Sunteți pe pagina 1din 88

UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE


Specializarea: ISTORIE

LUCRARE DE LICENTĂ

ÎNDRUMĂTOR:

ABSOLVENT:

TÂRGOVISTE
2009
UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVISTE
FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE
Specializarea: ISTORIE

LUCRARE DE LICENTĂ cu tema:

CREDINTE SI PRACTICI FUNERARE


ÎN LUMEA GETO-DACILOR

ÎNDRUMĂTOR:
Lect. dr. univ.

ABSOLVENT:

TÂRGOVISTE
2009
CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I
PANTHEON

CAPITOLUL II
RITURI si RITUALURI FUNERARE LA GETO-DACI

CAPITOLUL III
SACRIFICII UMANE SI ÎNHUMARI RITUALE DE ANIMALE

CAPITOLUL IV
ARHITECTURA RELIGIOASĂ

ANEXE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri fenomenul vietii precum si cel al mortii au
reprezentat mari dileme pe care omul nu le poate deslusi niciodată. ”Rămasitele”
mortii le regăsim astfel sub expresia urmelor si practicelor funerare. Obiceiurile si
practicile funerare reprezintă, în general, o proiectie a credintelor si mentalitătilor
oamenilor despre „lumea de dincolo”. Am ales acest subiect deoarece am vrut sa
aflu cât mai multe despre trecutul religios al geto-dacilor. Primul capitol este
dedicat, în special, Pantheonului geto-dacic; am încercat să prezint principalele
atribute a principalelor zeitărilor; în plus am vrut să suprind diferite aspecte
privind ceremoniile din viata religioasă a acestei populatiei iar personajele care
oficiau aceste ceremoni nu au fost ignorate.
Cel de al doilea capitol este dedicat ritului si ritualelor practicate de geto-daci în
diferite perioade ale existentei acestei populatii:
Analiza obiceiurilor funerare la dacii rămasi în afara provinciei este absolut
necesară pentru întelegerea acestui fenomen complex pe care îl avem acum în
vedere si pentru a putea răspunde la întrebări de genul: care sunt punctele comune
si care sunt diferentele între populatia rămasă în provincie si cea din afara ei;
putem vorbi de colonizări de populatii din zonele imediat limitrofe provinciei si
putem atribui acestor populaii o serie dintre aceste necropole, teză vehiculată de
unii cercetători.
Se dovedeste necesară o succintă trecere in revista a obiceiurilor funerare la
geto-dacii din sec. IV - III î.e.n., perioada cu practici funerare normale,
documentate prin numeroase si variate tipuri de monumente, tocmai pentru a
evidentia si reliefa cu mai multă pregnantă situaţia din sec.II î.e.n. –I e.n.
Cel de al treilea capitol este consacrat sacrificiilor umane si a celor animale.
Schema sacrificială este alcătuită in functie de:
a) natura victimei;
b) modalitatea de ucidere;
c) finalitatea practică , ce va face mai lesnicioasă descifrarea semnificaţiilor
religioase ale
scenariului ritual.
În cuprinsul aceluiasi capitol s-a făcut referire si categoria osemintelor umane
incinerate în contexte nefunerare, respectiv a osemintelor umane neincinerat
încontexte nefunerare, suspectaet de a fi ramasitele unor astfel de practici.
Ultimul capitol este dedicat lăcasurilor de cult, complexelor de cult si a
locurilor sacre. Sanctuarele sunt analizate în functie de planul edificiului.
CAPITOLUL I

PANTHEON

Mentionati pentru prima dată în istorie de către Herodot în legătură cu


campania lui Darius împotriva scitilor în a. 514 î. Chr., getii au impresionat
antichitatea prin curaj si prin originalitatea credintelor lor religioase. Acelasi autor
face distinctia între diverse semintii trace de la nord şi sud de Balcani, mai ales
dupa atitudinea lor fata de fenomenul mortii si al nasterii, mentionând: „..Tracii au
mai multe nume, după regiuni, dar obiceurile sunt cam aceleasi la toti, afară de
geti..”
Pentru perioada secolelor IV-II î.e.n. putem vorbi doar despre religia getilor
cuprinsi între muntii Haemus si Pontul Euxin; în epoca regatului daco-getic
(secolul I î.e.n- Ie.n.) ne aflăm în faţa unui fenomen generalizat, unitar în tot spaţiul
de locuire a geto-dacilor, ce include şi zona intracarpatică, devenită, între timp,
matca statalităţii. Supravieţuirea acestei religii în epoca romană se explică prin
fenomenul de sincretizare la care a fost supusă, conform ipotezei lui Vasile Pârvan
şi ulterior, a dovezilor aduse de D.Tudor.
Izvoarele antice de care ne ocupăm în lucrarea de faţă se referă în mare parte la
credinţa geţilor în nemurire, inclusiv la propavăduitorul acesteia, Zalmoxis. Luate
în ansamblu, ele scot în evidenta caracterul aristocratic al religiei getice, care era
una de tip mitic. Astfel, Zalmoxis îi aduna doar pe „fruntaşii ţării" pentru a-i învăţa
că nici ei, nici urmaşii lor nu vor muri, „ci vor merge într-un anumit loc unde vor
trăi pururi şi vor avea parte de toate bunatăţile"' (Herodot, 1st., IV, 95), iar basileii
îl cinstesc îndeosebi pe Hermes şi numai pe el jura, „sustinând ca se trag din
acesta''.
Dar nici un izvor nu este explicit arunci când este vorba despre caracterul solar
sau chtonic al religiei geto-dacice. Aceeaşi confuzie planează şi asupra naturii celor
două divinităşi , Zalmoxis şi Gebeleizis.
De-a lungul unei lungi perioade de dezbateri în care s-au vehiculat un şir de
ipoteze privind caracterul religiei getice (monoteism I.Coman), dualism de tip
zoroastric (AD.Xenopol), politeism (I.I.Russu, L.Blaga, C.Daicoviciu,
H.Daicoviciu, M.Eliade). Marea majoritate a cercetătorilor s-a pronunţat pentru
caracterul politeist al acesteia. Constatarea s-a întemeiat pe textul lui Herodot, care
consemnează existenţa lui Zalmoxis şi Gebeleizis, zeul fulgerului şi al furtunii,
două divinităţi cu poziţii distinse în pantheonul getic. După V.Pârvan, zeul unic al
getilor nici nu avea nume: Zalmoxis şi Gebeleizis erau doar doua din multimea
nesfarsită de atribute pe care acest zeu cu putere atotcuprinzătoare .
Herodot, povestind scena tragerii cu arcul spre cer, nu dorea sa afirme că getii
nu cred în existenta unui alt zeu,decât al lor, unicul; aceştia erau convinsi că zeul
lor Gebeleizis, şi nu altul, provoacă fulgerele şi tunetele1.Cu toate acestea, raportul
dintre ele nu este pe deplin clarificat fiind în legatură directă cu problema naturii
lor; înseşi informatiile lui Herodot sunt contradictorii în acest sens. Iniţial,
Zalmoxis este numit zeu, căruia unii îi mai spun şi Gebeleisis- (1st., IV, 94), iar
elinii de pe ţărmurile Helespontului şi Pontului Euxin vorbesc că acesta ar fi fost
sclavul şi discipolul lui Pitagora, de la care şi-ar fi însuşit credinţa în nemurire,
ştire pe care Herodot o pune sub semnul îndoielii.2 După un alt pasaj herodotian,
”Zalmoxis ar fi fost un daimon sau zeu”3, iar la Platon acesta este numit ”regele
nostru”4.
În numele lui Zalmoxis sunt alăturate cuvinte cu bogată semnificaţie: Sal-
locuinţa, moc-neam şi zis-zeu.
_________
1
Daicovici, Hadrian , Dacii, p.189
2
Herodot,1st., FV, 95;
3
ibidem
4
Platon, Charnnide
Comstatăm doar că Zalmoxis nu reprezintă numele veritabil, ci doar unul dintre
apeletivele sale. Prima parte a acestui nume, Zamol- se inrudeşte îndeaproape cu
numele divinităţii traco-elene Semele, zeiţa pământului, şi cu acela al zeului, tot
chtonian, al vechilor lituani, Zemeluks5. I.I.Russu sustine ca la baza, Zemel,
Semel, Zamol, au radicalul primal ”ghem” , varianta a lui ghdem – ”pamant”6.
Câteva dintre izvoarele antice conţin menţiunea conform căreia Zalmoxis este
echivalat sau comparat cu Kronos, adorat in maniera lui Heracles sau ca i se aduc
jertfe ca lui Kronos. In Cartea a IV a a lui Herodot, Zalmoxis nu este calificat
drept zeu primordial cui unul care-si face singur loc in pantheonul getic, amintita
ascensiune, prezentand prin finalitatea ei asemanari cu actiunea savarsita de
Kronos asupra lui Uranus7
Porphyrios: ” Barbarii îl adora ca pe Hercules”. Pornea aceasta afirmatie de la
legenda conform căreia,la naştere peste Zalmoxis se aruncase o piele de urs,
amintind frecventa ilustrare a lui Heracles cu pielea leului din Nemeea. De altfel
acelaşi autor a încercat sa traducă cuvântul dacic zalmos- piele,blană.
” Acestuia i-a fost sclav Zalmoxis, căruia geţii ii aduc jertfe ca lui Kronos”,
afirmaţie facută de Pythagora din Samos, în Lexiconul Suidas. În afara de ofrande
lui Kronos i se aduceau pe altarele de pe înaţimi la Olympia sacrificii sângeroase,
în timpuri mai îndepărtate şi victime umane. Trimiterea mesagerului la Zalmoxis,
tot o formă a sacrificiului uman, ar fi putut sugera de asemeni această alăturare.
Reieşind din cele menţionate mai sus, este posibil ca Zalmoxis să fi fost iniţal un
rege sau preot divinizat.
Este mai mult ca sigur că este vorba de o zeitate complexă, care îmbina ambele
elemente esenţiale şi care era percepută de geţi ca o forţă, nu ca o persoană.
Lucrurile nu sunt mai clare nici în ceea ce priveşte cultul- o parte din elemente
____________
Daicovici, Hadrian,Dacii, p.194;
5

6
Russu, I.I., Religia geto-dacilor. Zei, credinte, practici religioase
7
Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, p.183
pledează pentru natura lui htonică (etimologia cuvântului, locuinţă
subpamânteană în care s-a retras pentru un timp), altele - pentru caracterul
uranian (trimiterea anuală a solilor, tragerea cu arcul spre cer în timp de
furtună).

În sprijinul afirmaţiei că Zalmoxis a fost un zeu uranic , în general, şi solar,pot


fi amintite:
a) desfasurarea ritualului periodic de trimitere a mesagerului,aruncat cu
fata spre cer, mesager care, în cădere nu atinge Pamântul;
b) la Zalmoxis mergeau sufletele morţilor- ritul predominant in lumea geto-
dacică ;
c) frecventa riturilor proprii divinităţilor celeste poate indica credinţa că
principalul zeu sălăşluia în cer, indiferent de interpretarea cunoscutului pasaj cu
” săgetarea norilor”;
Sursele arheologice indică preponderenţa unei divinităţi solare de la începutul
mileniului I î.e.n. treptat zeul suprem cumuland atribute uranice şi htonice aşa cu
poate fi remarcat pe unele imagini cunoscute prin produsele toreuticii.
Descoperirile arheologice din Munti Orăstiei şi într-o măsură mai redusă,
din alte părti ale Daciei indică predominare unui cult solar sau urano-solar in
secolele I î.e.n.- I e.n. marile sanctuare dacice de la Sarmizagetusa si Costesti nu
aveau acoperis; aceasta imprejurare se potriveste foarte bine cu o esenţa de urano-
salara, dar nu cu una chtoniana. Pe un vas din aşezarea geto-dacică de la Bucuresti-
Tei se poate vedea imaginea cercului solar; aceeasi reprezentare a soarelui se
regăseşte pe unele din vasele pictate descoperite la Sarmizegetusa, la Piatra Rosie
au fost aflate fragmentele unui car solar in miniatura făcut din fier si bronz.
” Soarele din piatra ” din incinta sacra a Sarmizegetusei risipeste orice
îndoliala asupra caracterului predominant urano-solar al religiei geto-dace.
La un popor de agricultori si crescători de vite ca getii era firesc ca un cult
chtoian sa dobândeasca cea mai mare insemnatate în ansamblul credinţelor
religioase. este posibil să fi avut loc şi la daci un fenomen observat la alte popoare
pe măsura înaintării lor spre orânduirea socială împartită în clase şi spre
organizarea de stat 8
În acest proces social –politic, vechile divinitătii populare au cedat treptat locul
zeilor consideraşi ca protectori ai aristocraţiei, ai regelui, ai statului.

GEBELEIZIS

Singura menţiune antică a teonimului Gebeleizis este făcută în manuscrisele


”Istoriilor” lui Herodot. În cuprinsul acestor scrieri această zeitate este mentionată
după celebra frază asupra nemuririi getice ”ei au convingerea că nu mor si că cel
care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis” . Afirmaţia că ”unii dintre
ei îi mai spun si Gebeleis” este urmată de scena săgetarii cerului. Pornind de la
aceste informaţii s-a încercat identificarea si definirea lui Gebeleizis - zeu sau
epitet al unui zeu.
Gebeleizis este un zeu al furtunii sau mai degrabă, un vechi zeu al cerului, iar
obiceiul geţilor de a trage cu arcul când fulgera – considerat un « act pozitiv » prin
care este ajutată zeitate trăgând săgeţi împotriva demonilor tenebrelor 9, este un
ritual specific divinităţii furtunii, de exemplu cultul lui Indra si Mitra. Astfel,
natura uranică a zeului şi legătura lui cu fenomenele meteorologice este
incontestabilă.
Privind raportul dintre cele două zeităţi, Zalmoxis si Gebeleizis, reiese
faptul că natura diferită a acestora nu poate fi negată, după cum demonstrează
Mircea Eliade, sintetizând astfel: ”În ciuda mărturiei lui Herodot este greu să-i
privim pe
_________
8
Daicovici,Dacii, p.196).
9
M.Eliade,De la Zalmoxis,p.67
Zalmoxis si Gebeleizis ca pe unul şi acelaşi zeu. Structurile lor sunt diferite, cultul
lor nu se aseamană de loc”.
Opinia lui Vasile Pârvan cu privire la acest subiect poate fi rezumată prin
urmatoarea afirmaţie: ”Părerea noastră însă e că acestea sunt simple atribute
explicative ale puterii sau înfăţişării divinităţii”. Această idee a lui Pârvan a fost
reluată parţial de Gh.Musu, subscriind în general la etimologia lui Gebeleizis
-g’ner a lumină, g’heib-lumină, fulger”, prin care înclina spre a-l considera un
epitet cuvenit unei zeităti cum era Zalmoxis. Gh.Musu era convins că cuvântul
”gebeleizis” trebuia tradus prin “Strălucitul”, nicidecum “Fulgerul”.

Disparitia acestuia din sursele scrise nu indică neapărat si disparitia din viata
religioasă; Eliade crede că „se poate imagina fie alipirea la o altă divinitate, fie
supravietuirea sub un alt nume". Pentru că autorii antici vorbesc în continuare doar
despre Zalmoxis, este posibil ca la un moment dat să se fi operat un sincretism
religios, care a cuprins cultele ambelor divinităti, si care a sfârsit prin a-l confunda
pe Zalmoxis cu Gebeleizis.

ALTE DIVINITĂTI

În afară de Zalmoxis si Gebeleizis, sursele scrise sugerează existenta si a altor


zeităti, despre care informatiile noastre sunt foarte limitate. Astfel, Diodor din
Sicilia (Biblioteca istorica. I, XCIV, 2) zice că „Zalmoxis pretindea că si lui îi
dăduse legile Hestia, zeitatea lor". Este posibil ca sub numele grecesc al zeitei să se
ascundă o divinitate a focului, a vetrei casnice. În acest sens, sunt elocvente
descoperirile de vetre din lut ars sau altare rituale la Popesti (jud. Arges),
Bucuresti, Poiana (jud. Galati), a căror suprafată era decorată cu motive geometrice
incizate sau excizate, uneori imprimate cu snurul, care erau folosite atât în cultul
casnic, cât si în cel funerar (ex.: necropola de la Zimnicea, tumulul de la Fântânele
(jud. Teleorman), necroplola de la Sveshtari (N-E Bulgariei).
Putem vorbi despre o divinitate cu o pozitie asemănătoare Hestiei în
Pantheonul grecesc sau în cel scitic.
În artă, imaginea unei divinităti feminine este asociată cu cea a doi călăreti,
fiind materializată pe un sir de monumente din piatră sau plăci de plumb cuprinse
cronologic între sfârsitul secolului I î.e.n. si secolului IV e.n.

D. Tudor sustine că este vorba de două zeităti de origine geto-dacică


(Marele Zeu si Marea Zeită) în interpretatio romana, stiut fiind faptul că până la
cucerirea Daciei de către romani religia si mitologia geto-dacică era aniconică.
În cazul personajului masculin se pare că este vorba de o divinitate supremă
(Zalmoxis = Marele Zeu Cavaler), cu atributii în toate cele trei spatii cosmice
(subpământean, terestru si celest), iar cultul zeitei ar putea să indice o asemănare
cu cel al Dianei = Luna = Hecate.
Reprezentările cu Cavalerul sau Cavalerii danubieni sunt cunoscute în Dacia,
Moesia, Panonia si Dalmatia, cele mai vechi dintre ele provenind din Dacia.
Cavalerul trac Zeu tanar apartinând pantheonului mitologic din aria balcanică
si danubiana este reprezentat calare îndeseobi pe fond cinetic.
Pe teritoriul Romaniei au fost descoperite peste 200 de imagini de epoca;
atestand cultul Cavalerului în Dobrogea (Histria, Tomis, Callatis), Oltenia,
Transilvania. Exista argumente ca ar fi patronat razboiul si cultul funerar dat fiind
aparitia pe un numar mare de stele funerare tarzii.
Reprezentarile acestuia imbraca forme diferite si numeroase; se pot distinge in
iconografia Cavalerului Trac doua marii categorii tipologice:
a) cavalerul trac in ipostaza de Erou pasnic (fig1.) nu mai poarta arma si tine
in mana o pateră ( vas) sau un rhyton, semnificand libratiile ce se fac pentru
defuncti ( stela votiva descoperita la Tomis, edict cu fronton descoperit de astfel la
Tomis, altar votiv descoperit la Istria. Pe acest tip de monumente cavalerul
simbolizeaza eroizarea defunctului, având un evident caracter votiv. In acest caz se
manifesta interferenta între caracterul monumental si cel votiv al reprezentarii .
b) cavalerul trac in ipostaza de cavaler luptator (razboinic sau vanator);
Aceasta este ipostaza cae mai raspandita a cavalerului simbolizand divinitatea
dreptatii si binelui, care invinge fortele raului si intunericului intruchipate de un
mistret sau de un alt animal vanat ( stela funerara descoperita la Cumpana,Tomis;
relief votiv descoperit la Tomis reprezentand Cavalerul vanator; relief votiv
descoperit in Oltenia)10

Cavalerul luptator poate fi insotit de un câine ,un arbore ,un sarpe, un altar.
Arborele simbolizeaza vegetatia si fertilizarea pamantului, in tip ce sarpele,
aparator a sanctuarelor si locurilor sfinte, este un simbol al regenararii si al vietii.

