspre, inumane sau
degradante, care prevede protecţia împotriva returnării sau repatrierii forţate în cazurile în care
există un pericol substanţial ca persoana să fie supusă torturii. Prevederea privind nereturnarea din
Convenţia împotriva torturii, este absolută, spre deosebire de prevederea asemănătoare din
Convenţia privind refugiaţii, care prevede ca protecţia să fie legată de o temere de persecuţie din
cauza rasei, religiei, cetăţeniei, apartenenţei la un anumit grup social sau din cauza opiniei politice.
Mai mult, Convenţia împotriva torturii nu prevede nicio derogare de la obligaţia de nereturnare. Spre
deosebire de Convenţia privind refugiaţii, Convenţia împotriva torturii nu conţine nicio prevedere
care să excludă din domeniul său de aplicare autorii unor infracţiuni deosebit de grave, precum şi
alte persoane care nu merită să beneficieze de protecţie.
Convenţia cu privire la drepturile copilului, la care sunt părţi aproape toate statele lumii, se
aplică tuturor copiilor, fără discriminare, inclusiv copiilor refugiaţi şi solicitanţi de azil. Convenţia
precizează clar că toţi copiii care încearcă să obţină statutul de refugiat au dreptul la protecţie şi
asistenţă umanitară, pentru a se putea bucura de drepturile prevăzute de această Convenţie, precum
şi de altele la care statul în cauză este parte.
Dreptul umanitar nu poate însă proteja refugiaţii, decât atunci când el se aplică, adică în
situaţii de conflict armat intern sau internaţional. Dacă un refugiat fuge de un conflict armat, însă
găseşte azil într-o ţară care nu este implicată într-un conflict armat intern sau internaţional, nu mai
beneficiază de prevederile dreptului umanitar. 30

Apatrizii
Apatridul este o persoană care nu are cetăţenia niciunui stat. Conform legii, cetăţenii români
sunt egali în faţa legii; numai ei vor fi admişi în funcţiile publice civile şi militare. Cetăţenia română
poate fi dobândită prin naştere, adopţie sau poate fi acordată la cerere. Se poate acorda persoanei
care a pierdut-o şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului

28
Legi privind frontiera, legi privind străinii, legi privind discriminarea, legi privind migraţia, a se consulta
http://www.cnrr.ro/CNRR_Legislation_ro.htm
29
Pentru situţia lor în România, a se consulta Ordonanta nr. 102 din 31/08/2000 privind statutul si regimul
refugiatilor in Romania, republicata, Hotararea nr. 28 din 27/01/1994 privind scolarizarea aplicantilor de azil
si a refugiatilor in Romania http://www.cnrr.ro/CNRR_Legislation_ro.htm şi Constituţia Romaniei.
30
Pentru mai multe informaţii privind dreptul umanitar, a se vedea Respect for International Humanitarian
Law, Handbook for Parliamentarians, No. 1, 1999

9
în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate. Convenţia din 1954 privind Statutul Apatrizilor
defineşte “apatridul” ca fiind “persoana care nu poate fi considerată ca un naţional al oricărui
stat, aflat sub jurisdicţia acestei legi”31.
Totuşi, această definiţie nu se aplică:
(1) persoanelor care în prezent sunt primite pentru protecţie şi asistenţă de la organisme şi
agenţii ale Naţiunilor Unite, altele decât Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite, pe
întreaga durată cât ei primesc asemenea protecţie sau asistenţă;
(2) persoanelor care sunt recunoscute de către autorităţile competente ale ţării în care ei şi-au
avut rezidenţă, ca având drepturi şi obligaţii care sunt ataşate însuşirii naţionalităţii acelei ţări;
(3) persoanelor la adresa cărora sunt motive serioase să considerăm că:
(a) au comis crime împotriva păcii, crime de război sau împotriva umanităţii, aşa cum sunt
definite de instrumentele internaţionale care stipulează asemenea crime;
(b) au comis cel puţin o crimă serioasă de factură non-politică în afara ţării de rezidenţă,
înainte de a intra în noua ţară;
(c) au fost găsiţi vinovaţi de acte împotriva scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.

