Sunteți pe pagina 1din 6

Psihologia comunicării, 2019

TEMA 2. Componentele procesului de comunicare și


factorii care determină comunicarea
Stimate studente/ colege,
în mare parte textul ce urmează mai jos vă este cunoscut vouă și totuși vă îndemn să-l treceți cu privirea.
În special aceasta se referă la paragraful (§) 2.

§ 1. Componentele/ elementele procesului de comunicare


Comunicarea reprezintă una din trebuinţele fundamentale, de ordin spiritual, a oamenilor, fiind o
modalitate esenţală de interacţiune psihosocială, un schimb de mesaje între interlocutori menit să
realizeze o relaţie interumană durabilă pentru a determina menţinerea ori modificarea
comportamentului individual sau de grup.
Procesul de comunicare presupune existenţa unui emiţător, persoana care generează mesajul, a unui
receptor/destinatar – persoana care primeşte mesajul şi a unui canal de comunicare – mijlocul folosit
pentru transmiterea mesajului (aer pentru comunicarea orală, hârtie - pentru cea scrisă, poşta, poşta
electrionică, telefonul, skype, viber, alte mijloacele audio-vizuale). Emiţătorul codifică mesajul alegând
anumite simboluri – cuvinte, sunete, desene – care să servească la transmiterea mesajului.
Rezumat: pentru a avea un sistem de comunicare sunt necesare câteva componente esenţiale:
emiţătorul, mesajul, receptorul, plus codul (sistemul de semne în care emiţătorul a cifrat informaţia,
iar receptorul o descifrează), canalul prin care este transmis şi recepţionat mesajul, barierele (factorii
perturbatori), feed-back-ul și contextul în care are loc orice act de comunicare.
Reprezentarea schematică a procesului de comunicare:

bariere CONTEXT

Feed-back

Mesajul este veriga dintre emiţător şi receptor, fixată în albia unui canal de transmisie-recepţie şi
subordonat unui cod, acceptat de ambele părţi.
Comunicarea semnifică un fapt simplu: omul încearcă să stabilească cu alte persoane o comuniune prin
care pot fi difuzate informaţii, idei, atitudini. Cheia acestei relaţii este înţelegerea mesajului. Mesajul
de răspuns al receptorului poartă denumirea de feed-back, reacţie, legătura inversă.
Când vorbim, salutăm, scriem, gesticulăm, zâmbim etc., ne aflăm în ipostază de emiţător, iar când
ascultăm, citim, pipăim, mirosim etc., ne aflăm în postura de receptor al unor mesaje. Pe parcursul

1
Psihologia comunicării, 2019

comunicării interactive, care este caracteristică procesului de influenţare, recepţia unor mesaje are loc
concomitent cu emiterea altor informaţii. Interlocutorul emiţător urmăreşte reacţiile receptorului,
încercând să descifreze mesajele non-verbale, în care caută aprobarea, simpatia sau înţelegerea
acestuia.
Pe parcursul comunicării, partenerii îşi pot schimba rolurile, receptorul devenind emiţător şi invers.
Pentru asigurarea unei comunicări eficiente se impune ca:
 emiţătorul:
 să cunoască resursele de receptare ale receptorului şi să folosească un
limbaj expresiv, accesibil acestuia;
 să-i ofere mesaje pe care să le înţeleagă;
 să-i ofere elemente suplimentare de înţelegere a mesajului.
 mesajul:
 să fie clar, explicit;
 să fie convingător, adecvat, obiectiv;
 să fie concis, complet, de calitate;
 să aibă un suport corespunzător conţinutului.
 receptorul:
 să fie receptiv;
 să fie interesat;
 să fie flexibil.
Canalul este suportul şi calea pe care se transportă şi se distribuie mesajul. Este atât vehiculul, cât şi
suportul fizic al mesajului.

