Sunteți pe pagina 1din 3

RIGA CRYPTO SI LAPONA ENIGEL

ION BARBU

Poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel” al lui Ion Barbu poate fi inclus în seria
poveştilor triste şi celebre de dragoste ale lumii, ca „Tristan şi Isolda” ori
„Romeo şi Julieta”. Cele două personaje ale poeziei aparţin unor universuri
diferite, fiecare tânjind spre opusul lumii în care trăieşte. Poezia reeditează
drama incompatibilităţii dintre două spirite cu totul diferite, legate printr-o iubire
imposibilă, ca în „Luceafărul” lui Eminescu.
„Riga Crypto şi lapona Enigel” este subintitulată „baladă”, însă răstoarnă
conceptul tradiţional, realizându-se în viziune modernă, ca un amplu poem de
cunoaştere şi poem alegoric. Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă, dar este
o poveste de iubire din lumea vegetală, o baladă fantastică în care întâlnirea are
loc în spaţiul oniric (ca în „Luceafărul”).
Structura narativă implică interferenţa genurilor. Scenariul epic este dublat de
caracterul dramatic şi de lirismul măştilor, personajele având semnificaţie
simbolică.
La nivelul formal, poezia este alcatuită din două părţi, fiecare dintre ele
prezentând câte o nuntă: una consumata, împlinită, cadru al celeilalte nunţi
povestite, având valoare iniţiatică, modificată în final prin căsătoria lui Crypto
cu măsălariţa. Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii
în poveste (nunta în nuntă).
Povestea propriu-zisă o începe menestrelul (un trubadur medieval) prin
prezentarea regelui-ciupercă: „Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă
ascunsă”, înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată, pe care supuşii îl bârfeau cu
dispreţ. În antiteză cu el, lapona (locuitoare de la pol) este prezentată cu
tandreţe, sugerând gingăşie şi fragilitate. Tânăra Enigel plecase din ţinuturile
arctice, geroase, spre sud, în căutare de soare şi lumină şi poposeşte, în drumul
său, ca să se odihnească şi să-şi adape renii, la „Crypto, mirele poienii”. Iubirea
lui Crypto, fiinţă a umbrei şi a răcorii, pentru „lapona mică” devine fatală:
soarele care îl surprinde lângă laponă îi înveninează sufletul şi-l înnebuneşte.
Aspiraţia lui Crypto a fost prea înaltă pentru condiţia lui fragilă.
Însuşi Ion Barbu considera că acest poem este un „Luceafăr întors”, prin
tematică şi prin aspiraţiile personajelor, cu rolurile însă inversate faţă de poemul
eminescian. La Ion Barbu, membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din
regnuri diferite), personaje romantice cu calităţi excepţionale, dar negative în
raport cu norma comună (Crypto e „sterp” şi „nărăvaş / Că nu voia să
înflorească”, iar Enigel e „prea cuminte”). Numele lor cuprind şi situarea
existenţială a fiecăruia: Crypto (gr. cryptos „ascuns”) înseamnă izolare,
închidere, umbră, în timp ce Enigel este opusul lui, reprezintă spaţiul deschis,
parcurgând un nou ciclu existenţial al cunoaşterii.
Riga Crypto reprezintă subumanul, sterilitatea inaptă pentru nuntire, o ipostază
inferioara faţă de termenii eminescieni. Factorul feminin figurează ipostaza
umană contrară: lapona Enigel simbolizează „natura umana plenară”, care
aspiră, prin depăşirea datului existenţial, să se împlinească. Ea trăieşte în „ţări de
gheaţă urgisite”, într-o zonă îndepartată de cognoscibil, ce se doreşte a fi o
Walhalla ideatică, dar aspiră spre o lume solară, ceea ce înseamnă de fapt
împlinirea ei. Enigel este o fiinţă a frigului, a întunericului, dar care vede în
lumină puritatea, forţa universală. Riga Crypto este omul delăsător, ce nu se
poate autodepăşi, molcom, liniştit: el e prototipul omului comun, ce duce o viaţă
larvară. Se observă cum se dezvoltă o antiteză între „ţările de gheaţă urgisite” şi
lumea vegetala a „muşchiului crud”, suficient sieşi, ascuns de lumina solară.
Tema fundamentală a poeziei este nunta dilematică, aflată sub semnul
incompatibilităţii protagoniştilor cuplului. În sfera terestră, vegetală, regele
ciupercă este inapt pentru nuntire, lucru rezultat din bârfa florilor şi a bureţilor:
„Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi
nărăvaş, / Că nu voia să înflorească”. (motivul increatului). Nunţile nu se pot
împlini în această lume, ci numai în cadrul restrâns al regnului vegetal, ieşirea
din domeniul energiilor latente fiindu-i fatală, personajul repetând, în alte
determinări spaţiale, mitul lui Icar care se apropie prea mult de soare. Dragostea
pentru lapona Enigel, imposibilă din cauza incompatibilităţii celor două
personaje, se constituie într-o variantă „întoarsă” a „Luceafărului” eminescian.
Ultima nuntire din poem se produce în spaţiul infernal al morţii, cu plante
otrăvitoare ca şi regele ciupercă, „Laurul-Balaurul” şi „măsălariţa-mireasă”.
În opera poetului este valorificat mitul Soarelui, venerat încă din cele mai vechi
timpuri, asociat cu viaţa şi cu energia cosmică. Aspiraţia spre lumina a rigăi
Crypto este determinată de încercarea omului de a se autodepăşi permanent, de a
se situa într-un punct de unde transcendenţa devine posibilă. Lapona Enigel îl
determină pe regele ciupercă să urmărească aceeaşi propensiune spre divin şi
spre imaterial. Venind din gheţurile veşnice ale Polului Nord, lapona urmăreşte
firul luminii, încercând să acceadă dincolo de frumuseţea telurică; să atingă
limpezimi uranice. În această interpretare, întregul poem devine o aspiraţie spre
solaritate, văzută ca un mijloc de purificare spirituală şi de situare în sfera
înţelepciunii de origine divină.
Impactul dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto), configurat prin cele două
simboluri – omul, „fiară bătrână” şi „făptura mai firavă” – se soldează cu
victoria raţiunii asupra instinctului. Primul conotează sensurile raţiunii ale cărei
atribute sunt „soarele-nţelept” şi „sufletul fântână”; lapona Enigel întruchipează
gândul eliberat prin aspiraţie spre lumină şi cunoastere de ispitele instinctuale
simbolizate de somn şi umbră.
În opinia lui G.Călinescu, amestecul de regnuri din balada „Riga Crypto şi
lapona Enigel” este de factura romantică şi are rol de cunoaştere a unui alt
univers. Accentul în aceasta balada cade pe antagonismulu slab-puternic. Prin
intermediul acestui poem, Barbu neagă o întreagă tradiţie literară: înlocuind
ideea impusă în literatură că dragostea este un miracol în sine, poetul prezintă
drama incompatibilităţii şi legea nemiloasă a iubirii (supravieţuieste cel puternic,
iar cel slab este sacrificat).