Fig1. Cavalerul trac (TOMIS) fig.2 cavalerul trac-(Constanta)

Cultul Cavalerilor Dunăreni s-a practicat de-a lungul unei perioade de timp
efemere ce a cuprins secolele II-IV. Acesta apărut, în secolul I î.H., în lumea
tracilor elenizaţi de la sud de munţii Balcani, aflaţi sub dominaţia romanilor,
reprezentînd probabil un simbol al rezistenţei faţă de zeităţile cuceritorilor pe care
aceştia le impuneau celor învinşi. Teohari Antonescu îi identifică cu zeii Cabiri -
protectori ai navigaţiei în lumea frigiană; Iozef Hampel îi asimila cu Dioscurii
greci, şi ei protectori ai corăbierilor; Mihail Rostovtev susţinea că avem de-a face
110
Buruiana, Iulia, Cavalerul Trac, Universitatea ”Dunarea de Jos”, Galati
cu o contopire a cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o divinitate pastoral-
agricolă a triburilor trace; Franz Cumont îl considera un complex de credinţe legate

de ritul unor zei barbari sau greco-romani; Dumitru Tudor este de părere că
avem de-a face cu un cult inspirat de credinţele geto-dacilor şi influenţate de
stăpânirea romană. Mircea Dogaru îi atribuie Cavalerului Trac, funcţia de zeitate
supremă solară aparţinând lumii trace, zeu unic al daco-romanilor (II d.H.), ce se
identifică mai târziu cu Sfântul Gheorghe.

În functie de cronologie, tipologie si distributia geografică, D.Tudor stabileste


trei categorii de monumente:
• reprezentarea unui singur cavaler;
• reprezentarea Zeitei flancată de doi cavaleri ;
• monumente cu scena banchetului divin.
Tăbliţele Cavalerilor Danubieni, care au cea mai mare vechime reprezintă o
Mare Zeiţă ce primeşte un Zeu cavaler, care calcă cu copitele calului un duşman
învins. După aceea, în jurul Marii Zeiţe apar doi Cavaleri identici, care trec peste
corpurile duşmanilor. Aceasta formează scena centrală a cultului. În jurul scenei,
pe zone orizontale, sunt diferite simboluri de cult: berbecul, taurul, cocoşul peştele,
şarpele, leul, corbul şi vulturului.
Apar şi divinităţile solare asociate religiei: Soarele, Luna, Luceferii etc. Sunt
reprezentate, de asemenea, scene de sacrificiu aparţinând cultului, precum şi
banchetul ce se acordă în final în cinstea celor iniţiaţi. Mai sunt figurate diverse
obiecte sacre: masa cu peştele, candelabre, opaiţe, blana berbecului, pâini, fructe,
săbii etc.
Întrucât primele reprezentări ale Cavalerilor Danubieni îşi fac apariţia în veacul
al II-lea, după cucerirea Daciei de către romani se poate trage concluzia că această
religie s-a format la nordul Dunării, în decursul primei jumătăţi a secolului al II-
lea. La ea au aderat şi colonişti aduşi de împăratul Traian, luându-se ca model
reprezentările mai vechi ale Cavalerului Trac.
Mitul are la bază o temă comună mai multor religii antice şi anume lupta
eternă dintre bine şi rău. Cavalerii simbolizează elementul binelui care calcă sub
copitele cailor lor duşmanul, adică elementul nefast al răului. După lupta eroică cu
duşmanul, se întorc acasă victorioşi şi sunt primiţi de o Mare Zeiţă. În timp, mitul a
fost îmbogăţit, fiind introduşi doi zei, asociaţi Marii Zeiţe, şi alcătuind cifra magică
a treimii. Marea Zeiţă danubiană ocupă acum centrul tabloului, având în faţă o
masă, pe care este expus un peşte, simbol care îl întâlnim şi în religia creştină.
Cavalerii, alături de arme, poartă şi un stindard denumit draco, constituit dintr-un
corp de şarpe înfipt în vârful unei lance. Este cunoscut faptul că încă de pe vremea
lui Decebal, dacii aveau această emblemă naţională şi religioasă, lucru consemnat
şi pe Columna Iui Traian din Roma.

În religia Cavalerilor Danubieni, existau şi elemente ale unor adoraţii


naturaliste legate de elementele naturii: pământul, focul, aeru, şi apa, de cele patru
vînturi (bune sau rele), de cele patru anotimpuri etc.

Marea Zeiţă asociată în toate scenele Cavalerilor Danudieni a fost din câte se
pare o veche divinitate geto-dacică, care prin sincretism a împrumutat o serie de
atribuţii ale zeilor altor culte din antichitate: Diana, Nemesis, Cybela şi Epona. Ea
a dobândit proprietăţi şi puteri religioase vizând cele trei lumi: pământeană,
subterană şi celestă. Simbolul acestei Zeiţe îl constituia peştele care i se oferea pe
masă, element utilizat şi în scena banchetului sacru.

Diferitelor scene imortalizate în piatră sau metal permit reconstituire principiile


care stăteau la baza acestui cult : cele trei divinităţi - doi Cavaleri şi o mare Zeiţă –
constituiau, fără îndoială, o triadă căreia i se atribuiau puteri supranaturale în cele
trei lumi: pământeană, cerească (solară) şi cea infernală (htonică).

Existenta unui zeu al războiului la geto-daci este consemnată de lordanes,


care afirmă că acestuia îi era consacrat un cult sălbatic, fiindu-i sacrificati
prizonierii de război. Acelasi lordanes face referire la Vergilius,( Eneida, II, 34-36)
„neobositul părinte care stăpâneste câmpiile getilor'”, dar, zice el, „la ei (getii ) s-a
născut Marte, pe care înselăciunea poetilor l-a făcut zeu al războiului". În traditia
religioasă antică se cunosc cazuri când aceeasi divinitate cumula ambele functii,
aparent contradictorii, cea militară si cea agrară (de exemplu, la romani, Marte si-a
însusit si functiile lui Quirinus), fapt ce face posibilă existenta unei zeităti
asemănătoare si în spatiul getic.

Nu avem nici o mărturie scrisă despre felul cum îsi reprezentau geto-dacii
divinitătile, astfel toate încercările de a identifica o divinitate sau alta,
pe baza reprezentărilor artistice, rămân în domeniul ipotezelor.
Inscripţiile de pe unele piese de toreutic - „KOTYOS EGBEO" - cuprind
numele destinatarilor, nu a divinităţilor cărora le-au fost dedicate fig..

Fig.3 Phială, sec. IV a. Chr. Tezaur Agighiol

Imaginea unui corp uman cu capul înconjurat de raze, deasupra căruia apare o
rază ( imagine de pe stampila de amforă din timpul lui Burebista) a fost interpretat
în mod diferit de cercetători: zeu solar (D.V.Rosetti), zeiţă selenară (C.Daicoviciu)
etc. În ceea ce priveste imaginea unor personaje feminine pe falerele de la Lupu
sau cele de la Bucureşti-Herăstrau, pe fibulele de la Balaneşti şi Coada Malului,
acestea sunt tratate ca fiind reprezentări ale Marii Zeiţe .

BENTIS

Zeiţa Lunii, a pădurilor, a farmecelor, corespunde zeiţei Artemis a grecilor


şi zeiţei Diana a romanilor. Bentis este cel mai probabil patroana dragostei si
maternităţii. Herodot menţiona că zeiţa Bentis ca fiind împrumutată de traci de la
daci.
La Costeşti s-a descoperit un cap de bronz a zeiţei Diana, operă de artă
elenistică, care işi justifică mai uşor prezenţa în cetatea dacică prin existenţa unui
cult analog la daci, pornind de la aceste imagini se poate presupune că Bentis este
o zeitate adorată în primul rând de femei.
În sanctuarul de la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de
lut ars, de circa 10 cm în diametru şi 1, 5 cm grosime , care imită reversul unui
denar republican ; imaginea reprezentată e aceea a bustului Dianei cu tolbade
săgeţi pe umăr ( fig. 4).

fig. 4 fig.5

La Piatra Roşie s-a descoperit un bust de bronz, reprezentând o divinitate


feminină( fig 5) . Acest bust de bronz o reprezintă pe Bendis, singura divinitate ale
cărei imagini figurate sunt certe datorită descoperirii de la Costeşti şi medalionului
de la Sarmizegetusa.

Muntele Sfânt (Kogaionon ) - Muntele ce adăpostea peştera unde se


retrăgea marele preot al geţilor se numea Kogaionon. În ”Geografia” (VII, 3, 5),
Strabon scrie: ”Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl
numeau geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului care curgea
alături”.
De-a lungul timpului, au fost numeroase propuneri ale istoricilor în
legătură cu "zona sacră" sau "muntele sacru", în mai tot lanţul Carpaţilor, cum ar fi
Munţii Călimani (M. Sadoveanu) sau Vf. Omul (N. Densuşianu).
Împotriva acestor variante de amplasare a Kogaionului - muntele sfânt - s-au
ridicat obiecţii legate de faptul că muntele în cauză trebuia să fie, neapărat, "un
munte ascuns", aşa cum pretind vechile tradiţii.
În legătură cu localizarea Cogheionului (Cogaenum, Kogaionon,
Gogaionul), trebuie amintit că majoritatea istoricilor, urmând pe Constantin şi
Hadrian Daicoviciu, susţin ideea că muntele "Kogaionon" al dacilor este Dealul
Muncelului ( Dealul Grădiştei), din Munţii Orăştiei, cu complexul său de
sanctuare.
Istorici de seamă ca C.C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu par a admite că
Cogheionul ar fi actualul munte Gugu, bazat, în principal, pe existența unei peşteri
situată aproape de vârf, adusă în atenţie de naturalistul Alexandru Borza în anul
1942, dar şi pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atât pentru
munte, cât şi pentru apa care curge în preajma lui (amintită de Strabon). Acest citat
lansează o interesantă ipoteză: numele mai important ar fi al râului după care a fost
numit şi muntele deci muntele este lângă un râu însemnat (poate nu doar din punct
de vedere al debitului).
Găsiţi prezentat mai jos un fragment dintr-o hartă veche care reprezintă râul
Cogaeonus, prin suprapunerea hărţii antice cu cea a României moderne, acest râu
se identifică cu Bicazul, care trece pe lângă Ceahlău, un argment în favoarea
identificării Ceahlăului cu Kogaiononul.
Hartă din colecţia "A Classical Atlas to Illustrate Ancient Geography" de
Alexander G. Findlay, Harper and Brothers Publishers, New York, 1849.

ZEUL SĂNĂTĂŢII, de genul lui Aesculap se pare că a purtat numele


de Darzos (Derzelas, Derzis), dacă nu este cumva vorba de un epitet şi nu de
însuşi numele zeului. Aceeaşi este situaţia şi în cazul unei alte divinităţi,
Debatopeios (Dabatopienos), corespunzând lui Hefaistos din mitologia greacă,
menţionat în inscripţii greceşti. Derzelas era considerat un zeu al sănătății, al
energiei vitale (I.I. Rusu), sau o divinitate subpământeană (I.H.Crisan), o mărturie
a existenței în Panteonul geto-dac fiind templu de la Histria (sec.III i.e.n.).
Chiar dacă numele nu sunt cele reale, cert rămâne faptul că geto-dacii venerau
o divinitate ocrotitoare a sănătăţii şi una de genul lui Hefaistos. Se pare că ei aveau
un cult al vetrei şi al focului şi chiar o divinitate în atribuţiile căreia intrau acestea.
De asemenea, au fost venerate divinităţi protectoare ale casei şi animalelor. O altă
divinitate se pare că s-a numit Eitiosaros, teonim menţionat într-o inscripţie în
legătură cu care nu se pot face precizări.
Dunarea insași parea pare să fi fost unfluviu sacru,o zeitate; gramaticul
Servius ,glosar al lui Vergilui, reletează că geto-dacii, inainte de a pleca la razboi,
obisnuiau să bea, ca pe un vin sfintit, apă din Dunare și sa jure că nu se vor
intoarce le vetrele lor decît dupa ce vor fi ucis pe dusmani.
NEMURIREA

În două din cărţile ”Istoriilor” lui Herodot întălnim însemnările : ” Înainte de


a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi care se cred nemuritori”, iar într-o altă
frază este explicată viziunea getă asupra nemuririi: ”Iată cum se cred ei nemuritori:
ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastă se duce la daimonul
Zalmoxis ”.
Însemnările lui Herodot, deşi cele mai importante, nu sunt singurele
mărturii în această direcţie. Scrierile antice care menţionează nemurirea getică sunt
numeroase, dar de valoare inegală. Nemurirea este menţionată la Hellanicos,
Platon, Strabon , Pomponius Mela, Diodor din Sicilia, Lucian din Samosata,
Arrianus , Iordanes, Isidor din Sevilla, Photios ş.a. Cu toată abundenţa lor,
izvoarele pot fi clasate în trei grupe:
I - scriile lui Herodot, Hellanicos şi Platon;
II- lucrările sintentizate de Pomponius
Mela;
III- însemnările lui Iulianus Apostata şi din
epoca ulterioară.

Folosind scrierile lui Platon, putem presupune că în sec. IV î. e. n. s-ar fi


cristalizat credinţa supravieţuirii corpului şi a sufletului. Scrierile din cea de a doua
grupă, care nu pot fi ignorate, sunt cuprinse în însemnările lui Pomponius Mela, in
special în lucrarea sa ”Desrierea pământului” : ”Tracia este locuită de un singur
neam de oameni.. unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales
geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite, unii cred că sufletul celor
care mor se va întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că deşi nu se vor mai întoarce,
ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alţii cred că sufletele mor
negreşit , însă că e mai bine decât să trăiască”.
Ceea ce a frapat pe autorii antici, ca si pe cei din perioadele ulterioare n-a
fost doar credinţa în nemurire, ci faptul că ” nemuritorii” se aflau în compania
zeului.
Asocierea geţilor la nemurire este clar exprimată aşadar de multe lucrări
antice şi medievale timpurii. Utile, dar neclarificate sunt modalităţile acestei
asocieri.
Accederea la nemurire - percepută ca o răsplată pentru cei viteji şi drepţi.
După cum scria Herodot, geţii "se cred nemuritori" (Istorii, IV, 83). Eliade arată
însă că verbul "áthanatizein" nu înseamnă ” se crede nemuritor", ci "a se face
nemuritor". Această "imortalizare" se dobândeşte prin intermediul unei ”iniţieri”.
Mai departe se menţionează că dintre elementele cele mai caracteristice ale
cultului, "imortalizarea sufletului şi învăţătura privind existenţa beatifică îl apropie
pe Zalmoxis de mistere" şi că "în acest sens, poate fi comparat cu Dionysos al
misterelor dionysiace"; "Această post-existenţă fericită nu era deloc generală, ci se
obţinea prin intermediul unei iniţieri...” I.I.Russu sublinia că trimiterea
mesagerului avea între principalele obiective obţinerea nemuririi, alte ipoteze
indică asocierea nemuririi de ceraj şi masă în comun.
Un aspect important al credinţei in nemurire este modul în care geto-dacii
percepeau nemurirea; dacă la Zalmoxis ajungeau corpurile sau sufletele, şi în
această privinţă părerile sunt împărţite: conceptul de nemurire expus în forma de ”
trăire fară de sfîrşit, deplin conştientă şi identică vietii pămînteşti”, la care se
adăugau fericirile unei îndestulări desăvârşite cu toate ”bunătăţile, ”sau ”de
continuarea efectivă în forme materiale a vieţii terestre în condiţi optime”11.
Din scrierile anticilor se desprind informaţii conform cărora doar trupul ar
merge la Zalmoxis; M.Eliade considera că sufletul mesagerului este cel care se
duce la Zalmoxis, menţionând faptul că Herodot nu spune că sufletul separat de
corp va merge să întalnească zeul. Nu este clar dacă acestia învăţau a fi nemuritori
în spirit sau în trup.
Nici o sursă antică nu vorbeşte despre eliberarea sufletului sau metempsihoza;
în legatură cu acest fapt, M.Eliade considera că este vorba despre obţinerea
„imortalizarii sufletului'', iar practicarea incineraţiei - rit purificator de esenţă
spiritualistă - ar putea fi elocvent, religia geto-dacilor atingând „un nivel de
spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor
învecinate" .
Tot în limita acestor texte, odată cu afirmaţia că se vor bucura de toate
bunătăţile, se iveşte şi problema stabiliri categoriilor de bunuri – spirituale sau
bunuri materiale. Mesagerul trimis la zeul suprem obţinea nemurirea nu doar
pentru el, ci pentru toată comunitatea, căci femeile de exemplu nu apar în nici un
moment al cultului.
Locul unde mergeau aceste suflete nu este foarte greu de precizat – acolo
___________
11
Russu, I. I., Religia ,p.113
unde este zeul suprem, acolo este şi paradisul dacic. După cum Zalmoxis se afla
în ceruri, pe sau sub pămînt, acolo se consideră că s-ar afla şi ”raiul getic”. Vasile
Pârvan considera că raiul getic nu e sub pământ, ci în aer. O altă locaţie a raiului
getic a fost indicată de I. I. Russu, undeva în adâncurile pământului .
N-a lipsit nici varianta terestră, a raiului getic in acel andreon ritual sau pe
muntele Kogaionon.
Ocultaţia şi epifania lui Zalmoxis, fară a constitui o probă a credinţei în
nemurire, poate fi o dovadă a postexistenţei, iar repetare lor ciclica poate sugera
eternitatea.
Mircea Eliade a ajuns la concluzia ca religia daco-getilor se incadreaza in
randul acelor religii antice ce au fost grupate in tipul ” Mistere” cunoscute in lumea
mediterana si asiatica. Cultul lui Zalmoxis si doctrina nemuririi era completat cu
interesul pentru medicina, astronomie, mistica ,magie. Un proces identic se
observa si in numeroase alte religii de tip ” Mistere” in epoca sincretismului greco-
oriental, care se manifesta din plin in perioada cand imparatul Traian transforma o
parte a Daciei in provincie romana 12