În comunicarea interumană rareori se foloseşte un singur canal. Chiar şi în cadrul celei mai banale
conversaţii tete-à-tete intervin două, trei sau mai multe canale: vorbim şi ascultăm cuvinte (canal
acustico-auditiv), aruncăm priviri şi facem gesturi (canal optico-vizual), degajăm mirosuri (canal
chimico-olfactiv), atingem mâinile sau alte părţi ale trupului (canal cinetico-tactil) ş.a.m.d.
Codul constituie un sistem de semne, atît verbale, cît şi grafice, dar care include şi limbajul vorbit,
limbajul scris, limbajul gestual, radiotelegrafia etc. Mesajele traversează spaţii minime (în cazul a doi
interlocutori care vorbesc, aflându-se într-un birou) şi enorme (în cazul unor conversaţii dintre
parteneri din diferite ţări).
Comunicarea umană nu se rezumă doar la rostirea cuvintelor şi la transmiterea informaţiilor de la
un interlocutor la altul. A comunica nu înseamnă doar a vorbi, constituind incomparabil mai mult.
Dincolo de cuvinte şi peste ele, intervin vocea şi tonul cu care sînt rostite. Apoi, cuvintelor şi tonului
li se adaugă limbajul trupului, fizionomia, mimica, postura, gestica şi înfăţişarea, chiar şi
vestimentaţia. Apoi, mai intervin şi amenajările interioare, casa, maşina, biroul, anturajul în care
trăim şi multe altele.

Comunicarea umană operează cu un ansamblu complex de stimuli, configurat, în linii mari, din
următoarele trei mari categorii de limbaj:

2
Psihologia comunicării, 2019

- limbajul verbal, adică graiul articulat şi înţelesurile transmise cu ajutorul cuvintelor specifice
unei limbi;
- limbajul paraverbal, care include înţelesurile de dincolo de cuvinte, totalitatea stimulilor şi
semnalelor transmise prin tonul, volumul şi ritmul vocii;
- limbajul trupului, adică întregul complex de stimuli şi semnale transmise prin postură,
fizionomie, mimică, gestică, privire şi distanţe.
Pentru asigurarea eficienţei procesului de comunicare este important, în primul rînd, ca partenerii să
constate contexte comune, care în procesul comunicării se manifestă prin îmbinarea mijloacelor
verbale şi ale celor ne-verbale.
Comunicarea nu are loc într-un vid, ci într-un anumit context situaţional. Între context şi comunicare
există o interacţiune permanentă care îşi lasă amprenta asupra procesului de comunicare (de ex. O
observaţie făcută în public şi una făcută între patru ochi).
Evaluarea contextului comunicării comportă, cel puţin, patru dimensiuni, care deşi distincte se
influenţează şi se condiţionează reciproc:
• contextul fizic care se referă la mediul fizic concret, la incinta sau la spaţiul deschis, la
microclimatul, ambianţa sonoră, lumina şi culoarea în care are loc comunicarea;
• contextul cultural se raportează la mentalităţi, valori, credinţe, tradiţii, tabu-uri şi stiluri de viaţă
împărtăşite de comunicatori. Trebuie menţionate morala şi legea, precum şi alte reguli după care
se stabilesc orientările de valoare;
• contextul social şi psihologic se referă la statutul social al partenerilor, la caracterul oficial sau
informal al relaţiilor dintre ei, la situaţia concretă şi atmosfera psihologică în care are loc
comunicarea;
• contextul temporal face referire la momentul şi ordinea cronologică în care este plasat mesajul,
între alte informaţii succesive.

Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de emiţător este
decodificat şi acceptat de receptor. A vorbi o limbă pe care interlocutorul nu o înţelege înseamnă doar
a emite cuvinte. În comunicarea directă acţiunea de codificare este complementară şi simultană cu
aceea de decodificare. În timp ce vorbim, descifrăm reacţiile pe care mesajul nostru le provoacă asupra
interlocutorului. Capacitatea de a sesiza şi descifra mesajele non-verbale (limbajul trupului, limbajul
feţei, atingerile, volumul vocii, ritmul şi modulaţiile vorbirii, îmbrăcămintea etc.) este o dimensiune
importantă a competenţei de comunicare. Pentru dezvoltarea aptitudinilor de comunicare, pe lângă
toate cele relatate anterior, mai este nevoie ca participanţii la procesul direct de comunicare să înveţe
să asculte.

