Sunteți pe pagina 1din 14

Din cele mai vechi timpuri omul a trăit în strânsă legătură cu Cosmosul, avand

credinta că tot ce se intampla în Cosmos îi afecteaza intr-un fel sau altul propria existenta, în
bine sau în rău. La început mirat dar si manat de curiozitate, omul arhaic începe sa patrunda in
tainele naturii. Alternanţa anotimpurilor dar si succesiunea zilelor vor fi puse în relaţie directă
cu soarele, astrul care se naşte in zorii zilei pentru a muri seara. Rasaritul era o minune
deoarece aducea lumina, caldura dar si alunga dusmanii. Omul avea ocazia sa observe, sa
inteleaga si in cele din urma sa stapaneasca. Dar odata cu lasarea intunericului, el era cuprins
de nelinisti. Noaptea era un taram al primejdiilor, al frigului, al somnului, asociat de culturile
vechi, primitive cu o moarte vremelnica. Cea mai ingrozitoare obsesie era aceea ca Soarele
nu-si va mai face aparitia pe bolta cereasca. Insa zorii invingeau intotdeauna. Forta solara era
nemarginita iar aceste puteri nu puteau veni decat de la zei, fapturi miraculoase. Asa a luat
nastere religia, iar Soarele a fost primul zeu. Adoratia solara fiind apogeul vechilor sisteme
religioase create, intalnite in mitologia indoneziana, egipteana, precolumbiana s.a. Prin
structura anului sacru, mitul solar se regaseste si in teologia crestina.

Spre exemplu, in perioada romana, la scurt timp după solstițiul de iarnă aveau loc
serbari și festivități, celebrând renașterea soarelui. Serbari care tineau de cultul lui Mithra,
numit de romani Sol Invictus. Tot asa, in mitologia noastră populară veche, precreștină, isi
are originea si sărbătoarea Crăciunului, având acelasi principiu a fost inglobata în sărbătoarea
creștină a nașterii lui Iisus, o data cu secolul IV. Sfantul Augustin (354-430 e.n.) aminteste de
spiritul păgân al sărbătorii Crăciunului, îndemnând însă pe creștinii timpului să serbeze nu
Soarele, ci pe creatorul Soarelui. Iată cum renașterea soarelui (adică începutul perioadei din
an în care durata zilei ajunsă la cea mai mică valoare începe să crească în raport cu durata
nopții) este sărbătorită de vechile culturi populare, de sistemele religioase elaborate mai vechi,
(cultul latin al lui Mithra), ori mai moderne, (religia creștină).

Cultul astrului zilei este în centrul miturilor solare, a religiilor uranice şi a fost
divinizat şi pe teritoriul ţării noastre încă din vechime. Cele mai vechi mărturii în acest sens s-
au păstrat din perioada dacă deşi, unele cercetări fixează adorarea Soarelui în timp mai
înainte, în perioada civilizaţiei pelasge, a hiprboreenilor. Dacii aveau convingerea ca Soarele
era primordial, binefăcător şi dătător de viaţă, iar simbolul lui se regăsea la ei pe multe obiecte
precum arme, scuturi, coifuri, bijuterii etc. Tot ei, au creat si un calendar solar de o incredibila
precizie dupa care se orientau mai ales in agricultura.
Paul Lazar Tonciulescu scrie, în “Impactul Romei asupra dacilor”, că ”dacii
cunoşteau şi foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate. Anul dacic
avea 365,242197 zile, faţă de 365,242198 la care a ajuns astronomia modernă. Calendarul
dacic de la Sarmisegetuza permitea numararea zilelor unui an cu ajutorul unor stâlpi dispuşi în
formă de cerc.”

Pentru daci, Soarele era cel de la care se pornea in toate. Ei considerau că Anul Nou
începe la data echinocţiului de primăvară, în luna martie, dată la care Soarele începea să
recapete puteri şi ajuta natura să renască. În luna martie, odată cu revigorarea Soarelui, totul
era luat de la început: anul nou, muncile agricole, tunsul oilor şi urcatul turmelor la munte,
mineritul, pregătirea armatei. Practic, viaţa renăştea odată cu Soarele.

Soarele are o însemnătate deosebită şi în cultura populară românească. Bătrânii


vorbesc şi în zilele noastre despre „Sfântul Soare". În tradiţia românească, divinizarea
Soarelui are aceleaţi rădăcini adânci în preistoria daco-romană. Ştim cu certitudine că pe
teritoriul României, atât în timpul statului Dac cât şi după, religia mitraică şi cultul roman Sol
Invictus aveau o largă răspândire.