CEREMONIILE RELIGIOASE
Unul din elementele esenţiale ale cultului lui Zalmoxis este trimiterea o data la
patru ani a unui sol, pentru a afla voinţa zeului. Herodot desenează amănunţit acest
ritual (1st., IV. 94); cu toate acestea nu avem nicio explicaţie pentru criteriile de
selectare a mesagerului (obiceiul tragerii la sorţi este neconvingator). M.Eliade a
emis ipoteza că solul era ales din rândul celor iniţiaţi în cultul lui Zalmoxis, ceea ce
pare logic într-un ritual prin care se reactualiza comunicarea cu divinitatea, iar
Marazov propune ca în persoana celui trimis să fie recunoscut un înlocuitor al
_____________
12
Crisan, I.H., Origini , p 166

regelui. Ideea este interesantă, dar în lipsa altor amănunte nu poate fi verificată.
Herodot zice că în cazul în care solul nu moare, geţii îi aduc învinuiri grele,
spunându-i că e un om ticălos.
Organizarea banchetului se făcea într-o încăpere special amenajată, unde
Zalmoxis îi învăţa pe geţi ”...că nici ei şi nici unul din urmaşii acestora nu vor
muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor avea parte de toate bunătăţile"1
Ulterior, pentru a-i convinge de veridicitatea credinţei sale, coboară el însuşi într-o
locuinţă subterană de unde revine peste trei ani, timp în care geţii îl credeau mort.
Dispariţia lui Zalmoxis echivalează, dupa M. Eliade, cu un ”descensus ad inférnas”
în vederea unei iniţieri .
Un alt ritual practicat de geţi ţine de cultul lui Gebeleizis, vechiul zeu al
furtunii. Tragerea şs-a interpretat uneori, ci avea menirea de a-l ajuta, dublând,
astfel, fulgerele - armele zeului lor. M.Eliade apreciază acest act ca pe unul pozitiv,
când „se imita şi indirect se ajuta zeul fulgerelor, trăgând săgeţi împotriva
demonilor tenebrelor". Acest motiv este pus de I.Stoianov în legatură cu existenţa
unui presupus mit al tracilor (mitul Zeului Furtunii și al Fulgerului), la baza căruia
a stat mitul indo-european despre lupta dintre zeul uranic şi sarpe.
Nu se cunosc reprezentări ale acestor ceremonii în arta getică, nici divinităţile
cărora le erau adresate. Unele scene, însă, pot fi încadrate ritualurilor sacre, de
exemplu, motivul libaţiei ( imaginea de pe obrazarul drept al coifului de la
Cucuteni-Baicem).
Informaţii privind ceremoniile funerare sunt foarte puţin numerose dar
cele mai relevante ne sunt oferite de Pomponius Mela în Descrierea Pământului
(II, 2, 18): ” Tracia era locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă
fiecare alt nume şi alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte
moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite; unii cred
că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu
se vor întoarce, ele nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alţii cred că sufletele
mor negreşit, însă că e mai bine aşa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt
deplânse naşterile şi jeliţi noi-născutii; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej
de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc. ”exista si
obiceiul de a aduce jerfe cu prilejul inmormantarii, de a aseza in groapa obiectele
de care mortul ar putea avea nevoie in viata de apoi, precum si vase cu mancare si
bautura .

fig.6 Banchet funerar

Herodot spune ca tracii, dupa ce jelesc mortul, il expun timp de trei zile;
apoi jerfesc felurite animale si fac un mare ospat funerar. Abia dupa aceea ingroapa
cadavrul, arzandu-l in prealabil sau nu, si-i ridica o movila deasupra mormantului.
Ceremonialul se incheie cu intreceri calare dotate cu pretioase premii. Dar
aceste obiceiuri se practica numai la cei bogati: saracimea nu avea parte de rituri
atat de complexe. Uneori din aceste obiceiuri se intalnesc si la geto-daci(de
exemplu banchetul funerar, cu spargerea rituală deasupra mormantului a vaselor
folosite).

MAGIA

În afară de relatările lui Platon (Charnnades ), nu se cunosc alte informaţii


despre practicile şi credinţele magice la geto-daci, însa complexitatea acestui
fenomen al vieţii spirituale este pus parţial în valoare de cercetarea arheologică.
Până în prezent se cunosc peste 260 de figurine antropomorfe şi tot atâtea
zoomorfe, a căror funcţie ţine de anumite credinţe şi practici magice.
Multe dintre piesele antropomorfe sunt prevăzute cu canale longitudinale, cavităşi,
împunsături. Din punct de vedere cronologic, acestea se încadrează în limita
secolelor V- III î. Chr., după care numărul lor scade pentru a reveni în forţă în
secolul II î.e.n.- I e.n .
Diferite credinte legate de magii si superstiţii au fost documentate prin unele
figurine antripomorfe, descoperite intr-un sir de cetati geto-dacice din secolele VI-
III a.CH, cum ar fi la Bunesti, Butuceni, Mascauti, Fedesti,Cotu-Copalau.
În ceea ce priveşte două figurine aflate într-un vas de la Poiana, un bărbat şi o
femeie înfăţişaţi într-o îmbrăţişare amoroasă, por fi mărturi ale practicări magiei
simpatetice (,. Tot la Poiana au fost descoperite două jumătăţi amfore romane, în
interiorul cărora se aflau câte 14 figurine umane nude. Într-unul din vase toate cele
14 figurine reprezentau femei, în celălalt 11 dintre micile simulacre sunt femei şi 3
masculine. Femeile sunt reprezentate cu braţele legate la spate, în postură de
captive, bărbaţi cu braţele libere. R. Vulpe comsidera ” că ne aflăm în faţa unui caz
de magie de o specie din cele mai comune”.Datorită ansamblului şi numărului
figurinelor, o posibilă interpretate ne poartă spre ideea unei magii a numerelor;
dupa cum cifra totală 28 este cea mai obi.nuită unei luni calendaristice lunare, parte
dintr-un calendar original cu anul de 13 luni12. O altă directie de interpretare-
flagelerea sau auto flagelarea.13
Acest ritual destul de răspândit în antichitate care s-a perpetuat în unele religii
până în epoca actuală, posibil să fi existat şi în mediul getic.
Legea magică a substituţie poate fi relevată prin multitudine tăbliţelor şi a
figurinelor antropomorfe. În cazul tăbliţelor victima este oferită demonilor şi
zeilor; în vrăjitorie se practica ” torturarea ” acestor figurine.
O simpatie misterioasă uneste figurinele şi persoanale care le reprezintă.
________
12x
Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, Iasi.1999, Ed. Universității ”AL. I.
Cuza”, p.63.
13x
ibidem

Între figurinele zoomorfe de lut ” fauna „ de la Cârlomăneşti şi in primul rând


lupii( fig.) dovedesc o însemnatate magico-culturală.
Din spaţiul getic provin şi cele 14 truse sacre (magice); ce cuprin
următoarele :
• toate cuprind fie numai figurine antropomorfe, fie numai figurine
zoomorfe;
• aproape toate au mici obiecte in lut de diverse forme, unele cu incizi sau
perforaţii- pâinişoare, bile, cuburi, inele, clopoţei, discuri, stele;
• prezintă piese insolite- sunători, zaruri, roţi solare, dăltiţe şi toporaşe în
miniatură;
• piese cu presupuse calităţi magice- carapace de broască ţestoasă,
cochili, canini perforaţi;
• văscioare în miniatură sau vase cu decor simbolic- şarpe, brăduţ etc.
Cercetarea contextului arhelogic al descoperirilor a permis câteva observatii:
• nici una dintre piesele antropomorfe în cauză nu provin din construcţii
de cult, în majoritatea cazurilor fiind vorba de locuinţe, gropi, morminte;
• în ceea ce priveşte figurinele zoomorfe, acestea se cunosc din sanctuare
(ex:. Cârlomaneşti), locuinţe, gropi de cult, morminte, aşezări mici;
• nu s-au descoperit împreună figurine zoomorfe şi antropomorfe;
• animalele preferate sunt calul, taurul, berbecul, cerbul, lupul, mistreţul,
ursul ş.a. Analizând structura şi compoziţia acestor descoperiri se orbservă că
ele sunt aproape identice cu trusele magico-vrăjitoreşti întâlnite la numeroase
populaţi arhaice. Lipsa lor din sanctuarele şi cetăţile din piatră din Munţii
Orăştiei sugerează faptul că beneficiarii acestor practici magice erau oamenii
de rând ”.

fig.7 Statuetă zoomorfă – lup,


Sec. I a.Chr., Cârlomenesti
La populaţiile primitive credintele în spiritele morţilor ca potenţiale surse de
vătămare a celor rămaşi în viaţa sunt general răspândite, şi, din aceasta cauză, se
încearcă, pe de o parte, să le asigure decedaţilor protecţia şi confortul în lumea ”
lumea de dincolo”, iar, pe de altă parte, aplicare unor mijloace violente pentru a
împiedica reîntoarcera lor. Din aceste mentalităţi şi atitudini a rezultat obiceiul de a
pune in morminte anumite obiecte cu presupuse capacitaţi magice25.
Se poate aprecia că aceste truse, ca şi celelalte figurine antropomorfe şi
zoomorfe, se întrebuinţau în rituri cu evidente valenţe magice ce vizau: înmulţirea
şeptelului, succesul la vânătoare, îmbolnăvirea şi uciderea unor adversari,
protejarea defuncţilor, alungarea spirelor rele, protecţia căminului şi a vetrei

CĂLUGĂRI SI PREOŢI GETO-DACI

Sîrbu, V., Credinte și practici funerare, magice și religioase în lumea geto-dacilor, p.45
25
Preoţii au jucat un rol important în societatea geto-dacică, putând fi comparaţi
cu druizii celţilor, despre care Caesar ne spune că au o mare însemnătate şi se
bucura de mare cinste. Ei oficiau cultul, se ingrijeau de sacrificiile publice şi
private, explicau practicile religioase. Întreaga preoţime geto-dacă forma un
adevărat ordin călugăresc, o instituţie social-religioasă, alcătuind o clasă sau mai
multe clase de "specialişti ai sacrului", adepţi ai doctrinei zalmoxiene. Aflăm de la
Iordanes că aceşti preoţi erau constituiţi într-o corporaţie; el afirmă că Deceneu " a
ales dintre geţi pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi, pe care i-a invăţat
teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare, făcându-i preoţi, şi
le-a dat numele de „pileati” , fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o
tiară ,pe care o numeau cu un alt nume "pilleus", ei faceau sacrificii" (Getica).
Cu o tiară este acoperit capul personajului care sacrifică un berbec, reprezentat
pe coiful de aur de la Poiana Coţofeneştii, ceea ce ar putea conduce la concluzia că
ar fi reprezentat un preot geto-dac, deşi costumaţia în cămaşă de zale l-ar indica
mai degrabă drept războinic. Este probabil că reorganizarea preoţimii să fi fost
realizată de Deceneu în vremea lui Burebista.
Acelaşi Iordanes ne vorbeşte de Comosicus, care i-a urmat lui Deceneu; el
"împărţea poporului dreptatea ca ultima instanţă". În fruntea preoţimii geto-dacice
se găsea preotul suprem, care a jucat un rol foarte important din punct de vedere
social şi politic. Un asemenea mare preot a fost insuşi Zalmoxis, despre care
Strabon spune că îl sfătuia pe rege, şi că funcţia de mare preot se instituţionalizase
în perioada lui.
Din scrierile anticilor aflăm că aceşti mari preoţi se bucurau de ”o putere
aproape regala”; de exemplu Burebista era considerat "rege şi preot suprem", iar pe
vremea lui Decebal se pare că funcția de preot suprem era deținută de Vezina,
care era şi "vice-rege". Aceşti călugări şi preoţi geto-daci se regăsesc în textele
antice sub diferite denumiri: kapnobatai, theosebeis, ktistai.
Strabon vorbeşte despre abţinerea geţilor de la carne, obicei care s-a
menţinut ca o poruncă dată de Zalmoxis; aceasta este caracteristica pentru care s-au
ales cu denumirile de theosebeis şi kapnobatai (theosebeis – înseamnă "adoratori ai
zeilor", kapnobatai - "călători prin nori", V.Pârvan îl traduce prin "călători prin
fum", iar I.Coman - "umblători prin fum").
. Cu toate că în cultul zalmoxian există practici şamanice, acest cult era centrat
pe o experienţă eschalogică, ce urmărea să asigure iniţiatului o post-existenţă
fericită.
Ktistai – ”fondator”: acest termen este asociat de către Vasile Pârvan cu cel de
"pleistoi", folosit de către Iosephus Flaviusin în "Antichităţile iudaice"; acesta din
urmă, vorbind de esenieni, preciza că traiul acestora semăna cu al aşa-numiţilor
"pleistoi" de la daci. Este necesar de precizat că Iosephus Flavius caracteriza traiul
esenienilor ca fiind lipsit de noţiune de proprietate personală, fără sclavi, iar preoţii
acestora se ocupau de pregătirea grâului şi a alimentelor. O altă interpretare a
termenului "pleistos" ar fi "cei mari", "conducătorii" - indică faptul că preoţii în
societatea dacică erau consideraţi "cei mari", adică conducătorii. Gh. Musu este de
părere că ar insemna "belşug", făcând legătura cu divinitatea sud-tracică Pleistoros,
care la început a fost un zeu al pământului roditor.
Din relatările lui Strabon reiese că existau oameni socotiţi sacri ce se hrăneau cu
miere, lapte şi brânză. Aceştia duceau o viaţă fără a avea legături cu femeile. Acest
mod de viaţă era propriu întregii preoţimi geto-dacice, în frunte cu marele preot.
Vasile Pârvan considera acest mod de viaţă ca aparţinând unui ordin călugăresc,
instituţie social-religioasă, pe când Mircea Eliade vorbeşte de o clasă sau mai
multe clase de specialişti ai sacrului.
I. Banu socoteşte că ar fi vorba despre o sectă ce facea parte dintr-o numeroasă
familie de congregaţii religioase răspândite la începutul secolului I î.e.n., pe o vastă
arie, ce cuprindea universul tracic şi Orientul Apropiat. Este cert că aceşti preoţi au
jucat un rol foarte important în conducerea statului, constatare care a născut ipoteza
susţinută de I.I.Russu cum că "statul geto-dacic să fie aşezat pe baze teocratice prin
fuziunea puterii politice cu cea religioasa ori chiar subordonând pe cea dintâi celei
din urmă;
CAPITOLUL II

RITUL SI RITUALUL FUNERAR LA GETO-DACI

Obiceiurile si practicile funerare reprezintă, în general, o proiectie a


credintelor si mentalitătilor oamenilor despre „lumea de dincolo”. În functie de
aceste scenarii ale comunitătilor umane vechi privind postexistenta pământeană se
stabilesc ritul funerar – incinerarea, înhumarea, expunerea sau aruncarea
cadavrului, cât si ritualurile - locul depunerii, forma gropii, inventarul, ofrandele,
ceremoniile. Aceste rituri si ritualuri funerare pot depinde de vârsta, pozitia
socială, sexul, împrejurările în care a decedat defunctul sau de afectiunea cu totul
deosebită fată de acesta.
Functia obiectelor din mormânt este, uneori greu de stabilit cu certitudine:
inventar pentru defunct, rezerve alimentare pentru „lumea de dincolo”, resturi ale
banchetului si ceremoniilor funerare, daruri către zei ale rudelor. Depunerea
inventarului si a ofrandelor are o dublă semnificatie: de a asigura confort
defunctului în „lumea de dincolo” si pe alta parte, de a nu-i mai da acestuia motive
să se reîntoarcă în mijlocul celor vii. Este frecventă practica în care toate bunurile
defunctului sunt arse, aruncate sau donate este menită pentru a-l dezrădăcina total
din lumea celor vii.
Analiza obiceiurilor funerare la dacii rămaşi în afara provinciei este absolut
necesară pentru întelegerea acestui fenomen complex pe care îl avem acum în
vedere şi pentru a putea răspunde la întrebări de genul: care sunt punctele comune
şi care sunt diferenţele între populaţia rămasă în provincie şi cea din afara ei;
putem vorbi de colonizări de populaţii din zonele imediat limitrofe provinciei si
putem atribui acestor populatii o serie dintre aceste necropole, teză vehiculată de
unii cercetători.
Fără a intra în amănunte despre relaţiile dintre Imperiu si populaţiile de
la graniţă, se constată că ele erau diferite de la o populaţie la alta şi în funcţie de
evenimente şi de rolul jucat de aceste populaţii în ele. Stirile sunt inegale si de cele
mai multe ori contradictorii, diferind mult de la o populatie la alta şi de la un
eveniment la altul.
O zonă deosebit de activă pare să fi fost, cel putin după sursele scrise,
nord-vestul Daciei, deci dacii locuind în Crisana, Sătmar, Maramures, pe tot cursul
superior al Tisei până în Ucraina ciscarpatică, precum şi în nord-estul Ungariei şi
în Slovacia de est şi de vest. Ei se aflau probabil sub dominaţia iazigilor, quazilor,
marcomanilor, iar mai târziu şi a altor neamuri germanice. Deşi s-au descoperit
relativ multe aşezări aparţinând dacilor, descoperirile funerare sunt puţin
numeroase, cunoscându-se, practic, o singurã necropolã importantă, cea de la
Medieşul Aurit, unde s-au descoperit 74 de morminte de incineraţie, 61 fiind
morminte de incineraţie în urnă, de obicei cu capac, iar 13 morminte fiind în
groapă simplă rotundã; prezenţa în inventarul mormintelor, pe lângă piesele
obişnuite (fibule, catarame, mărgele, cercei), a armelor (vârfuri de lance, suliţã de
fier), i-au făcut pe cercetătorii acestei necropole să accepte prezenţa unor elemente
războinice de origine vandală.
În afară acestei necropole, mai sunt cunoscute 5 morminte de incineraţie
descoperite la Sântana şi Salonta, deci, în total, 79 de morminte, toate de
incineraţie. La acestea se adaugă descoperirile din bazinul superior al Tisei, unde
se găseşte şi singura necropolã în care dacii continuă să-şi practice ritul şi ritualul
specific pe tot parcursul perioadei cu înmormântări "discrete"; este vorba de
necropola de la Zemplin, care se datează din a doua jumătate a sec. II î. e. n. până
în prima jumătate a sec. II e. n.
Se apreciază că numărul mormintelor sigur dacice se ridică la 54, reprezentând
30% din totalul mormintelor şi peste 64% di numărul celor identificate (84). Dintre
aceste 54 de morminte dacice, 17 se află sub tumuli, iar 37 în jurul lor, în 27 de
cazuri oasele cremate au fost depuse în urnă, iar în 25 de cazuri în groapă, într-un
singur caz au rămas pe locul rugului.
În cazul mormintelor tumulare, 11 conţineau piese de port şi podoabă,
7 - piese de armament şi harnaşament; la mormintele din jurul tumulurilor 14
conţineau piese de podoabă şi accesorii vestimentare, 9 piese de armament şi
harnaşament şi 8 piese diverse. S-au identificat un număr mare de cuţite de fier în,
17 exemplare – dintre care 5 în morminte tumulare
Ofrandele de carne s-au depus în 7 morminte, 5 tumuli şi 2 în afara lor de la
urmatoarele specii: ovicaprine, bovine, porcine, şi vulturi. Ofrandele au fost depuse
fie împreună cu oasele defunctului, fie în vase speciale (M.128).
În cazul ofrandelor ceramice, în 11 morminte s-au depus vase întregi, iar în alte
37 de morminte erau vase fragmentare sau fragmente de oase.
În nord locuia un alt neam dacic, costobocii, cărora li s-a atribuit din punct de
vedere arheologic cultura Lipiţa. Necropolele aparţinând culturii Lipiţa sunt relativ
numeroase, şi se grupează în bazinul superior al Nistrului, conţinând numai
morminte plane, atât de incineraţie, cât şi de înhumaţie.
Necropolele culturii Lipiţa se datează în sec. I- II e. n. confirmând datele
furnizate de izvoarele literare şi epigrafice. Mormintele de incineraţie, cele mai
numeroase, sunt de două feluri: în urnă, cu sau fãră capac, şi direct în groapă.
Inventarul, care conţine şi armament, este depus fie în urnă, fie lângă sau sub urne.
Necropolele plane se află în apropierea aşezărilor, de obicei pe terase mai înalte;
adâncimea mormintelor este între 0,40 – 0,70 m.
Incineraţia este ritul principal al comunităţilor caracterizat de următoarele tipuri
de depunere a resturilor cremaţiei:
♦ în urne acoperite cu: - alt vas, de obicei cu fundul în sus(străchini mici şi
căniţe)
-fragmente de vase
-cu lespezi de piatră
♦ în urne neacoperite – Lipiţa (35%)
Urnele sunt confecţionate atât la roată, cât şi cu mâna, cele la roată fiind mai
numeroase.
♦ pe cioburi de vase
♦ direct pe fundul gropii, rareori înconjurate de cioburi