În concordanţă cu protejarea proprietăţii apatrizilor, este de notat diferenţa dintre regimul


aplicat proprietăţii industriale şi drepturilor artistice, pentru care articolul 14 cere ca unui apatrid să
i se acorde, în ţara în care el şi-a stabilit domiciliul, “aceeaşi protecţie care este acordată propriilor
cetăţeni”32 şi una aplicabilă proprietăţii mobiliare şi imobiliare, pentru care articolul 13 prevede ca:
“Statele semnatare trebuie să acorde unui apatrid un tratament cât mai favorabil posibil şi, în orice
caz, nu mai puţin favorabil decât cel acordat în general străinilor, în aceleaşi condiţii, privind
achiziţia de proprietăţi mobiliare şi imobiliare şi alte drepturi aparţinând acestora şi închirierea şi
altor contracte, care se referă la proprietăţi mobiliare şi imobiliare ”33.
De multe ori, apatrizii sunt incapabili să se bucure de o serie de drepturi care sunt garantate
omului, fără a li se solicita cetăţenia, precum dreptul de proprietate, educaţie, dreptul de muncă, de
călătorie şi de îngrijirea sănătăţii. Unele instrumente internaţionale ajută la protejarea apatrizilor:
prima dintre acestea a fost Convenţia din 1951 de la Geneva privind refugiaţii şi apatrizii, care s-a
referit în mod direct la statutul refugiaţilor.
Considerând că numai acei apatrizi care sunt adesea refugiaţi au fost protejaţi de această
Convenţie şi că au mai existat şi mulţi alţi apatrizi care nu sunt acoperiţi de ea, Înalta Parte
Contractantă a Naţiunilor Unite a abordat-o şi pentru aceştia în Convenţia din 1954 privind statutul
apatrizilor şi, mai târziu, în 1961, în Convenţia reducerii demnităţii, ultima stimulând statul să
furnizeze sau să menţină naţionalitatea pentru persoanele care ar dori să fie apatrizi din alte puncte
de vedere. Din păcate, până în ianuarie 2002, numai 54 de state au aprobat Convenţia din 1954 şi
numai 26 Convenţia din 1961.
31
Articolul 1 din Convenţia din 1954 privind Statutul Apatrizilor
32
Articolul 14 din Convenţia din 1954 privind Statutul Apatrizilor
33
Articolul 13 din Convenţia din 1954 privind Statutul Apatrizilor

10
Principii şi garanţii procedurale
Principii
1. Accesul la procedura de azil – accesul la această procedură este asigurat oricărui cetăţean
străin sau apatrid aflat pe teritoriul României ori la frontieră, din momentul manifestării de voinţă,
exprimată în scris sau oral, din care rezultă că se solicită protecţia statului român, cu excepţia
cazurilor prevăzute de Legea 122/2006.
2. Nediscriminarea – legea 122/2006 se aplică indiferent de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică
necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, de situaţia materială, de
statutul la naştere ori de statutul dobândit. Criteriul este exhaustiv, legiuitorul precizând „sau de
orice altă distincţie”.
3. Nereturnarea – faţă de solicitantul de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare, extrădare
sau returnare forţată de la frontieră ori de pe teritoriul României, cu excepţiile prevăzute de lege.
Aceste excepţii vizează cazurile în care există informaţii temeinice că intenţionează să desfăşoare
acte de terorism sau de favorizare a terorismului.
Persoana recunoscută ca refugiat nu va putea fi expulzată, extrădată ori returnată forţat în ţara de
origine sau în orice alt stat în care viaţa ori libertatea sa ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supusă
la torturi, tratamente inumane ori degradante, cu excepţia cazului în care despre persoana respectivă
se consideră că prezintă pericol la adresa securităţii statului român sau dacă persoana a fost
condamnată definitiv pentru o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 5 ani şi
constituie un pericol la adresa ordinii publice din România.
4. Unitatea familiei – autorităţile competente sunt obligate să respecte principiul unităţii
familiei. Sunt vizaţi ca făcând parte din familie, în afară de soţi, şi copiii minori care sunt în
întreţinerea acestora, indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara ei sau adoptaţi. Singura condiţie
prevăzută face referire la faptul ca ei să fie necăsătoriţi.
5. Interesul superior al copilului – toate deciziile referitoare la minori se vor lua cu
respectarea acestui principiu.
6. Confidenţialitate – toate datele şi informaţiile referitoare la azil sunt confidenţiale. Această
obligaţie revine tuturor autorităţilor, organizaţiilor sau persoanelor implicate în procedura azilului.
De asemenea se aplică şi celor care au intrat în posesia datelor de acest tip în mod accidental.
7. Rolul activ – autorităţile pot investiga, din oficiu, orice împrejurări de fapt şi de drept care
ar putea conduce la soluţionarea cauzei. Nu este obligatoriu ca aceste împrejurări să fie menţionate
în cererea de azil, autorităţile competente au libertate de acţiune în această privinţă.
8. Prezumţia de bună-credinţă – acest principiu devine aplicabil dacă:
- solicitantul a depus toate eforturile pentru a-şi susţine cererea de azil;

