Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

REFERAT
Tema: PROTECȚIA VICTIMELOR CONFLICTELOR
ARMATE

Elaborat: St.Gr.2 An 2(F/R)

Verificat: C.Bancu

Chișinău 2013
Cuprins:
1. PROTECȚIA VICTIMELOR CONFLICTELOR ARMATE
1.1. Considerații generale.
2.
1.2. Apariția și dezvoltarea sistemului protecției victimelor
conflictelor armate.
2.
1.3. Principalele reglementări.
4.
1.4. Persoanele protejate.
5.
1.5. Concluzii
9.

Bibliografie 10.

2
1.1. Considerații generale.

Necătînd la faptul că omenirea la etapa actuală are un grad înalt de


civilizație, și s-ar părea că războaiele sau mai bine zis conflictele armate sînt
de domeniul trecutului, totuși ele se petrec și provoacă pagube atît materiale
cît și de vieți omenești. De aici și necesitatea apariției unor reglementări
pentru ameliorare situației persoanelor care au avut de suferit de pe urma
conflictelor armate. O astfele de prerogativă o are dreptul umanitar
internațional.
Prin drept umanitar se înțelege ansamblul normelor de drept internațional
referitoare la protecția , în timpul conflictelor armate, a persoanelor afectate
de asemenea conflicte, și a bunurilor care nu au legătură directă cu operațiile
militare. Spre deosebire de drepturile omului normele dreptului umanitar se
aplică doar în perioada conflictelor armate.

1.2. Apariția și dezvoltarea sistemului protecției victimelor


conflictelor armate.

Primii protagoniști ai dreptului umanitar s-au manifestet în perioada


iluminiștilor. Ei vor susține, în esență, că războiul trebuie să se limiteze la o
luptă între militari, fără a produce rău populației civile sau bunurilor care nu
au caracter militar. Principalii autori ai acestor concepții au fost Jean-Jacque
Rousseau în ”Contractul social” (1672) și Emeric de Vattel în lucrarea sa
”Dreptul ginților” (1762).
În urma vizitei din iunie 1859 la Solferino, unde avusese loc o luptă între
francezi și austrieci, Henry Dunant a fost extrem de tulburat de spectacolul
numeroșilor răniți lăsați neîngrijiți pe cîmpul de luptă; fapt care la determinat
să scrie lucrarea ”O amintire de la Solferino”, care a trezit un ecou
internațional puternic. Soluția propusă de Dunat era pregătirea încă pe timp de
pace a unor salvatori voluntari care să se bucure de neutralitate chiar și pe
cîmpul de luptă.
Sub influența lucrării lui Dunant, În februarie 1863 s-a constituit ” Comitetul
Internațional de Ajutorare a Răniților”, cunoscut sub denumirea de ”Comitetul
celor Cinci”. În 1880 Comitetul celor Cinci va lua denumirea de ”Comitetul
Internațional al Crucii Roșii” denumire pe care o poartă și în prezent.
Comitetul Internațional al Crucii Roșii ocupă un loc central în sistemul
dreptului internațional umanitar.

3
1.3. Principalele reglementări.

1864 – Convenția pentru ameliorarea situației militarilor răniți din armatele în


campanie;

1906 – Convenția de la Geneva pentru ameliorarea situației răniților și


bolnavilor în armatele în campanie;

1907 – Convenția de la Haga pentru adaptarea principiilor convențiilor de la


Geneva la războiul maritim;

1929 – două Convenții de la Geneva – una care acoperă aceeași materie ca


cea din 1906; cealaltă cu privire la tratamentul prizonierilor de
război;

1949 – patru Convenții, la Geneva, cu privire la protecția victimelor de


război; prima și a treia, sunt versiuni revizuite ale celor din 1929; a
doua o revizuire a convenției de la Haga privind războiul maritim;
a patra acoperă un domeniu nou, cel al protecției persoanelor civile
în timp de război;

1954 – Convenția și Protocolul privind protecția valorilor culturale în caz de


conflict armat;

1977 – doua Protocoale adiționale la Convenția de la Geneva din 1949,


primul referitor la protecția victimelor conflictelor armate
internaționale, iar al doilea la protecția victimelor conflictelor
armate fără caracter internațional.