Urnele erau depuse pe pământ, rareori pe o plăcuţă de piatră (M.4 și


M.7 la Grinev) sau chiar cu urna înconjurată până la jumătate cu pietre, iar la
Zvenigorod (M.15) urna era depusă pe o spadă şi un vârf de suliţă, ambele înfipte
în pământ. Armamentul şi inventarul de corp sunt depuse alături de oasele
incinerate în urnă, sub sau lângă aceasta. Ofrandele de carne sunt extrem de puţine
fiind depuse printre oasele umane incinerate (M.21 la Lipița), fie chiar separat într-
un vas şi apoi în urnă (M.5 de la Grinev). Mormintele de înhumaţie reprezintă 20-
25% din totalul mormintelor, întâlnindu-se atât în cadrul necopolelor Lipiţa,
Zvenigorod, cât şi izolat la Cizikov şi Kolokolin. S-au constatat că gropile sunt
rectangulare, au colţurile rotunjite, iar defuncţii erau depuşi fie în decubit dorsal,
fie uşor chirciţi. Inventarul mormintelor din necropole este modest; mormintele
izolate de la Cizikov şi Kolokolin sun mai bogate în inventar, acestea aparţinând
unor aristocraţi. De altfel se constată un procent semnificativ de piese de inventar
şi de ofrandă, specifice culturii Przeworsk, atât în morminte de incineraţie, cât şi în
cele de înhumaţie. Acestea indică prezenţa sporadică a unor purtători ai culturii
Prezworsk în comunităţile dacilor - costoboci, ca de altfel ca şi a unor influenţe
culturale sau importuri de piese.
În estul provinciei Dacia, în Moldova de astăzi, locuiau carpii, cel mai
important şi mai dinamic neam de origine dacică, mai ales în decursul secolului III
e.n. Astăzi se cunosc numeroase aşezări şi peste 1500 de morminte, aparţinând
culturii carpice. Mormintele se grupează atât în necropole birituale cum sunt cele
de la Vãleni, Găbăra-Moldoveni, Poieneşti, Săbăoani, cât şi în necropole exclusiv
de incineraţie: Bărboasa, Pădureni, raportul dintre mormintele de incineraţie şi cele
de înhumaţie situându-se în jurul a 80% şi 20%, în favoarea, bineînţeles, a
mormintelor de incineraţie.
Mormintele de incineraţie sunt de două feluri: cu depunerea resturilor cremaţiei
în urnă, cu sau fără capac, şi direct în groapă. Ca urne sunt folosite oale
confecţionate la roată şi cu mâna, uneori fructiere, functa de capac fiind asigurată
de castroane, funduri de vase, în special de la vasele confecţionate cu mâna, capace
propriu-zise. În mormintele de înhumaţie sunt înmormântaţi, în general, copii, fiind
depăsită, astăzi, ipoteza initială, că mormintele de înhumatie ar apartine sarmatilor.
Inventarul mormintelor este, de obicei, sărac, conţinând obiecte de uz casnic (ace
de cusut, cuţite), piese vestimentare (fibule, catarame), obiecte de podoabă (inele,
colane, brăţări, mărgele, cercei, pandantive), monede. Prin toate caracteristicile lor,
necropolele carpilor se înrudesc cel mai mult cu cele ale autohtonilor din provincie.
La vest de limesul se cunosc necropolele de la Mătăsaru, cu 16 morminte, cea
de la Târgsor si o descoperire la Buftea. Toate mormintele sunt de incineraţie,
resturile cremaţiei fiind depuse fie în urne, cu sau fără capac, fie direct în groapă,
cu un inventar sărac.
.
GRUPUL DACO-SCORDISC DIN OLTENIA-Toate descoperirile se găsesc în

Oltenia, marea majoritate în S-V ei; deşi numărul localităţilor este relativ mare(19),
doar în 5 dintre ele avem certitudinea existenţei unor morminte. Se poate vorbi
despre o adevărată necropolă doar în localitatea Spahii - Turburea (29 de
morminte), în rest sunt doar grupuri de mici morminte(Corlate, jud. Dolj, Padea -
jud. Dolj) sau morminte izolate. Ritul funerar este exclusiv incineraţia în morminte
plane, dintr-un total de cca. 40 morminte, doar în 5 resturile incinerării s-au depus
în urne (3 la Padea, câte unul la Slatina şi Spahii), iar restul în groapă. S-au depus
extrem de puţine oase umane incinerate. Forma gropilor era circulară.
Inventarul este format din piese de armament (spade, săbii, vârfuri de
lănci şi suliţe, cuţite curbe de lupta – sica, sculpturi) sau de harnaşament şi
podoabe(fibule , brăţări, paftale, mărgele). Majoritatea pieselor de armament şi
echipament de luptă sunt trecute prin foc şi îndoite, rezultat al unor evidente
acţiuni rituale. Inventarul funerar este constituit în proportie de 75% de
armamentul ofensiv şi defensiv, ca şi piesele de harnaşament indică faptul că
aceste morminte au aparţinut unor războinici.
Ofrandele constau în foarte puţină ceramică, rar vase întregi (2
castroane modelate cu roata la Gruia, o cană la Padea, o ceaşcă la Ciupercenii
Vechi) şi fragmente din diferite vase dacice modelate cu mâna sau la roată.
Cronologic, aceste descoperiri se plasează pe parcursul unui secol
(150i.e.n.- 50 î.e.n), după această dată , până la cucerirea romană, nu a mai fost
descoperit niciun mormânt pe teritoriul Olteniei.
Aria de răspândire, intervalul cronologic restrâns, armamentul preponderent
celtic, ceramica preponderent dacică, elemente de ritual dacice (incineraţia în urnă)
sau elementele celtice (arderea şi îndoirea armamentului), precum şi analogia cu
grupul sud – dunărean Pananghiurski - Kolonii, toate acestea indică faptul că acest
orizont de înmormântări aparţine unor comunităţi dacice şi scordisce.

NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE TUMULARE GETO-DACICE-Tumuli de

incineraţie din aceasta epoca au fost descoperiţi in 9 localităţi, majoritatea fiind


situată în Muntenia şi lângă principalele „davae” din Moldova, excepţie făcând
localitatea Cugir din judeţul Alba. Tumulii, de formă rotundă sau ovală, cu
diametre maxime de 30 de m şi înalţimea maximă până la 1,60 m, datorită
aplatizării lor de către lucrările arabile, cu sau fără resturi de incineraţie umană. Se
remară faptul că sub unii tumuli sunt zone arse , ovale sau rotunde, cu cenuşă sau
cărbune, diverse piese iar la T.2 de la Răcătău s-au identificat un număr de 3 vetre
de foc şi un cuptoraş cu boltă, probabil folosite pentru anume ceremonii funerare.
Amenajare funerară este foarte diversă, existând straturi de arsură la baza
tumulului(T.3 de la Poiana, T.3 de la Popeşti) şanş în jurul rugului (T.3 de la
Cugir), ring de pietre în jurul tumulului (T.3de la Poiana), platformă amenajată şi
manta de pietre (T.1; T.3; T.4; la Cugir). Există cazuri când nu s-a descoperit nici
un os uman în tumuli (T.1 de la Brad, T.1 de la Popesti, T.4 de la Răcătău ) şi chiar
nici o piesă de inventar dar de obicei se depun extrem de puţine oase umane
incinerate, fie pe locul rugului, fie pe zone arse la baza movilei, fie în gropi, pe
fundul sau chiar în umplutura lor.
În această epocă, sărăcia inventarului şi a inventarului par a nu fi relevante
pentru determinarea statutului social, aristocratic, indicat de amenajarea funerară.
Piesele de armament, echipamentul de lupta, harnaşamentul, constituind inventar
funerar, demonstrează că este vorba de bărbaţi, războinici - aristocraţi, fapt
confirmat şi de unele expertize antropologice (Cugir, Popeşti). Deosebit este
inventarul din T.3 de la Cugir: defunctul a fost incinerat cu un fastuos echipament
de luptă, împreună cu carul de luptă tras de doi cai şi calul de călărie.

fig. 8 planul unui tumul

Ofrandele sunt sărace şi puţin variate, constând în vase fragmentate, cele mai
des întâlnite forme fiind fructierele, bolurile, cu decor in relief, cănile, ceştile şi
amforele greceşti.
Inventarul şi ofrandele nu se aflau întotdeauna împreună cu defunctul, ci uneori
pe platforme arse de la baza movilei sau în gropi separate.
Aşezările geto-dacice de caracter protourban ( Poiana, Brad, Răcătau), au în
apropiere si necropole tumulare, în care au fost înmormântati cu precădere cu
predilecţie indivizi din pătura privilegiată din cadrul comunitaţii respective16

NECROPOLE SI MORMINTE IZOLATE PLANE GETO-DACICE-Aria de

răspândire a necropolelor şi mormintelor izolate plane geto-dacice este destul de


largă, lipsind total în spaţiul pruto-nistrean, în nord-vestul Transilvaniei şi la vest
de munţii Apusenii. Exceptând cinci morminte la Zimnicea, jud. Teleorman, trei
morminte la Cepari, jud. Argeş şi alte două morminte de la Tilişca, jud. Sibiu, se
poate constata că majoritatea sunt morminte izolate ( Blandiana, jud. Alba; Brad,
jud. Bacău; Gropşani, jud. Olt).
Gropile erau de formă circulară sau ovală, aveau adâncimi mici şi nu erau arse.
Oasele cremate erau depuse direct în groapă, această situaţie nu este valabilă şi
pentru cele cinci morminte de la Zimnicea. De astfel s-a identificat un rug de
incineraţie la Tilişca.
Inventarul mormintelor este în general modest, cuprinzând piese de armament şi
harnaşament (sică, vârf de lance, zăbale ) şi podoabe (fibule, coliere inele, brăţări,
mărgele). Ofrandele sunt de astfel modeste: căni, ulcică, fructiera, borcane întregi
sau fragmentate. Ofrandă de carne s-a identificat doar într-un singur mormânt de la
Cepari (M.3).
”Dava” de la Brad oferă o imagine completă şi complexă asupra modurilor
diverse de tratare a defuncţilor prin trei tumuli aristocratici de incineraţie, un
mormânt plan, izolat de incineraţie, două înhumari la baza unui tumul aristocratic,
poate sacrificaţi, şi oseminte de la aproximativ 18 indivizi- sacrificii umane sau
resturi de la practicile rituale de expunere. Un caz inedit şi de foarte mare
însemnătate este reprezentat de necropola de la Dumbrava deoarece aceasta ocupă
o poziţie geografică şi o secvenţă cronologică intermediară între dacii dinaintea
cuceririi romane, grupul dacic Lipiţa şi dacii liberii din Moldova.
Ultima necropolă getică cunoscută – Zimnicea – încetează pe la mijlocul sec.II
î.e.n., necropolele de tip Corlate – Padea – Spahii se limitează atât geografic – pe
teritoriul Olteniei, cât şi cronologic (150 -50 î.e.n) şi aparţin unor comunităţi de
daci şi scordisci, necropolele grupului dacic Lipiţa sunt în zona Nistrului superior,
apar abia începând cu sec. I e.n. şi conţin infiltraţii şi influenţe ale purtătorii culturii
Prezworsk. Doar în grupul dacic din bazinul superior al Tisei s-au descoperit
morminte tumulare şi plane, de incineraţie, ce se datează de la sfârşitul sec. II î.e.n.
până la începutul sec. II e.n.

___
Teodor, Silvia, regiunile est-carpatice ale Romaniei in sec. V- II î.d. HR, p.35
16

Practici funerare la geto-dacii din sec. IV-III î.e.n.

Se dovedeşte necesară o succintă trecere in revista a obiceiurilor funerare la


geto-dacii din sec. IV - III î.e.n. , perioada cu practici funerare
normale,documentate prin numeroase şi variate tipuri de monumente, tocmai
pentru a evidenţia şi reliefa cu mai multă pregnanţă situaţia din sec.II î.e.n. –I e.n.
Din sec.V-III î.e.n. se cunosc zeci de necropole plane sau tumulare ,ca şi morminte
izolate, al caror număr depăşeşte cifra de 3000.

Fig. 9 Mormant cu dromos (culoar de acces) acoperit de un tumul de mari


dimensiuni aflat langa Mangalia (anticul Callatis). Secolul al IV-III-lea i. Chr.
Repartiţia geografică a monumentelor funerare este insă inegală, deoarece
există o zonă cu o mai mare concentrare de descoperiri - Dunărea de Jos, cu circa
2000 de morminte şi în alte zone precum vestul Banatului, Oltenia, Moldova
sudică, aceste sunt foarte puţin numeroase.
Incineraţia este ritul funerar cvasigeneral practicat în sec.V-III î.e.n., atât în
necropolele plane,cât şi în cele tumulare; raportul morminte de incineraţie-
morminte de inhumaţie din câteva necropole se prezintă astfel: Enisala, jud.Tulcea
-386/24; Murighiol,jud,Tulcea-58/2; Zimnicea ,jud. Teleorman-166/4.

fig. 10 Vas funerar, sec. V-IV î. Hr.


jud. BRAŞOV, Ţara Bârsei

Numărul mormintelor de inhumaţie ce pot fi atribuite cu certitudine traco-


geţilor-dacilor din sec.V-III î. e. n. abia dacă depăşeşte 100, în timp ce numărul
mormintelor de incineraşie este de circa 3000- demonstrează că inhumaţia este un
rit practicat de traco-geţi, îndeosebi pentru războinici, cu precădere in regiunea
Dunării de Jos, pentru spatiul est-carpatic, pentru aceasta pe perioada (ex.Strahotin,
jud.Botosani, Bosanci, jud.Suceava ), de altfel necropolele plane sunt mult mai
frecvente.
În ceea ce priveste locul incinerarii, se pare ca acesta coincide cu locul
înmormântării, deşi în cazul necropolelor plane cercetate nu s-au găsit încă resturi
de rug funerar . Cazurile în care resturile defunctului nu s-au gasit în amenajarea
funerară (cenotafuri) sunt foarte rare - Bugeag ,Enisala.
La Slobozia, jud.Bacău, în apropierea acestei necropole nu s-au gasit urmele
unui rug funerar, dar exista resturi de arsura şi evidente urme de ardere secundară
pe unele vase şi deformări de la ardereri puternice precum şi obiecte deterioarate
de foc. Aceste elemente sunt o dovada că inventarul mormântului a fost ars odată
cu defunctul, în apropierea gropii.