De altfel, religia creştină abundă în simboluri şi credinţe Solare adoptate din perioada
păgână. Acestea s-au suprapus şi s-au amestecat cu crezurile creştine. Cel mai la-ndemână
exemplu este legat de construcţia bisericilor care au altarele orientate spre Est, adică spre
răsăritul Soarelui.
Simboluri solare in credinta populara romaneasca:
Arta populară românească inglobeaza o mare gama de simbolurilor solare, fiind
expesia expresia unei cunoasteri profunde a cultului solar.Toate acestea ducand la aparitia
unor forme caracteristice, dovedind astfel existenta unei evoluţii originale şi complete a
acestor semnificaţii si simboluri în universul său etnogenetic. Aceste structuri de motive
decorative apar, în strânsă corelaţie cu rolul şi caracterisiticile obiectelor artistice, ca făcând
în acelaşi timp parte dintr-un sistem funcţional.

Religia creştină abundă în simboluri şi credinţe Solare adoptate din perioada păgână.
Acestea s-au suprapus şi s-au amestecat cu crezurile creştine. Cel mai la-ndemână exemplu
este legat de construcţia bisericilor care au altarele orientate spre Est, adică spre răsăritul
Soarelui, oamenii inchinandu-se spre rasarit. La fel si icoanele sunt pune, atat in biserici cat si
in casele taranesti spre rasarit.

Romulus Vulcănescu în “Mitologie română” a arătat că simbolul solar era format în


păgânism dintr-un cerc având o cruce înscrisă. Ultimul însemn, în care crucea depăşeşte
perimetrul cercului, mai este denumită azi şi “crucea dacică” şi o putem regăsi foarte des pe
sculpturile maramureşene, mai ales pe troiţe.lar Crucea crestina a devenit crucea solara. De
cele mai multe ori cercul soarelui este reprezentata chiar in interiorul crucii. Marile cruci din
lemn traditionale, celebrele troite maramuresene, contin cercul soarelui atasat crucii, deseori
avand reprezentate chiar si razele.
Simbolul soarelui il putem gasi pe casele satelelor din tara noastra in special in cele
din Bucovina. Aceste case par adevarate temple solare. Acest lucru nu este accidental
deoarece simboluri similare au fost gasite pe celebrele tablite de la Tartaria din Transilvania
care dateaza inca din mileniul IV i.Hr. Specialistii in domeniu considera ca aceste simboluri
sunt primele forme de scriere umana. Taranii din Romania nu au avut in fata modelul tablitei
de la Tartaria atunci cand au ornat casele, preluandu-le in timp de la o generatie la alta.
.

De asemenea, simbolurile solare sunt prezente şi în arhitectura caselor ţărăneşti.


Apariţia motivului solar în arhitectura ţărănească are rolul magic al protectiei impotriva unor
duşmani nevăzuţi. Intrarea în gospodărie se face sub semnul protecţiei solare. În Bucovina,
Soarele este sculptat pe stâlpii, uşile şi grinzile caselor considerându-se că aduce noroc şi
fereşte casa de rele. Cele mai des întâlnite simboluri sunt rozeta, cercul, punctul, roata cu
crucea în ea, morişca sau rombul. Aceleaşi simboluri, dar mai des morişca, se regăsesc şi pe
casele olteneşti sau transilvănene. Maramureşul excelează în astfel de reprezentări. Pe porţile
de aici rozetele solare, crucea înscrisă în cerc, vârtejurile, apar într-o cracteristică îmbinare cu
arborele vieţii puternic stilizat. O menţiune aparte merită grinda casei, unde aproape
obligatoriu, apare soarele sub forma unei rozete. Tot in Maramures gasim celebrele porti.
Construite in general pe trei stâlpi si un „fruntar” (pragul de sus al portii) din lemn de stejar,
având „haizasul” (acoperisul) sindreluit, portile din aceasta zona au fost com­parate adesea cu
veritabile „arcuri de triumf”, pe sub care taranii treceau cu demnitate. M otivele sculptate
aveau substraturi magice (unele), insa decodificarea celor mai frecvente elemente utilizate de
mesterii populari ne permit incursiuni intr-un univers mitologic, antecrestin: funia, nodurile,
rozetele solare – cu variatiile: cerc simplu, cercuri concentrice, soare cu chip omenesc, toate
având la origine un ancestral cult solar –, apoi pomul vietii („simbolul vietii fara de moarte si
al rodniciei nesfârsite”), motivul sarpelui (pazitorul gospodariei), chipul omenesc, pasarile,
dintele de lup, bradul s.a.m.d. Discul solar ocupa un loc de cinste, nelipsind de pe nici o
poarta, ca semn al vietii si al ocrotirii.
În interiorul ţărănesc motivul solar apare pe aproape toate obiectele: pe piesele de
mobilier, pe obiectele de uz sau pe unelte. Obiceiul de a sculpta simboluri solare s-a păstrat
până în zilele noastre şi se regăseşte pe diverse obiecte: lazi de zestre, furci de tors, pietre
funerare, unelte, tacamuri s.a. Bineînţeles, strailele populare conţin broderii, iar vesela din lut
picturi cu diverse simboluri ale Soarelui. Pe ţesăturile româneşti de interior (covoare, scoarţe,
broderii), discurile solare sunt înconjurate – dublate parcă – de hore, alcătuite din omuleţi
schematici, părând să redea o ceremonie a cultului solar, după o interpretare a unui specialist
rus, Rîbakov. Toate acestea nefiind o modă ci o moştenire străveche. În interiorul ţărănesc
motivul solar apare pe aproape toate obiectele: pe piesele de mobilier, pe obiectele de uz sau
pe unelte.

