Universitatea Ecologică din București

Facultatea de Ecologie și Protecția Mediului

 Introducere
Cerinţe vitale de hrană şi de adăpost ale vietăţilor pământului, iar în cazul omului şi de
îmbrăcăminte sunt satisfăcute, în cea mai mare parte, de natură. Din cauza creşterii numerice
accelerate şi a emancipării populaţiei umane şi implicit a cerinţelor acesteia, mai ales de hrană,
natura este tot mai neputincioasă.
În aceste condiţii, omul a fost nevoit să-şi producă singur cea mai mare parte din alimente,
precum şi materialele necesare pentru construcţii şi îmbrăcăminte printr-o serie de activităţi care
au stimulat productivitatea principalelor componente naturale ale agriculturii: solul, clima,
plantele şi animalele. Ca urmare a a goanei după profit, agricultura s-a îndepărtat tot mai mult de
natură, concomitent cu dezvoltarea creaţiilor umane - mecanizarea, chimizarea, irigarea şi, mai
nou, ingineria genetică.
În acest context, suferinţele naturii sunt tot mai multe şi mai accentuate şi se vor răsfrânge,
mai devreme sau mai târziu, asupra omului prin intensificarea fenomenelor distructive –
inundaţii, alunecări de teren, avalanşe, scădere a fertilităţii naturale a solurilor, poluare,
deşertificare etc, precum şi prin explozia bolilor ce afectează sistemul imunitar vegetal, animal şi
uman. Aceste fenomene au condus, pe de o parte, la creşterea eforturilor de protecţie a mediului
înconjurător, iar pe de altă parte, la apariţia şi dezvoltarea conceptului şi activităţilor practice de
agricultură ecologică.
Agricultura ecologica este un ansamblu de metode de practicare a agriculturii, prin care
cultivarea plantelor, creșterea animalelor, procesarea producției si producerea alimentelor, se fac
prin utilizarea tehnologiilor care se apropie cel mai mult de procesele naturale similare,
excluzând utilizeazarea substanțelor adiționale de sinteza chimica (fertilizanti, pesticide,
stimulatori si regulatori de crestere, antibiotice, adjuvanti de procesare) și a modificarilor
genetice în producția agricolă.
Terminologie
În conformitate cu Regulamentul (CE) 834/2007 al Consiliului şi cu Regulamentul 889/2008
al Comisiei, ţările comunitare folosesc, cu acelaşi înţeles, următorii termeni : agricultură
organică (Anglia, Cipru, Irlanda, şi Malta), agricultură biologică (Austria, Belgia, Bulgaria,
Franţa, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda şi Portugalia) şi agricultură ecologică (Danemarca,
Lituania, Polonia, România, Spania, Slovenia, Suedia şi Ungaria). De asemenea, alte ţări
folosesc câte doi termeni: atât agricultură biologică, cât şi agricultură ecologică (Republica Cehă,
Estonia, Germania, Letonia, Slovacia şi Spania).
Scurt istoric
Agricultura ecologică are rădăcini istorice adânci, îndeosebi ca îndeletnicire practică, toate
marile civilizaţii umane – mesopotamiană, arabă, greacă, romană, chineză etc., clădindu-se pe o
agricultură prosperă, însă nepoluantă şi fără îngrăşăminte chimice şi pesticide de sinteză.
Bazele teoretice ale agriculturii ecologice au fost puse între anii 1920 – 1960, imediat după
începerea procesului de industrializare a agriculturii (Papacostea, 1981 şi Stoian, 2005) şi
declanşarea „revoluţiei verzi’’, de către Rudolf STEINER în Germania, fondatorul conceptului
de „agricultură biodinamică”, Sir Albert HOWARD în Anglia, pe ale cărui idei s-a fondat şcoala
de „agricultură organică” , H. MŰLER în Elveţia, autor al conceptului de agricultură „organo-
biologică” şi C. LEMAIRE şi J. BOUCHER în Franţa, fondatorii şcolii de „agricultură
biologică”.
Lista celor care au contribuit la dezvoltarea agriculturii ecologice conţine şi alte nume
reprezentative. În această listă de membri fondatori ai conceptului de agricultură ecologică este
inclus şi numele lui Petre PAPACOSTEA, autor al primei lucrări ştiinţifice româneşti
„Agricultura biologică’’, precum și D. TEACI, I. PUIA şi V. SORAN, autori ai conceptului de
„Agroecosistem’’, care au susținut, cu argumente ştiinţifice originalitatea ideilor lor pe care s-au
fundamentat sistemele actuale de agricultură ecologică din România.
În România, agricultura ecologică a fost recunoscută oficial prin Ordonanţa de Urgenţă
privind produsele agroalimentare ecologice nr. 34/17 Aprilie 2000, urmată de alte acte normative
specifice precum: H.G. nr. 913 din 13 Septembrie 2001 privind “Norme metodologice de
aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 34/2000”; Ordinul M.A.P.D.R. nr. 417 din 13 Septembrie
2002 referitor la “Reguli specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice”;
Ordinul M.A.P.D.R. nr. 527 din 13 August 2003 pentru aprobarea Regulilor privind sistemul de
Inspecţie şi Certificare şi condiţiile de acreditare a organismelor de inspecţie şi certificare în
agricultura ecologiă; Ordinul M.A.P.D.R. nr. 721 din 26 Septembrie 2003 pentru aprobarea
Regulilor

13

privind Importul şi Exportul produselor agroalimentare ecologice; ORDIN nr. 190 din 28 iunie
2006 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi
pădurilor şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr.
417/110/2002 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare
ecologice;