Principalele caracteristici ale mormintelor de incineraţie, tumulare sau plane,


sunt următoarele:
• majoritate sunt in urne, de obicei cu ”capac”;
• oase cremate provenind din toate părţile corpului sunt depuse intr-un
număr foarte mic;
• se constată o alegere atentă a oaselor umane, de obicei nefiind
amestecate cu cenuşă, cărbune sau resturi ale rugului;
• rare ofrande de carne;
• inventar sărac;
• puţine ofrande, eventual vase sau fragmente de vase.
Obiceiurile funerare la dacii rămași în afara provinciei Dacia- Astfel se poate
observa că descoperirile sunt inegal distribuite: din circa 2000 de morminte,
peste 1500 se găsesc în Moldova, aparținând carpilor; în celelalte zone locuite
de către daci, descoperirile sunt mai rare.
Dacă la carpi întâlnim atât morminte de incinerație, cât și de înhumație, în
celelate zone s-au descoperit numai morminte de incinerație. Inventarul este
sărac, fiind format, în general, din piese de provenientă romană. Astfel, se
extindea o situație specificã sec. IV-III a.Chr., pentru care se cunosc peste
3000 de morminte grupate în zeci de necropole răspândite, mai ales, în
regiunea Dunării de Jos și în Moldova, la perioada clasică când situația se
schimbă, în sensul că, în contrast cu numărul mare de așezări,necropolele
lipsesc.
Trebuie remarcat că o paralela între situația din sec.IV-III i. e.n. Chr. și cea
din sec. II-III e.n.aceasta diferă, în sensul că se înregistrează unele diferente
notabile, precum: lipsa mormintelor tumulare; cresterea semnificativă a
numărului de înhumati de la sub 5% în sec. IV-III a.Chr., la peste 20% în sec.
II-III, precum si schimbarea structurii sociale si de vârstă a celor înhumai
(aproape numai bărbati maturi și războinici pentru sec. IV-III a. Chr. și în
principal copii pentru sec. II-III)
Pentru perioada cuprinsă între sec.II î.e.n.- I î.e.n. situatia funerară se pot
identifica următoarele caracteristici: incineratia în morminte propiu-zise, pe
tot parcursul acestei epoci, este ilustrată de mormintele tumulare aristocratice,
înhumatia în necropole si morminte obisnuite nu este documentată pentru
aproape toată aria locuită de geto-daci, exceptând mormintele de înhumatie
din aria grupului dacic Lipita, în restul teritoriului locuit de geto-daci sunt
cunoscute doar 4 schelete umane pe parcursul a circa trei secole. În ceea ce
priveste necropolele plane de incineratie, acestea sunt situate în zone
periferice ale arealului dacic sau unde se poate documenta o pătrundere sau un
contact cu alte populatii cu practici funerare normale.
Potrivit rezultatelor cercetărilor lui V.Sîrbu,caracteristicile fenomenului funerar
din sec. II a. Chr. – I p. Chr. sunt:
• înhumaţia în necropole şi morminte izolate se întâlneşte doar la periferia
nord-estică a ariei locuite de geto-daci;
• aristocraţia practică exclusiv incineraţia;
• pentru populaţia de rând nu se cunoaşte decât un număr foarte redus de
morminte, iar adevăratele necropole nu se întâlnesc decât la periferia ariei
locuite de geto-daci, în zona de contact cu alte populaţii şi numai spre limitele
acestui interval cronologic (grupurile dacice de pe Tisa Superioară, de pe
Nistrul Superior şi din Oltenia);
• pentru anumiţi indivizi (cca 200, în cca 35 de situri) este posibil să se fi
practicat rituri de expunere/descompunere a cadavrelor, aşa cum sugerează
unele descoperiri arheologice (schelete în poziţie neanatomică, părţi de schelete
şi oase umane în contexte nefunerare).
Referindu-se la perioada clasică a civilizaţiei geto-dacice, H. Daicoviciu
afirma că numărul mic de tumuli nu este expresia unor credinţe religioase diferite,
ci a faptului că aceştia reprezintă morminte ale elitei sociale, subliniind însă că
mormintele de incineraţie fără urnă, cu depunere în groapă nu trebuie considerate
ca aparţinând unor membri mai săraci ai comunităţii. În schimb,
L. Bârzu atribuia mormintele plane de incineraţie cu depunere în urnă sau în
groapă, cu inventar mai mult sau mai puţin bogat, populaţiei de rând, iar
mormintele tumulare aristocraţiei, căreia credea că îi sunt rezervate rituri de trecere
diferite de cele ale populaţiei de rând

Scăderea drastică a numărului de morminte în perioada clasică a civilizaţiei


geto-dacice şi mormintele tumulare de incineraţie ale aristocraţiei pot fi legate, de
apariţia unei noi ideologii, care înlocuieşte legitimarea dobândită prin eroizare a
căpeteniilor locale şi determină astfel, foarte probabil, o serie de transformări
corespunzătoare la nivelul elitei sociale.

Transformări manifestate prin concentrarea autorităţii militare şi sacerdotale la


cel mai înalt nivel, ca urmare a instituţionalizării religiei, realizată prin reforma
religioasă atribuită lui Deceneu, care ar fi constat, după diferiţi cercetători, în
înlăturarea de către cultele uraniene, favorizate de către teologia solară promovată
de autoritatea statală, a cultelor chtoniene, mai ales a celor orgiastice, care erau şi
cele mai răspândite în rândurile maselor populare. Aceste măsuri ar putea
reprezenta sfârşitul unui conflict existent anterior şi în lumea sud-tracică între
adoratorii Soarelui şi religia dionysiacă şi care a dus la “solarizarea” religiei
dionysiace, în sensul eliminării elementelor ei orgiastice şi s-a încheiat prin apariţia
unui cult sincretist, apollino-dionysiac, al Cavalerului Trac, dătător de viaţă şi
sănătate, ocrotitor în toate împrejurările vieţii.
Acest fenomen, nu este îndeajuns de bine cunoscut, posibil datorită caracterului
elitist al riturilor iniţiatice ale teologiei solare, care, în foarte multe civilizaţii, a
devenit sprijinul ideologic al puterii regale.

Dacii ar fi crezut că defuncţii de rang înalt deveneau intermediari daimonici


între oameni şi zei; asa s-ar putea explica, lipsa mormintelor prin distrugerea
“resturilor cinerare prin împrăştiere în natură”, ca un rit de “dematerializare”,
necesar dobândirii acestui statut, accesibil însă şi defuncţilor din alte categorii
sociale, care, astfel, puteau deveni intermediari între familiile lor şi zei; “rituri de
nemurire”17.

“Vidul de morminte” din sec. II a. Chr. – I p. Chr., asemănător cu cel întâlnit


mai devreme în teritoriul intracarpatic al României, este un fenomen caracteristic
întregului teritoriu al României, cu excepţia unor zone de la periferia spaţiului
carpato-dunărean, unde mai sunt atestate încă necropole.

Este în general admis faptul că, pentru perioada cuprinsă între a doua jumătate a
sec. II î.e.n. si sec. I e.n. în afara grupului scordisc din Oltenia, a câtorva tumuli
"princiari" si a necropolelor de tip Lipia, harta arheologică a Daciei nu cunoaste
descoperiri semnificative până la cucerirea romană.
Nu se poate face, deci, o legătură între ritul si ritualul funerar al geto-dacilor
de dinainte de cucerire si cel din perioada romană, pe simplul motiv că primul este
greu sau imposibil de sesizat arheologic, fiind, deci, oricum diferit18. De astfel in
ceea ce priveste continuitate a tradiţiilor funerare dacice din sec. II a. Chr. până în
perioada romană poate fi vorba numai în anumite regiuni periferice şi, doar într-o
anumită măsură, la nivelul elitelor sociale, care dispar însă, practic, odată cu
cucerirea romană, în vreme ce noile elite, ale dacilor liberi, nu se mai disting, de
fapt, decât într-o mică măsură prin înmormântări de prestigiu, cu inventare mult
mai modeste însă decât în sec. V-III a. Chr. şi chiar decât multe morminte ale
elitelor romane provinciale din regiunea balcano-dunăreană.
Războaiele pentru cucerirea Daciei si măsurile luate în anii imediat următori, au
avut efecte dezastruoase pentru populatia autohtonă, cultura geto-dacă din
provincie prezintă o reală discontinuitate fată de cultura epocii "clasice" de
dinainte de cucerire:
__________
17
Paul Damian - Geto-dacii în configuraþia demograficã a Daciei romane

18
Valeriu Sârbu, Credinte si practici funerare, religioase si magice în lumea geto-dacilor,p.18

• disparitia cetătilor, statiuni cu functie eminamente militară si adesea


sedii ale autoritătii regale;
• disparitia locurilor si constructiilor de cult;
• încetarea practicării sacrificiilor umane;
• transformarea obiceiurior funerare, asa-zis discrete, greu sau imposibil
de sesizat arheologic, într-unele normale.

Aceste împrejurări politice favorizează, reactivarea cultelor chtoniene, care, în


perioada de după reforma lui Decenaeus, ar fi supravieţuit doar prin diferite rituri
populare ,de caracter agrar şi pastoral, şi prin cele legate de viaţa comunităţii,
familiei sau persoanei, desfăşurate anterior în paralel cu cele oficiale, organizate de
regalitatea dacică şi dispărute odată cu statul dac.

În contextul acestor schimbări, în mediul carpo-dacic de la est de Carpaţi


numărul mormintelor de incineraţie cu depunere în groapă este mult mai mic decât
al celor cu depunere în vase, ceea ce confirmă încă o dată observaţia lui H.
Daicoviciu că mormintele de incineraţie fără urnă, cu depunere în groapă nu
trebuie considerate ca aparţinând unor membri mai săraci ai comunităţii; ar putea fi
vorba, de tradiţii funerare diferite, determinate fie de concepţii religioase diferite,
fie de un statut religios diferit. În schimb, mormintele de incineraţie cu depunere în
urnă, care sunt cele mai răspândite în mediul dacic provincial şi extraprovincial de
epocă romană, constituie o expresie a tendinţei de uniformizare a ritului funerar;
acest tip de morminte sunt specifice oamenilor de rând şi că, deşi în societatea
dacilor liberi existau deosebiri sociale, ele nu pot fi importante, de vreme ce ele se
regăsesc doar în inventarul funerar şi nu îşi mai găsesc expresia în practicarea unor
rituri funerare aparte, fapt explicabil prin renunţarea la dispariţia mormintelor
tumulare odată cu aceea a aşezărilor fortificate, ca urmare a dispariţiei aristocraţiei
dacice. Pe măsură ce puterea romană se impune în spaţiul carpato-danubiano-
pontic, comunităţile dacice, mai întâi în Dobrogea, apoi şi în restul Daciei, revin,
aşadar, la practici funerare “normale”, sacrificiile umane fiind interzise printr-
un senatus consultum din anul 97.

Nu trebuie ignorat faptul marea majoritate a tipurilor de morminte şi variantelor


lor rituale din necropolele daco-romane îşi găsesc corespondenţe în tradiţiile
funerare din teritoriile locuite de tracii nord-dunăreni, de o continuitate a tradiţiilor
funerare în mediul autohton de pe teritoriul României din perioada Latène şi până
în sec. IV p. Chr., nu este prea probabila , pentru că abia în perioada stăpânirii
romane în Dacia (mai precis la mijlocul sec. II) necropolele reapar în spaţiul locuit
de geto-daci şi, implicit, la populaţia dacică. Fenomen ce reprezintă o urmare a
transformărilor produse de cucerirea romană, care, pe plan spiritual, a avut drept
cea mai importantă consecinţă imediată distrugerea sistematică a templelor şi
dispariţia violentă a cultului oficial, împreună cu preoţimea care îl deservea şi cu
structura statală şi aristocraţia de care era legat, din rândurile căreia şi provenea,
foarte probabil, preoţimea dacă; dispar astfel simbolurile statutului social şi
prestigiului acestei aristocraţii, între care şi mormintele tumulare, şi se revine, la
practicarea riturilor tradiţionale agrare şi pastorale şi a celor legate de viaţa
comunităţii, familiei sau persoanei, desfăşurate anterior în paralel cu cele oficiale,
organizate de regalitatea dacică şi dispărute odată cu statul dac.

Reapariţia necropolelor dacice de epocă romană, în care predomină mormintele


de incineraţie cu depunere în urnă, se produce tocmai în zona de contact cu mediul
germanic, cu precădere în aria culturii Lipica, deci la costoboci, sub influenţa
culturii Przeworsk,

Aceste influenţe sarmatice asupra culturii materiale şi spirituale a dacilor de la


est de Carpaţi, mai ales din zona Siretului, care, după moartea lui Burebista, nu s-a
mai aflat sub controlul regilor al căror centru de putere se găsea în Munţii Orăştiei,
aceste realităţile etno-culturale din perioada cuprinsă între a doua jumătate a sec. I
a. Chr. şi războaiele dacice ale lui Traianus, admit o coabitare daco-sarmatică în
Moldova, respectiv o prezenţă sarmatică efectivă în teritoriul cuprins între Carpaţi şi
Nistru.

D. Protase subliniase că doar urmărind pe o largă întindere geografică şi de-a


lungul unei perioade îndelungate riturile şi ritualurile funerare, ca parte integrantă a
credinţelor religioase ale unui popor, se poate ajunge la sesizarea schimbărilor
graduale şi lente, a influenţelor sau formelor eclectice ale sistemelor sale de
înmormântare şi că numai procedând astfel şi în cazul dacilor se va putea
determina dacă există şi în ce constau influenţele exercitate asupra populaţiei
autohtone, de-a lungul vremii, de către sciţi, greci, traci, celţi, sarmaţi, de către
coloniştii romani şi de către goţi.
În mod evident, necropolele conţin însă numai o parte din membrii comunităţii
care au folosit-o, iar numărul de indivizi rămaşi în viaţă în momentul când o
aşezare îşi încetează existenţa reprezintă ceea ce D.Nicolăescu-Plopşor şi W.
Wolski au numit “fondul demografic al continuităţii culturale în timp şi spaţiu”,
care devine păstrătorul şi continuatorul unui fond cultural şi de tradiţii, în cadrul
unor aşezări nou întemeiate, chiar şi în cazul asimilării lor de către o altă
comunitate. De aceea, continuitatea unor tradiţii, inclusiv funerare, într-o regiune,
de-a lungul unei perioade istorice îndelungate, în care se produc fenomene de
interferenţă culturală, nu implică în mod necesar nici continuitatea de locuire în
una şi aceeaşi aşezare, dar nici continuitatea etnică, în măsura în care unele tradiţii
funerare au fost transmise altei comunităţi, în cadrul căreia, din diferite motive, au
ajuns apoi să se întâlnească mult timp după aceea, mai mult sau mai puţin frecvent.
Tradiţiile funerare, ca fenomen religios, oriunde şi oricând foarte
conservatoare, sunt privite în lenta lor evoluţie istorică în timp şi spaţiu, pentru
intelegerea acestora trebuie sa se insiste asupra dinamicii secvenţiale şi pe
aspectele regionale ale tradiţiilor funerare, marcate de elemente de discontinuitate,
datorate dispariţiei unor tradiţii şi apariţiei altora, ca urmare a unor anumite
împrejurări istorice şi a interferenţelor culturale, variabile atât în privinţa originii
influenţelor culturale şi a purtătorilor lor, cât şi ca intens
CAPITOLUL III

SACRIFICII UMANE SI ÎNHUMĂRI RITUALE DE ANIMALE

Sacrificiul: - manifestare religioasă păgână ce implica înjunghierea sau


arderea unor oameni, animale şi păsări sau a oferi bunuri în cinstea unor zei ;
este o instituţie fundamentală a religiilor antice; ele se fac în semn de veneraţie,
recunoştinţă, iertare, înduplecare; sacrificiile funerare se efectuează fie în
momentul înhumării sau incinerării defunctului, fie în momente comemorative.
După opinia lui Silviu Sanie, sacrificiul este o consacrare, dar se ştie că nu
orice consacrare este un sacrificiu19. Această consacrare implică distrugerea
obiectului, în unele cazuri consumarea prin foc, înjunghiere.
Sacrificiul implică trei termeni:
a) sacrificatorul;
b) obiectul consacrat (victima);
c) divinitatea.
În această situaţie schema sacrificială poate fi construită fără a ţine seama
de variante. În această schemă:
a) natura victimei;
b) modalitatea de ucidere;
c) finalitatea practică va fi mai lesnicioasă descifrarea semnificaţiilor religioase
ale scenariului ritual.
După cum se ştie sacrificiul uman este idealizat în Getica lui Vasile Pârvan.
Între obiectivele iniţiale ale sacrificiului uman sunt amintite şi intenţia
„…de a împăca furia şi a căpăta bunăvoinţa puterilor natural-divine, a zeilor” şi
faptul

______________
19
Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, Iasi.1999,
Ed.Universități”AL.I.Cuza”, p. 198

că, „la geţi, sacrificarea de oameni a fost pusă în legătură cu o problemă


esenţiala în orice religie: comunicarea directă cu divinitatea”20.
Arătând că sacrificiul uman este atestat atât la paleo-cultivatori cât şi la cei
cu o civilizaţie mai complexă, la diferite popoare: mesopotamieni, indo-
europeni, azteci. Mircea Eliade aminteşte mobilurile acestor sacrificii: fertilitatea
ogorului; pentru a întări viaţa zeilor; pentru a restabili contactul cu strămoşii mitici
sau cu rudele recent decedate sau cu scopul de a repeta sacrificiul primordial,
apreciind în final că sacrificiul menţionat de Herodot nu avea nici unul din ţelurile
sus menţionate.
Faptul că în cultul zamolxian ce se referă la Marele Zeu se practicau sacrificii
umane (trimiterea periodică a unui mesager), ar putea oferi indicii cu privire măcar
la o parte din sacrificiile umane, dacă nu în totalitatea lor.
Sacrificiul getic făcea posibilă transmiterea unui mesaj, „în alţi termeni
reactualizează legăturile directe dintre geţi şi zeul lor”.
În opinia lui Eliade, mesagerul ar putea fi „un initiat” în misterele întemeiate de
Zamolxis iar sacrificiul la patru ani ar fi în legătură cu anii de ocultaţie a lui
Zamolxis, reapariţia în mit corespunde în ritual cu restabilirea comunicaţiilor
concrete.
La un moment dat, în rândurile consacrate sacrificiului uman la geto-daci, I. I.
Russu afirma: ”…nu putem aprecia, însă, care ar fi partea originală getica într-un
asemenea proces de „spiritualizare” . Pentru a o descoperi, se impune recapitularea
informaţiilor oferite de Herodot:
1. În primul rând, ar fi de remarcat periodicitatea evenimentului. Alegerea
mesagerului şi deci trimiterea lui are loc o data la cinci ani. Cifra cinci ocupa un
loc deosebit, referindu-se la numărul zeilor din „pantheonul teoretic” al indo-
europenilor. Alături de cele patru direcţii ale lumii, era al cincilea punct care
reprezenta centrul.
______________
20
.Russu,I.I., Religia geto-dacilor.Zei ,credinte , practici religioase, 1949, p.118
Alegerea mesagerului făcându-se prin tragere la sorţi era deci lăsată pe seama
hazardului. Mircea Eliade a emis ipoteza că „mesagerul”era dintre cei iniţiaţi în
cultul lui Zamolxis21.
3. Sacrificatorii. Textul herodotean descrie astfel momentul culminant al
sacrificiului: „... câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei
suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare, îl leagănă de câteva ori şi apoi,
făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor”. Dat fiind rolul religiei în
stat,evenimentul central al religiei dacice căpăta dimensiuni statale, era un moment
al întregi lumi geto-dacice, un ritual care se desfăşura probabil pe ”Muntele Sfânt”
(Kogaion)22.
Din istoria generală a religiilor, ca şi din unele izvoare privind alte populaţii
(celţii), ştim că sacrificiile erau efectuate de către « cler ». De asemenea, « soarele
de andezit » din sanctuarul de la Gradiştea Muncelului ar sugera un loc sacrificial.
Privitor la semnificaţia acestor sacrificii umane, concluziile lui M.
Eliade sunt relevante: ”Dar în toate societăţile tradiţioanale sacrificiul uman era în
legături cu un simbolism cosmologic şi eshatologic deosebit de complex şi puternic
ceea ce explică persistenţa sa la vechii germani, la geto-daci, celţi şi romani. Acest
ritual sângeros nu indică deloc inferioritatea intelectuală, nici sărăcia spirituală a
popoarelor care îl practică.”.
Dacă sacrificiile umane erau practicate de numeroase grupuri
umane în circumstanţe variate, cu prizonieri de război, cu violatori
de tabuuri, cu victime religioase etc., ele nu au părut în aceste
societăţi ca aberaţii morale. Aceste acte strâng legăturile sociale
în jurul eroului situaţiei ,sacrificatorul, care îşi trage de aici un
prestigiu de denegat, şi negociază astfel termenii schimburilor în
natură în cadrul instituţiona!''23

Sacrificiile umane la geto-daci sunt atestate în texte literare antice


referitoare fie la soţie ori soţii sacrificate la moartea soţului, fie la mesagerul
trimis la Zamolxis. Pe lângă acestea se cunosc şi alte sacrificii umane, evident
___________________
21
M. Eliade, De la Zalmoxis la Gengis Han, București, 1995, p.62
22
Herodot, Istorii, IV, 94,
23
M. Eliade, De la Zalmoxis la Gengis Han, București, 1995, p.64

cu rosturi de cult, fără ca tâlcul lor să poată fi limpede desluşit. Aceste sacrificii ne
sunt atestate încă din epoca bronzului.