3
Psihologia comunicării, 2019

§ 2. Factorii care determină comunicarea

Toţi specialiştii recunosc că, în fapt, comnunicarea nu se poate explica, decât prin cunoaşterea
sistemului de factori ce acţionează în strânsă legătură şi intercondiţionare reciprocă, și care
influenţează direct sau indirect în ultimă instanţă procesul comunicațional.
În ampla analiză pe care o face procesului de comunicare, Ph. Kotler (1999) porneşte de la analiza
factorilor care îl influenţează, grupaţi în:
- factori culturali – reprezentaţi de: cultura, subcultura şi clasa socială;
 factori sociali – care includ: grupuri de referinţă, familie, roluri şi statusuri;
 factori personali – care se referă la: vârsta şi stadiul din ciclul de viaţă, ocupaţia, stilul de viaţă,
circumstanţele economice, personalitatea şi părerea despre sine;
 factori psihologici – desemnaţi prin: motivaţie, percepţie, învăţare, convingeri şi atitudini.

De asemenea, evidenţiem clasificarea pe care o prezintă R. Boier (2002) prin cele trei grupe:
1. factori individuali, care includ: nevoile şi motivaţiile, personalitatea şi imaginea despre sine,
stilul de viaţă, atitudinile şi preferinţele;
2. factori sociali, reprezentaţi de: familie, grupuri de apartenență și de referinţă şi lideri de opinie,
rol şi statut social, clase sociale;
3. factori culturali.
Se observă că, deşi fiecare autor încearcă o grupare proprie în funcţie de opinia sa cu privire la
conceptul de comunicare și de criteriile pe care le stabileşte, factorii esenţiali de influenţă îi întâlnim în
toate acestea, ceea ce ne obligă să-i abordăm mai pe larg.

Figura 1. Factorii ce influenţează comunicarea

FACTORI
SOCIO-CULTURALI INDIVIDUALI

- familie PSIHOLOGICI: PERSONALI:


- cultură - cognitivi - vârstă
- statut social - de personalitate: - sex
- școală o temperament, - ocupație/profesie
- grupuri referențiale o caracter, - starea sănătății
- epoca o aptitudini. - indicatori morfologici
- clase sociale - motivație (dimensiunile,
- starea economică - atitudini proporțiile corpului)
etc. - emoții etc.
- convingeri etc.

Nu mă apuc să descriu fiecare factor în parte, căci aș fi avut nevoie de un număr mult prea mare de
pagini și nu îndrăznesc să vă plictisesc, deoarece unii factori îi puteți descrie chiar voi cu ușurință. Vin
totuși cu o completare a descrierii factorilor cognitivi.