Soarele s-a păstrat prezent şi în cultura populară mai ales prin balade(balada „Soarele
şi Luna") şi legende (Legenda Ciocârliei, Legenda Florii Soarelui, Legenda Cicoarei etc). În
legendele populare româneşti, Soarele apare în ipostaza sa de călăreţ, care încă de la Homer şi
Hesiod traversează universul de la Oceanul de Apus la cel de Răsărit. De fapt, acest drum
mitic este străbătut de o întreagă pleiadă de auxilii zoologice, care fie că trag un car solar, cum
ar fi boi, cai, lei, păsări acvatice, fie sunt mesageri ai zeului printre pământeni (cocoşul, cucul
„cu pene de aur” etc.). Pajura fabuloasă din basmele noastre îl iniţiază pe eroul neofit prin
ridicarea lui până la soare, iar calul năzdrăvan care-l ajută pe Făt-Frumos, având puterea de a
se ridica până în înaltul cerului este numit metaforic de povestitorii populari „Galben-de-
Soare”. Soarele însuşi este reprezentat în popor având aripi rotunde, de foc, cum remarcă
Tudor Pamfile. Un alt erou popular, aducător al timpului sacru, inaugural, este Moş Crăciunul
colindelor noastre laice, personificat în călăreţ solar: „ (...) Nu ştiu soare sau răsare / Sau e
Moş Crăciun călare, / Pe-un cal mare, gălbior / ªi nu-i galben de făptură / ªi-i galben de-
alergătură.” (tipul Crăciun călare, colindă din Vrancea).

Cântecele rituale funebre din repertoriul folcloric îndeamnă călătorul să urmeze


drumul soarelui, care revine cu regularitate, iar în cântecul de priveghi din Moldova, numit
„Cântecul zorilor”, cel mort „Se roagă de soare / Să nu-i meargă tare / Că mi-i ostenit, / De
moarte trudit”. Un motiv solar-thanatic al folclorului obiceiurilor de familie este cel al
„patului mortului”, „pat mare, rotat”, situat „jos, în poala soarelui” (Suceava).

Ipostaza malefică a zeului solar apare în descântecul „de asorit” sau „de soare
sec”, în care tradiţia populară românească va echilibra cele două moduri de considerare a
Soarelui din prisma unei complementarităţi a instanţelor divine, malefice sau benefice,
manifestate în relaţia lor cu oamenii. „Soarele rău” este anihilat de „soarele bun” în virtutea
unui principiu al magiei contrastului, legată de modelul ambivalent al hierofaniei: „Fugi de-
soare / Că te-ajunge sfântu soare / ªi te-mpuşcă / în mâini şi-n picioare.” (Maramureş) sau
„Ieşi, soare sec, / Că te-ajunge cel viu.” (Transilvania).

Alte texte magice româneşti valorifică exclusiv valenţele benefice ale astrului
divinizat, mai ales cele rostite în contextul unor vrăji erotice – performate la răsăritul soarelui,
cu mâinile ridicate - care mizează pe identificarea cu proprietăţi solare: „Sfinte soare, / Sfinte
domn mare, / Eu nu ridic vânt / De la pământ, / Ci cercul tău / în capul meu / Razele tale / în
genele mele...” (Muntenia) sau „Soare, soare, / Când răsai, / în faţa mea răsai!” (Transilvania).

