Zilele dragostei

Rondelul despărţirii
La orice despărţire murim câte puţin,
În inima iubită devii tot mai străin;
De fiecare dată pierzi câte-un pic din tine,
Iar zilele frumoase rămân tot mai puţine.

Plecarea-i nostalgie, o tórtură, un chin,

E versul cel din urmă al unui drag poem,
În inima iubită murim câte puţin,

E-un cânt de-nmormântare, funebrul recviem,

La orice despărţire ţi-e inima pustie,
Chiar dacă-i temporară sau e pentru vecie,
În inima iubită devii tot mai străin,
La orice despărţire murim câte puţin.

rondel de Edmond Haraucourt (23 ianuarie 2013), traducere de George Budoi

Cuget Muncitoresc
Stând în camera umbrită,
De-o vatră rece încălzită,
Privesc pe geam, scriind de zor,
Afară munca robilor.

Din pomi cade uşor

O frunză veştedă-n ogor,
E noroi afară-n curtea cea săracă,
Ce-i şi de Dumnezeu uitată.

Robul "B" cară uimit

Un sac de frunze foarte plin,
Iar bărbiţa sa roşcată
Plină-i toată de mătreaţă.

Si cu ochii săi încercănaţi,

De miţoi îngreunaţi,
Priveşte leneş cine vine,
Se scobeşte-n nas fără ruşine...

Căci de muncă n-are chef,

Vrea timp liber berechet,
Gându-i zboară vrând-nevrând,
La sticla-i rece cu absint.
După ore lungi de chiulit,
Repede a şi fugit...
Restul zilei şi-o petrece
Păzindu-şi halba plină, rece.

Când e vară, stă pe-afară,

Si pe ploaie, cu ţeasta goală,
Transpirat, emană parfum...
De alcool şi de tutun.

Iar când mirosul e prea tare

Işi ia nasul la purtare,
Se udă tot cu apă
Si se usucă de îndată...
Cu hârtie creponată.

Am greşit
Am greşit c-am încercat să te visez
Şi chiar mă-ntreb de ce te mai păstrez
În gândul meu?... În fiecare noapte
Ţi-aud ecoul în ascunse şoapte
Te pot ierta, dar nu pot în uitare
Să te ascund... durerea-i mult prea mare!
Şi mă tot pierd în somnul ce mă iartă
Că bântui peste tot cu a mea soartă...
Chiar am greşit că n-am dorit să pleci?
Mă urmăresc secundele prea reci
În care aşteptam zâmbetul tău
Ca pe-o lumină a sufletului meu.
Şi-am aşteptat, dar n-am găsit în vis
Nimic din ceea ce tu mi-ai promis...
Poate greşesc că-ţi dau iertarea mea,
Nici nu prea cred că-ţi pas-acum de ea
Mă-ntreb şi-acum de ce te mai păstrez
În gândul meu şi încă te visez...
Greşeala mea a fost că te-am crezut
Şi poate de aceea te-am pierdut...
Când fericirea ta va fi deplină
Îţi voi trimite o rază de lumină
Te va-mbrăca-n albastru infinit
Iar eu mă voi ierta că te-am iubit…