4
Psihologia comunicării, 2019

Factorii cognitivi
Actorii comunicării sunt puternic influențați de personalitatea și de emoțiile lor, care sunt determinați
în egală măsură de modul lor de funcționare cognitivă.
Ce presupune această funcționare cognitivă? – două sisteme - cel coginitiv și cel de reprezentare.
În primul rând, sistemul cognitiv, nu este altceva decât organizarea funcționării mentale și
intelectuale. Orice individ este determinat de propriul sistem cognitiv, în fapt de un anumit mod de
reflecție, de organizare și de prelucrare a informației, a cărui origine trebuie căutată în tipul de formație
pe care a primit-o. Această funcționare cognitivă este deopotrivă individuală și socială. În comunicare,
sistemul cognitiv al interlocutorilor își va pune amprenta asupra limbajului utilizat, care nu este altceva
decât codul comunicării. În egală măsură, el va determina organizarea logică și intepretarea mesajelor.
Prin urmare, pentru a asigura eficiența comunicării, modul de funcționare cognitivă trebuie sa fie pe
cât posibil unul comun. Cât despre elaborarea unui mesaj, evident că trebuie să se pornească de la
luarea în considerare a sistemului cognitiv al ”țintei”.
În al doilea rând, sistemul de reprezentare, care constă din ansamblul organizat de informații,
credințe, atitudini și opinii pe care un individ (sau un grup) le elaborează în legătură cu un anumit
obiect/fenomen. '”Reprezentarea este produsul și procesul unei activități mentale prin care un individ
sau un grup reconstituie realul cu care se confruntă și îi atribuie acestuia o semnificație specifică.” De
aici rezultă că în activitățile umane nu există realitate obiectivă. Orice realitate este reprezentată, adică
apropriată, reconstruită în sistemul cognitiv. Individul - și, de altfel, și grupurile - nu reacționează la
realitate așa cum este ea, ci așa cum și-o reprezintă. Noțiunea de reprezentare socială introdusă de
S.Moscovici în 1961 este o noțiune-cheie în analiza interacțiunii și deci a comunicării. Într-adevăr,
reprezentarea are un rol de filtru interpretativ, cu alte cuvinte individul interpretează, decodifică
situația și comportamentul partenerului în funcție de modul în care își reprezintă el situația. De altfel,
reprezentarea situației determină sistemul de expectanțe și de anticipări care vizează, de exemplu,
comportamentul celuilalt, conținutul mesajului său etc. Existența acestor reprezentări face ca nici un
individ să nu abordeze situația de comunicare într-un mod neutru; el dispune a priori de o imagine a
situației așa cum ar trebui ea să fie și astfel, de multe ori chiar înainte de începutul interacțiunii, aceasta
este deja determinată, predeterminată de sistemul de reprezentare. Într-un fel, putem spune că totul
este dinainte hotărât. Căci foarte adesea reprezentările sunt cele care determină comportamentele
sau orientează practicile sociale (cf. Abric, 1994).
În situația de comunicare, trei elemente ale reprezentării situației au un rol esențial:
- sinele,
- celălalt și
- sarcina de îndeplinit.
Reprezentarea de sine. Se bazează pe două componente: Eul intim și Eul public.
Numim Eu intim imaginea pe care individul și-o face despre sine, despre forțele și slăbiciunile sale,
despre adevărata sa competență, despre caracteristicile personale. Acest Eu intim este cel mai adesea
unul privat, necunoscut de ceilalți și neexprimat. Totuși, el este fundamental în determinarea

5
Psihologia comunicării, 2019

comportamentului individului. În funcție de modul în care se percepe pe sine - ca fiind puternic sau
slab -, acesta va adopta un anumit comportament și va institui cu ceilalți relații cu totul diferite.
Celălalt aspect al reprezentării de sine îl constituie Eul public, eul declarat, cu alte cuvinte imaginea de
sine pe care o oferim celorlalți și care poate fi radical diferită de imaginea intimă. Și în această privință,
comportamentul va fi dictat de imaginea de sine pe care dorim să o prezentăm celorlalți.
Am putea rezuma efectele celor două componente ale reprezentării de sine spunând că, în orice
situație de interacțiune, individul se va comporta și va reacționa în funcție de ceea ce crede că este și
de ceea ce vrea să pară. Să notăm că imaginea de sine va interveni și în situația de comunicare: în
comportamentul adoptat față de celălalt, în tipul de limbaj utilizat în relația cu acesta, în alegerea
canalului de comunicare sau în finalitatea atribuită situației.
Reprezentarea despre celălalt. Este imaginea partenerului de comunicare, constând de fapt în imaginea
caracteristicilor psihologice (personalitate), cognitive (competență) și sociale (statut) ale acestuia.
Reprezentarea despre celălalt va interveni, la rândul ei, în natura relațiilor, în suporturile (cod, canal)
utilizate, precum și în finalitatea percepută a situației de comunicare.
Reprezentarea despre sarcină sau despre context. În funcție de imaginea pe care o are despre sarcina
de îndeplinit, individul va adopta - conștient sau nu - un anumit tip de demers cognitiv, altfel spus un
anumit mod de raționament, și va estima care dintre codurile și canalele de comunicare sunt cele mai
potrivite actului comunicării. Tot astfel, dacă dorim să înțelegem natura reacțiilor și a interacțiunilor ce
se stabilesc între actorii comunicării, va trebui să analizăm semnificația pe care o atribuie aceștia
contextului în care are loc comunicarea.
Cunoasterea reprezentărilor de care uzează actorii comunicării este un element indispensabil pentru
înțelegerea actului de comunicare și pentru ameliorarea acestuia, știut fiind că împărtășirea acelorași
reprezentări sociale este una dintre premisele stabilirii unei comunicări sociale efective.

S-ar putea să vă placă și