Cel mai răspândit obicei tradiţional de la noi legat de Soare, mărţişorul, este după cum
spunea şi poetul George Coşbuc, “simbolul soarelui primaverii”. În credinţa populară, banul
de argint ce se atârna de şnurul mărţişorului semnifica Soarele prin rotunjimea lui.Tot poetul
mai spunea că: "mărţişorul este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Poporul
nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, şi îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi
flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire".
Si tot in acelasi studiu, Cosbuc afirma: "Ţaranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati
ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine
nu le poarta are sa se ofileasca. Poporul mai stie ca martisorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu
asa ca podoabă ori ca jucărie." Tot George Coşbuc ne explică de ce se poartă mărţişorul :
"scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum
purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, şi-l
faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate,
cinste, iubire şi curaţie de suflet. “

In ornamentica românească este studiul despre ouăle de Paşti al lui Artur Gorovei,
publicat în 1937.
Cercetătorul observă că ornamentaţia ouălor păstrează ca element fundamental
simbolul solar, sub trei forme. Prima variantă este svastica, numită popular „crucea
încârligată“ sau „crucea ruptă“, prezentă încă din cultura mesopotamiană. La noi, forma tipică
a svasticei – dincolo de multiplele variante ale acesteia, până la steaua cu opt ramuri
(„cârlige“) – se numeşte „vârtelniţă“, sugerând plastic mişcarea. A doua formă identificată
este triquetrium – ornament compus din trei cârlige, care ies dintr-un centru în care se
întretaie – apare încă din secolele VI-VII î.e.n. pe diverse obiecte descoperite pe teritoriul
ţării noastre, în forme interesante în care cârligele de la capăt sunt înlocuite de capete de
animal (cal, şarpe, lup) sau prezente în morminte caucaziene sub forma unor cruci de bronz cu
trei braţe. A treia variantă a simbolului solar este rozeta – motiv tipic în ornamentaţia
românească, culminând cu marile rozete compuse din „frânghia răsucită“ de pe
monumentalele porţi maramureşene. Interesant în arta decorării ouălor – mărturie a procesului
de degradare a sensului magic primordial – este că acestor motive solare mentalitatea
colectivă le-a pierdut semnificaţia, căci ele sunt denumite, în virtutea unor analogii mai mult
sau mai puţin îndepărtate, prin asocierea cu elemente ale lumii concrete. Astfel, deşi
realizează o svastică tipică, ţăranca moldoveană va spune că alcătuieşte motivul „creasta de
cocoş“, „fierul plugului“ sau „cireaşa“, dacă simbolul solar este de fapt triquetrium, ea va
susţine că „scrie“ „pui de barză“, „colţul mistreţului“ sau „micşunele“.

Adorarea Soarelui se întâlneşte şi în unele dansuri populare. Cel mai bun exemplu este
hora care prin dispunerea ei în cerc imită rotunjimea Soarelui. Deşi este un dans simplu şi
destul de monoton, hora este considerată sacră pentru că în ea nu sunt primiţi decât cei mai
curaţi oameni. Pe vremuri, cea mai sacră horă era cea a căluşarilor, iar în ea jucau doar
feciorii care nu puteau părăsi căluşul timp de 3, 5 sau 9 ani.

Originile horei se trag tot din perioada când pe teritoriul ţării noastre domina cultul
Soarelui. La Bodeşti-Frumuşica a fost descoperit un obiect de cult ceramic reprezentând o
horă formată din şase femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.). Această dovadă
indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă.

Sensul ritual al acestei aşezări în cerc este accentuat prin faptul că de multe ori aceste
stilizate reprezentări umane nu adoptă poziţia mâinilor prinse din dansul popular românesc, ci
au braţele ridicate, într-un semnificativ gest de captare a puterilor cosmice in specail ale
Sfantului Soare. Totuşi, această asociere între caracteristicul dans românesc al rotirii în cerc
şi simbolul solar nu este deloc întâmplătoare, căci, aşa cum observa un cercetător de la
începutul secolului trecut: „Hora nu este decât traducerea dinamică a desenului în spirală , al
cărui ritm îl vom regăsi în refrenul doinelor...“ (Al. Tzigara-Samurcaş, Arta poporului român,
1925).