Convențiile succesive au înlocuit de regulă, tratatul precedent, în materia


respectivă, iar cele două protocoale au urmărit să le clarifice și să le
completeze.
Cea mai mare parte a acestor convenții au fost adoptate de aproape toate
țările lumii.

Dreptul umanitar s-a dezvoltat ca urmare a problemelor puse de fiecare


conflict armat, mai ales de către cele două războaie mondiale. Noile serii

4
de convenții au cuprins mai multe prevederi lărgind și aprofundînd sfera
protecției victimelor conflictelor armate.
Chiar dacă este interzis războiul de agresiune și este interzisă folosirea
forței , pot să existe conflicte armate; de aceea, sunt necesare norme de
drept umanitar, care să asigure protecție victimelor și să reducă la minimum
efectele negative produse.
Regulile dreptului umanitar, ca norme convenționale se aplică în caz de
război sau orice alt conflict armat între două sau mai multe părți contractante,
în orice împrejurări.

1.4. Persoanele protejate.

 Combatanții-răniți, bolnavi, naufragiați


Convenția din 1864 de la Geneva viza numai pe militarii răniți în
timpul războiului terestru, chiar dacă ea se referea la bolnavi și în treacăt la
combatanți. În convențiile ulterioare, se introduc noțiunile de militari și alte
persoane atașate în mod oficial armatelor. Prin adaptarea acestor norme la
războiul maritim, s-a introdus și categoria de naufragiați între persoanele care
trebuie protejate.
Pentru a fi protejate, toate aceste categorii de persoane, potrivit
Convenției din 1949, trebuie să fie membri ai forțelor armate ale unei părți
aflate în conflict, sau membri milițiilor și corpurilor voluntare care fac parte
din aceste forțe armate.
 Combatanții-prizonieri de război
Această problemă a fost controversată, multe puteri dorind
să rezerve statutul de combatanți doar celor din forțele armate regulate, în
timp ce unele țări mici și mijlocii au urmărit să includă în această noțiune și
pe membrii mișcărilor de rezistență, chiar dacă nu aparțineau armatei regulate.
Potrivit Regulamentului anexă la Convenția de la Haga din 1907, urmau a
fi tratați drtept beligeranți nu numai militarii din armatele regulate, ci și
membrii milițiilor și ai corpurilor de voluntari care îndeplinesc patru
condiții:
1. să aibă un șef care să răspundă de subordonații săi;
2. să prezinte un semn fix care să poată fi recunoscut de la
distanță;
3. să poarte armele la vedere;
4. să respecte legile și obiceiurile războiului. Pentru populația aflată
pe
teritoriul preocupat , ultimele două condiții sunt suficiente, dacă se ia armele
în mod spontan cînd se apropie dușmanul.
În 1929, toate problemele referitoare la prizonieri au fost incluse într-o
convenție specială, care a preluat condițiile menționate în Convenția din 1907.
Principalele norme referitoare la protecția prizonierilor de război prevăd:

5
1. limitarea informațiilor pe care trebuie să le dea la nume, rang,
data de naștere și numărul purtat în armată;
2. internarea în condiții care să ofere garanții de igienă și sănătate, în
lagăre situate în afara zonelor de luptă;
3. să li se asigure condiții egale cu cele ale trupelor statului care i-
au capturat, aflate în regiunea respectivă;
4. răspunderea pentru disciplina în lagăr să revină unui ofițer din
armata regulată;
5. folosirea armelor contra prizonierilor fiind restrînsă la cazurile de
extremă necesitate;
6. folosirea muncii lor numai în ramuri fără caracter militar, în
condiții de muncă egale cu cele ale persoanelor din acel stat care
prestează o muncă asemănătoare;
7. dreptul de a comunica cu familia și cu oficiul central al
prizonierilor de război;
8. dreptul de a se adresa autorităților, reclamînd orice situație în
legătură cu condițiile de prizonierat;
9. garanții de judecată echitabilă dacă încalcă normele de drept;
10. sancțiuni exclusiv disciplinare în caz de evadare.
În urma evenimentelor din timpul celui deal doilea război mondial , s-au
adăugat noi elemente de lărgire a cercului persoanelor protejate, adăugînd și
membrii mișcărilor organizate de rezistență acționînd în afara sau în interiorul
propriului teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat; se recunoștea același
statut persoanelor revendicate de un guvern sau de o autoritate care nu sunt
recunoscute de puterea opcupată; se stabilea o prezumție în favoarea statutului
de prizonier de război.
La conferința din anii 1974-1977 s-a susținut că și această completare este
insuficientă. Ca urmare, în Protocolul din 1977 s-a acordat protecție și
persoanelor individuale, în sensul de a fi tratate drept combatanți și deci ca
prizonieri de război, cu condiția să se deosebească de populația civilă ,
atunci cînd iau parte la un atac sau la o operațiune militară premărgătoare
unui atac, iar în timpul acțiunilor militare limitate ca durată, ca și atunci cînd
iau parte la o acțiune militară care precede începerea unui atac și este vizibil
pentru adversar. Să poarte armele la vedere. Celelalte două condiții-
comandament responsabil și respectarea normelor de drept sînt aplicabile în
caz de conflict armat valabile pentru grupe și unități înarmate organizate.
 Populația civilă
Regulile anterioare celui de al doilea război mondial se refereau doar la
protecția militarilor; se pornea de la concepția că războiul trebuia să se
reducă numai la lupta dintre ei. Al doilea război mondial a pus în evidență
insuficiența concepțiilor și a reglementărilor.
Conferința de la Geneva din 1949 referitoare la protecț ia persoanelor
civile în timp de război are totuși un caracter limitat; numai unele prevederi
se referă la ansamblul populației țărilor aflate în conflict; celelalte se referă la