Astfel, de exemplu în faţa intrării în megaronul templului de la Sălacea


(fig. 11si 12), la numai 1,20 m distanţă s-a descoperit o groapă cu diametrul
de 1,10 m șşi 1,30 m adâncime, din conţinutul căreia făceau parte oase de
copil, un vas mare şi un suport de vas.

Fig.11

Este vorba cu siguranţă de o groapă rituală şi de un sacrificiu. La Sălacea ca şi


la Pişcolt s-au descoperit cranii umane îngropate separat (cultul craniului). Un
astfel de craniu s-a găsit şi în aşezarea de la Derşida, într-o groapa îngustă, însă
craniul (aparţinând unui adult) nu s-a păstrat bine.
Tot din epoca bronzului, în cadrul necropolei de la Cândeşti (cultura
Monteoru) s-a constat, în câteva cazuri că, înainte de a se ridica construcţia
funerară din piatra, în groapă au fost depuse 1-3 capete de adulţi şi apoi s-a
procedat la înhumarea celui care îi era destinat mormântul. În alte cazuri la
picioarele înhumatului s-au depus resturi incinerate a 1-2 capete omeneşti sau
după ce înhumatul a fost acoperit cu pământ s-au depus resturi umane
incinerate.

Fig.12
Rostul unor asemenea sacrificii umane este greu de desluşit, foarte probabil
erau legate de anumite practici de cult. Şi alte descoperiri arheologice conduc la
ipoteza sacrificării în scopuri rituale. Astfel se pot enumera cele de la Cetăţeni (jud.
Argeş), la Bucureşti-Tei, Dămăroaia, de la Poiana, Chirnogi ori Căţelu-Nou. Căreia
dintre divinităţi le-au fost închinate aceste jertfe practicate începând cu epoca
bronzului şi până în sec. III d. Hr. şi care a fost ritualul nu pot fi precizate cu
destulă siguranţă pe baza descoperirilor de până acum.
Sacrificiile umane aduse zeităţilor nu sunt proprii sau specifice doar geto-
dacilor. Ele se întâlnesc la numeroase alte popoare antice cum sunt greco-romanii,
germanii, celţii sau tracii, la care aceste practici în scopritual-religios ne sunt
atestate de izvoare literare sau de descoperiri arheologice. Dar o analiză
independentă şi combinatorie a izvoarelor scrise şi a descoperirilor arheologice
atestă faptul că geto-dacii efectuau sacrificii umane în următoarele situaţii:
1. în beneficiul unor divinităţi – Zalmoxis şi un Zeu al Războiului (Herodot,
IV, 94; Iordanes, 41).
2. la fondarea unor construcţii: schelete sub locuinţe, la Gradiştea (Brăila),
Borduşani (Ialomiţa), Poiana (Galaţi).- 8 copii sub locuinţe deşi unii au
putut fi înhumaţi aici datorită unei morţi premature.
3. la moartea soţului - Sighişoara-Wiettenberg, Orlea, Căscioarele.
4. la moartea regilor şi aristocraţilor era ucisă soţia, poate şi unii servitori:
Brad, Orlea.
5. sacrificarea copiilor pentru motive greu de precizat (gropile din aşezări sau
incinte sacre cu mai mulţi copii) Grădiştea, Orlea, Poiana.
6. sacrificii pentru obţinerea de cranii (cultul craniului): Columna lui Traian
plus descoperirile arheologice: Brad, Budeşti, Popeşti, Poiana.
7. uciderea rituala a unor prizonieri: Berea (16 schelete chircite într-o groapa
de la Berea).
8.sacrificii de fecundare-Căscioarele; doua schelete imbraţişate, aparţinând
unui bărbat de 30- 35 de ani şi unei femei de 16- 18 ani,iar la capul bărbatului
câteva oase de copil; acest sacrificiu poate fi pus pe seama unor ritualuri datorate
unor decimări demografice sau în beneficiul unei divinităţi protectoare.

OSEMINTE UMANE INCINERATE ÎN CONTEXTE NEFUNERARE

Aceasta categorie a osemintelor umane incinerate în contexte nefunerare este


evidenţiată prin descoperirile de la Cătunu , jud. Dâmboviţa , Cetăţeni, jud. Argeş
şi Ocniţa ,jud . Vâlcea.
La Cetăţeni , la circa 300 m de aşezare ,într-o construcţie din lespezi de piatră,
s- ar fi aflat un rug funerar, iar în mijlocul o groapă cilindrică ; în ambele complexe
s-ar fi găsit oase umane incinerate de la un matur, piese de harnaşament şi
echipament de luptă ,podoabe ,fragmente de vase getice şi de amfore greceşti, oase
de animale ,cărbune.
Toate descoperirile datează se datează din sec. II î.e.n. – I î.e.n.

OSEMINTE UMANE NEINCINERATE ÎN CONTEXTE


NEFUNERARE
Aria de răspândire a gropilor cu oseminte umane neincinerate în contexte
nefunerare se întinde in principal în zona extracarpatică , în sudul şi estul
Transilvaniei, lipsind în jumătatea vestică a ţării.
Contextele arheologice în care apar sunt evident nefunerare:
a)în aşezări;
b)în şanţuri de apărare;
c)în complexe de cult:
d)în gropi izolate;
Forma gropilor este predominant circulară , rar ovală şi în mod excepţional
rectangulară.
V. Sîrbu considera că osemintele umane descoperite în contexte nefunerare ar
putea reprezenta consecinţa faptului că, după descărnare, oasele nu ar mai prezenta
nici un interes pentru comunităţile. După V. Sîrbu ea, descoperirile de oseminte
umane disparate în contexte nefunerare indică faptul că practicile de expunere/
descompunere a cadavrelor, urmate de abandonul lor, par a fi explicaţia lipsei de
morminte ale celor câteva milioane de morţi din zona locuită de geto-daci între sec.
II a. Chr. şi cucerirea romana.

Se poate afirma că rostul descărnării este tocmai acela de a grăbi putrefacţia,


pentru a amortiza neliniştea pricinuită de diferitele stadii ale thanatomorfozei,
proces la sfârşitul căruia părăsea Lumea. Oasele devin, astfel, obiectul unui cult, ca
urmare a schimbării statutului ontologic al defunctului, care abia prin desăvârşirea
thanatomorfozei devine un strămoş. Expunerea cadavrului poate avea ca scop, în
funcţie de credinţele comunităţii respective, atât eliberarea sufletului şi distrugerea
învelişului său material, cât şi purificarea oaselor, în vederea înhumării sau a
transformării lor în obiecte de cult. Este prea improbabil ca osemintele umane
descoperite în contexte nefunerare, mai ales când ele provin din gropi menajere, sa
nu constituie obiectul unui cult, dar aceasta nu înseamnă, în mod necesar, că ele
sunt rezultatul unor practici funerare şi nu al debarasării de resturi umane ale unor
sacrificii.

Nu există indicii pentru a putea susţine practicarea expunerii/descărnării


cadavrelor, nici la daco-romani şi nici la diferitele grupuri de daci liberi, chiar dacă
se consideră că aceste practici ar putea explica lipsa mormintelor în mediul
autohton în perioada cuprinsă între sec. II a. Chr. şi cucerirea romană

SACRIFICIILE DE ANIMALE

Noţiunea de sacrificiu, ca ritual de consacrare a ofrandei oferite este


cuprinzătoare, ea desemnând uciderea unui animal pentru a fi oferit-intreg sau
parţial- zeilor, eroilor, defuncţilor.
Exista doua tipuri de ofrande, în cazul sacrificiului de animale: ofrande
alimentare, când o parte din animal era consumată de participantii la ritual si
sacrificiile funerare, când animalul sacrificat era depus în sau lânga mormântul
stapânului . In aceasta ultima situaţie ,dacă animalul este depus întreg, el poate fi
considerat ” insoţitor ” al defunctului, fie ofrandă de carne, in funcţie de prezenţa
sau absenţa speciei respective din alimentaţia curentă si de atributele religioase şi
mitologice documentate şi prin alte categorii de izvoare.Dacă sunt părţi de animal
este evident vorba de ofrandă de carne. Se apreciază că sacrificiul animalului urmat
de consumarea cărnii se adresează divinităţii cerului, pe când sacrifiuciul fără
banchet se referea la divinitatiile pământului sau la defuncţii şi atunci victima este
total arsă fie ingropată24 .
___________________
24
V.Sîrbu, Credinte şi practici funerare, magice şi religioase în lumea geto-dacilor, p.52

Înhumarea rituală este certă doar in cazul unor animale depuse intregi şi în
anumite contexte arheologice;în acestă categorie a inhumărilor rituale se inscrie şi
depunerea a capetelor unor anumite specii de animale.
Sacrificarea, urmată de înhumarea, incinerarea sau consumarea rituală -
întregime sau parţială- a animalului este un fenomen larg răspândit în antichitate,
fie că este vorba de populaţiile ” barbare ” (traci, sciţi, celţi, germani) sau de
civilizaţiile Orientului şi lumea greco-romană.
Herodot, referindu-se la înmormântările oamenilor bogaţi, vorbeşte despre
primul tip de sacrificiu (1st., V, 8 ), cel de-al doilea tip fiind documentat pe cale
arheologică. S-au descoperit în categorii variate de monumente arheologice:
• în necropole şi morminte izolate;
• în davae şi aşezări mai mici;
• în complexe din afara aşezărilor;
Locul de depunere este de asemenea divers:
• în sau prin morminte;
• în locuinţe, sub sau lângă vetre - Cătunu, Căscioarele, ”şuviţa H”;
• în gropi din aşezări;
• în şanţuri de apărare - Răcătău;
• în complexe cu inhumări umane ;
• în gropi izolate din afara aşezărilor;
• în complexe rituale din afara aşezărilor- Conţeşti, Gherăseni,
Budureasca
Forma gropilor este predominant circulară, restul fiind ovale sau rectangulare.
În cazul ofrandelor neincinerate din morminte, animalele au fost depuse fie în
gropi obişnuite (Peretu), fie s-a constituit o cameră separată (Agighiol), iar
animalele sunt depuse împreună cu oameni (Peretu), fie separat (Agighiol, Peretu,
Zimnicea).De obicei s-a depus unul sau două exemplare, foarte rar trei exemplare
(Orlea,Agighiol, Zalău), şi într-un singur caz câte patru ( Căscioarele) sau şapte
(Bucureşti) .
Ofrandele incinerate se află, de regulă, în aceeaşi urnă cu defunctul sau sunt
depuse în vase separate.În cazul ofrandelor incinerate din morminte, de obicei s-au
identificat resturile de la o singură specie de animal. De regulă, se preferă animale
domestice, deoarece cele sălbatice sunt considerate „impure”, fapt ilustrat şi de
descoperirile din aria geto-dacilor, unde aproape în totalitate, incinerate sau
neincinerate, animalele aparţin unor specii domestice, căci cele sălbatice sunt
reprezentate doar de câteva exemplare certe.

Se disting două mari categorii: prima incluzând caii (depuşi, în special, în


mormintele membrilor aristocraţiei militare; ex: mormântul de la Peretu, Zimnicea)
şi câinii, cu rol psihopomp sau de insoţitor (ca un auxiliar al războinicului şi
vânătorului) în cadrul necropolelor sau de paznic al căminului (câinele) şi de
alungarea spiretelor rele (calul) in cadrul aşezărilor.
Descoperirea unor protome de cai în şanţuri circulare la Gherăseni (jud. Buzău)
si Budureasca (jud. Prahova) sunt puse de V.Sîrbu în legatură cu cultul unei
divinităţi solare.
A doua categorie este formată din souvetaurilia (porc, ovicaprine, taurine) şi
păsări, cu rol de ofrandă de carne pentru defuncţi sau divinităţi din cadrul
necropolelor sau complexelor de cult cu sacrificii umane.
În ceea ce priveşte inventarul - piese de harnaşament s-au descoperit la caii
inhumaţi în mormintele tumulare de la Agighiol, Găvani, Zimnicea, în tumulul de
incineraţie de la Cugir, în aşezarea de la Căscioarele, vase întregi în gropile cu
câini, cai şi oi de la Brăneşti, Căsciorele, Poiana, Popeşti.
Prezenţa acestor recipiente ceramice întregi ar putea sugera şi depunerea unor
ofrande de hrană sau de altă natură. Tot un tip de ofrandă pot fi considerate şi
vasele sparte in situ sau fragmentele de vase, de obicei funduri, depuse în gropi
deasupra cadavrelor. Excepţional este inventarul de arme, podoabe şi piese de
harnaşament descoperite la Conteşti.
Observaţii asupra raporturilor şi intercondiţionărilor dintre sacrificiile de
oameni şi de animale:
• în sec. IV î.Hr - I d. Hr. se constată o creştere condiderabilă atât a
sacrificiilor umane, cât si a celor de animale;
• după cucerirea romană, sacrificiile umane încetează, pe când cele de
animale vor persista;
• existenţa unor complexe de cult cu sacrifii umane şi animale - Orlea;
În concluzie, există domenii în care sacrifiicile umane şi animale sunt
interschimbabile– ex. sacrificiile de fundare, dar înlocuirea omului cu animalului
nu este posibilă atunci când raţiunea sacrificiului este de a transmite doleanţele
zeului Zalmoxis.
CAPITOLUL IV

ARHITECTURA RELIGIOASĂ

LOCURILE SACRE SI LĂCAŞURI DE CULT

Locuri special destinate cultului la geto-daci, Strabon aminteşte despre muntele


unde se află peştera în care a „coborât" Zalmoxis, Kogaionon, care era considerat
un munte sfânt.

În virtutea naturii complexe a divinităţii lor supreme, geţii adorau, probabil,


înălţimile, dumbrăvile, apele (într-un alt pasaj, Strabon vorbeşte despre „gura
sacră" a Istrului (Geogr., VII, 6,7), unde îşi desfăşurau activităţile culturale.

În izvoarele târzii se fac câteva referiri cu privire la existenţa unor sanctuare


(Iordanes, Getica, 71).

Cronologic sanctuarele geto-dace, in majoritatea lor sunt incadrate intre


sfirsitul secolului al II-lea i. Hr. si epoca romana, insa unii specialisti considera ca,
cele mai vechi sanctuare sunt cele de la Butuceni si Dolineanu datate in sec. IV-III
i.Hr. functie de planul edificiului se diferenţiază trei categorii de sanctuare:

1) circulare (Dolinean, Fetele Albe, Brad, Pecica, Racos, Meleia, Rudele,


Pustiosu, Sarmizegetuza ş.a.);
2) edificii dreptunghiulare cu abside (Popeşti, Brad, Piatra Roşie, Bucuresti-Tei
si Cetateni ş.a.);
3) aliniamente de coloane (Gradiştea de Munte, Costeşti-Cetăţuie, Piatra Roşie,
Bâtca Doamnei, Piatra Craivii ş.a.). Cel mai mare complex ceremonial sacru se
găseşte la Sarmisegetuza Regia.
4) rectangulare formate din aliniamente de tamburi de lemn sau de piatră:
Barboşi, Baniţa, Bâtca Doamnei, Blidaru, Costeşti, Sarmizegetusa, unde au fost
descoperite câte unul sau mai multe sanctuare .