11
- elementele relevante au fost puse la dispoziţie de solicitant, iar lipsa unor elemente este
justificată;
- declaraţiile solicitantului sunt coerente şi plauzibile şi nu sunt contrazise de informaţiile din
ţara de origine;
- cererea de azil a fost depusă cât mai curând posibil, iar eventuala întârziere este justificată;
- credibilitatea generală a solicitantului a fost stabilită.

Garanţii procedurale
Sunt instituite o serie de garanţii procedurale, enumerate în cele ce urmează:
1. Perioada acordării unei forme de protecţie – statutul de refugiat şi protecţia subsidiară se
acordă pe perioadă nedeterminată, iar protecţia umanitară temporară se acordă pe o perioadă ce nu
poate depăşi 2 ani;
2. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei – autorităţile nu vor aplica sancţiuni penale
acelor solicitanţi de azil care au intrat sau stau ilegal în România pentru aceste fapte;
3. Examinarea cererii de azil – cererea trebuie examinată individual, de persoane
competente în acest domeniu, cu consultarea informaţiilor din ţara de origine a solicitantului de azil.
Analizarea cerere se face individual şi succesiv, iar hotărârea trebuie să fie obiectivă şi imparţială.
4. Hotărârea privind cererea de azil – se redactează în scris şi cuprinde situaţia de fapt,
situaţia de drept, calea de atac, termenul de depunere a plângerii, organul la care se depune
plângerea. În cazul în care un reprezentant legal depune mai multe cereri de azil care au la bază
invocarea aceloraşi motive, în numele mai multor persoane, se procedează la conexarea acestora.
5. Garanţii privind minorii neînsoţiţi – se desemnează un reprezentant legal care să îl asiste
pe solicitantul de azil minor neînsoţit, cu excepţia cazului în care minorul devine major în termen de
15 zile de la depunerea cererii de azil. Minorului şi reprezentantului legal li se va pune în vedere că
pot cere expertiza pentru stabilirea vârstei minorului. Cererea de azil se analizează cu prioritate în
acest caz.

Drepturile şi obligaţiile solicitantului de azil


Drepturi
1. Să rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la finalizarea procedurii
de azil, cu excepţia cazului în care cererea de azil a fost respinsă în urma soluţionării în procedură
accelerată sau în procedură la frontieră, caz în care trebuie să părăsească teritoriul României imediat
ce procedura a fost finalizată; o situaţie particulară apare în cazul procedurii de determinare a
statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil, situaţie în care dreptul de a rămâne pe
teritoriul ţării noastre încetează de la data la care a fost comunicată hotărârea de respingere a
accesului la procedura de azil;
2. Să fie asistat de avocat – acest drept este valabil în orice fază a procedurii de azil;

12
3. Să i se asigure, gratuit, un interpret – de asemenea, prevederea acoperă orice fază a
procedurii de azil;
4. Să contacteze şi să fie asistat de un funcţionar al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite
pentru refugiaţi – indiferent de faza procedurii de azil;
5. Să fie consiliat şi asistat de un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale, române
sau străine, în orice fază a procedurii de azil;
6. Să fie informat cu privire la drepturile şi obligaţiile ce îi revin pe parcursul procedurii de
azil, într-o limbă pe care o cunoaşte. Acest lucru se va realiza în momentul depunerii cererii;
7. Să îi fie protejate datele cu caracter personal, precum şi orice alte informaţii cu referire la
cererea lui;
8. Să i se elibereze un document temporar de identitate, cu valabilitate prelungită periodic în
termenii prevăzuţi de lege;
9. Să participe la activităţi de adaptare culturală;
10. Să fie cazat în centrele de primire şi cazare, în situaţia în care îi lipsesc mijloacele
materiale necesare pentru întreţinere. Acest lucru este valabil până la încetarea dreptului de şedere pe
teritoriul României. În cazul în care solicitantul are nevoi speciale, el va neneficiai de adaptarea
condiţiilor de cazare şi asistenţă;
11. Să primească prin sistemul naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor
calificat asistenţă medicală primară şi tratament corespunzător în mod gratuit, precum şi asistenţă
medicală spitalicească de urgenţă, precum şi tratament gratuit în caz de boli acute cronice cu
potenţial letal iminent;
12. Să primească asistenţă medicală adecvată în cazul celor cu nevoi speciale;
13. Să aibă acces la piaţa de muncă. Acest drept curge după expirarea unui an de la depunerea
cererii de azil în situaţia în care solicitantul se află încă în procedura de determinare a unei forme de
protecţie şi se face în condiţiile prevăzute de legea română pentru proprii cetăţeni;
14. Să aibă acces la învăţământul obligatoriu în cazul minorilor, în aceleaşi condiţii pe care
legea le prevede pentru cetăţenii minori români. Pentru a se înscrie în sistemul naţional de
învăţământ, li se asigură gratuit un curs pregătitor pe durata unui an şcolar;
15. Minorii neînsoţiţi au dreptul la aceeaşi protecţie oferită minorilor români în dificultate.