6
persoanele care într-un moment se află sub puterea unei părți aflate într-un
conflict sau a unei puteri ocupante.
Protocolul din 1977 s-a străduit să acopere această lacună. Astfel
protocolul prevede că părțile în conflict trebuie oricînd să facă distincție între
populația civilă și combatanți și că populația civilă cuprinde toate persoanele
civile, luate individual. Se stabilește prezumția în favoarea caracterului civil
al oricărei persoane. Toate aceste persoane trebuie să fie protejate înpotriva
pericolelor care rezultă din operațiile militare. Se prevede acordarea unei
protecții speciale femeilor și copiilor.
De asemenea regulile referitoare la răniți, bolnavi și naufragiați au fost
extinse și la civili, care au nevoie de îngrijiri medicale, datorită unor boli
traumatice, incapacități sau tulburări fizice sau morale. Sunt menționați în
special infimii și femeile gravide
O serie de norme vizează situația populației situată sub ocupație inamică.
Ocupația militară nu produce un transfer de suveranitate teritorială către
puterea ocupantă. Aceasta exercită numai un drept de administrare temporară
asupra teritoriului sub ocupație.
Ocupantul are dreptul de a lua toate măsurile necesare securității trupelor
sale; el nu poate modifica legile în vigoare, decît temporar și în aceleași
scopuri; el trebuie să asigure ordinea și securitatea publică, să respecte familia,
onoarea și drepturile, și în primul rînd viața persoanelor aflate pe teritoriul
ocupat.
Se interzice orice transfer sua deportare în masă a civililor din teritoriul
ocupat, ca și constrîngerea lor de a servi forțele armate regulate sau auxiliare
ale ocupantului. Locuitorii își păstrează cetățenia, nu pot fi obligați să dea
informații militare ocupantului sau să depună jurămînt pentru acesta. Pot fi
obligați să presteze munca numai pentru nevoile armatei de ocupație, pentru
serviciile de utilizare publică sau pentru nevoile populației, primind în
schimb un salariu echitabil. Se interzice luarea de ostateci.
Statutul funcționarilor publici nu poate fi modificat, și nu pot fi
constrînși să-și continue activitatea, dar pot fi destituiți.
Ocupantul poate edicta legi penale, fără efect retroactiv, pentru protecția
securității sale și armatei de ocupație, putînd să încredințeze aplicarea lor
propriilor sale tribunale militare.
Se părevăd o serie de restricții în ceea ce privește însușirea bunurilor
proprietate privată și rechiziționarea acestora.
 Personalul sanitar și religios
Pentru a-i îngriji pe răniți, naufragiați, personalul sanitar se bucură de
protecție. Mai întîi, acordurile s-au referit la personalul răspunzător de spitale
sau ambulanțe, precizîndu-se că misiunea lor constă în căutarea, ridicarea,
transportul și tratamentul răniților și bolnavilor, ca și alte persoane afectate în
mod exclusiv acestor misiuni; soldați instruiți pentru a acționa ca infermieri
sau brancardieri nu sunt protejați decît pe timpul îndeplinirii unor asemenea
misiuni.