Conform clasificării propuse de François de Polignac, deosebim două tipuri


de sanctuare: sanctuare de graniţă şi sanctuare de convergenţă. În cazul celor
dintâi, funcţia lor era de a proteja magic limita teritoriului populat, în cazul nostru,
de daci (ex.: sanctuarele de la Dolinean, Pecica, Barbosi), pe când celelalte, care
erau instalate în centrele tribale, aveau menirea de a atenua eventualele conflicte
intertribale (ex.: Popeşti, Gradiştea ş.a.)
Varietatea formelor arhitecturale presupune existenţa unor divinităţi diferite
cărora le sunt dedicate, de asemenea şi o diversitate a ritualurilor practicate.
Un element caracteristic perioade sec II i.e.n.- I e.n îl constituie apariţia
altarelor nu numai în spaţiul locuinţei, ci şi în sanctuare, fiind destinate cultului
comunitar (Popeşti, Cârlomaneşti, Piscu Grăsanii). Toate edificiile sacre de la
Sarmizegetusa se concentreaza pe doua terase artificiale de mari dimensiuni. Exista
doua tipuri de sanctuare, rectangulare si circulare. Toate au fost ridicae in perioada
de timp delimitata de domnia lui Burebista si cea a lui Decebal. O prima fază
cuprinde ridicarea edificiilor din calcar iar a doua din andezit. În incinta sacră se
observa marele sanctuar circular, a cărui înfăşisare este momentan alterata de
prezenta unor piloni de lemn dispusi aleatoriu in interior,în perioada comunista,
pentru a da o "fata" mai spectaculoasa constructiei. Mai exista trei sanctuare
dreptughiulare, dintre care unul de dimensiuni impresionanate, un sanctuar circular
mic si un sanctuar patrulater.
"Soare de andezit" - un disc central cu diametrul de 1,46 metri continuat de zece
raze, de form trapezoidală, dar cu laturile exterioare cioplite în arc de cerc, fiecare
lungă de 2,76 metri. Lipită cu unul dintre capete de marginea exterioara a altarului
se afla o raza lunga, îndreptata spre nord, întreaga construcţie având forma unei
platforme circulare cu diametrul de 6,98m.
Apariţia acestui monument cultic este pusă de cercetatori în legătură cu reforma
religioasă din timpul lui Burebista şi Decebal, fiind o expresie a unităţii credinţelor
religioase.
O altă constructie de cult interesantă din mai multe puncte de vedere este
sanctuarul de la Butuceni -este cel mai timpuriu sanctuar cunoscut în lumea nord-
tracică. Construcţia de cult de la Butuceni era alcătuită dintr-un altar clădit din
piatra, de forma ovală , cu diametrul de 1,3 x 2,0 m, axa longitudianală fiind
orientata de la NV spre SE. Pe suprafaţa lui s-au păstrat urme de arsura,
provenite, de la rugul sacru25 .
În jurul altarului, în trei semicercuri concentrice, au fost identificate 21 de
gropi. În ele au fost îngropati pilonii din lemn, care intrau în construcţia
sanctuarului. În imediata apropiere a altarului se găseau trei gropi, după care, sub
forma unui semicerc, urmează încă şase. Toată construcţia a fost înconjurată de alte
12 gropi, ce se aflau la 1.0- 2.5 m distanţă una faţă de alta. Diametrul sanctuarului
era de circa 9 m. Astfel altarul împreună cu gropile constituia un complex unic, ce
reprezenta un sanctuar, legat de cultul soarelui. Sanctuarul , pe langa functia sa
sacra, a servit probabil, şi drept calendar. Sirul de gropi reprezinta numărul
săptămânilor mari, fiecare a câte 10 zile. Al doilea semicerc, compus din şase
stâlpi reprezentă săptămânile mici, 5 zile. Iar cei 12 stalpi de pe margine- 12 luni a
cate 30 de zile

Sanctuare asemanatoare vor fi larg răspândite în secolele I a CH.- I p.CH., ca


cele de la Dolintineni, pe Nistrul mijlociu, Grădistea Muncelului şi Pecica.

O asociere a formei templului cu vetrele descoperite in unele sanctuare


circulare si locul care il detine cultul focului intre celelalte culte ale religiei
______
25
Zanici, Aurel, Fortificatiile geto-dacice din spatiul extracarpatic in sec. VI-III a. CH, p.76
geto-dacice poate sprijini atribuirea unei divinitati echivalente zeului focului;
zeita Hestia a avut la geto-daci atribute diferita de cele care-i erau conferite
de religia greaca26.

Constructii de cult cu absida au fost descoperite în mai multe aşezări dacice,


după cum am mentionat la Popşti, Brad, Piatra Roşie.

La Popesti, o cladire cu dimensiuni mai mari, de 11x 7,5 m avea o latura


cu absidă în partea de NNV şi cuprindea în interior vetre ornamentale. De
astfel si la Pecica- Arad, în apropierea sanctuarului rotund, se afla o
constructie cu absidă, orientata NNV-SSE, cu vatra în interior si pereţii
ornamentaţi; în interiorul ei s-a descoperit şi un fragment de vatra portativă.
Acest tip de sanctuar este caracterizat de anumite elemente: orientarea spre
NNV a absidelor, existenta vetrelor ornamentale, a peretilor ornamentaţi, a
resturilor de vetre portative, precum si poziţia în cadrul aşezărilor- în parte de
NV a acropolei. Aceste sanctuare ar putea constitui o etapa mai veche în
constructiile religioase, care precedau sanctuarele rotunde cu stalpi de lemn;
existenta unor sanctuare patrulatere cu aliniamente din tamburi de lemn
constituie o etapa intre cele doua tipuri de sanctuare sau chiar o faza
anterioara lor27

La Brad a fost descoperita o locuinta cu absidă , care avea mai multe camere,
fiecare dintre ele cu câte o vatra in mijloc. La Brad, este evidenta existeţa unor
constructii de cult (gr. 18, camera cu absida din locuinta mare/ S V-X, sanctuarul
cu trei faze si constructia cu aliniamente de coloana din lemn din asezarea
deschisa) în care difereţa cronologica poate sa explice mai bine fazele de utilizare
a acestora; groapa 18 a fost datata la sfarsitul sec.II lea si începutul sec.I i .e.n.

________

26
Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, p.12”;
27
Ursachi, Vasile,Zargidava, Cetatea dacica de la Brad, p.69
poate constitui prima etapa în constructiile de cult, legată de caracterul chtonian al
religiei dacilor in perioada de început ; în care Zalmoxis îşi făcea apariţia de sub
pământ; Etapa urmatoare, nu doar în privinţa constructiilor de la Brad ci in religia
dacilor , atunci când aceasta devine predominant urano-solară , este documentată
arheologic prin carul solar de la Piatra Rosie, prin sanctuare rotunde, şi la Brad
apar elemente noi de cult, este momentul reprezentat de prima faza a sanctuarului
cu constructia dreptunghiulară, apoi cea cu absida la care se adaugă camera
absidala de la locuinţa mare S V-X şi în sfarsit sanctuarul rotund cu stâlpi, care
demonstrează în celelalte zone ale Daciei, existenta unui cult solar.

Abia acum putem vorbi despre religia dacilor ca despre un sistem complex, care
reunea o castă de sacerdoşi, slujitori ai cultului şi un ansamblu de edificii destinate
exercitării acestuia. Sanctuarele erau centre de pelerinaj periodic al unei
populatii numeroase dintr-o zona destul de mare, delimitata ,probabil, pe
considerente, în special economice şi politice. Acestea au constituit punctul de
atractie al populatiei din jur, şi un prilej pentru a se realiza schimburile si
influenţele fireşti între localităţi şi totodata unitatea culturii materiale si spirituale
ale dacilor. Constructiile de acest gen sunt destul de rare, raportate la sutele de
locuinte descoperite în aria culturii dacice, punerea lor pe seama unor practici
religioase este impusă.

COMPLEXE DE CULT

Nu este certa existenţa unei faze cronologice în constructiile religioase ale


dacilor în care puturile votive sau gropile cu caracter religios să premeargă marile
sanctuare ale dacilor, având în vedere că datarea lor la sfarsitul sec.II lea -
începutul secolului I i.e.n. pledează pentru aceasta28.
Gropi de cult: gropi cu rămăşitele unor ritualuri sacrificiale, gropi în care sunt
depuse obiecte de cult devenite inutilizabile datorită uzurii, părţi ale unor
amenajări cu caracter sacru deteriorate în urma funcţionării. Se consideră a fi gropi
de cult doar acelea situate doar în perimetrul aşezărilor. În gropile de cult a fost
remarcată prezenţa a unor rămăşiţe de vetre, aceste complexe au fost dedicate în
exclusivitate acestor fragmente de vatră.
La Dumbrava într-un caz bucăţile de vatră erau depuse în două rânduri, erau
însoţite şi alte ofrande de la ceremoniile închinate foarte probabil unor divinităţi
solare.

La Brad groapa 18/C prezentă o construcţie de lemn pe fundul ei- trei pari
infipţi în pământ pe o latura a gropi şi o grindă de lemn aşezataă pe capetele
acestor pari. Trebuie mentionată existenţa a alte doua gropi succesive , umplute cu
cărbuni şi cenuşa fină şi ”căpacuite” cu o crustă de vatra indică anumite practici
religioase, legate de cultul vetrei29.

Puţuri rituale: Brad, jud. Bacău; Ciolăneştii din Deal, jud. Teleorman,
Ghermăneşti, jud. Vaslui; Străuleşti, Bucureşti.

Gropile de cult se deosebesc de puţurile rituale atât prin modul de amenajare cât
şi prin conţinutul lor, ofrandele sugerând mesaje (cult al apei sau un caracte
funerar) către alte domenii. În cazul complexului de la Ciolăneşti, aproprierea apei,
face plauzibilă ipoteza că ofrandele depuse aveau în vedere o divinitate a apei. În
aşezarea dacică de la Ciolăneşti din Deal a fost descoperit un puţ solid, de formă
rectangulară, cu o înălţime de aproximativ 1, 20 m, pornind de la adâncimea de 4,
__________

28
Ursachi, Vasile,Zargidava, Cetatea dacica de la Brad, p.82

29
Ursachi, Vasile,Zargidava, Cetatea dacica de la Brad, p.98
70 m faţă de nivelul actual de calcare. Inventarul puţului era constituit din 28
de vase suprapuse, 250 de fragmente ceramice, o brăţară de argint. Absenţa
resturilor unor cremaţi şi a oaselor în general infirmă caracterul funerar al acestui
complex, ci induce ideea unui puţ votiv.

Vetrele de cult: Poiana, jud. Galaţi; Popeşti- Leordeni, Vlădiceasca, jud. Ilfov;
Popeşti, jud. Giurgiu.
Vetrele din locuinţă au formă circulară, de eclipsă, de potcoavă şi rectangulară;
pe vetre erau depuse ofrande, iar sub crusta formată de lipitură arsă şi pietrele de
râu care au servit drept temelie vetrele sau doar la confecţionarea gradinilor, au
fost găsite vase sparte ritual. Vetrele au fost descoperite şi în afara locuinţelor în
incinta sanctuarelor. De altfel vetrele prezintă şi figuri geometrice, ornamente, de
exemplu pe conturul rectangular al unei vetre de la Popesti apar ”cârlige”,
segmente ale ”spiralei alergătoare”, posibil ca ele să ilustreze serii de ”coarne de
berbec”. Vetre au fost descoperite şi în unele morminte, astfel la Zimnicea in
tumulul C2, mai precis la 0,30 cm de acesta spre nord , s-a descoperit un fragment
de vatră în miniatura, de formaă pătrată. Tot la Zimnicea, în mormanul 68,
apartinând unui luptător, pe lângă ofrande, arme şi alte obiecte se aflau şi resturile
de la o vatră în miniatura, de formă dreptunghiulară, iar alaturi de ea doi catei de
vatra, tot miniaturali, unul avand incizat pe el un sarpe, iar celalalt, o pasare. O alta
vatra cu figuri geometrice, pictata, s-a descoperit pe fundul unui mormânt dintr-un
tumul de la Fântanele. În asezarea fortificată de la Piscul Crăsani, aproape toată
jumatatea de sud a mamelonului pe care se afla aceasta asezare era ocupata de
complexe care deimitau zona sacra, datata in sec. II î.e.n. –I e.n. pe mijlocul
suprafetei marginite de aceste complexe se afla o vatra de mari dimensiuni cu urme
de refacere, care servea drept altar, in aproprierea careia s-au descoperit fragmente
de vase cu protome de berbeci şi câteva figurine de lut ars.
Vetrele având pe suprafata lor figuri geometrice se aflau în încăperi (bordeie,
constructi puţin adâncite la suprafata solului, cu pereţii din pari si nuiele impletite
şi lipite cu lut), care serveau drept lăcaşuri de cult. Astfel de lăcaşuri de cult se
găsesc în câmpia Munteniei şi în sudul Moldovei, fiind datate în sec.II î.e.n- I e.n.
CH. Deasemenea ele apar în mormintele tubulare din zona Zimnicea şi Fântânele
în a doua jumatate a sec. IV î.e.n.
Figurile geometrice de pe aceste vetre au evident, semnificaţie simbolică; astfel
cercul, pătratul, uneori figurile dreptunghiulare sau trapezoidale, rombul sunt
simboluri solare. La Vlădiceasca, vatra din construcţia nr.53, semnul solar este
reprezentat de un dreptunghi neregulat, mărginit de o ”funie”, semnul legături
dintre oameni şi astre, în acest caz soarele. Atât la sud de Dunăre, în lumea tracică,
cât şi în nordul fluviului, la geto-daci, figurile simbolice de pe aceste vetre reflecta
ideologia populara comună traco-geto-dacică.
Vetrele de cult având pe ele reprezentate simboluri solare, confirma fara
indoiala caracterul astral al religiei geto-dacilot30.
Vetrele cu figuri geometrice s-au răspândit în nordul Dunării datorită unor
legaturi cu tracii din sudul fluviului31.
Alte complexe de cult- La ” Lacul lui Bâtcă” Conţeşti, jud. Argeş, a fost
descoperit un complex interesant: o suprafaţă de formă ovală, cu aspectul unei mari
pete de cenuşă, cu diametrul cel mare de 13,5 m şi cel mic de 8, 5 m, era succedată
de o lentilă de pământ cenuşiu în cuprinsul căreia, la adâncimea de 0, 25- 0, 30 m,
au fost găsite materiale arheologice de o mare diversitate: oase calcinate de
animale, fragmente ceramice, piese metalice, obiecte de sticlă şi o monedă de
argint. Una din ipotezele avansate, în legătură cu natura acestui complex, indică
faptul că ar fi rezultat din alăturarea rămăşiţelor unei ceremonii de sacrificiu şi a
unei ofrande colective. Animalele au fost incinerate în alt loc, vasele sparte în
cursul incineraţiei, apoi ca o parte depuse în locul descoperiri odată cu obiectele de
________
30
Comsa, Maria vetre de cult getica din zona extra carpatica a Romaniei, p139
31
Comsa, Maria vetre de cult getica din zona extra carpatica a Romaniei, p129
sticlă. Se poate presupune că ceremonia consta într-un banchet pe locul rugului,
urmat de depunerea ofrandei într-un loc special ales, unde se desfăşurau ritualuri
adecvate. Există o similitudine între caracteristicile constatate şi ritul funerar
practicat din sec. VI- III î.e.n. de geto-daci. Alt complex ce prezintă aspecte
comune cu cel de la Conţeşti se găseşte la Dumbrava, com. Ciurea ,jud. Iaşi .
CONCLUZIE

Pantheonul- în afară de Zalmoxis şi Gebeleizis, scrierile anterioare cuceriri


romane, mai sunt menţionaţi Hestia şi Mars, divinităţi cu atribute principale
similare zeiţei focului şi zeului războiului. Se impune a accepta prezenţa unor
zeitaţi cu atribute similare sau apropiate de Mars sau Hestia alături de ceilalţi zei ai
geto-dacilor alături de aceste zeităţi, în pantheonul geto-dac îşi găsesc locul zeităţi
precum Bendis, Derzerlas; se regăsesc reprezentări ale Cavalerului Danubian; dar
nu se poate discuta de o reconstituire a pantheonului geto-dacic datorită sărăciei
izvoarelor scrise şi a dovezilor arheologice .
Repetarea cu rigurozitate a riturilor şi ritualurilor la ceremoniile
cunoscute din descrierile sau în complexele cercetate, nu în cele din urmă a
monumentelor funerare, dovedesc existenţa unui corp sacerdotal bine organizat,
având în frunte un ” Mare Preot”. De astfel cumularea funcţiilor de Rege şi Mare
Preot, nu presupune admiterea ipotezei conform căreia la geto-daci regalitatea era
considerată sacră.
Practicarea magiei, a divinaţiei ca şi existenţa superstiţiilor sunt
cunoscute din scrierile antice ca şi prin mici complexe arheologice, produse ale
plastici etc.