Obligaţii

1. Să prezinte organelor competente, în scris, cererea motivată cu datele indicate de organul


la care se depune, şi de a se supune amprentării (mai puţin persoanele sub 14 ani) şi fotografierii.
2. Să prezinte informaţii complete şi reale cu privire la cererea de azil şi persoana sa;
3. Să depună toate documentele pe care le are la dispoziţie şi sunt relevante;
4. Să predea documentul pentru trecerea frontierei şi să primească documentul prevăzut de
lege;

13
5. Să urmărească stadiul procedurii şi să anunţe autorităţile competente cu privire la
schimbarea reşedinţei;
6. Să răspundă solicitărilor organelor competente;
7. Să nu părăsească localitatea de reşedinţă fără acordul Oficiul Român pentru Imigrări;
8. Să respecte legile României şi toate măsurile pe care organele române competente în
materie de azil le dispun;
9. Să se prezinte la examenele medicale stabilite
10. În cazul în care nu a obţinut forma de protecţie solicitată, în termen de 15 zile de la data
finalizării procedurii de azil solicitantul are obligaţia de a părăsi teritoriul României. Excepţia o
reprezintă situaţia în care respingerea a avut la bază nefondarea evidentă a cererii, în urma
soluţionării în procedură accelerată, ceea ce presupune părăsirea teritoriului de stat românesc imediat
după finalizarea procedurii de azil.

Drepturile şi obligaţiile beneficiarilor unor forme de protecţie


Drepturi
1.De a rămâne în România şi de a obţine documentele pentru dovedirea identităţii şi pentru
trecerea frontierei;
2.De a-şi aleage locul de reşedinţă şi să circule liber cu respectarea condiţiilor prevăzute legal
pentru străini;
3.De a fi angajat sau de a exercita activităţi nelarizate; de a efectua în aceleaşi condiţii stabilite
şi pentru cetăţenii români acte şi fapte de comerţ; de a efectua acte juridice şi de a exercita profesiuni
libere;
4.De a-şi transfera bunurile din România într-o altă ţară în vederea reinstalării;
5.De a beneficia de protecţia proprietăţii intelectuale, aşa cum este ea prevăzută în mod legal;
6.De a avea acces la toate formele de învăţământ, precum legea stipulează pentru cetăţenii
români;
7.De a practica liber propria religie şi de a beneficia de tratament egal în privinţa instruirii
religioase a copiilor săi în condiţii de egalitate cu cetăţenii români;
8.De a beneficia în condiţiile prevăzute de lege pentru cetăţenii români de dreptul la asociere
cu privire la asociaţiile cu scop apolitic şi nelucrativ şi sindicatele profesionale;
9.De a-i fi protejate datele cu caracter personal sau care au legătură cu solicitarea sa;
10. De a avea acces liber la instanţele de judecată şi la asistenţa administrativă;
11. De a primi, urmare a unei cereri, în cazul în care nu dispune de mijloacele de existenţă
necesare şi în limitele disponibilităţilor financiare ale statului, un ajutor rambursabil pentru maxim 6
luni, la nivelul unui salariu minim brut pe ţară, cu posibilitate de prelungire pentru încă 3 luni în
cazul unor motive temeinice;
12. De a beneficia de tratamentul cel mai favorabil prevăzut de lege pentru ceea ce priveşte
cetăţenii străini cu privire la maniera de dobândire a proprietăţilor, fie mobiliare, fie imobiliare;

14
13. De a beneficia în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români de asigurări sociale de sănătate,
măsuri de asistenţă socială, precum şi de asigurări sociale;
14. De a participa la programele de integrare şi să fie cazat în centrele Oficiului Român pentru
Imigrări, ca urmare a unei cereri şi respectând condiţiile legale;
15. De a-şi stabili domiciliul legal în România în conformitate cu legislaţia care
reglementează regimul juridic al străinilor;
16. De a beneficia, la cerere, de asistenţă în vederea repatrierii voluntare.
Minorii neînsoţiţi au dreptul la aceeaşi protecţie ca şi minorii români aflaţi în dificultate.