7
Sunt protejați, de asmenea, preoții atașați forțelor armate ; personalul
sanitar și religios nu trebuie să fie considerați prizonieri de război; totuși pot
fi reținuți pentru îngrijirea prizonierilor de război.
De asemenea, în legătură cu protecția persoanelor civile s-a prevăzut
protecția personalului afectat funcționării sau administrației spitalelor civile,
inclusiv cel care se ucupă de căutarea, ridicarea, transportul și tratarea
răniților, bolnavilor civili, infimilor, femeilor gravide. Protocolul din 1977 a
extins și mai mult cercul persoanelor, la cel din administrația unităților
sanitare sau necesar funcționării și administrării mijloacelor de transport
sanitar. La fel, personalul religios, inclusiv și preoții militari și pe cei civili,
atașați permanet sau temporar forțelor armate.
 Personalul societăților de ajutor voluntar
În convențiile din 1949 sunt menționate în mod special organismele
Crucii Roșii, alături de personalul sanitar al forțelor armate, respectiv
personalul societăților naționale de Cruce Roșie și al altor societăți de ajutor
medical, recunoscute și autorizate de guvernele lor.
 Alte persoane cărora li s-a acordat protecție prin Protocoalele din
1977 sunt:
1. inamicii scoși din luptă, respectiv, cei ce-și exprimă intenția
de a se preda, și-au pierdut cunoștința sau sînt incapabili să se
apere;
2. persoane care se salvează cu parașuta dintr-o aeronavă ce
se prăbușește;
3. persoanele folosite la transportul și distribuția coletelor de
ajutoare;
4. personalul organismelor ale protecției civile;
5. ziariști în misiuni periculoase.
 Problema mercenarilor
Potrivit regulilor stabilite, ei nu sunt protejați, deși iau parte la conflict
armat. Este vorba de persoane care luptă pentru bani sau alte recompense
materiale, alături de una din părți. Ei nu trebuie să fie cetățeni ai uneia
dintre părțile în conflict și șă li se fi promis o remunerare materială net
superioară celei promise combatanților cu grade și funcții similare din
cadrul forțelor sale armate.
 Dispăruți și decedați
Convențiile din 1949 conțin dispoziții privind modalitatea de înhumare,
incinerare, aruncare peste bord în caz de deces pe mare,înmormîntarea cu
onoruri și respectarea mormintelor prizonierilor de război și deținuților civili,
testamentele și certificatele de deces, comunicările care trebuie făcute biroului
de informații.
Protocoalele din 1977 au adăugat prevederi mai ales referitoare la dreptul
familiei de a cunoaște situația celor dispăruți sau decedați; pentru aceasta se
prevede căutarea persoanelor dispărute și comunicarea către Agenția centrală a
tuturor informațiilor obținute despre aceasta; se adaugă prevederi referitoare la
întreținerea mormintelor, facilități pentru vizitarea lor, pentru exhumare și
8
repatrierea celor decedați în alte țări. De obicei asemenea Convenții bilaterale
se încheiau după război, privind mormintele și cimitirele de război.

1.5. CONCLUZII
Incontestabil că Convențiile, Protocoalele sus menționate au un rol foarte
inportant în protecția victimelor conflictelor armate și ameliorează într-o
oarecare măsură situația acestor persoane. Dar realitatea arată că aceste rămîn
doar niște reglamentări de care nimeni nu ține cont, fapt denotat de
conflictele armate din Afganistan, Osetia de Sud, Livia, Siria, Egipt, conflicte
în care și-au pierdut viața mulți civili, și primele centre care au fost
vandalizate au fost centrele de inportanță culturală și istorică.
Astfel cred că afirmația culeasă de pe nemărginitul tărîm al internetului,
care spune că ”În timpul unui conflict armat prima victimă este
adevărul”este corectă

9
Bibliografie
1. Ambasaor.Dr. Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internațional public, Ed.
Lumina Lex Bucureși 2002
2. Alexandru Burian, Oleg Balan, Eduard Șerbenco, Drept internațional public,
Ed.2-a, Universitatea de Studii Europene din Moldova, Asoc. de Drept.Int.din
Moldova Chișinău 2005
3. Internet

10