În perioada statului (sec. I î.e.n.- I e.n.) se cunosc doar morminte


princiare şi eventual câteva morminte sporadice la care se adaugă cele din cadrul
aşezărilor, lipsind însă necropolele propriu- zise. Schimbările în domeniul funerar
se petrec la pragul sec. III- II î.e.n. şi ele cuprind aproape tot arealul locuit de geto-
daci, cu excepţia unor zone periferice şi a celor cu infiltrarea unor populaţii
străine.
Sursele scrise privitoare la modul cum se proceda cu defuncţii şi la
concepţiile despre postexistenţa pământeană ale geto-dacilor sunt lacunare şi foarte
puţine. Informaţii lacunare pe baza cărora, o interpretare a surselor arheologice nu
este satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât ele aparţin unor perioade diferite şi
anumite categorii sociale. Cele mai importante sunt cele oferite de Pomponius
Mele.
Aristocraţia getică în sec. II î.e.n.- Ie.n. renunţă la ritul înhumaţiei,
menţionat de Herodot şi ilustrat de descoperirie arheologice din sec.V- III î.e.n. În
periada cuprinsă între sec. III-II î.e.n. au loc schimbări esenţiale în riturile şi
ritualurile funerare, având ca urmări reducerea drasctică a numărului de morminte
obişnuite şi apariţia unor noi moduri de tratare a defuncţilor, existenţa unor arii
zonale cu trăsături funerare specifice, intensificare sacrificiilor umane.
În nici un caz nu se pot asocia aceste schimbării funerare de reforma sacerdotală
a lui Deceneu, ele sunt cu cel puţin un secol mai vechi .
Aria ”fără morminte” cuprinde vatra principală de locuire a geto-
dacilor: zona carpato-dunăreană dintre Balcani-Marea Neagră-Nistru-Munţii
Apuseni.
După cucerirea romană, atât dacii din teritoriul Provinciei Daciei, cât şi
dacii liberi revin la practicile funerare normale, poate şi datorită influenţelor de
romanizare şi de populaţiile din jur. Primele necropole cunoscute ale daci liberi se
datează de abia din a doua jumătate a sec. II e.n., deci despre un proces de
normalizare, de revenire la rituri şi ritualuri obişnuite nu poate fi vorba; după
distrugerea statului dac şi a autorităţii religioase centrale se remarcă reapariţia
necropolelor şi a mormintelor obişnuite. Aceste schimbări din domeniul funerar
sunt conexate unui întreg ansamblu de procese: apariţia şi generalizarea marilor
sanctuare din piatră, de intensificare depunerii depozitelor şi ofrandelor, de
frecvenţa ridicată a reprezentărilor chipului uman pe variate categorii de piese;
corespunzând, cel mai probabil unor noi credinţe şi concepţii, unor noi” scenarii”
despre ” lumea de dincolo”.
În privinţa sacrificiilor umane rituale la geto-daci, se poate observa că
încetează după 106 e.n., atât la dacii din Provincia Dacia, cât şi la dacii libari,
faptul datorându-se distrugerii organizării religioase centrale.
Sacrificiile rituale de animale- sursele privindu-i pe geto-daci şi pe dacii
liberi sunt sărace, fiind în general de natură arheologică dar în esenţă, fenomenul
sacrificiilor de animale se bazează pe tipuri şi structuri similare de credinţe şi
mentalităţii. Se poate constata polivalenţa seminficaţiilor sacrificiilor de animale:
sacrificii de fondare a locuinţelor (Căscioarele, Cătunu, Poiana); sacrificii de
animale în vederea asigurării înmulţirii şi creşterii şeptelului; de astfel se practica
şi cu ocazia funeraliilor defuncţiilor, etc.
În lumea geto-dacilor fenomenul ofrandelor, darurile către zei şi
defuncţii a persistat de-a lungul secolelor devenind o ” instituţie”,iar în cazul
sacrifiicilor de animale se foloseau aproape în excusivitate specii domestice:
cabaline, canine, ovicaprine, bovidee; de la speciile sălbatice s-au identificat doar 9
exemplare certe. Observaţia confirmă regula din istoria generală a religiilor,
conform căreia, animalele sălbatice erau considerate ” impure” pentru a fi oferite
ca ofrande divinităţilor. În sanctuarele geto-dacilor se observă lipsa oricăror
ofrande semnificative. Observaţii asupra raporturilor şi intercondiţionărilor dintre
sacrificiile de oameni şi de animale: în sec. IV î.e.n.- I e.n. se constată o creştere
condiderabilă atât a sacrificiilor umane, cât si a celor de animale; după cucerirea
romană, sacrificiile umane încetează, pe când cele de animale vor persista;
existenţa unor complexe de cult cu sacrifii umane şi animale - Orlea;
Cele patru tipuri de sanctuare cu unele variante sunt răspândite în spaţiile intra
şi extracarpatice. Sanctuarele cu tamburi constituie unul dintre tipurile specifice
pentru spaţiul nord- dunărean. Sanctuarele cu absidă ar putea constitui o etapa
mai veche în constructiile religioase, care precedau sanctuarele rotunde cu stalpi de
lemn; existenta unor sanctuare patrulatere cu aliniamente din tamburi de lemn
constituie o etapa între cele două tipuri de sanctuare sau chiar o fază anterioară lor.
Nu este certa existenţa unei faze cronologice în constructiile religioase ale dacilor
în care puturile votive sau gropile cu caracter religios să premeargă marile
sanctuare ale dacilor.
Varietatea formelor arhitecturale presupune existenţa unor divinităţi diferite
cărora le sunt dedicate, de asemenea şi o diversitate a ritualurilor practicate.
Studierea fenomenelor legate de ritul si ritualul funerar ne ajuta, alaturi de alte
marturii, sa întelegem ce forţe i-au influenţat în activitatea lor, ce credinţe şi
prejudecăşi i-au dominat, în ce spaţiu spiritual şi afectiv şi-au dus existenţa, spre ce
virtuti au aspirat, deci, în esenta, atitudinea traco-geto-dacilor faţa de Univers.
Buna inţelegere a fenomenelor ce au determinat un anume curs al istoriei
acestei populaţie impune studierea acestor fenomene, deoarece în substratul
oricărui eveniment istoric se află credintele, religia, mentalitatea oamenilor care îl
înfăptuiesc.
BIBLIOGRAFIE

1. Eliade, M., De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Humanitas, Bucureşti,


1995, p.60-64.
2. Eliade, Mircea, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. II, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1991.
3. Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, Iasi.1999, Ed.
Universității ”AL. I. Cuza”
4. Russu, I.I., Religia geto-dacilor. Zei, credinte, practici religioase, AI St.CL,
1944/48, Cluj, 1949,
5.Sîrbu, V., Credinte și practici funerare, magice și religioase în lumea geto-
dacilor, Galati, 1993,
6.Crişan, Ion Horaţiu, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1986.
7.Protase, Dumitru, Rituri funerare la daci şi daco-romani, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1971.
8. Damian ,Paul, Geto-dacii în configuraþia demograficã a Daciei romane
9.Cica Adela, Sacrificii umane la geto-daci
10. Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Editura Pentru Literatură 1968.
11.Buruiana, Iulia, Cavalerul Trac, Universitatea ”Dunarea de Jos”, Galati
12.Comsa, Maria, Vetre de cult getica din zona extra carpatica a Romaniei ,
Istorie si traditie in spatiul romanesc, Bucuresti,1996,
13.Teodor, Silvia, Regiunile est-carpatice ale Romaniei in sec. V- II î.d. HR,
Bibilioteca Thacologica, XXVII, Bucuresti, 1999
14. Zanici, Aurel, Fortificatiile geto-dacice din spatiul extracarpatic in sec. VI-
III a. CH, Institutul Roman de Trachologie, Biblioteca Thracologica,XXV,
Bucuresti, 1998
15 Crişan, Ion Horaţiu, Origini, MEMORIA PAMANTULUI ROMANESC,
Editura Albatros
16. Ursachi, Vasile,Zargidava, cetatea dacica de la Brad,Institutul roman de
thracologie, Bibilioteca Thracologica,X, Bucuresti ,1995
ANEXE

CHARNNIDE SAU CUMPĂTAREA

(Selecţii)
de Platon
Caractere:
SOCRATE, povestitor;
CHARNNIDES;
CHAEREPHON;
CRITIAS.

Scena: Palatul Taurilor, lângă Porticul Regelui Archon

[41.] Răspunsurile lui aprobatoare mă linişteau şi am început, încet-încet, să-mi


recapăt încrederea şi căldura vitală. Astfel, Charmides, am spus eu, este natura
farmecului pe care l-am învăţat când eram în armată de la unul din doctorii regelui
trac Zamolxis, care era atât de priceput încât putea să ofere nemurirea. Acest trac
mi-a spus că din punctul lor de vedere, doctorii greci au dreptate în toate privinţele;
dar Zamolxis, adaugă el, regele nostru, care este de asemenea zeu, spune că "cum
nu este nevoie să vindeci ochiul independent de cap, sau capul fără de corp, aşa
nici nu trebuie să încerci să vindeci corpul fără de suflet; iar acest lucru", spuse,
"este motivul pentru care leacul multor boli este necunoscut de către doctorii din
Hellas, fiindcă ignoră întregul, care de asemeni, ar trebui studiat; fiindcă nu se
poate simţi bine bucata fără ca întregul să se simtă bine”.
Pentru tot ce e rău şi ce e bine, chiar dacă acest lucru se întâmplă în corpul sau în
natura umană, are originea, aşa cum a declarat, în suflet şi răbufneşte de aici, ca de
la cap la ochi. De aceea, dacă corpul şi capul sunt sănătoase, trebuie să porneşti de
la vindecarea sufletului; ăsta este primul lucru. Iar leacul, dragul meu tânăr, trebuie
aplicat prin folosirea unor anumite farmece, iar aceste farmece sunt cuvinte
adevărate; iar prin ele este implantată în suflet temperarea iar acolo unde este
temperare, sănătatea este instaurată rapid, nu numai la cap dar şi la întregul corp.
Iar acela care m-a învăţat leacul şi farmecul în acelaşi timp a adăugat o condiţie
specială: "Nu lăsa pe nimeni," zise el, "să te convingă să vindeci capul înainte de a-
ţi fi încredinţat sufletul pentru a fi vindecat de farmec. Pentru acest lucru," spuse el,
"se face o mare greşeală în zilele noastre în tratarea corpului uman, doctorii
separând sufletul de corp". Şi adăugă cu emfază, în acelaşi timp făcându-mă să jur
următoarele cuvinte: "Nu lăsa pe nimeni, oricât de bogat, nobil sau drept, să te
convingă să-i spui leacul fără de farmec." Acum am jurat şi trebuie să-mi respect
jurământul, de aceea îmi vei permite să-i aplic sufletului tău mai întâi descântul
tracic aşa cum mi-a arătat străinul, şi apoi să procedez la aplicarea tratamentului
pentru cap. Dacă nu, nu ştiu ce să mă mai fac cu tine, dragul meu Charmides.

Herodot, ” Războaiele persane”, cartea 4 , MELPOMENE, 93-96

[4.93.]. Dar înainte de a veni din Istru, mai întâi a subjugat Geţii, ce pretindeau să
fie nemuritori. Tracii din Salmydessus şi din regiunea de mai sus a oraşelor
Appolonia şi Mesambria, care se chema Cyrmaianae şi Nipsaei, s-au predat
necondiţionat irezistibilului Darius, dar Geţii, care erau neînfricaţi şi nesupuşi
dintre toţi tracii, au rezistat cu încăpăţânare şi au fost înrobiţi imediat.

[4. 94]. Cât despre declaraţia lor despre faptul de a fi nemuritori, acesta este modul
în care îl arătau ei: credeau că nu pot muri, însă acelaşi care va pieri se va duce la
Zamolxis sau Gebeleizis, aşa cum îl denumeau unii dintre ei. O dată la cinci ani îl
alegeau pe unul dintre ei şi îl trimiteau ca mesager la Zamolxis pentru a îi transmite
acestuia nevoile lor. Modul de a trimite mesagerul era următorul: trei lănci erau
ţinute de oameni numiţi special pentru a face acest lucru; alţii îl apucau pe mesager
de mâini şi de picioare şi îl aruncau în cele trei suliţe. Dacă acesta murea pe loc
însemna că zeul accepta sacrificiul, însă dacă acesta nu murea, era învinuit el
însuşi, fiind acuzat de a fi un om impur de aceea un alt mesager era trimis în locul
lui. În timp ce acesta încă trăia îi transmiteau mesajul. Deseori când trăznea şi
fulgera aceiaşi traci aruncau săgeţi în înaltul cerului ca o ameninţare către zeu,
necrezând în nici un alt zeu decât în al lor.

[4. 95]. Eu însă am aflat de la grecii care se aventurau dincolo de Hellenspont şi


Pontus că acest Zamolxis fusese un om care a fost o dată sclav în Samos, stăpânul
lui fiind Pythagoras, fiul lui Mnesaarchus; acum, după ce a fost eliberat şi
îmbogăţindu-se, s-a întors în propria ţară. Tracii de aici erau un popor sălbatic care
trăia în triburi, dar acest Zamolxis aducea cu el obiceiuri ionice şi o formă de viaţă
mai bogată decât cea a tracilor; fiindcă el a trăit alături de greci, mai ales unul
dintre cei mai mari învăţaţi, Pitagora, el a ridicat o construcţie în interiorul căreia
dădea mese şi serbări în cinstea şefilor tracilor spunându-le că vor trăi veşnic şi în
belşug. În timp ce îi învăţa aceste doctrine, el îşi construia o cameră sub pământ în
care avea să trăiască trei ani; în acest timp tracii îl jeleau şi îl chemau înapoi; în al
patrulea an el se arată din nou tracilor şi de aceea aceştia au crezut ceea ce le-a
spus Zamolxis despre nemurire. Aceasta este povestea greacă despre el.

[4.96] Din punctul meu de vedere, în primul rând nu cred pe deplin în această
legendă despre Zamolxis şi camera lui de sub pământ, dar pe de altă parte nici nu o
resping: dar cred că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pythagoras. Că a existat
într-adevăr un om cu acest nume sau că Zamolxis nu este altceva decât zeul nativ
al geţilor, oricum acum îmi iau rămas bun de la el. Cât despre geţi, cei care urmau
practicile descrise mai sus, au fost reduşi ca număr de Perşi şi au însoţit armata lui
Darius.
Secolele I î.e.n – I e.n

POMPONIUS MELA

DESCRIEREA PĂMÂNTULUI

II, 2, 18. Tracia era locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă
fiecare alt nume și alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici și cu totul gata să înfrunte
moartea, mai ales geții. Acest lucru se datorește credințelor lor deosebite; unii
cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alții socotesc că,
deși nu se vor întoarce, ele nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alții cred că
sufletele mor negreșit, însă că e mai bine așa decât să trăiască. De aceea, la unii
sunt deplânse nașterile și jeliți noi-născutii; dar dimpotrivă, înmormântările sunt
prilej de sărbătoare și le cinstesc ca pe niște lucruri sfinte, prin cânt și joc.

IOSEPHUS FLAVIUS

ANTICHITĂȚI IUDAICE

XVIII, 1, 5, 22. Nu trăiesc aceștia într-un fel deosebit de al celorlalți oameni, ci


traiul lor seamănă cu cel al așa-numiților polistai de la daci

Secolele I – II e.n
APULEIUS
APOLOGIA
26. Același Platon ne-a lăsat scris următoarele, într-un alt dialog despre un
oarecare Zalmoxis, de neam trac, dar un bărbat (care se ocupa) cu aceeași știință:
” iar vorbele frumoase sunt (ca niște) descântece”.

HERODIAN
DESPRE ORTOGRAFIE

II, 514, 25. Zalmoxis: se mai spune și Zalmoxis și Salmoxis.

Secolul III e.n


PORPHIRIOS
VIAȚA LUI PITAGORA

14. Pitagora mai avea și un alt adolescent, pe care îl dobândise în Tracia, numit
Zalmoxis, deoarece – la naștere- i se aruncase deasupra o piele de urs: tracii
numesc pielea aceasta ”zalmox”. Îndrăgindu-l, Pitagora l-a învățat să cerceteze
fenomenele cerești și (să se priceapă) la sacrificii și la alte ceremonii în cinstea
zeilor. Unii spun că el mai este numit și Tales, iar barbarii îl adoră ca pe Heracles.

15. Dionysophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pitagora, că a căzut în mâinile


hoților și a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pitagora, care a fugit, și
că și-a legat fața din pricina tatuajului. Unii mai spun că numele de Zalmoxis î
nseamnă ”bărbat străin”.

Secolele IV – V e.n.
THEODORETOS DIN CYROS
TERAPEUTICE
I, 25. (...) Pe Zalmoxis tracul și pe Anaharsis scitul îi admirați pentru
înțelepciune (...).

HESYCHIOS DIN ALEXANDRIA

CULEGERE ALFABETICĂ DE CUVINTE DE TOT FELUL

Zalmoxis: despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul


Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitagora, că apoi a fost eliberat și s-a înapoiat
cu corabia în ținuturile sale de baștină, unde a propagat învățăturile despre un trai
mai înțelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntași atenieni și i-a primit cât
se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alții susțin că
(Zalmoxis) era consacrat lui Cronos (nemuritor).

Secolul VI e. n.

IORDANES
GETICA

39.(...) În cel de al doilea lăcaș al lor, adică în Dacia, Tracia și Moesia, goții au
avut drept lege pe Zalmoxe, despre care cei mai mulți scriitori de anale ne spun că
a fost un filosof cu o erudiție de admirat. Căci și mai înainte au avut pe învațatul
Zeuta, după aceea pe Deceneu și în al treilea rând pe Zalmoxe ,despre care am
vorbit mai sus. Goții nu au fost deci lipsiți de oameni care să-i invețe filosofia.
40. De aceea goții au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor și
aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio , care a compus istoria și analele
lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la
început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dânșii se alegeau regii și preoții. Și
intr-atât au fost de lăudați încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care
înșelăciunea poeților l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune și Vergilius: ”
Neobositul părinte, care stăpânește câmpiile geților”.
41. Pe acest Marte, goții totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec (căci
victimele lui au fost prizonierii uciși), socotind că șeful războiului trebuie împăcat
prin vărsare de sângele omenesc. Lui i se jerfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe
trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi și exista un simțământ religios
adânc în comparașie cu ceilalți zei, deoarece se părea că invocația spiritului său
era ca aceea adresată unui părinte.
69. Ei socoteau ca noroc și câștig, drept unica lor dorință, îndeplinirea în orice
chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorului lui Deceneu, judecănd că este
folositor să realizeze aceasta. El, observând inclinarea lor de a-l asculta în toate,
și că ei sunt din fire deștepți i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei,caci
era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învățat etica ,dezvățându-i de
obiceiurile lor barbare, i-a instruit în stiințele fizicii ,facându-i să trăiască comform
legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi,sub numele de
belagines; i-a învățat logica, facându-i superiori celorlalte popoare, în privința
minții; dându-le un exemplu practic i-a indemnat să petreacă viața în fapte bune;
demonstrându-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul
planetelor și toate secretele astronomice și cum crește și scade orbita lunii și cu cât
globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc și le-a expus sub ce
nume și sub ce semne cele trei sute partuzeci și șase de stele trec în drumul lor cel
repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.
70. Vezi ce mare plăcere, ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu
doctrinele filosofice, când mai aveau puțintel timp liber după lupte. Putem vedea
pe unul cercetând poziția cerului, pe altul însușirile ierburilor și ale fructelor, pe
acesta studiind descreșterea și scăderea lunii, pe celalalt observând eclipsele
soarelui și cum, prin rotația cerului (astrele) care se grăbesc să stingă regiunea
orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se după o regulă
prestabilită.
71. Comunicând acestea și alte multe goților cu măiestrie, Deceneu a devenit în
ochii lor o ființă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oameni de rând, dar
chiar și pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbații cei mai de seamă și mai
înțelepții pe care i-a învățat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinități și
samctuare făcându-i preoți le-a dat numele de pileați, fiindcă, după cum cred,
avănd capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei
făceau sacrificii;
72.(...) restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goții
îl reamintesc până în cântecele lor, deoarece i-au dat o mare considerație.
73. Iar după moarte lui Deceneu, ei avut aproape în aceeași venerație pe
Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit. Acesta era considerat la ei și ca rege și ca
preot suprem și ca judecător(...).
Planul sanctuarelor din zona sacra
PLANUL MARELUI SANCTUAR DE LA SARMIZEGETUSA
SANCTUARUL RECTANGULAR DE LA SARMIZEGETUSA- reconstituire
SANCTUARUL CIRCULAR DE LA SARMIZEGETUSA- reconstituire
SANCTUARUL DE LA COSTESTI
SANCTUARUL DE LA FETELE ALBE
SANCTUARUL DE LA PIATRA ROȘIE
Sursa: www.cimec.ro