Obligaţii
1. De a respecta Constituţia şi legile ţării, precum şi toate actele normative pe care le emit
autorităţile statului român;
2. De a avea o conduită corectă şi civilizată, de a răspunde solicitărilor venite din partea
organelor române compente în materie de refugiaţi, precum şi de a respecta măsurile stabilite de
către acestea;
3. De a respecta regulamentele centrelor Oficiului Român pentru Imigrări;
4. De a evita provocarea de incidente sau a unor stări conflictuale, precum şi comiterea faptelor
care au caracter penal;
5. De a se supună regulilor privind regimul juridic al străinilor, dacă legea nu dispune altfel;
6. De a restitui către autorităţile române ajutorul primit în condiţiile în care nu îi este afectată
întreţinerea persoanei şi a familiei sale şi în cazul în care a realizat venituri care permit acest lucru.

Formele de protecţie

- statutul de refugiat;
- protecţia subsidiară;
- protecţia temporară;
- protecţia umanitară temporară.

Statutul de refugiat
Se recunoaşte cetăţeanului străin care, în urma unei temeri întemeiate de a fi persecutat, se află
în afara ţării de origine şi nu doreşte protecţia acestei ţări, precum şi apatridului care, fiind în afara
ţării de reşedinţă, datorită aceloraşi motive, nu doreşte să se reîntoarcă.
La analizarea condiţiilor, trebuie văzut dacă condiţia referitoare la persecuţie se prezintă sub
forma unor fapte grave prin natura lor, dacă aceste fapte încalcă drepturile omului, dacă alcătuiesc
un ansamblu de măsuri diverse, care sunt suficient de grave pentru a afecta o persoana.
Aceste fapte grave pot fi săvârşite de stat, de partidele sau organizaţiile care controlează
statul ori o parte importantă din teritoriul statului, de agenţi neguvernamentali.

15
Sunt exceptaţi de la recunoaşterea acestui statut acei străini care beneficiază de protecţie sau
de asistenţă din partea unui organism/instituţii a Naţiunilor Unite.
Statutul de refugiat se acordă şi membrilor familiei solicitantului care se găsesc pe teritoriul
României.
Acest statut nu se acordă acelor cetăţeni străini sau apatrizi faţă de care există motive
temeinice să se creadă că au comis o infracţiune contra păcii şi omenirii, o crimă de război, o
infracţiune gravă în afara României, înainte de a fi admişi pe teritoriul României, fapte care sunt
contrare scopurilor şi principiilor enunţate în Carta Naţiunilor Unite, au instigat sau au fost complici
la faptele de mai sus, au participat sau au facilitat săvârşirea de acte de terorism.

Protecţia subsidiară
Se poate acorda cetăţeanului străin sau apatridului care nu îndeplineşte condiţiile pentru
recunoaşterea statutului de refugiat şi cu privire la care există motive să se creadă că, în cazul
returnării, va fi supus unui risc serios.
Riscul serios există în următoarele cazuri: condamnarea la pedeapsa cu moartea, tortură,
tratamente inumane ori degradante, a ameninţare serioasă la adresa vieţii sau integrităţii, ca urmare a
violenţei generalizate în caz de conflict armat intern ori internaţional, dacă solicitantul face parte din
populaţia civilă.
La cerere, protecţia se acordă şi membrilor de familie aflaţi pe teritoriul României.
Protecţia nu va fi acordată dacă se crede că solicitanţii constituie un pericol la adresa ordinii
publice şi siguranţei naţionale a României.