Pentru noi, spunea G. Dem. Teodorescu „hora reprezintă factorul permanenţă al


culturii române în necontenit proces de evoluţii, din preistorie până astăzi”. Nicolae Iorga a
plasat originea horei în dansul kolabrismos-lui, pe scurt, al kolo-ului trac. Kolobrismos-ul are
corespondenţe în tot spaţiul est şi sud-est european: koro-ul bulgar, kolesca sârbă, morovod-ul
rus, colomeica poloneză, choreia greacă, hora română şi valla albaneză. În epoca medievală,
rădăcina tracă a kolobrismos-ului a fost înlocuită cu aceea de respiraţie mai largă, denumită
acolo. Kolabrismos-ul era un rit complex, cu puternică încărcătură ludică, muzicală şi magică,
ce făcea parte din cultul soarelui, la traci. Era manifestarea comunitar-etnică de adorare a
soarelui la solstiţii şi echinoxuri.
Ciuleandra este unul dintre cele mai vechi mituri închinate cultului solar, a cărui arie
de răspândire este spaţiul est şi sud-est european. Ciuleandra reproduce, în termeni expliciţi, o
stare cognitivă şi motivaţional afectivă specifică fetelor virgine, de vârstă premaritală, având
din acest punct de vedere, o puternică semnificaţie iniţiatică, manifestată sub formă de rit şi
ritual dans şi horă - , în decorul campestru, exploziv al vegetaţiei, din care se detaşează
vitalitatea debordantă a ciulinilor, sub semnul solstiţiului de vară. Din punct de vedere
etimologic, denumirea Ciuleandra este un cuvânt compus şi complex totodată, a cărui
rădăcină este cuvântul ciulin. Mitul Ciuleandra a evoluat odată cu antropogeneza şi devenirea
socio-istorică a poporului român; prin fenomenul de aculturaţie succesivă, a cunoscut
transgresări de ordin axiologic, semantic şi denominativ; ca variante denominative, cea mai
cunoscută, ajunsă la noi, este Sânziana sau Drăgaica. În ţara noastră, Ciuleandra este
cunoscută îndeosebi ca dans şi melodie cu ritm progresiv accelerat, specifice Munteniei, iar
acest lucru nu este întâmplător, întrucât Muntenia este un ţinut însorit, cu areal etnico-
geografic unde se va fi dezvoltat un puternic cult al soarelui, unde vegetaţia, dominată de
vitalitatea debordantă a ciulinilor se îngemănează fericit cu vitalitatea şi dragostea de viaţă şi
de natură a oamenilor.

Asadar, reperele cultului solar reunesc un deosebit corpus hermeteuticum, pe care


intuitia omului arhaic il incifreaza si il descifreaza mereu.
De la picturile rupestre la marile alfabete, stilizarea structurilor lumii dă naştere unui inventar
de forme privilegiate, care par să refacă aşezarea spiritului contemplativ în univers.
Transcrierea semnelor cosmice în forme telurice compune o artă specială, ce are la bază o
motivaţie teomorfă primordială. Simbolurile religioase sunt construite de imaginaţia analogică
cu rolul unui subtil receptacol-catalizator al traseului existenţial individual sau colectiv.

Umanitatea arhaică a înţeles divinitatea solară ca un principiu generator al existenţei,


reprezentant al dinamicii fluxului vital din preexistenţă, în existenţă şi apoi în postexistenţă.
De aceea, cursierii solari au de multe ori caracter psihopomp, asigurând drumul individului
către vatra focului veşnic al strămoşilor. Iulius Lips observă că, în culturile arhaice, Zeul
soarelui este cel care conduce sufletele răposaţilor spre celălalt tărâm, odată cu mersul lui
spre noapte. De aici şi strania considerare a divinităţii solare ca principiu malefic, care aruncă
în muritori cu suliţe şi apoi îi trage spre el sau îi prinde pe aceştia în păienjenişul său de raze,
atunci când este un păianjen uriaş, stând pe bolta cerească.

Cultul solar devine astfel o cale de pătrundere în misterele lumii, acolo unde
coexistenţa principiilor cosmice şi a forţei elementelor sunt indicii ale armoniei sferelor,
spaţiu arhetipal accesibil tradiţiei noastre şi iniţiaţilor în semnele ei.

http://www.sisif.ro/eseea/288/Stihii-si-chipuri--Repere-etnologice-ale-cultului-solar-(I).html

http://www.sisif.ro/eseea/345/Stihii-si-chipuri--Repere-etnologice-ale-cultului-solar-(III).html

http://www.sisif.ro/eseea/329/Stihii-si-chipuri--Repere-etnologice-ale-cultului-solar-(II).html