Protecţia temporară
Se ia în cazul în care, printr-o decizie a Consiliului UE se constată existenţa unui flux masiv
de persoane strămutate.
La propunerea Oficiului pentru Imigrări, Guvernul emite o hotărâre în care prevede
condiţiile concrete de asigurare a protecţiei temporare persoanelor strămutate pe teritoriul statului
român, precum şi sursa de finanţare a cheltuielilor determinate de asigurarea acestei măsuri.
Durata protecţiei temporare este de un an, cu posibilitatea prelungirii, în anumite condiţii, cu
perioade de 6 luni, până la un an.
Această protecţie încetează fie prin ajungerea la limita maximă a duratei fie printr-o decizie
a Consiliului UE adoptată în acest sens.
Beneficiarii acestui tip de protecţia pot depune cerere pentru azil. Dacă nu i se acordă
statutul de refugiat şi nici protecţie subsidiară, solicitantul va beneficia sau va continua să
beneficieze de protecţia temporară până la expirarea acestei măsuri.
Protecţia nu se acordă străinului dacă există motive temeinice să se creadă că a comis o
infracţiune contra păcii şi omenirii, o crimă de război, o infracţiune gravă în afara României, înainte

16
de intrarea sa ca persoană care se bucură de protecţie temporară, fapte care sunt contrare scopurilor
şi principiilor enunţate în Carta Naţiunilor Unite.
Împotriva hotărârii de respingere se poate formula plângere în termen de 10 zile de la
comunicare. Plângerea ca vi soluţionată de Judecătoria în a către circumscripţie de află structura
Oficiului pentru Imigrări care a emis hotărârea. Termenul de soluţionare a plângerii este de 30 de
zile.

Protecţia umanitară temporară.


Se acordă persoanelor care provin din zonele de conflict, în perioada de conflicte armate în
care România nu este angajată.
Se acordă prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea Oficiului pentru Imigrări dacă se
constată că din zonele de conflict urmează să se înregistreze un flux masiv şi spontan de persoane ce
au nevoie de protecţie. Se acordă pe o perioadă determinată ca nu poate depăşi 2 ani. La expirarea
perioadei, se poate formula cerere de azil.
De această protecţie pot beneficia şi membrii familiei solicitantului, la cerere.
Această formă de protecţia nu se acordă străinului dacă există motive temeinice să se creadă
că a comis o infracţiune contra păcii şi omenirii, o crimă de război, o infracţiune gravă în afara
României, înainte de intrarea sa ca persoană care se bucură de protecţie temporară, fapte care sunt
contrare scopurilor şi principiilor enunţate în Carta Naţiunilor Unite.

Procedura de azil

Cererea de azil cunoaşte o formă principală de soluţionare, denumită procedura ordinară,


şi alte cinci secundare, după cum urmează:
1. Procedura reunificării familiei
2. Procedura accelerată;
3. Procedura la frontieră;
4. Procedura de soluţionare a cererii de acordare a accesului la o nouă procedură de
azil;
5. Procedura ţării terţe sigure.

Procedura ordinară cunoaşte două etape: etapa administrativă şi etapa judecătorească.


Etapa administrativă
Cererea de azil este individuală şi se completează în limba română sau într-o limbă pe care
solicitantul o cunoaşte. Cererile de azil se depun la Oficiul Român pentru Imigrări, Poliţia de
frontieră, Poliţia română, Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Cererile de azil depuse în afara teritoriului României nu sunt admise.

17
După înregistrarea cererii, se completează un chestionar privitor la datele personale ale
solicitantului, ale membrilor familiei, ruta parcursă până în România, alte cereri de azil şi documente
aflate în posesia sa.
Solicitanţii care au împlinit vârsta de 14 ani vor fi amprentaţi, iar amprentele vor fi
transmise şi stocate şi în baza de date EURODAC.
Cererile se soluţionează de funcţionari anume desemnaţi din cadrul Oficiului Român pentru
Imigrări.
Solicitantul poate renunţa la cerere în faza administrativă, funcţionarul emiţând în acest caz
o decizie de închidere a dosarului, care nu este supusă niciunei căi de atac.
Cererea de azil trebuie soluţionată în termen de 30 de zile de la preluarea cazului, termenul
fiind prelungit cu cel mult 30 de zile dacă e necesară o documentare suplimentară.
Termenul se suspendă pe perioada procedurii de determinare a statului responsabil cu
analizarea cererii.
Prin hotărârea emisă, funcţionarul poate recunoaşte statutul e refugiat, acorda protecţie
subsidiară, respinge cererea de azil.
Hotărârea de respingere a cererii de azil cuprinde motivele corespunzătoare pentru fiecare
formă de protecţie, precum şi menţiunea cu privire la obligativitatea părăsirii teritoriului României în
termen de maxim 15 zile de la finalizarea procedurii de azil.
Hotărârea de admitere sau de respingere se comunică solicitantului.
Împotriva hotărârii prin care s-a acordat protecţia subsidiară ori s-a respins cererea de azil se
poate face plângere în termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare. Dacă solicitantul
depune plângerea în termen, acesta va putea rămâne pe teritoriul României până la soluţionarea
plângerii.
Plângerea va cuprinde: numele şi reşedinţa petentului, organul care a soluţionat cererea,
obiectul cererii, motivele de fapt şi de drept ale plângerii, dovezile pe care se sprijină plângerea,
semnătura. Se anexează copie de pe hotărârea atacată şi dovezile invocate. Plângerea se depune la
Oficiul pentru Imigrări, care o înaintează instanţei competente.

Etapa judecătorească
Competenţa aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se află structura competentă a
Oficiului român pentru Imigrări care a emis hotărârea.
Calitatea procesuală activă are solicitantul, iar calitate procesual – pasivă are Oficiul Român
pentru Imigrări.
Plângerea de judecă de urgenţă, în termen de 30 de zile de la primirea acesteia şi cu
precădere faţă de celelalte cauze civile.
Instanţa poate dispune audierea solicitantului e azil, dacă consideră necesar acest lucru.
Cererea de judecă în şedinţă secretă.

18
Petentul poate renunţa la judecată, caz în care instanţa ia act de renunţare, hotărârea fiind
supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.
Instanţa se pronunţa printr-o sentinţă care trebuie redactată şi motivată în termen de 5 zile de
la pronunţare. Sentinţa se comunică şi poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la pronunţare, motivarea
recursului făcându-se în 10 zile de la comunicare.
Recursul declarat permite solicitantului să rămână pe teritoriul României, până la data
soluţionării.
Recursul de judecă de către secţia de contencios administrativ a tribunalului, în termen de 30
zile de la înregistrare.
În caz de tardivitate a depunerii plângerii sau recursului, se poate cere de către solicitant
suspendarea executării deciziei de returnare, care va fi judecată în termen de 7 zile de la înregistrare
de către judecătorie sau tribunal. Pronunţarea se face fără citarea părţilor, în camera de consiliu, prin
încheiere irevocabilă, străinul neputând fi îndepărtat de pe teritoriul naţional până când cererea nu
este soluţionată. Efectul suspensiv în caz de admitere a cererii de suspendare va dura până la
momentul pronunţării asupra cererii de repunere în termen. În caz contrar, decizia de returnare este
emisă şi aplicată de către Oficiul Român pentru Imigrări.
În situaţia în care părăsirea teritoriului statului naţional român nu este posibilă ca urmare a
unor cauze obiective, străinul primeşte permisiunea din partea Oficiului Român pentru Imigrări de a
rămâne sub condiţia respectării reglementărilor impuse de regimul străinilor în România.

Reunificarea familiei
În cazul în care un străin beneficiază de o formă de protecţie, el are posibilitatea depunerii
unei cereri de azil pentru membrii familiei sale, sens în care va produce documente care să probeze
căsătoria sau rudenia. Pe baza acestora se cere acordarea vizei şi eliberarea titlului de călătorie
pentru membrii de familie de către Ministerul Afacerilor Externe. Ulterior intrării lor pe teritoriul
statului român, în condiţiile acordului acestora, se va soluţiona cererea de azil conform normelor
legislative în vigoare.
În cazul minorilor neînsoţiţi procedura de reunificare a familiei se declanşează din oficiu, cu
acordul acestuia şi al reprezentantului său legal.
Persoanelor care beneficiază de protecţie umanitară temporară le se aplică aceleaşi dispoziţii
privitoare la reunificarea familiei.

Procedura accelerată
În cursul procedurii ordinare, funcţionarul de caz poate declanşa această formă accelerată în
condiţiile şi la data la care se constată una dintre situaţiile prevăzute mai jos:
1. Cererea de azil este evident nefondată;
2. Cererea de azil aparţine unor persoane care prezintă un pericol pentru ordinea publică ori
siguranţa naţională ca urmare a activităţii sau a apartenenţei la o anumită grupare;

19
3. Cererea de azil aparţine unei persoane care provine dintr-o singură ţară de origine.
Pentru ca cererea de azil să fie calificată ca evident nefondată, este necesară constatarea, pe
de o parte, a lipsei de fundament a invocării unei temeri de persecuţie sau a expunerii la un risc
serios în ţara de origine şi, pe altă parte, a recurgerii abuzive ori cu rea-credinţă la cererea de azil,
sau a inducerii deliberate în eroare a organelor competente în materie de refugiaţi.
Primul caz, cel al lipsei de fundament al invocării unei temeri de persecuţie sau a expunere
la un risc serios în ţara de origine, este posibil dacă:
a) nicio temere de persecuţie sau nicio expunere la un risc serios în sensul legii nu sunt
invocate de către solicitant;
b) nu sunt oferite de către solicitant date, informaţii sau detalii circumstanţiale ori persoanle
care să susţină că ar fi expus unei temeri de persecuţie sau unui risc serios;
c) solicitantul este incoerent în relatare, cererea de azil este lipsită de credibilitate, relatările din
cuprinsul său fiind flagrant neadevărate sau contradictorii faţă de situaţia din ţara de origine;
d) exista posiblitatea refugiului intern, aşa cum este recunoscută această posibilitate de către
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR).
Cel de al doilea caz, al inducerii deliberate în eroare a organelor competente ori recurgerea
abuzivă la procedura de azil, este posibil dacă:
a) solicitantul a depus sub identitate falsă cererea de azil, ori a prezentat documente
false/falsificate sub pretextul autenticităţii lor;
b) ulterior depunerii cererii de azil, solicitantul a prezentat în mod voit elemente false;
c) solicitantul de azil a încercat să prezinte o identitate falsă fie pentru solicitarea şi acordarea
statutului de refugiat, fie pentru temporizarea soluţionării acestei cereri. Acest lucru poate fi realizat
prin distrugerea, deteriorarea sau înstrăinarea cu rea-credinţă a documentelor relevante;
d) solicitantul ascunde expres faptul că anterior a mai depus cerere de azil în cel puţin încă o
ţară;
e) solicitantul a depus această cerere pentru a împiedica punerea în executare a unor măsuri de
expulzare, extrădare sau de scoatere din ţară;
f) solicitantul a încălcat flagrant obligaţiile legale;
g) solicitantului i-a fost deja respinsă procedural corect o cerere de azil depusă într-o ţară terţă
sigură34.
Etapele parcurse de această procedură sunt: administrativă şi judecătorească.
În etapa administrativă a procedurii accelerate, ulterior interviului şi a analizării motivaţiei,
funcţionarul de caz se va pronunţa în termen de 3 zile de la momentul declanşării acesteia, hotărârea
de respingere e cererii ca evident nefondată putând fi atacată în termen de 2 zile de la comunicare cu
plângere.
În etapa judecătorească este competentă este judecătoria de la sediul structurii Oficiului
Român pentru Imigranţi emitente a hotărârii. Plângerea se soluţionează prin hotărâre motivată, în
34
Se bucură de acest statut statele membre ale UE şi altele stabilite legal prin ordin de către ministrul de resort
la propunerea Oficiului Român de Imigrări

20
termen de 10 zile, astfel: fie prin admitere şi reţinere a cauzei spre soluţionare în procedură ordinară,
fie prin respinge a plângerii prin hotărâre irevocabilă.
Procedura accelerată nu poate sta la baza soluţionării cererilor de azil ale minorilor
neînsoţiţi.

Procedura la frontieră
În cazul acestei proceduri, cererea de azil este depusă la organele teritoriale ale Poliţiei de
Frontiere Române, care o vor înainta spre analiză structurii competente a Oficiului Român pentru
Imigrări. În 3 zile de la primire se va pronunţa hotărârea în funcţie de interviu şi motivele invocate,
astfel:
1) se acordă o formă de protecţie şi de acces la teritoriu;
2) se acordă accesul la teritoriu şi procedura ordinară de azil;
3) se respinge ca evident nefondată cererea de azil.
Pentru a ataca hotărârea de respingere a cererii se formulează o plângere în termen de 2 zile
de la data comunicării, ce va fi soluţionată în interval de 5 zile de la sesizare de către judecătoria de
la sediul structurii Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea.
Instanţa se pronunţă cu hotărâre motivată cu privire fie la respingerea irevocabilă a
plângerii, fie la admiterea ei şi de acordare a accesului la teritoriu cu reţinerea cauzei spre
soluţionare în procedură ordinară.
Minorii neînsoţiţi care au depus cereri de azil nu fac obiectul procedurii la frontieră, ei
primind accesul la teritoriu şi la procedura ordinară.

21